AxeWound - Vultures

Probabil plictisit puţin de Bullet for My Valentine, Matt Tuck s-a decis să mai animeze un pic lucrurile. A format astfel un super-grup împreună cu alţi membrii al unor trupe...să zicem consacrate. Chiar dacă toţi membrii AxeWound sunt nişte muzicieni competenţi, ar fi o minciună sa spunem că atenţia acordată nu i se datorează strict lui Matt.

Pe lângă nişte idei muzicale destul de roditoare de-a lungul timpului, Matt Tuck a adus de ceva timp şi o prezenţă charismatică pe scena metal - atât ca showman cât şi ca playboy. Da, Matt ştie că e un mare gigolo şi profită enorm din asta...să vedeţi doar videoclipurile AW şi BFMV. Din fericire pentru el, ştie bine cu chitara şi cu vocea unde nu conteneşte să mă uimească cu nişte linii vocale foarte melodice şi catchy. Pe albumul ăsta însă, Tuck face ce a tot visat de o vreme, conform interviurilor sale. E mai mult chitarist şi mai puţin solist. Cu excepţia câtorva refrene şi growl-uri scurte, postul de lead singer este a altcuiva...

Axewound înseamnă aşadar Matt Tuck la chitară şi backing, Liam Cormier (Cancer Bats) la voce, Mike Kingswood (Glamour of the Kill) chitară din nou, Joe Copcutt (ex-Rise to Remain) la bass şi la tobe Jason Bowld (Pitchshifter). Dacă ceilalţi nu vă spun nimic, e ok. Toţi fac parte din trupe de metalcore. Astfel că să ne aşteptăm la alt gen din partea acestui super-grup ar fi de aşteptat...sau nu!

Nu m-am interesat foarte mult de ce cântă ceilalţi în trupele lor, dar AxeWound sună de foarte multe ori a Bullet For My Valentine, oricât ar nega asta Matt Tuck în interviuri. Care este totuşi diferenţa? După câteva ascultări, lucrurile devin evidente. Faţă de Bullet, AxeWound oferă un sunet fără prea multe compromisuri, temeri sau ezitări. Este o muzică mult mai agresivă, mai ritmată, mai plină de groove, mai directă...ceva care într-adevăr se simte diferit de orice alt metalcore ascultat de mine până acum dar care păstrează nişte elemente familiare.

Albumul debutează cu title-trackul Vultures şi dă tonul unei structuri respectate cu sfinţenie până la final - piese scurte, agresive, riff-uri dirty, tobe zguduite în toate modurile posibile şi multe, multe growl-uri.
Trebuie să recunosc că ţipetele lui Liam Cormier sună mai plăcut decât ce am auzit vreodată la capitolul ăsta de la Bullet.
Post Apocalyptic Party este următoarea şi a fost şi prima mostră oferită de trupă înainte de lansarea albumului. Deşi nu m-a impresionat la prima audiţie, piesa are un riff care mi-aduce aminte de Pantera. Celelalte elemente încep să devină mai plăcute odată cu mai multe ascultări. Un alt lucru mai devine evident după acest cântec - fiecare instrument încearcă să strălucească puţin, fără să se sufoce între ele. Şi totul sună legat, plăcut, nu se observă o eventuală lipsă de coeziune.

Victim of the System mi s-a părut cam banală, cu excepţia ultimului minut în care avem un duel sacadat de riff-uri care seamănă al naibii de mult cu Domination de la aceeaşi Pantera. Na, nu poţi să reproşezi multe totuşi. Pantera au fost o trupă cu care foarte mulţi ar vrea acum să semene.
Primul single de pe Vultures a fost însă Cold. Videoclipul îl aveţi mai jos. Destul de melodioasă, cu un groove antrenant şi un refren catchy de la d-l Tuck. Despre clip ce să spun? Trei sferturi este cu Matt...cu ochii săi albaştrii, muşchii şi tatuajele...booooring!

După deja 4 trackuri ascultate simt totuşi lipsa a ceva foarte important - solo-urile de chitară care lipsesc aproape cu desăvârşire, şi nu înţeleg de ce...clar nu tehnica le lipseşte celor doi chitarişti.

Burn Alive are un intro şi un riff ce aduce aminte a Slayer. O schimbare binevenită de atmosferă de la metalcore-ul "in your face" de la început. Refrenul este BFMV 100% însă şi parcă rupe un pic din senzaţia de trupă nouă, străină pentru mine. Şi avem într-un final şi un mini-solo drăguţ dar care putea mai mult.
Exorchrist, una din piesele anti-religioase de pe acest album, este şi cel de-al doilea single, cu un videoclip cam naughty şi cu un groove al naibii de molipsitor. Liam şi Matt îşi împart versurile şi refrenul într-o bucată care-mi place foarte, foarte mult.

Collide este din altă lume. Conceptual, este ca nuca-n perete pe albumul ăsta. Pe de altă parte, este cea mai reuşită piesă de pe întreg materialul. Începe cu un pasaj de pian misterios care ne conduce apoi într-un riff furios acompaniat de nişte clape care nu strică deloc...
Matt îşi demonstrează puţin calităţile vocale cu nişte versuri ceva mai răsărite şi multe efecte atmosferice adăugate care fac din Collide o aşa de delicioasă audiţie. Antiteza de la refren dintre ţipetele agresive ale lui Liam şi cântatul afectat a lui Tuck sunt geniale. Deşi începe ca un power-ballad, cred că prin această progresivitate, Collide este de fapt cel mai heavy cântec de pe tot albumul.
Nu e nimic rău în a fi heavy dar când ai un aranjament atât de inspirat poţi într-adevăr să spui că ştii să scrii o piesă metal.

Din păcate pentru ele, mai sunt încă trei piese care urmează după Collide şi care nici măcar nu se apropie de calitatea ei. Destroy vine cu un nou maraton de riff-uri, cu un alt val de agresivitate şi aşa mai departe.
Blood Money and Lies reinventează un intro marca Holy Wars de la Megadeth dar înainte de a face ceva deosebit revine la acelaşi traforaj pe care l-am tot avut de la început. O alegere interesantă totuşi ca Liam să nu facă growl pe refren. Sună chiar okay.
Şi într-un final, Vultures se sfârşeşte cu Church of Nothing care dă startul unui mic solo de tobe, urmate de nişte efecte de bass şi într-un final nişte finger-tapping la chitară. Instrumentele se îmbină frumos dar când intră versurile brusc avem aceeaşi chestie, ca şi cum intro-ul ăla nu a existat. La refren, tapping-ul revine dar parcă nu mai are acelaşi impact ca la început. Păcat, exista mai mult potenţial în ea, dar s-a renunţat în ultima clipă la ceva mai melodic şi au dat-o iar direct pe nebunia metalcore supărată. Facem cunoştinţă şi cu primul solo adevărat de chitară. Târziu...

Concluzia? Un album mai mult decât decent. De fapt este un album foarte bun, plin de idei bune din care au ieşit o mână de piese excelente şi câteva care mai trebuiau lucrate, explorate un pic.

Dead Space 2

Sar peste orice introducere având în vedere că am făcut o recenzie la primul Dead Space în care am acoperit cam tot ce aş fi avut de spus şi doar mai adaug acum că seria asta este una dintre cele mai bune, atât pentru genul 3rd person shooter cât şi pentru (şi mai ales pentru...) genul horror/thriller.

Dead Space 2 nu cade în greşelile tipice unui sequel. Este la fel de intens, poate chiar şi mai şi, oferă o poveste un pic mai captivantă şi micile îmbunătăţiri nu fac decât bine produsului final.
DS2 arată mai finisat, mai retuşat, mai user-friendly. Deşi primul joc nu avea nicio problemă la capitolul ăsta, grafica arată acum şi mai bine, păstrând acelaşi stil potrivit care mi-a ridicat părul din cap de groază de atâtea ori.

Isaac Clarke a primit acum o voce şi o identitate ceva mai clară decât enigmaticul tăcut din prima parte. Acum jucătorul se poate apropia mai mult de erou, de povestea lui şi de ceea ce simte

Gameplay-ul a rămas în mare acelaşi, nimic radical nou. S-a umblat puţin la capitolul viteză în ceea ce priveşte unele acţiuni (pentru a fi făcute mai uşor) fără a influenţa negativ ritmul apăsător care a făcut din seria asta un aşa succes. Rifle-ul rămâne cea mai ideală armă în joc, deşi noile adiţii sunt interesante şi oferă nişte morţi mai spectaculoase pentru inamicii lui Isaac. Care sunt, desigur, tot necromorphii. De ce ai schimba ceva ce a mers atât de bine până acum? Unii au rămas la fel. Alţii...noi forme mutante te fac să te îngrozeşti şi mai mult. Mai ales copiii...am privit cu îndoială copiii mici o vreme după jocul ăsta.

Combinaţia fatală - elementul surpriză-sunetul-grafica elegantă şi iluminarea fac din Dead Space 2 mai mult decât un joc. Este o experienţă plină de adrenalină care poate fi traită doar în faţa monitorului.
Un moment pe cât de memorabil pe-atât de înfiorător a fost când povestea ne trimite pentru scurt timp înapoi pe Ishimura, staţia unde s-a desfăşurat acţiunea în primul titlu. Şi mai mişto a fost că pentru prima parte a misiunii nu s-a întâmplat...eh...lasă că vedeţi voi.
În rest, acţiunea este mai hardcore ca niciodată. Fanii unui shooter bun care mai au şi nervii tari vor fi mulţumiţi. Eu am fost.

Pot să mă şi plâng puţin? Au băgat câteva quick-time events-uri care sunt un pic cam iritante. Sunt unele jocuri unde qts-urile merg şi altele în care nu. Ăsta este unul în care lucrurile nu stau aşa de bine. E drept, momentele în care apar sunt epice şi dacă reuşeşti să le faci, vei avea parte de o scenă demnă de filmele SF de la Hollywood, dar chiar şi-aşa...parcă mai bine un cinematic bun decât un quick-time event repetat a mia oară pentru că nu reuşeşti să apeşi cum trebuie un amărât de buton.
Asta şi ultimul nivel care mi s-a părut un pic prea exagerat de greu - ar fi singurele lucruri pe care le-aş putea reproşa unui joc de altfel foarte reuşit.

Mai bun ca Dead Space 1? Eu zic că da. Dacă ţinem cont că tot ce a fost bun la DS1 a fost păstrat, îmbunătăţit şi adus în cantităţi proaspete şi satisfăcătoare...
Una, două mici elemente noi un pic îndoielnice? Mda, dar nimic care să strice experienţa totală.

Dead Space 3 este plănuit pentru primăvara lui 2013. Dacă supravieţuim până atunci, îl aştept cu mare drag. Oficial, d-l Clarke face parte din seria mea preferată de jocuri.

9.50 / 10

Therion Live @ Arenele Romane

Mai scriem şi noi ceva pe-aici?

Okay, cea mai recentă chestie. Iniţial nu eram foarte entuziasmat de venirea celor de la Therion. În naivitatea mea, mă ataşasem foarte tare de formula din 2004 care apăruse pe dvd-ul Celebrators of Becoming şi aveam impresia ca alte variante Therion ar neîndreptăţii muzica. Din fericire, vineri seară Therion 2012 m-au contrazis total cu unul dintre cele mai complete concerte din câte mi-au fost date să asist vreodată.

Therion, în cazul în care nu ştiaţi, se încadrează fără dubii la categoria symphonic metal, un gen muzical pe care zic eu că l-au dominat întotdeauna. Sigur că întotdeauna gândul ne va zbura la Nightwish, trupă pe care o admir şi pe care o ascult mereu dar Therion va fi mereu în altă ligă. Deşi nu la fel de catchy şi comercială ca ceea ce ar scoate Nightwish, Therion oferă mult mai multă versatilitate, mai multă progresivitate, instrumentale complexe, aranjate impresionant. Therion este uneori mai mult simfonic decât metal. Elementul modern nu lipseşte niciodată dar este îmbinat mult mai puternic cu cel clasic. Nu oferă ascultări la fel de lejere precum Nightwish, dar zic eu că sunt mult mai satisfăcătoare. Asta dacă nu vă deranjează nişte bucăţi muzicale kilometrice caracterizate de ce au mai bun ambele lumi ale muzicii metalului simfonic.

Christofer Johnsson seamănă foarte mult cu Tuomas Holopainen. Therion este copilul lui. Este singurul membru al trupei care a apărut pe toate materialele discografice. A fost acolo de la început când se încerca abordarea death metal până la ceea ce a ajuns Therion acum. Impresionant la Johnsson este că în ciuda numeroaselor schimbări de componenţă care ar putea dăuna oricărei trupe prin lipsa de coeziune, el a reuşit totuşi de fiecare dată să scoată albume excelente, caracterizate de ingeniozitate şi momente memorabile.

Am ajuns la Arene îndeajuns de devreme încât să prind trei sferturi din recitalul spaniolilor de la Antalgia, o trupă de alternative metal din ce am auzit eu. Mediocrii. Tipa avea voce, chitaristul era bun dar îmbinaţi, cei patru nu au reuşit să mă impresioneze cu nimic. Au urmat Elyose, din Franţa. Solista?! Foarte sexy. Vocea ei era interesantă, de operă. Elementele electro făceau o combinaţie interesantă dar parcă toate piesele semănau prea mult între ele şi niciuna nu era cu adevărat răsărită.

În fine, pe la ora 9 şi jumătate, urcă pe scenă Therion, care aveau să fie vedetele serii din toate punctele de vedere. Vizual, muzical, show!
Au început cu faimoasa bucată din O Fortuna, Carmina Burana a lui Carl Orff izbucnind apoi în prima piesa de pe Les Fleurs Du Mal - Poupee De Cire, Poupee de Son. Cele două soliste, însoţite de Thomas Viktstorm au fost pur şi simplu imperiali. Una e să cânţi rock şi alta e să cânţi...aşa!

La chitară, Christian Vidal a fost ca un Steve Vai. Altă comparaţie nu găsesc. A avut atât de multe momente memorabile încât...wow!
Therion au trecut prin toate albumele performând 21 de cântece într-un show ce s-a întins timp de două ore. Am ascultat momente epice în piese precum Via Nocturna, Land of Canaan, Siren of The Woods. Am ascultat piese-hit ale trupei - Son of the Sun, Gothic Kabbalah, Son of the Staves of Time, Blood of Kingu. Şi am mai ascultat şi nişte capodopere - Rise of Sodom and Gomorrah şi To Mega Therion. Da, au rupt!

A fost un concert care m-a trecut printr-o grămadă de stări. De la adrenalina aia provocată de metal, senzaţie dădătoare de headbanging la momente în care am rămas ca la teatru impresionat de ce vedeam şi auzeam. Therion le-au avut pe toate. Pentru că sunt o trupă completă.

Am plecat de la concert zâmbind, împăcat şi împlinit. Şi cred cu tărie că aşa trebuie să te simţi mereu când pleci de la un concert. În ultimul timp am norocul să păţesc asta destul de des.

Anette Olzon părăseşte Nightwish

Începem luna octombrie cu o veste destul de tristă din punctul meu de vedere. Ştiu că a existat mult haterism în ceea ce o priveşte pe Anette. Presupun că aşa se întâmplă cu trupele mari. Orice membru e greu de înlocuit. Şi eu în calitate de fan al trupei chiar îmi pare rău de ea. Chiar dacă nu m-a convins pe Dark Passion Play, Imaginaerum mi-a demonstrat că tipa este o forţă şi că îşi câştigase meritat locul în trupă. Nu este un secret că ultimul album a fost unul din preferatele mele de anul trecut.

Din păcate unele chestii n-au mers. Asta e...

Tare mă întreb dacă va veni o nouă solistă sau o vor păstra pe cea care o va suplini pe Anette la următoarele concerte. Sincer, dacă nu va reveni Tarja...ceea ce pare de vis dar greu de crezut...cred că o nouă schimbare va fi greu de suportat pentru toată lumea şi asta va diminua mult şi din suportul primit de trupă.

Pity...

Nightwish - Ghost River
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Dead Space

Ce credeaţi, că am terminat cu jucatul? :)

Eu în general sunt fan al genului thriller/horror dacă este vorba de un produs reuşit. Din păcate, doar o mână de filme din categoria asta reuşesc într-adevăr să-mi producă fiori. Mă lasă rece mizeriile Holywoodiene care apar în ultimii ani (dacă mai îmi spune cineva că Saw este altceva decât o penibilitate de serie, explodez) şi uneori sunt sceptic şi cu privire la adevărate clasice. Spre exemplu, The Shining a lui Stanley Kubrick mie mi se pare un film slab.

De ce? Pentru că am citit cartea. De fapt, este romanul Stephen King pe care-l ador cel mai mult. Şi tocmai pentru că filmul şi-a permis o grămadă de libertăţi, de-asta nu-mi place. Cărţile într-adevăr sunt mai de efect. King, Lovecraft, Poe. Am citit. Mi-a plăcut.

Mai avem un mediu numai bun pentru sperieturi - jocurile. Şi fără îndoială că la capitolul reclamă, critici pozitive şi experienţă fulminată...intră seria Dead Space. Dead Space este foarte popular şi la noi la muncă pentru că...ştiţi voi...Electronic Arts?! Duh!

Aşa că l-am luat şi eu, cu inima deschisă. Dead Space ne situează într-un univers ceva mai îndepărtat, unde omul deja a cucerit frontiera spaţiului. O echipă de ingineri în frunte cu eroul Isaac Clarke sunt trimişi pe nava USG Ishimura să investigheze de ce s-a pierdut contactul radio. Ce vor găsi acolo? Mai pe scurt...un coşmar. Premisa este simplă şi nu neapărat povestea face din Dead Space un joc grozav, ci atmosfera şi meticulozitatea cu care este realizat.
Dead Space mi-aduce aminte de jocurile vechi făcute de studiourile mici. Arată ca un produs făcut cu extrem de multă pasiune, atenţie şi sentiment.

Şi este hardcore. M-am speriat în nenumărate rânduri. Inamicii din joc, numiţi necromorphi, sunt scriptaţi în cel mai mic detaliu pentru a creea o experienţă horror veritabilă. Sunet, grafică, atmosferă apăsătoare, gameplay...toate contribuie în mod direct la ascuţirea simţurilor jucătorului. După fiecare sesiune de jucat mă ridicam de pe scaun uşor transpirat, uşurat şi în acelaşi timp încântat. Dead Space este un joc nemaipomenit de bun!

Povestea, cum v-am spus este destul de banală, cu câteva întorsături interesante dar nimic care să devieze de la un plot clasic de film horror SF. Dacă aţi văzut Alien, le-aţi văzut pe toate, nu?

Dar asta nu ia cu nimic din calitatea jocului. Gameplay-ul se manifestă ca un third person shooter, cu camera situată peste umărul drept al personajului (asemănător cu Mass Effect). Nu există sistem de cover, mai ales că luptele vor fi orice numai convenţionale nu. Avem şi o verietate mulţumitoare de arme. Eu nu m-am simţit împăcat însă fără arma militară automată. Drept să spun, de fiecare dată mi se părea sinucidere să încerc cu altceva. Jocul nu te face să uiţi că personajul tău nu e un soldat antrenat ci un simplu inginer. Practic, majoritatea armelor sunt de fapt scule inginereşti modificate pentru distrugerea...chestiilor ălora.

Pe lângă asta mai există nişte abilităţi telekinetice care-l vor ajuta pe erou în o grămadă de situaţii Isaac este făcut să aibă un pas relativ lent, greoi care contribuie din plin la atmosfera apăsătoare din joc. Sigur, poţi grăbi pasul, dar nu-ţi garantează nimeni că nu vei sfârşi sfârtecat în bucăţi pentru că n-ai fost atent la ce se întâmplă în jurul tău.

Şi ar fi păcat să joci Dead Space la un ritm mai alert. Pentru că în permanenţă se joacă el cu tine, cu nervii tăi. Nu ştii ce o să apară şi de unde. În momentul în care ai impresia că te-ai prins de cum stau lucrurile şi că nimic nu te mai poate lua prin surprindere...bam! surpriză.
Astfel că deşi scurt şi pe alocuri repetitiv, Dead Space nu devine obositor, găsind permanent noi metode de a te băga în sperieţi. Isaac nu are voce în această primă parte a seriei, lucru care te face să te gândeşti mereu ce trece oare prin minte acestui om aflat singur pe o navă spaţială bântuită de cei mai scârboşi monştrii de la Alien încoace.

Grafica este excelentă pentru anul 2008 când a fost lansată această bijuterie iar sistemul de dezmembrare a necromorphilor este ingenios, scârbos...reuşit!
La partea audio poate că jocul excelează cel mai mult. Încercaţi-l noaptea. Cu căşti. Vorbim după :)

Un alt lucru care mi-a plăcut foarte mult este stilul clasic, aproape oldie în care este abordat jocul. Avem nişte nivele clasice, cu delimitări ale diferitelor zone explorate de Isaac precum şi nişte boss fights old school cum n-am mai văzut demult. Nu vreau să dau spoiler prea mare pentru ultimul capitol dar...e mare!

Concluzia? Acum mă joc Dead Space 2. Şi asta ar trebui să fie de ajuns.

Nota 9.50 / 10 . Clar un joc de păstrat în topul celor mai bune.

Rezident Ex Live @ Arenele Romane

A plouat ieri toată ziua. Şi tare mă temeam că fie concertul va fi anost sau nu se va mai ţine de loc. Norocul a făcut ca să nu mai picure deloc deja când eu plecam de la muncă spre Arenele Romane.
A doua sperietură am tras-o în momentul în care am văzut cât de puţini oameni se strânseseră. Situaţia avea să se rectifice curând.

Nu mi-a plăcut că nu s-a specificat în planul biletelor pentru concert de faptul că VIP-ul va avea acces mai în faţă. Era efectiv un ţarc în purul stil românesc. Doar că nu-i mai spunea Golden sau Fire Circle, îi spunea acces VIP. Nasol. Efectiv nicăieri nu era menţionat asta ca diferenţă între biletele obişnuite. Erau menţionate poze cu trupa, meet and greet şi un afiş...bestial, ce să zic...

În fine, m-am "aşezat" comod cu o vedere bună la limita dintre cele două "cercuri" şi am aşteptat. Programul de pe Metalhead iarăşi nu a fost corect, totul fiind împins cu o jumătate de oră mai în faţă. Nimic grav, dar na, îmi făcusem speranţe să mai prind transportul în comun pe la ora aia.

După ce s-a întunecat binişor, au urcat pe scenă cei de la Desant, cu care eu v-am mai făcut cunoştinţă pe blog. O trupă formată de ex-basistul Cargo Alin Achim care cântă un hard-rock românesc curat, fără prea multe pretenţii tehnice şi care încearcă să-şi construiască piesele pe refrene catchy şi ritmuri săltăreţe dar nu foarte săltăreţe. Toţi par a fi muzicieni capabili dar instrumental vorbind, niciunul nu a transpirat excesiv pe piesele prezentate aseară. M-am bucurat să aud Zbor şi Joc de Noroc, pe care le am în iPod de foarte mult timp şi pe care încă le ascult cu plăcere. Restul pieselor mi-au lăsat aceeaşi senzaţie - uşurele, sună bine şi probabil după alte câteva ascultări vor deveni chiar şi mai ok pentru mine. Dacă n-ar fi avut clape...

La ora 9 Arenele Romane se umpluseră destul de mult. Din experienţă, părea să fie mai full decât la Apocalyptica, dar nu ştiu dacă la fel de plin ca la Slayer. Dar dacă nu a fost la fel, destul de aproape totuşi...Am fost chiar impresionat să văd că au existat atâţia oameni care au plătit un bilet destul de scump pentru un artist român. Presupun că asta se întâmplă când lumea chiar te iubeşte, tu eşti un super-artist şi noul tău proiect naşte entuziasm.

Rezident Ex înseamnă Florin Cvasa tobe, Christian Podratzky bass, Adrian Popescu, Matthias Lange şi Tavi Iepan chitară şi...Ovidiu Ioncu...Kempes pentru cunoscători...voce. Şi nu orice voce. Cea mai bună voce care a existat vreodată în rockul românesc. Voce care nu a îmbătrânit cu o zi de când a putut fi auzită ultima oară. Voce care nu ar putea fi egalată nici de Minculescu, Bittman sau orice alţi pseudo-rockeri mai avem pe-aici.

Publicul a fremătat şi a devenit extrem de zgomotos în momentul în care trupa s-a urcat pe scenă, explodând în urale când Kempes, cu pletele sale în vânt s-a alăturat pentru un concert pe care nu-l pot caracteriza ca fiind decât epic!

Au început frumos cu o piesă Cargo scrisă de Tavi Iepan - Buletin de Ştiri. Lumea s-a încălzit rapid. La început tot publicul privea înmărmurit la omul ăsta care nu mai cântase de 9 ani şi care plecase din România după un concert emoţionant la Sala Palatului în 2003. O înregistrare mizeră de la Tvr este urcată pe Youtube şi cu toată calitatea proastă tot e imposibil să nu te mişte publicul care-l adoră efectiv pe Kempes.
Aseară a avut parte de aceeaşi adorare doar că de data asta nu era înconjurat de tristeţe ci de fericire, fericire pentru o întoarcere triumfală. Vocea aia...Dumnezeule ce voce!

La piesa Iarna deja ştiam că vom avea parte de un super concert. Tavi Iepan a cerut publicului să zdrăngăne din chei...să se creeze o atmosferă de iarnă. În momentul în care Kempes a luat notele înalte pe versul "Ninge...de peste-un secol cu fulgi mari de nea" parcă au coborât îngeri din cer. Ascultaţi melodia, veţi înţelege de ce...
A urmat şi Catedrala Sufletului...o piesă care şi acum în varianta de studio îmi sună un pic prea simplu dar care a avut parte de un răspuns grozav din partea publicului. Şi de la mine, desigur.

Dacă este de prisos să mai spun că Ovidiu Ioncu Kempes a fost un adevărat showman toată seara şi că a cântat bestial şi a interacţionat superb cu publicul, trebuie să vă zic şi cum a stat treaba cu ceilalţi. În primul rând, un mare plus că trupa asta face hard n' heavy şi nu are clape. În al doilea rând, un alt mare plus este că au trei chitarişti, în genul Iron Maiden. Asta dă un sunet cu adevărat plin fiecărei piese. Sună heavy, sună puternic, sună complet.
Mi-a plăcut de Florin Cvasa la tobe...a prestat nişte lucruri de bază, dar cu multă energie. Podratzky la bass a fost destul de liniştit dar omul categoric ştie meserie cu bass-ul. Au fost momente când chiar a ştiut să strălucească. Adi Popescu şi Tavi Iepan au fost mai reţinuţi, bucurându-se de muzică, de public într-un mod mai discret. Matthias Lange, acest neamţ masiv cu plete blonde care mi-a adus aminte de Zakk Wylde, a fost însă a doua bijuterie a serii după Kempes. Pe lângă prezenţa scenică puternică şi tehnica solidă la chitară, omul a ştiut să interacţioneze foarte bine cu publicul. A făcut chiar şi un joculeţ haios pe Brigadierii unde a împărţit publicul în două. Echipa lui şi cea a lui Kempes. Şi ne-a pus să cântăm pe rând refrenul. Era amuzant cum încerca neamţul să pronunţe corect refrenul "Noi suntem brigadierii ce trec fluierând".

Au fost trei piese care se pot găsi pe primul album Cargo - Buletin de Ştiri, Brigadierii (care a făcut senzaţie) şi Povestiri din Gară pe care s-a cântat refrenul minute în şir. O piesă cu adevărat bună! Toate sună mai bine decât au sunat vreodată pe albumul Cargo. Au o orchestraţie mult mai heavy şi în general un ritm mai vioi. În rest, au fost cântece nemaiauzite până acum dar care mi-au plăcut. Pe lângă Iarna şi Catedrala Sufletului pe care le ştiam, sunt câteva bijuterii pe care abia aştept să le aud într-o versiune de studio - Pompierul Atomic, Roy Black Sabbath şi Camera Viselor.

Au avut un encore şi apoi încă unul. Evident le era greu să se despartă de un public care i-a adorat. La începutul show-ului s-a strigat Kempes! La sfârşit se striga Rezident! Frumos...foarte, foarte frumos.
Azi vor concerta în Constanţa şi apoi vor lua o pauză până la anul. Între timp ar trebui să apară albumul (şi abia aştept!!!) care sper sa mă ţină ocupat. Aştept cu mare, mare interes următorul lor concert.

Rock! \m/

Ensiferum - Unsung Heroes

Pentru unii dintre voi nu mai e un secret că sunt un adorator al Finlandei. Îi ador pentru ce reprezintă drept ei ca şi cultură în secolul 21. Îi ador pentru că deşi istoria îi contrazice, ei sunt foarte mândrii să fie urmaşi ai vikingilor...sau dacă nu, măcar un popor care locuieşte acum pe fostele teritorii ale vikingilor. Şi nu în ultimul rând, ador Finlanda pentru muzică. Este un popor care respiră şi trăieşte metal-ul din toţi porii. Există o adevărată şcoală de metal finlandez.
Grămezi de trupe geniale vin din Finlanda...Children of Bodom, Nightwish, Korpiklaani, Apocalyptica, Fintroll şi deşi nu-mi plac...HIM, Lordi sau Sonata Arctică. Şi mai sunt şi cei de la Ensiferum.

Acum mai bine de un an vedeam Ensiferum live la Arenele Romane într-un show genial al cărui singur defect a fost lungimea...mult prea scurt. Chiar dacă aş putea spune că Children of Bodom îmi plac mai mult, în seara aceea la Bucureşti, Ensiferum le-au dat clasă lui Alexi Laiho & co.

Să asculţi Ensiferum este ca şi cum ai juca Skyrim. Momente instrumentale domoale şi plăcute, memorabile, precum şi răbufniri fulgerătoare de rapiditate, agresivitate şi multe astfel de momente epice...îmbinate într-un ansamblu unic denumit simplu - Viking Metal.

Unsung Heroes debutează în purul stil clasic al trupei cu Symbols, un instrumental desprins parcă din copilul ascuns a lui Game of Thrones cu Lord of the Rings. Nimic nu prevesteşte parcă prima piesă adevărată a acestui material.
In My Sword I Trust se numeşte melodia şi este de asemenea şi primul single extras de pe album. Riff-ul galopant, vocea lui Petri Lindroos pierdută printre armonii de coruri şi o linie de chitară melodică fină fac din In My Sword I Trust un început promiţător pentru un material pe care l-am aşteptat de mult timp cu interes.
Un alt lucru care mie-mi place mult la Ensiferum sunt solo-urile de chitară care sună mai modern decât restul stilului piesei şi care deşi ar părea "out of place" iniţial, fac ceva inedit.
Pe la minutul 4 intră în scenă un riff care se ia la întrecere cu clapele. Deşi o voi aprecia mereu pe Emmi pentru că reprezintă o parte plăcută privirii pe lângă ceilalţi 4 patru burtoşi păroşi din trupă, mărturisesc că riff-ul ăla ar fi sunat mai bine de unul singur decât în combinaţie cu clapele.

Trecem mai departe...title-trackul Unsung Heroes nu mi s-a părut din păcate prea nemaipomenit, deşi respectă ca la carte fiecare moment pe care-l găsim în alte cântece memorabile de la Ensiferum. Moment agresiv, moment lent epic, instrumental solid. Vocile în schimb parcă dezamăgesc. Petri nu poate suna decât într-un singur fel...răguşit. Dar ceilalţi...Markus, Sami şi vocile de cor adăugate...parcă nu dau destulă forţă. Şi veţi vedea mai încolo pe album că asta va lua mult din valoarea albumului.

Burning Leaves...aceaşi reţetă. Dar de data asta merge. Riff-ul este mai bun, liniile melodice vocale sunt mult mai catchy. Lejer avem cea mai bună piesă de pe album. Mi se pare foarte mişto ideea de a avea un riff domol ca de cimpoi combinat cu growl-ul agresiv a lui Petri. Breakdown-ul de la sfârşit cu incantaţiile în finlandeză...genial! Apoi un solo superb. Asta da bucată de Ensiferum!!!
Se ia o pauză cu Celestial Bond care este o baladă cap-coadă cu un guest-voice feminin. Mi-a adus aminte de ultimul album Nightwish şi de Anette care reamintesc, este grozavă pe Imaginaerum.

Ajunge cu odihna. Retribution Shall Be Mine este thrashy şi te scoate din visare înapoi în mijlocul bătăliilor din piesele lor. Ce lipseşte este o linie melodică mai reuşită la voce. De asemenea, pasajele de clean vocals sunt cele care trag piesa în joc cel mai mult aici. Ceea ce-i ciudat ţinând cont că vorbim de Ensiferum care au ştiut întotdeauna să gestioneze momentele astea. Ah...şi solo-ul la clape...yuuk. Not cool at all.
Star Queen (Celestial Bond II) începe domol şi progresează tot mai mult de la ritmuri uşor heavy la câteva solo-uri drăguţe. O piesă care vrea să se apropie puţin de geniala Lai Lai Hei. Nici pe-aproape, dar nu sună chiar rău.

Phjola este uşor de uitat din păcate, dar din nou revine problema cu vocile uşor cam plictisitoare şi riff-urile nu foarte remarcabile. Dacă ar fi un lucru pe care-l apreciez aici este finlandeza. Voi admira tot timpul trupe venite din ţări nevorbitoare de limbă engleză şi vor reuşi să se impună şi cu limba lor. Mai puţin Rammstein, că nu-mi plac de nicio culoare.
Last Breath este încă o baladă, de data asta cu o voce masculină. Duios cântat.

Albumul se pregăteşte de un final epopeic cu Passion Proof Power. 17!! minute are această piesă. Ceva momente de coloană sonoră, ceva mai mult metal. O ascultare interesantă, chiar dacă nu-şi justifică mereu lungimea.
Ca bonus, Ensiferum au înregistrat un cover surpriză. Şi într-adevăr este o alegere neobişnuită care m-a dus instant cu gândul la Children of Bodom şi coverurile lor nebune (ultimele nebunii - Jessie's Girl de la Rick Springfield şi I'm Shipping Out To Boston de la Dropkick Murphys). Ensiferum au făcut cover după Bamboleo de la Gipsy Kings
Şi este chiar reuşită. Tranziţia de la chitară clasică la riff death metal este grozavă. Petri mi se pare că exagerează cu vocea care trece de la obişnuitul death la ceva ce sună aproape black. E la limită să sune nasol dar are noroc că refrenul e genial, la fel şi riff-ul şi solo-ul.

Şi aşa se termină Unsung Heroes. Un album modest, zic eu. Ensiferum puteau mai mult de-atât. Burning Leaves este singura piesă pe care aş aşeza-o fără teamă lângă clasice precum Token of Time, Iron, Ahti, Twilight Tavern sau Treacherous Gods.
Problema este că poate au încercat prea mult. Uneori am uitat că ascult Enisferum şi chiar aveam senzaţia că am schimbat pe Therion. Prea multe coruri. Prea multe momente instrumental-simfonice, prea puţine momente viking. Nu e nimic rău în metalul simfonic. Dar sună slab pentru că genul ăsta nu este pentru Ensiferum. Este pentru Therion, Nightwish sau Blind Guardian
Mixajul mi s-a părut şi el dubios. Vocile clean uneori se înneacă efectiv în mixaj iar Petri îmi dă senzaţia că prestează prea puţin.

Chiar şi-aşa, m-aş duce imediat să-i văd live dacă vor reveni în România. Live sunt un deliciu.

Brutala realitate

Ieri la metrou în Piaţa Unirii, doi melteni au început să se pocnească. Probabil se împinseseră din greşeală încercând să iasă din metrou. Habar n-am...îmi urla muzica în căşti şi mă simţeam mult prea relaxat ca să-mi pese. Nici măcar nu m-am oprit. Am aruncat o privire şi mi-am continuat drumul.

Ceilalţi oameni nu s-au comportat însă la fel ca mine. Mulţi s-au oprit şi au început să se uite, fascinaţi. Alţii, care se aflau la mare distanţă de eveniment, s-au apropiat pentru a face acelaşi lucru. Cum spuneam, n-am zăbovit, dar fac pariu că s-au scos şi telefoane mobile să se filmeze puţin. Că ce dracu', doar suntem români.

La un moment dat, o tipă s-a repezit către locul unde se afla unul dintre paznicii de metrou. I-a făcut semn să vină să-i oprească pe imbecili. Paznicii de metrou... îi ştiţi. Graşi, burta peste curea, ceafa lată. Respectivul care a fost solicitat s-a uitat strâmb la tipa care încerca să oprească tot haosul. De-abia, de-abia s-a ridicat de pe coate (stătea rezemat de o balustradă). I-a făcut semn unui coleg şi apoi au pornit amândoi agale către locul faptei.

N-am stat să mă uit dar probabil că au continuat câteva momente penibile.

Alte cuvinte ar fi de prisos. Aş putea umple cărţi cu prostia românească, nesimţirea şi meltenismul pe care le întâlnesc în fiecare zi în doar două medii - în autobuz şi la metrou.

Unii nu se spală. Alţii sunt zgomotoşi. Sau nepoliticoşi. Majoritatea n-au auzit de conceptul de a merge pe partea dreaptă a drumului dacă eşti mai lent şi pe cea stângă dacă te grăbeşti şi vrei să mergi mai repede. Şi povestea poate continua...
Dacă mai are cineva iluzia că în ţara asta mai există vreo speranţă de mai bine, nu mai fiţi naivi. Problema nu stă în comunism, în politicieni sau în mentalitate. Problema stă fix în oameni. Oamenii ăştia se înmulţesc. Fac copii. Şi copiii ăia sunt crescuţi să fie la fel. Şi pică bac-ul şi ajung şi ei nişte melteni ordinari la rândul lor. E un ciclu perpetuu.

De azi mi-am ticluit în minte un plan prin care să plec din mizeria asta numită România. Poate va dura 2 ani. Poate 3. Dar se va întâmpla. Nimic nu mă mai poate ţine aici. Mi-e scârbă efectiv de tot ce reprezintă ţara asta. Şi oricine susţine contrariul e doar naiv şi crede în miracole pentru un popor care se zbate în propria lui prostie şi neputinţă de prea mult timp.

Forever autumn

Am avut o perioadă extrem de ocupată. Şi am senzaţia că urmează una şi mai şi...dar rezist. Sunt aici.
Pentru că suntem în septembrie, vroiam neapărat să împart aceasta mică bucăţică de artă cu voi. Piesa se numeşte Forever Autumn, de la trupa care face (din punctul meu de vedere) cele mai superbe balade din muzica rock. Word.

Lake of Tears - Forever Autumn
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

So, the season of the fall begins
Down the crossroads in a sleepy little inn
By the fire when the sun goes down

But the night becomes you
And the secrets of the rain

Forever autumn

And the season of the fall begins
Out the nightlands when the thunderstorm sets in
The secrets clear in the cloudy night

But the night becomes you
And the secrets of the rain, they will stay the same
And the time will come soon
With the secrets of the rain, and the storm again

Coming closer every day, forever autumn

And the season of the fall begins
Past the passingbell, past willow weeping
A ripple forms on the brinks of time

But the night becomes you
And the secrets of the rain, they will stay the same
And the time will come soon
With the secrets of the rain, and the storm again

Coming closer every day, forever autumn

A plecat Minculescu...

Poate că dacă mutarea asta s-ar fi petrecut acum...10-15 ani, poate ar fi trebuit ca lumea să fie şocată. Că se întâmplă acum...nu ştiu pe cine mai impresionează.

Să vă explic de ce pur şi simplu nu mai este relevant ce se întâmplă acum cu "trupa" asta.

Din punct de vedere muzical, Iris nu mai reprezintă nimic de la Mătase Albă încoace. Cu excepţia a 2-3 piese decente, au scos numai mizerii melancolice care mi-aduc mai degrabă aminte de Holograf şi Direcţia 5 decât de trupa de care m-am îndrăgostit eu prin 2000.
Adăugaţi la asta prostituţia muzicală cu limbricul ăla mic şi chel, best of-ul cu cele şapte piese obosite cântate excesiv de mult în detrimentul unor bucăţi mult mai bune şi o să înţelegeţi de ce lumea n-a dat bani să-i vadă la Arena Naţională.

Nu poţi să te prostituezi la festivaluri de bere şi revelioane cu intrare gratuită prin toată ţara şi apoi să ai pretenţia să vinzi bilete exagerat de scumpe în Bucureşti, sperând să umpli ditai stadionul. Dacă ţi-ai asumat statutul de trupă de festival, nu te da cocoş şi naţională de rock că nu mai pune nimeni botul.

Oricât l-aş iubi şi admira pe Minculescu pentru ce reprezintă el ca simbol în muzica românească, nu pot să nu admit că nu-l mai ajută vocea deloc. Concertul de vara trecută din Mamaia m-a convins că nu mai poate. Nu e o crimă, nu e o tragedie. E un trist adevăr. Restul trupei sună şi ea destul de rău. Tot trist este că deşi repetă aceleaşi 7 piese de ani de zile, şi alea sună parcă din ce în ce mai rău. Nu ştiu voi, dar eu nu mai pot asculta încă o dată 'Strada ta', 'Să nu crezi nimic', 'Baby' sau 'De vei pleca' fără să mi se facă rău.
În schimb mă bucur că Minculescu este sănătos. Asta este cel mai important.

Nu înseamnă ca neg într-un fel importanţa Iris-ului pentru rock-ul românesc. Love'em or hate'em, au fost printre cei mai buni şi au purtat stindardul ăsta ceva timp. Dar s-a terminat de ceva timp. Efectiv spectacolele lor nu mai sunt satisfăcătoare din punct de vedere calitativ. Ar fi trebuit să-şi încheie cariera cu ceva timp în urmă pentru binele propriului lor nume.

Dacă Minculescu decide că va cânta undeva în continuare...asta e...e o risipă de timp şi energie...dar e treaba lui până la urmă. Că vine alt solist la Iris, oricât de grozav ar fi...iarăşi nu ştiu pe câţi o să entuziasmeze. Ceva e prea putred în trupa aia...nici Coverdale altoit cu Dickinson şi Steve Tyler dacă vin acum nu-i mai face să sune bine.

Repet ce am zis într-un articol mai vechi. Nu trebuie să-i urâm pentru ce sunt acum ci mai degrabă să-i ignorăm şi să ni-i amintim cu plăcere (dacă am făcut-o vreodată) pentru lucrurile care ne-au atras la ei de la bun început.

Iris rămâne...într-un fel sau altul.
Aici rămâne prin vocea unora mai buni şi mai tineri:

Trooper - IRIS
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Măşti

Când se acumulează oboseală, frustrare, griji...la mine vine şi multă furie. Nu o neg. Sunt un om cu foarte multă furie de-abia stăvilită în mine. Mi-am dat seama că mai bine îmbrăţişez defectul ăsta decât să încerc să-l ascund. Astfel vine şi mult-aşteptatul control.

Am învăţat pe pielea mea că majoritatea oamenilor nu sunt de încredere şi că să te bazezi pe ei, să investeşti sentimente în nişte străini - asta este cea mai mare greşeală pe care o poţi face. Deoarece apoi stai şi-ţi dai palme din cauza propriei tale prostii.
Viaţa de student te forţează să ai de a face cu o grămadă de străini. Şi ţinând cont că eu locuiesc într-o vilă în care s-au perindat o grămadă de oameni, pot să mă declar mult mai înţelept în domeniul ăsta.

De când a început vacanţa şi până acum...s-au schimbat aproape toţi locatarii. Şi într-un timp priveam lucrurile cu optimism. "Poate ei vor fi mai ok". Nimic mai greşit. Bine că de data asta nu am făcut greşeala să cred cu adevărat că totul va fi ok. Am sperat. Şi asta nu costă nimic. Poţi spera şi că toţi politicienii şi cocalarii din ţara asta vor muri peste noapte. Nu se va întâmpla. Şi ar fi infantil să te afecteze asta. Aşa şi cei noi...nicio diferenţă.

De ce? E simplu. 90% dintre cei care stau sau au stat în casa asta s-au dovedit a fi nişte scârbe. 10% este reprezentat de un prieten foarte bun al meu şi de iubita mea, plus câteva persoane cu care nu am avut ocazia să interacţionez aşa mult...Trist, aşa-i?

Toţi se comportă frumos la început. Toţi îşi poartă măştile de oameni cumsecade, feţele prietenoase şi zâmbetele îngăduitoare. Şi stau aşa două săptămâni. Apoi descoperi că nimic nu s-a schimbat. Alţi oameni, aceleaşi comportamente cretine. Mai mult sau mai puţin. Dar dă-le timp.

Oameni nesimţiţi, jegoşi, idioţi. Am mai scris despre asta. Ce rost are să mai dezbat?

Am făcut totuşi un experiment şi eu la rândul meu mi-am luat o mască şi am pozat o vreme în cea mai prietenoasă şi sociabilă versiune a mea. Ceea ce este ceva, dacă ţinem cont că sunt până la urmă un mizantrop arogant care ţine doar la familie şi la prietenii lui foarte apropiaţi.

Mi-am dat seama că mă lasă cu adevărat rece trivialităţile oamenilor ăsta. Mă plictisesc teribil discuţiile lor infantile şi banale. Am început deja să-i compătimesc pe oamenii care ascultă muzică proastă. Nu-i mai poţi urî. Ignoranţa lor e demnă de compătimit. Şi dacă nu-ţi înţeleg gusturile şi le declară ca fiind rele, atunci ştii sigur că prostia e infinită şi că n-are rost să încerci să te lupţi cu ea.
Muzica rock nu este singurul gen adevărat de pe lumea asta. Dar când vezi oameni mai în vârstă decât tine a căror întreagă cultură muzicală se rezumă la kiss fm şi care până la vârsta asta n-au făcut rost de nişte preferinţe demne de o persoană adultă... Atunci ce mai poţi să ceri?

Niciunul dintre ei nu are o pasiune adevărată, un interes real pentru ceva pe lumea asta. Un hobby, un crez, o ideologie în viaţă...nimic. Parcă ar fi orbi! Câte nopţi îţi poţi pierde jucând o banală partidă de cărţi şi făcând aceleaşi glume de copii de 12 ani?

Am renunţat iute. Prefer compania unor melodii bune, ale unor filme reuşite, a unei cărţi captivante şi a propriei mele singurătăţi decât pe cea a unor oameni la fel de complecşi precum o foaie goală de hârtie.

Exemplele pot continua. Ideea rămâne. Mi-am dat seama că realitatea are două posibilităţi. Fie am nimerit în centrul celor mai plicticoşi şi neinteresanţi (unii chiar iritanţi) oameni, fie sunt eu nebun...ei sunt nişte oameni perfect normali şi eu un tâmpit neînţeles care caută o adevărată utopie.

Dar cum poate mediocritatea să fie normală?

Cum se face un film cu super-eroi?

Dacă vreţi să aflaţi răspunsul la întrebarea asta, cel mai bine este să-l întrebaţi pe Cristopher Nolan. Pentru că eu cel puţin nu-mi pot explica cum a reuşit omul ăsta să facă din conceptul de Batman o trilogie atât de bună.
Şi nu încerc să fiu drăguţ. Nu. Trilogia The Dark Knight a lui Nolan este indiscutabil cea mai bună serie cu un super-erou făcută vreodată. Mai bună decât Spiderman, care a dat chix cu a treia parte, mai palpitantă decât orice Superman şi mai serios realizat decât orice film Marvel. Ok, n-am văzut încă The Avengers dar sunt convins că nu mi se va mai schimba părerea.

Sincer, până să apară Batman Begins în 2005, nici nu mă dădea prea tare pe spate Batman. Probabil că încă rămăsesem traumatizat după ce-l văzusem pe George Clooney cum îşi bătuse joc de erou în parodia aia mizerabilă de Batman şi Robin. Nici prestaţiile dubioase ale lui Jim Carrey, Danny De Vito sau Jack Nicholson nu mă dăduseră pe spate de-a lungul anilor.

Dar a venit Nolan. Şi a venit cu un actor adevărat, în persoana lui Christian Bale şi...pentru fiecare parte, cu câte-un villain mai mult decât convingător. Liam Neeson, nu mai are nevoie de nicio prezentare sper. Heath Ledger...a luat Oscar-ul. Iar Tom Hardy este un actor extrem de sub-apreciat, care zic eu că merită mult mai multă atenţie.

Dacă se întreabă cineva ce are seria Dark Knight de este aşa de specială, răspunsul este simplu. Pe lângă un casting fenomenal, o poveste inteligent trasată şi un regizor priceput...realismul. Plauzibilitatea evenimentelor din filme te cutremură. Nimic tras de păr, nimic absurd, nimic care să semene măcar a truc ieftin de Hollywood.

Fiecare scenă de acţiune este realistă şi nu înceacă în vreun moment sa insulte inteligenţa audienţei. În rest, mitul lui Batman a fost dintotdeauna impresionant. Nolan doar l-a ghidat în direcţia potrivită.
DC Comics şi WB au fost îndeajuns de inteligenţi ca în aceeaşi perioadă să scoată şi două jocuri. Mai mult decât atât, s-au gândit foarte bine să nu copieze în vreun fel filmul ci mai bine să situeze jocurile în universul din benzile desenate / serialele de animaţie. Din nou, genială idee, mai ales că au folosit actorii din seriale (Kevin Conroy şi Mark Hamill îndeosebi) la voci.

Cu toate că jocurile nu au legătură cu filmele lui Nolan, pentru că ai de-a face cu unul dintre ele, automat vrei să vezi ce se întâmplă în celelalte...şi tot aşa. Şi uite aşa se face o franciză de succes. Rivalul nr.1 a lui Batman - Spidey din universul Marvel a avut potenţial cu primele două filme extrem de reuşite. A dat-o însă în bară cu ultima parte - total stupidă şi cu şiruri interminabile de jocuri mediocre care încercau permanent să reinveteze o roată defectă.

Concluzia? Mergeţi şi vedeţi ultima parte din franciza lui Nolan. Dacă nu le-aţi văzut pe primele două, daţi fuguţa şi vedeţi-le. Apoi mergeţi la cinema. Două ore şi ceva nu o să vă dezlipiţi de scaun.

Singurul defect al filmelor...vocea lui Bale când poartă costumul. Dar trecem cu vederea.

Trupele româneşti şi trupele lor

Iniţial vroiam să aştern un fel de recenzie pentru albumul ăsta. Apoi mi-am dat seama că genul respectiv se găseşte departe de ce ascult eu în mod normal şi astfel aş vorbi în necunoştinţă de cauză. Dar subiectele se intersectează...

Îl "ştiu" pe Mihai de pe vremea când mai aveam o tangenţă cu Fifa şi implicit cu forumul FifaRomânia. Mihai cântă la chitară bass şi face parte dintr-o trupă - QuantiQ. Dacă n-aţi auzit de ei, eu cred că o să auziţi mai devreme sau mai târziu. Oricum, ar trebui să ştiţi că au cântat în deschidere la piticul blond Bon Jovi. Au reuşit încet-încet să adune destule recitaluri încât să fie băgaţi în seamă. Şi pe bună dreptate... În toamna asta, QuantiQ îşi lansează albumul de debut. Stilul abordat este Progressive Rock, o ramură cu care nu sunt foarte familiarizat. Mihai m-a rugat să-mi dau cu părerea în legătura cu Umbre de Plumb, lucru care m-a blocat un pic.

Sigur, mai ascult un ocazional Dream Theater, Coheed and Cambria sau Pink Floyd dar sunt departe de a-mi da cu părerea aşa cum mi-aş da în legătură cu un Death sau Heavy Metal.
Când am început prima dată să ascult genul ăsta muzical, aveam mai multă răbdare. Nu mă dădeam înapoi de la structuri muzicale ceva mai complexe. Acum, datorită stilului de viaţă alert impus de job şi toată rutina asta obositoare - caut foarte mult piese ritmice, alerte, heavy, simple şi agresive.

Sunt momente foarte bune pe album, părţi de-aici şi de-acolo care-mi plac foarte mult. Altele care mă atrag mai puţin în rock. Sunt întotdeauna un pic reticent când vine vorba de clape. Şi sunt momente în care nu mi se pare că face ceva piesei. Şi-apoi există solo-ul din Fantasme. Holy fuckin' mother of all keyboards - that's just epic.

Vis Rătăcit iarăşi mi-a atras atenţia în mod special. Din câte ţin eu minte, asta este printre primele lor piese scrise şi se vede...mi se pare că sună cel mai legat, fiind cea asupra căreia s-a lucrat probabil cel mai mult. Liniile melodice sunt chiar catchy.

Aş putea continua aşa cu fiecare piesă, pentru că sunt momente foarte mişto pe toate cele 9 cântece de pe album, dar ţinta articolului este alta.
Ascultând Umbre de Plumb devine destul de evident că există talent, există skill şi categoric există inspiraţie. Dacă ar fi să găsesc un cusur albumului, acesta ar fi producţia. Deşi nu sună deloc rău la capitolul ăsta, se poate mult, mult mai bine. De fapt, consider chiar nedrept că partea tehnică limitează muzica să sune aşa cum ar merita.

Umbre de Plumb este doar unul dintre sutele de exemple din rockul românesc unde producţia nu face dreptate muzicii. Din fericire, la ei fiecare instrument şi fiecare voce se aude clar şi curat, lipseşte mai mult dinamism, mai multă putere...?! nu ştiu, nu mă pricep.
Însă aş putea da multe alte exemple. Celelalte Cuvinte...trupă incredibil de talentată. Din păcate singurul lor album cu un sunet decent este Stem din 2008. Pe Armaghedon există adevărate bijuterii îngropate practic sub nămolul unei producţii groaznice.
Vlad Ţepes - Poemele Valahiei de la Trooper mi s-a părut întotdeauna dezamăgitor de slab mixat de la o formaţie care a avut totuşi grijă întotdeauna de cum sună în studio. Voodoo este cel mai reuşit de până acum din punctul ăsta de vedere dar tot nu mi se pare perfect.
Primele albume Cargo şi Iris sunt evident mai reuşite decât ce a urmat ani mai târziu. Dar le-aţi văzut cum sună? Noroc cu Rezident Ex că am putut asculta Povestiri din Gara produs aşa cum trebuie.

Care să fie cauza? Instrumentele? Mă îndoiesc. Pentru că (aproape) toate trupele enumerate mai sus sună excelent live (în afară de Iris care au murit).

Singura trupă românească care chiar beneficiează de o producţie demnă de calitatea muzicii sunt cei de la Bucovina. EP-ul Duh este un deliciu. Da, dar au înregistrat prin Germania cu un producător uber-cunoscut.

Pentru că chiar nu mă pricep, închei cu întrebarea asta - unde şi cum se poate înregistra un album rock în România ca să sune la standardele impuse de orice trupă decentă din Europa?

De ce nu pot suna şi trupe româneşti aşa? Link1     Link2         Link3

În rest, Mihai, felicitări ţie şi trupei tale pentru album. Este o realizare importantă şi impresionantă. Abia aştept să găsesc discul pe piaţă :)

Cugetare de Olimpiadă

Pentru o ţară în care fotbalul a depăşit meritatul statut mediocru şi a ajuns la un cult-cancan-circ teribil, cred cu tărie că România s-a prezentat onorabil la Olimpiada de la Londra. Sigur, au fost destul de puţine surprize plăcute, dar alea care au fost, ne-au făcut să ne simţim bine în pielea noastră de români.

Olimpiada a fost pentru mine o gură grozavă de aer proaspăt, stând într-o casă unde tv-ul din bucătărie merge doar pe politică şi fotbal...

Apogeul întregii competiţii (pentru noi) a fost fără doar şi poate medalia de aur a Sandrei Izbaşa. Pe lângă senzaţia triumfătoare pe care am simţit-o când am văzut că fata asta minunată a reuşit iarăşi să fie cea mai buna, m-a cuprins şi un sentiment de silă faţă de ipocrizia afişată de români în general.

Să fim serioşi, cu excepţia acestui eveniment ce are loc o dată la 4 ani, câţi din ţara asta bagă în seamă pe vreunul din sportivii care ne-au reprezentat mai mult decât onorabil la Londra? De câte ori aţi mai văzut la ştiri noutăţi despre echipa de gimnastică, cea de scrimă sau polo? Acum gândiţi-vă de câte ori aţi văzut în patru ani ştiri despre cea mai de rahat echipă din lume - Steaua. V-aţi gândit? Şi nu v-a luat ameţeala?

Sandra a luat medalie de aur şi toată lumea a titrat - (Noi) Am luat medalie de aur la gimnastică. Noi, poporul, împreună am fost la bine şi la greu alături de sportivi şi i-am susţinut. Mda...sigur. Dar dacă spre exemplu vorbim de lotul masculin de gimnastică, care a avut o evoluţie ceva mai slabă... - Lotul a pierdut. Nu noi. Noi n-am avut nicio vină... Ei sunt ăia. Cum vă spuneam, ipocrizie tipică unui popor infect.

Mai mult, dacă eşti ProTv, Antena sau altă televiziune care obişnuieşte să mănânce mult rahat, te apuci să bagi şi ştiri critice în care explici tu populaţiei cum că Londra 2012 este cea mai slabă Olimpiadă pentru România din 1964 încoace... Oare merită să mai răspund la asta? Nu. Ştim cu toţii adevărul. Să-i ia dracu' pe ăia de la ştiri.

Din punctul meu de vedere, ecuaţia e simplă. Delegaţia română a mers la Londra şi sportivii au evoluat atât cât le-au permis diferiţi factori - forma, condiţiile, pregătirea, norocul, mentalitatea. Că e bine, că e rău, asta nu mai suntem în măsură să judecăm în momentul în care o panaramă de meci amical cu Barcelona primeşte statut de Breaking News la ştiri.

Noi n-am câştigat nimic. Ei, sportivii români, au câştigat un număr de medalii. Ei au făcut efortul, ei au făcut sacrificiile. Noi n-am făcut nimic. Noi am stat ca nişte vite în faţa tv-ului. Eu mă mulţumesc să-i felicit şi în sinea mea să mă simt un pic mândru de faptul că sunt de aceeaşi naţionalitate cu ei.

Atât.

Vă e cald?

Şi mie...rău de tot.
Hai să ne răcorim cu cel mai bun solist rock avut de România vreodată împreună cu noul său proiect minunat - Rezident Ex.

Oamenii au concert la Bucureşti pe 21 septembrie. Mi-am luat bilet şi sigur-sigur nu o să ratez asemenea show bestial. În deschidere, alţii foarte mişto - Desant.

Rock!

Rezident Ex - Iarna
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

N-ai mers la vot?

Băi, nu. N-am mers. În Constituţie zice că e un drept, nu o obligaţie. Nu înţeleg de ce trebuie să fie unii mai cocoşi decât alţii şi să privească cu superioritate doar pentru că ei s-au dus şi au votat să-l dea afară pe Băsescu.

Ponta şi Antonescu îmi provoacă greaţă. V-am scris deja despre asta. Să fi votat împotriva lui Băsescu ar fi însemnat cumva să le îndeplinesc lor ambiţia. Să votez pentru Băsescu ar fi însemnat să-i ofer un fel de suport nemernicului, suport pe care n-aş vrea să-l vadă niciodată de la mine. Aşa că am ales să nu mă duc. Şi-aşa l-am ajutat pe jegos, în mod indirect. Pentru că aşa trebuie să fie România...la extreme. Nimic nu poate fi imparţial, nimic nu poate fi echilibrat. Dacă nu eşti cu cineva, automat eşti împotriva lui.

Mă miră foarte mult că referendumul nu a trecut la câtă ură s-a aruncat în Băse în ultimii ani. Am început să vizualizez Antenele ca o maşină infernală asemănătoare cu o catapultă, a cărui singur scop în viaţă a rămas să-l înjure la fiecare pas pe preşedinte. Ce viaţă tristă pe ei...

O viaţă tristă are şi Ciutacu împreună cu Badea. Bine, de Ciutacu ştiam că e jalnic. Jalnic de foarte mult timp.  De fapt nu cred să fi fost un timp în care omul ăsta să-mi fi dat vreo reacţie pozitivă. Dar Mircea Badea...pe el chiar îl admiram şi nu o dată am arătat aici diferite momente mişto de la el din emisiune. Păcat. E păcat că mizeria asta de politică a transformat nişte persoane ok în nişte personaje oribile. Faza cu Alina Dumitru a pus capac. Nu-mi pasă că a zis ce a zis, reacţia de colţul străzii a celor doi antenişti a fost de tot rahatul. Cel mai demn lucru ar fi fost să tacă din gură. Dar nu, dacă nu spui ceva care să le convină lor şi intereselor lor personale, eşti un băsist ratat şi nenorocit. Yep, I get it.

Deşi există multe guri ultragiate legate de prezenţa mică la vot, eu cred că ea vorbeşte de la sine. Oamenii sunt scârbiţi (ca şi mine) de politică şi de tot circul ăsta care a adus ţara în pragul disperării. Euro a crescut prin tavan tocmai din cauza situaţiei ăsteia desprinsă parcă din Caragiale. Lumea s-a săturat. Eu m-am săturat. Şi prezenţa la vot exact asta spune - nu ne pasă şi nu vă vrem pe niciunul dintre voi. Muriţi în chinuri.

Bineînţeles că toată brambureala este departe de a se termina. Lung mai e drumul...până atunci înghiţim în sec şi numărăm minutele până când nu va mai trebui să-i vedem pe împuţiţii ăştia la tv.

Challenge Everything

Cum povesteam acum ceva timp, m-a lovit aşa deodată aerul schimbării şi mi-am dat seama că vreau să-mi schimb felul de viaţă şi să încetez treptat să mai fiu o povară aşa mare pentru mama. Long story short...mi-am găsit de lucru.

Şi nu orice.

Hai să ne întoarcem un pic în Ianuarie...
Nu ştiu dacă am făcut-o intenţionat sau nu dar parcă mi-am făcut upgrade la computer pentru un scop ceva mai nobil decât simpla mea distracţie. Antrenament, cunoştinţe, gusturi...toate mi s-au modificat destul de mult odată cu upgrade-ul ăsta şi m-au ajutat în găsirea job-ului ăsta.

Sunt angajat ca QA Tester la Electronic Arts România. Da, aţi auzit bine...Electronic Arts, cea mai mare firmă de jocuri din lume. Sunt şi eu acum o mică părticică din lumea asta fascinantă a gaming-ului.
Foarte multe nu sunt de spus - EA sunt o firmă nu numai cu numele ci şi cu faptele şi condiţiile puse la dispoziţie. Chiar devine o plăcere să vii la muncă.

În rest mai pot adăuga că testez ceva pe Playstation Vita...şi cam atât :)
Probabil vă voi mai povesti şi alte lucruri interesante pe măsură ce voi aduna şi voi avea ocazia.

It's time for...

Who loves ya, babe?

The Beatles - Birthday
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

You say it's your birthday
It's my birthday too, yeah
They say it's your birthday
We're gonna have a good time
I'm glad it's your birthday
Happy birthday to you.


Yes we're going to a party party
Yes we're going to a party party
Yes we're going to a party party


I would like you to dance (Birthday)
Take a cha-cha-cha-chance (Birthday)
I would like you to dance (Birthday)
Dance


I would like you to dance (Birthday)
Take a cha-cha-cha-chance (Birthday)
I would like you to dance (Birthday)
Dance


You say it's your birthday
Well it's my birthday too, yeah
You say it's your birthday
We're gonna have a good time
I'm glad it's your birthday
Happy birthday to you!

Ponta e un birjar

Aseară s-a întâmplat să aterizez în faţa tv-ului şi să urmăresc o adunare ad-hoc în Craiova unde liderii USL îşi ţineau discursul megaloman împotriva lui Băsescu. Asta pentru că...ştiţi voi...l-au suspendat (iarăşi) pe micuţ.

Dacă aţi mai citit pe-aici, ştiţi că Băsescu nu mi-e deloc simpatic, ba din contră. E o jigodie ordinară care probabil ar merita să înfunde veşnic puşcăria. Cu toate astea, acţiunile din ultimele săptămâni ale opoziţiei m-au lăsat mască.
Evident că în România jocul politic este o glumă proastă, o harababură jucată numai de analfabeţi, cretini şi hoţi. Dar n-aş fi crezut vreodată că se vor da în aşa hal mănuşile jos şi vor începe toţi nenorociţii ăştia să se porcească între ei ca în curtea şcolii.

În prostia şi ipocrizia lor (fără margini) mai au şi pretenţia ca noi, oamenii normali, să luăm partea cuiva în circul ăsta. Şi asta îmi jigneşte (mie cel puţin) foarte tare inteligenţa. Între Băsescu şi orice alt politician aflat de cealaltă parte a baricadei - nu este absolut nicio diferenţă. Hoţi? Da. Nenorociţi? Da. Mafioţi? Da. Ponta? Antonescu? Toţi.

Aşa că să-l văd pe el, Victor Ponta, aruncând cu rahat în Băsescu, asta mă scârbeşte. Da, probabil că ăla merită toate acuzaţiile şi injuriile din lume. Dar nu vreau ca ele să vină de la unul care este de aceeaşi teapă cu el şi care la rândul lui ar merita acelaşi lucru. Pur şi simplu m-a dezgustat ochelaristul plagiator.

Discursul de ieri a lui Ponta a sunat ca o îndoctrinare ţintită către toată prostimea României, prostime care îngroaşă serios rândurile populaţiei. E trist şi frustrant că toţi acei gură-cască vor avea drept de vot şi vor decide un lucru aflat cu mult peste puterea lor de înţelegere. Stăteau toţi ca nişte vaci fără creier ascultând la jegul ăla comunist cum repetă mereu cuvinte cheie care să le intre în cap fără prea mare efort precum unor neanderthalieni.

Antena3 îmi provoacă zilele astea mai multă silă ca niciodată. Toate pipiţele de la ştiri zâmbeau triumfător şi se arătau foarte încântate de discursul Pontist (plagiat probabil de undeva), privindu-l ca pe ceva ok. Sunt dezamăgit de Mircea Badea pentru că s-a transformat dintr-un prezentator amuzant şi carismatic într-o armă care trage într-o singură direcţie.

Eu nu văd luminiţa de la capătul tunelului. Ţara asta n-are cum să se facă bine. Chiar dacă prostimea din perioada comunistă începe încet-încet să se rarefieze, vin alte generaţii la fel de rele. Generaţiile Facebook, generaţiile celor care nu iau bac-ul, generaţiile ălora din articolul precedent. Tot ce văd e o beznă şi mă întreb încă o dată dacă ar trebui să continui să sper sau să încerc deja să sparg tunelul ăsta mizerabil şi să ies eu singur la lumină.

La mare...2012

Când îi văd pe cercopitecii ăştia scăpaţi la mare, mă bucur nespus că am revenit în Bucureşti. Nu că aici n-ar exista cocalarime...dar măcar se amestecă printre alţi mii de oameni perfect normali. Normal că ProTv-ul i-a căutat expres pe ăştia, dar chiar şi-aşa...

Evident, când văd 40+ de grade pe widget-ul de pe desktop şi văd cum sfârâie asflatul de căldură, aş vrea să fiu totuşi în Constanţa şi să mă bucur de mare. Din fericire, există plaje şi pentru oameni ca mine. Sunt neamenajate, bine pitite, relativ virgine. Fără cretini, muzică, piţi şi alte asemenea.

Da, număr zilele până când mă voi putea întoarce şi acolo.

Zbânţuială

Hai că în seara asta mă simt chiar relaxat şi am chef de muzică veselă, lucru care nu s-a mai întâmplat de ceva timp.



Run! live to fly!
Fly! to live!
Do! or die!
Won't you...run?!
Live to Fly!
Fly to live!
Aces High!

O săptămână alături de Europa FM

În caz că nu ştiaţi, există un program numit Bursele Europa Fm. Cei de la postul de radio pun an de an la bătaie un stagiu de pregătire pentru cei selectaţi după nişte cv-uri+eseuri şi apoi după o rundă de interviuri. Din cei opt, patru cei mai buni vor lucra timp de trei luni în redacţie.

Am fost foarte norocos să fiu şi eu printre cei opt. Micul meu CV, eseul încropit parcă din lipsă de inspiraţie şi scurtul interviu chiar au părut să convingă. Şi sunt recunoscător pentru asta. Din nefericire, nişte întâmplări neprevăzute au făcut ca să nu-mi pot termina cea de-a doua săptămână şi să trebuiască să părăsesc programul. Vă mărturisesc că a fost  una dintre cele mai nasoale decizii pe care le-am luat vreodată. Nu intru acum în detalii legat de ce a trebuit să renunţ...o să vă zic altă dată.

Dar chiar şi-aşa, am avut ocazia timp de o săptămână să stau câteva ore bune în redacţie şi să văd de aproape cum se lucrează la cel mai bun post din România. Munca la radio este foarte grea şi nu pot să am decât cea mai mare admiraţie pentru toţi oamenii de-acolo care lucrează necontenit pentru a oferi ştiri de actualitate de cea mai bună calitate. Pe lângă asta, ei ca oameni sunt grozavi. Extrem de prietenoşi, săritori şi ajutători. Chiar merită apreciaţi pentru efortul pe care-l fac întotdeauna pentru bursieri. Am putut să încerc să fac şi eu o frântură din ceea ce înseamnă munca în redacţia de ştiri. O scurtă ştire de maxim 30 de secunde este neaşteptat de greu de realizat pornind chiar şi de la un simplu comunicat de presă. Şi asta vine de la mine, care reuşesc să scriu la liber pagini întregi într-un timp foarte scurt.

Credeam că am o voce destul de sigură dar a trebuit să lucrez foarte mult până când să fie decentă pentru înregistrat nişte teste. Ce încerc să spun este că deşi scurtă, experienţa asta a fost extrem de palpitantă, de edificatoare pentru mine ca om. Parcă reuşesc încet, încet să scot capul în lume. De parcă lovitura asta a maturităţii pe care am simţit-o acum ceva timp se hrăneşte în sfârşit din ceva. Nu mai pierd timpul aiurea, nu mă mai plictisesc acasă făcând nimic.

A fost o experienţă care m-a făcut să fiu chiar mai modest faţă de propria mea persoană şi să realizez că nimic nu este uşor pe lumea asta şi că pentru absolut totul trebuie muncit. Mintea şi sufletul trebuie să fie împreună 100% în ceea ce facem.
Probabil că va exista mereu o urmă de regret că nu am putut continua pregătirea asta dar chiar şi aşa voi preţui mereu momentele în care am apucat să fiu acolo.
Chiar dacă nu vor citi niciodată asta, le urez baftă mai departe celor 7  rămaşi. Sunt nişte oameni super şi merită toţi să se bucure mai departe de Europa Fm.

P.S. Ca o cireaşă de pe tort, este extrem de palpitant să-ţi dai bună dimineaţa cu persoane precum Monica Anghel sau Moise Guran, oameni pe care i-am văzut la tv încă de mic copil.

The Walking Dead

Dacă nu v-aţi uitat la serialul The Walking Dead, închideţi browser-ul şi daţi fuguţa de-l vedeţi. Nu contează că nu sunteţi fani zombie sau că vi se pare că e o ieftineală. Ascultaţi-mă pe mine şi uitaţi-vă la cele două sezoane. Este un serial memorabil care pune cu foarte multă măiestrie accentul pe personaje şi cumva le modelează după universul apocaliptic în care are loc acţiunea.

Dacă ştiţi serialul, atunci zăboviţi oleacă să vă povestesc cum stă treaba cu jocul. Robert Kirkman, creatorul benzilor desenate (care au inspirat şi show-ul tv) s-a implicat în creearea unei poveşti separate pentru un joc plasat în universul său. Precum a procedat şi George R.R. Martin, Kirkman a realizat că un joc care reia strict o poveste deja spusă - nu are nicio şansă de reuşită. Astfel că a venit cu un nou plot, cu alte personaje ş.a.m.d.

Cronologic, jocul se petrece înaintea peripeţiilor lui Rick & Co.

TellTale Games, faimoşi pentru jocurile lor point&click de aventură, sunt totuşi o companie de nişă care însă au dat lovitura cu jocul ăsta, scoţând recenzii peste recenzii, toate pozitive. Cu un gameplay mai mult decât decent, o poveste magistrală şi un voice-acting de cinci stele, The Walking Dead este unul dintre cele mai bune jocuri încercate de mine vreodată. Singurul dezavantaj? Vine făcut în episoade, aproximativ unul pe lună. Până acum avem două, dar parcă prea scurte...mai ales că jocul dă o dependenţă a naibii de intensă.

Jocul urmăreşte povestea lui Lee Everett, un personaj mult mai interesant decât Rick Grimes dacă mă întrebaţi pe mine. Lee o va cunoaşte pe Clementine, o fetiţă adorabilă. Împreună vor încerca să supravieţuiască coşmarului apocaliptic în care morţii se întorc la viaţă.
Mai multe despre acţiune n-are rost să vă povestesc pentru că reprezintă 90% din joc.

Gameplay-ul este destul de simplu dar extrem de bine gândit. În plus, este atât de intuitiv încât îl poate juca oricine, chiar şi cei care nu butonează de regulă computerul cu intenţii ludice. Sistemul de conversaţii este extrem de mişto pentru că seamănă cu cel din Dragon Age sau Mass Effect şi merge de minune. Într-o oarecare măsură, fiecare alegere a jucătorului va conta mai departe în joc. Deci v-aţi prins de ce-mi place. Pentru că-mi permite să modelez povestea după preferinţele mele - orice joc care chiar face asta merită jucat. Skyrim, stai jos! Poate că eşti epic dar nu modelezi nimic după preferinţele mele.
Momentele tensionate când trebuie să iei decizii rapide sunt cele mai interesante şi palpitante - acţionând ca cireaşa de pe tort.

Grafica este superbă chiar dacă nu intenţionează vreodată să fie Crysis. Motorul grafic este inspirat din grafica benzilor desenate şi se potriveşte perfect în tot contextul de horror şi gore. O atenţie deosebită este acordată micilor detalii.
La capitolul sunet avem o coloană sonoră pe măsură şi un voice-acting fenomenal (cum am menţionat) mai sus.

Deşi n-au apărut decât două episoade din cinci, vă promit că jocul ăsta merită fiecare minut de atenţie din partea voastră.

9.50 / 10 !

Am zis pas...

Weekendul ăsta trebuia să merg la Tuborg Green Fest. Multe, multe trupe, se anunţa a fi mişto. Ghinionul a făcut ca Sully Erna, solistul de la Godsmack să prindă o răceală zdravănă care a anulat tot turneul lor european. De prisos să spun că mergeam mai ales pentru ei. Anunţul mi-a ruinat tot cheful atât de tare încât efectiv n-am mai vrut nimic. Am vândut biletul.

Mi-aş fi dorit să-i văd pe Ugly Kid Joe dar concertul lor e aşa scurt şi pus la o oră atât de nasoală încât oricum nu cred că ajungeam să-i văd. Guns N' Roses ar fi fost drăguţi...acum 25 de ani. Să stau să-l aştept pe nea Axl atâtea ore? Ca să falseze minute-n şir aiurea? No way. Iar restul... sunt ok dar nimic care să mă impresioneze. Da, regret că nu am mers mai degrabă la Lemmy, Mustaine şi Lake of Tears. Damn it.

Asta e, poate altă dată. Vă las cu o piesă bunuţă de la Godsmack. Damn it Sully, why?

Godsmack - Saints & Sinners
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Brainwashed

Domnul profesor Bogdan Ştefănescu predă literatură engleză la Facultatea de Limbi Străine din Bucureşti. În cei doi ani de studiu pe care i-am făcut până acum, a trebuit să-l înfrunt la două examene orale - amândouă au fost fără îndoială cele mai grele examene pe care le-am dat vreodată la ceva. Că am ieşit cu faţa curată din amândouă, mă face mândru, dar nu despre asta vroiam să vorbesc.

Anul trecut am dat examen cu el la Concepte literare. Asta a însemnat multă critică, multe lucruri de citit, înţeles şi abia apoi (dacă mai era timp) o eventuală învăţare mai aprofundată. Deşi la prima vedere Conceptele astea păreau nişte bălării, mi-au dezvoltat gândirea într-un mod pe care nu-l credeam posibil vreodată. Printre multe alte lucruri pe care le-a mai făcut, a reuşit de asemenea să mă facă să-mi placă psihologia, lucru care efectiv părea imposibil în liceu. Da, în liceu probabil am avut cei mai ridicoli profesori din galaxie în domeniul ăsta şi e trist că mulţi alţi elevi vor pleca din Călinescu cu aceeaşi părere din cauză că respectivii sunt total pe lângă ce înseamnă psihologia.

Un examen la Ştefănescu este ca o cursă contra-timp în care efectiv te lupţi să fii la zi cu toate subiectele ce-ţi pot pica, în speranţa că vei primi ceva accesibil. Şi în subconştient ştii că nu înveţi numai pentru examen ci şi pentru materia în sine, pentru că în marea ei majoritate este fascinantă. Examenul nu-ţi pune la încercare numai cunoştinţele ci şi nervii. Pe care trebuie să-i ai tari atunci când îl "înfrunţi". Ştefănescu nu este neapărat genul ăla de profesor "bau-bau" şi în niciun caz nu este o persoană absurdă.
Poţi auzi la unele facultăţi de profesori idioţi şi frustraţi care pică studenţii de dragul de a o face şi care nu sunt interesaţi de cunoştinţele acestora ci doar de mica putere pe care au şi ei asupra lor. Ştefănescu nu este aşa. Dacă ştii, vei trece. Dacă eşti foarte bun, vei lua o notă mare. Toanele lui nu intră în ecuaţie. Cu toate astea, nu îţi face sarcina mai uşoară. Şi chiar dacă ieşi şifonat din examen, măcar ieşi mai tare. Ce nu te omoară, te face mai puternic. Cine spusese asta? Nietzsche sau Hetfield? :)

Anul ăsta, examenul a mers în acelaşi stil dar s-a aplicat literaturii britanice din secolul 20. Probabil cea mai greu de digerat literatură, recunosc că deşi nu mi-a plăcut la nivelul altor cărţi, clar m-a făcut să am o viziune diferită asupra artei literare. E greu de explicat dar lucrurile stau aşa - privesc acum orice carte la un alt nivel de înţelegere. Un lucru de care sunt mândru, aşa cum sunt în general mândru de catedra de engleză de la facultate.

Ok, la asta vroiam să ajung...
După ce mi-am umplut capul cu autori grei, precum Fowles, Woolf, Lawrence, Eliot, Joyce, Beckett sau Osborne, am decis să răsuflu uşurat şi să citesc puţină literatură de consum. Am zis să mă întorc puţin la partea cu adevărat dulce şi plăcută a cititului. Mi-a căzut în mână un volum din seria Bones a autoarei Kathy Reichs. Şi mai citisem şi alte cărţi din seria asta. Şi mi-au plăcut toate. Doar că acum, după toate cele câte experimentasem, găseam volumul ăsta ca fiind simplist, plictisitor, previzibil. Mediocru.

What the hell happened to me?
Cred că va trebui să recitesc romanele mele preferate ca să fiu sigur că nu m-am stricat de tot.

Max Payne 3

Primele mele amintiri legate de seria Max Payne se intersectează cu primul meu calculator. Nu-mi aduc aminte prea multe, dar ştiu sigur că nu-mi mergea. Treaba s-a schimbat când mi-am luat noul pc, reuşind să joc primele două titluri din serie şi să fiu foarte încântat de gameplay-ul inovator, povestea interesantă şi atmosfera noir de mare, mare efect.
Am văzut şi filmul. Mi-a pus veşnic capac în ceea ce-l priveşte pe Mark Wahlberg pe care nu-l mai suport de-atunci în absolut niciun film. În plus, pelicula şi-a bătut mai mult joc de povestea complexă prezentă în joc, prezentând un scenariu spălăcit în purul stil penibil Hollywood.

Acum, la mulţi ani după, aceeaşi senzaţie neplăcută o am şi în legătură cu Max Payne 3. Ca şi cum s-a făcut un film prost de acţiune, plin de efecte speciale, scenariu generic demn de filmele cu Bruce Willis şi niciun pic de suflet.
Jocul de faţă ni-l înfăţişează pe Max aflat în continuare în depresie (fix ca în primele două jocuri), înnecându-şi amarul în băutură şi lucrând ca bodyguard pentru o familie de brazilieni bogaţi şi fiţoşi din Sao Paulo. Ocazional vom fi trimişi cu câţiva ani în urmă în New York, jocul făcând un tribut stilului şi peisajului de film-noir găsit în primele două jocuri.
Povestea este prea banală ca să povestesc ceva incitant din ea. Cert este că Max a reuşit să mă bage şi pe mine în depresie cu tristeţile lui. Astfel că după ce am terminat jocul am simţit acuta nevoie de a juca ceva vesel precum...Mario.

Ce mă mai nemulţumeşte la jocul ăsta în afară de povestea dezamăgitoare? Modul în care este construit. Max Payne a însemnat un download de 30 (!!!!!) de Gb. Şi din ce am văzut, asta înseamnă maxim 7-8 gb de joc efectiv. În rest...cinematic-uri. Multe, multe, multe. Multe şi pline de bling-bling-uri. Gameplay-ul merge în general bine şi rămâne fidel originalului. Avem în continuare bullet-time-ul care l-a făcut pe Max Payne faimos, avem momentele sângeroase şi acum chiar un sistem bunicel de cover împrumutat de la LA Noire.
Deşi la început este satisfăcător, datorită ritmului (un pic de împuşcături, cinematic, alt pic, alt cinematic) impus, a ţintei absurd de mici şi a calităţii inamicilor de a încasa un număr incredibil de gloanţe - toate astea fac din Max Payne 3 un joc foarte, foarte obositor. Efectiv n-am reuşit să joc mai mult de 2 ore pe zi. Era plictisitor şi epuizant.

Merge totuşi ceva bine la jocul ăsta? Păi grafica...să vedeţi grafica...foarte mişto! Nu e la nivelul uber-realist marca Battlefield dar arată foarte bine. Iar pe lângă o grafică cât se poate de frumoasă, avem şi o optimizare absolut perfectă. Aţi auzit bine. O optimizare perfectă la un joc lansat de Rockstar. Se întâmplă rar...de fapt nu s-a mai întâmplat niciodată dacă mă întrebaţi pe mine (se-aude acolo, LA Noire şi GTA?). Dar da, n-am avut nicio problemă, jocul a rulat superb cu detaliile pe medium. Un mare, mare plus!

Voice-acting-ul este cât se poate de credibil, foarte bine realizat. Şi cum 90% din acţiune are loc în Sao Paulo, am auzit foarte, foarte multă portugheză braziliană. Foarte drăguţ din partea lor. Efectele audio iarăşi nu dezamăgesc.

M-a dezamăgit nerealismul său. Scenariul demn de filmele de marţi seara de pe ProTv. Chiar dacă s-au concentrat mult şi bine pe aspectul vizual, îi trebuia mai mult sentiment la partea artistică. Finalul a fost destul de deschis, lăsând lejer loc pentru Max Payne 4. Şi nu m-ar mira să-l aducă iarăşi înapoi pe bătrânel pentru încă puţin bang-bang.

Alte lucruri nu mai sunt de zis. Mă bucur că l-am încercat dar nu aş reveni asupra lui vreodată.

7 / 10

Ugly Kid Joe - Stairway to Hell (EP)

Dacă vă întrebaţi cine sunt Ugly Kid Joe, vă explic în două propoziţii. UKJ sunt una din trupele alea apărute la începutul anilor '90 (1989 mai exact...) care au avut 3-4 hituri şi care au ales să se retragă onorabil la câţiva ani după. Ei au rămas în memoria melomanilor pentru nişte piese extrem de reuşite printre care vă enumăr eu : Everything About You, Cats in the Cradle, Neighbor, So Damn Cool sau Madman. Youtube them, nu sună rău deloc.

Ce era aşa deosebiţi la oamenii ăştia? Simţul umorului în principal, însăşi numele trupei fiind o parodie la un alt act muzical - Pretty Boy Floyd. Albumele lor erau spoof-uri la chestii mai faimoase - America's Least Wanted, Motel California sau...Stairway to Hell. Piesele lor, dacă staţi să le ascultaţi versurile, erau destul de haioase. Aveau şi momente ceva mai sobre - cum ar fi Cats in the Cradle, care nu deranjau deloc
Trupa s-a adunat pentru nişte concerte şi materiale noi acum vreo doi ani. Solistul, Whitfield Crane, poate nu vă spune nimic, dar s-a remarcat prin vocea sa ca o combinaţie de Axl Rose şi Sebastian Bach. Partea bună este că şi în 2012 Crane sună extrem de bine live, fix ca în anii '90. Chitaristul şi bassistul - Klaus Eichstad şi Cordel Crockett sigur nu vă spun nimic, trecem mai departe. La tobe îl avem pe unul dintre cei mai buni din lume în umila mea opinie - Shannon Larkin, de asemenea baterist în Godsmack, altă trupă dragă mie. O combinaţie destul de interesantă, vă promit.

Ca totul să fie frumos, atât Ugly Kid Joe cât şi Godsmack vor concerta la Bucureşti la Tuborg Green Fest...şi eu mă duc! :)

Acum...materialul de faţă este un EP de 6 piese care ar trebui să acţioneze drept prolog pentru un album complet...probabil! Deşi nu este excepţional de bun, EP-ul are momente drăguţe şi cel puţin 3 cântece cât se poate de ascultabile.
Devil's Paradise este începutul. A primit şi videoclip. Slab şi slab. Nu m-a dat pe spate nici la riff-uri, nici la solo-uri, nici la acţiunea generică din clip. Vă promit că există momente mai bune pe Stairway to Hell.
You Make Me Sick...începe mai promiţător dar eşuează până la final. Ascultând până în punctul ăsta, mi-am dat seama ce lipseşte. Puţin din stilul vechi...
No One Survives este mai progresivă dar deja sună mişto. We're getting there...
I'm Alright are un riff sacadat care captează interesul ceva mai bine decât primele două cântece. În rest este destul de straight-forward, nimic ieşit din comun.
Steaua acestui material este fără îndoială Love Ain't True. Riff - superb de groovy. Versuri? Extraordinar de satisfăcătoare în purul stil UKJ. Solo-ul izbucneşte cât se poate de natural şi nu durează foarte mult. În sfârşit încep să-l aud pe Shannon la tobe aşa cum ştie el cel mai bine. Iar fill-urile de trompetă sunt ca o cireaşa de pe o prăjitură foarte gustoasă. Yum!
Love Ain't True este şi ce o să vă dau să ascultaţi la sfârşitul articolului, pentru că single-ul Devil's Paradise este aşa de dezamăgitoare.
Stairway to Hell încheie cele 20 de minute de audiţie cu Another Beer. Instrumentalul country-ish cu chitări acustice şi o bătaie laid-back de tobe, precum şi liniile melodice antrenante ale vocii fac din piesa asta una extrem de încântătoare.

Un sfârşit onorabil pentru un material mediocru per total, ridicat în sus de ultimele două piese. No One Survives, Love Ain't True şi Another Beer chiar merită atenţia voastră dacă vă interesează un rock catchy, simplu, liniştit şi dinamic în acelaşi timp, care sună destul de fresh pentru 2012.
Recunosc că pe lângă Godsmack şi Guns N' Roses (yeah, I know...) aştept recitalul Ugly Kid Joe cel mai mult în vederea săptămânii viitoare.

How the bricks land in the right place

Shortly after I turned 21 I felt this sudden change. 

I hate or I laugh when people ask me whether I feel different just because it was my birthday. Because 90% of the time I feel the same. I always did. If I am to change in some ways (and I did a lot throughout this last years) it will not happen because it's the 16th of March but because other shit happens, stuff that you can't control. When everything around you changes, that's when you change. Not when you turn fuckin' 18.

This year was different. Cause shortly after, I really felt something. An urge...this strange feeling like I reached this new place from where I have a clear path that I need to follow. There's like no waiting involved. And my life has always been about waiting for stuff to happen. Most of the times it happened. It all worked out eventually, although in the process, the road was always bumpy as hell. I realize now that I was so wrong and that waiting for shit to come to you is not the way to go round.

I've grown up, and I am not referring to the mental part but of the actual age. It's time I found my way. I still wish for my childhood-teenage-stuff to be preserved so that I will never forget that spirit that I'm always proud of. But I think I've discovered that part of myself a bit too late. I think it's time for me to move on from that to a  real grown-up. I realize now that I kinda'of wish new things from life. I also realize that as I try to put things in motion, it all comes in motion pretty easily. That's a thing that I should be grateful of. I am lucky. All that I have to do now is to just...find the right path.

The bricks lay ahead of me. I don't know what's ahead. I just hope I take the right way to the place where I can hope for my idealistic life.

Up until recently I felt that I could be happy by just doing the stuff that I like and be with the people I love. Now I see things differently. I have to seek for my happiness, not just wait for it. I am not abandoning the stuff that I like and the people that I love. I am just looking for a different way for this story...my story...to develop.

Let's hope that I do the right things.

Sit down !

Ştiu că v-am obişnuit cu metale grele în ultimul timp. Astăzi vreau să ne relaxăm împreună pe piesa asta. Pentru toate gusturile şi toate minţile.

Trupa se numeşte James. Piesa? Sit down!



Oh sit down, oh sit down...sit down next to me. Sit down sit down sit dooooown. Sit down next to me.

Slayer Live @ Arenele Romane

În primul rând vreau să le mulţumesc celor de la Metalhead.ro pentru că mi-au dat şansa să ajung la acest concert după ce eu mi-am epuizat bugetul anul ăsta pe Apocalyptica şi Tuborg GreenFest. Am participat la un concurs pe site şi am câştigat cu acest articol. Le mulţumesc mult de tot pentru invitaţia dublă, s-a dovedit a fi un concert excepţional.

După memorabila zi de dinainte de bacalaureat, când am asistat la (zic eu) cel mai bestial recital din istoria României, Slayer au început să-mi placă din ce în ce mai mult şi au culminat cu show-ul de aseară când efectiv au rupt scena în două cu muzica lor brutală, directă, venită parcă din străfundurile Iadului.
Am ajuns la Arenele Romane (locaţie care începe să se simtă ca acasă deja) în jurul ore 7 şi jumătate. Avatar, prima trupă românească din deschidere se aflau deja de multişor pe scenă. N-am prea reuşit să-i ascult. Sunau ok dar nu mi-a plăcut growl-ul solistului, parcă prea neinteligibil pentru urechile mele. În plus, eram în căutare de un loc cu o vedere cât mai bună către scenă şi de o bere.

Au urmat H8, o altă trupă românească din Ploieşti ce s-au recomandat a fi un hardcore/crossover. Cred...nu eram foarte atent. A urmat o muzică agresivă pe versuri ritmate tipice genului rap/hip-hop. Nu sunt fan al combinaţiei dar recunosc că îmi plac foarte mult câteva piese Rage Against the Machines şi cumva mi-au adus aminte de ei deşi instrumentalul era mult, mult mai agresiv. Mi-a plăcut şi principiul după care era bazat fiecare cântec - şi anume refrene cât mai catchy şi care se repetă uneori obsesiv de mult. După modelul - Fuck you I won't do what you tell me - impus de RATM. Deloc rău, o să le mai acord audiţii.

Pe la ora 21 şi puţin scena să face roşie. Cunosc atât de bine acordurile alea...este intro-ul de la World Painted Blood! Doamnelor şi domnilor...intră în acţiune Slayer. Tom Araya - voce şi bass, Kerry King şi Gary Holt (împrumutat de la Exodus în absenţa lui Jeff Hanemann) - chitară ritmică/solo şi unicul şi inegalabilul Dave Lombardo la tobe. Probabil că WPB este nu numai una dintre cele mai bune piese de început pentru discografia Slayer ci şi pentru întreg genul metal. Pur şi simplu bestială! A dat tonul care s-a menţinut toată seara. Araya, răguşit şi enigmatic. King şi Holt au fost într-o continuă cursă contra-cronometru în riff-uri şi solo-uri. Gary a făcut o treabă mai mult decât onorabilă. Cu barba pe care o avea aseară aducea parcă un pic cu Jeff în tinereţe. Solo-urile lui au sunat foarte aproape de original aşa că nu aş avea nimic de comentat. Profesionistul este profesionist. Iar Dave...Lombardo...este fără doar şi poate cel mai bun toboşar din metal. Indiscutabil. Poate doar Shannon Larkin de la Godsmack să mă contrazică la GreenFest când va veni timpul. Revenind la Dave, efectiv m-a dat gata cu precizia sa, agresivitate, constanţa...

Şi cred că ăsta a fost cuvântul cheie la show-ul de aseară...constanţa. Băieţii nu şi-au luat decât vreo 2-3 pauze, în restul timpului intensificând atmosfera cu piese tot mai heavy, tot mai brutale, tot mai dezlănţuite. Parcă întreg show-ul a crescut pentru a exploda la sfârşit în Raining Blood. Dar să nu ignorăm ce a fost înainte...Psychopathy Red şi Hate Worldwide sunt preferatele mele de pe WPB şi au fost executate fără milă de Araya & Co. De pe Seasons In The Abyss s-a cântat War Ensemble, Dead Skin Mask (foarte drăguţ intro-ul vorbit de Tom...refrenul adică), Spirit in Black şi evident (preferata mea overall) Seasons! Nu i-aş fi iertat dacă nu cântau Seasons. De pe Reign In Blood s-au cântat, pe lângă Raining Blood şi Angel of Death , Altar of Sacrifice, Jesus Saves şi Post-Mortem. Ca o preferinţă personală mi-ar fi plăcut să cânte Raining Blood chiar după Post-Mortem, exact ca pe album, dar ei au avut alte planuri.

South of Heaven a fost reprezentat onorabil de Mandatory...Suicide (urlă tot publicul!) şi piesa omonimă albumului. South of Heaven a fost cântată chiar înainte de ultima piesă, ca un soi de encore.
Să nu uit de Die By The Sword, de pe primul album şi încă o favorită personală...Chemical Warfare.

Mi-e greu să descriu foarte multe legate de concert pentru că atunci când nu urlam spre scenă versurile sau nu făceam headbanging, stăteam efectiv fermecat de ce se întâmpla în faţa mea. Ador întotdeauna un spectacol interactiv, plin de energie marca Metallica. Dar Slayer sunt într-o ligă a lor, în care ce fac ei este excepţional şi nu se compară cu nimic de pe lumea asta. Este aproape ca la teatru. Pur şi simplu stai înmărmurit şi urmăreşti muzica asta...agresivă, chinuită, dădătoare de adrenalină. Auzi solo-urile alea haotice asemănătoare unor strigăte de disperare. Îl vezi pe Lombardo cum zguduie din suport tobele şi îi auzi glasul aspru a lui Araya cum efectiv pare că nu oboseşte. Cum aş putea să descriu asta mai bine de atât? Efectiv n-ai cum să nu pleci impresionat.

Show-ul Slayer a fost scurt dar al naibii de intens. Araya a fost zgârcit în vorbe, dar aşa e el...mai tăcut. A vorbit muzica. A vorbit publicul...de care chiar am fost plăcut impresionat. Erau oameni destul de în vârstă...se vedea pe ei că ascultă Slayer încă de când a început trupa să existe. Şi erau foarte, foarte mulţi puşti şi adolescenţi. Unii mai cu freze emo, alţii chiar un pic hipsteraşi. Nu contează, important e că veniseră să asculte muzică bună. Look-ul şi stilul sunt mai puţin relevante. Şi energia a fost satisfăcătoare. Oamenii au participat corespunzător.

Am plecat fermecat de la Arene. Sonorizarea impecabilă şi spectacolul de lumini, aproape epileptic au fost un bonus la un show clasic Slayer. Nu mă aşteptam la nimic mai puţin decât ce am văzut aseară.

Slayeeeeeeeeer \m/ \m/ !!!