Slayer Live @ Arenele Romane

În primul rând vreau să le mulţumesc celor de la Metalhead.ro pentru că mi-au dat şansa să ajung la acest concert după ce eu mi-am epuizat bugetul anul ăsta pe Apocalyptica şi Tuborg GreenFest. Am participat la un concurs pe site şi am câştigat cu acest articol. Le mulţumesc mult de tot pentru invitaţia dublă, s-a dovedit a fi un concert excepţional.

După memorabila zi de dinainte de bacalaureat, când am asistat la (zic eu) cel mai bestial recital din istoria României, Slayer au început să-mi placă din ce în ce mai mult şi au culminat cu show-ul de aseară când efectiv au rupt scena în două cu muzica lor brutală, directă, venită parcă din străfundurile Iadului.
Am ajuns la Arenele Romane (locaţie care începe să se simtă ca acasă deja) în jurul ore 7 şi jumătate. Avatar, prima trupă românească din deschidere se aflau deja de multişor pe scenă. N-am prea reuşit să-i ascult. Sunau ok dar nu mi-a plăcut growl-ul solistului, parcă prea neinteligibil pentru urechile mele. În plus, eram în căutare de un loc cu o vedere cât mai bună către scenă şi de o bere.

Au urmat H8, o altă trupă românească din Ploieşti ce s-au recomandat a fi un hardcore/crossover. Cred...nu eram foarte atent. A urmat o muzică agresivă pe versuri ritmate tipice genului rap/hip-hop. Nu sunt fan al combinaţiei dar recunosc că îmi plac foarte mult câteva piese Rage Against the Machines şi cumva mi-au adus aminte de ei deşi instrumentalul era mult, mult mai agresiv. Mi-a plăcut şi principiul după care era bazat fiecare cântec - şi anume refrene cât mai catchy şi care se repetă uneori obsesiv de mult. După modelul - Fuck you I won't do what you tell me - impus de RATM. Deloc rău, o să le mai acord audiţii.

Pe la ora 21 şi puţin scena să face roşie. Cunosc atât de bine acordurile alea...este intro-ul de la World Painted Blood! Doamnelor şi domnilor...intră în acţiune Slayer. Tom Araya - voce şi bass, Kerry King şi Gary Holt (împrumutat de la Exodus în absenţa lui Jeff Hanemann) - chitară ritmică/solo şi unicul şi inegalabilul Dave Lombardo la tobe. Probabil că WPB este nu numai una dintre cele mai bune piese de început pentru discografia Slayer ci şi pentru întreg genul metal. Pur şi simplu bestială! A dat tonul care s-a menţinut toată seara. Araya, răguşit şi enigmatic. King şi Holt au fost într-o continuă cursă contra-cronometru în riff-uri şi solo-uri. Gary a făcut o treabă mai mult decât onorabilă. Cu barba pe care o avea aseară aducea parcă un pic cu Jeff în tinereţe. Solo-urile lui au sunat foarte aproape de original aşa că nu aş avea nimic de comentat. Profesionistul este profesionist. Iar Dave...Lombardo...este fără doar şi poate cel mai bun toboşar din metal. Indiscutabil. Poate doar Shannon Larkin de la Godsmack să mă contrazică la GreenFest când va veni timpul. Revenind la Dave, efectiv m-a dat gata cu precizia sa, agresivitate, constanţa...

Şi cred că ăsta a fost cuvântul cheie la show-ul de aseară...constanţa. Băieţii nu şi-au luat decât vreo 2-3 pauze, în restul timpului intensificând atmosfera cu piese tot mai heavy, tot mai brutale, tot mai dezlănţuite. Parcă întreg show-ul a crescut pentru a exploda la sfârşit în Raining Blood. Dar să nu ignorăm ce a fost înainte...Psychopathy Red şi Hate Worldwide sunt preferatele mele de pe WPB şi au fost executate fără milă de Araya & Co. De pe Seasons In The Abyss s-a cântat War Ensemble, Dead Skin Mask (foarte drăguţ intro-ul vorbit de Tom...refrenul adică), Spirit in Black şi evident (preferata mea overall) Seasons! Nu i-aş fi iertat dacă nu cântau Seasons. De pe Reign In Blood s-au cântat, pe lângă Raining Blood şi Angel of Death , Altar of Sacrifice, Jesus Saves şi Post-Mortem. Ca o preferinţă personală mi-ar fi plăcut să cânte Raining Blood chiar după Post-Mortem, exact ca pe album, dar ei au avut alte planuri.

South of Heaven a fost reprezentat onorabil de Mandatory...Suicide (urlă tot publicul!) şi piesa omonimă albumului. South of Heaven a fost cântată chiar înainte de ultima piesă, ca un soi de encore.
Să nu uit de Die By The Sword, de pe primul album şi încă o favorită personală...Chemical Warfare.

Mi-e greu să descriu foarte multe legate de concert pentru că atunci când nu urlam spre scenă versurile sau nu făceam headbanging, stăteam efectiv fermecat de ce se întâmpla în faţa mea. Ador întotdeauna un spectacol interactiv, plin de energie marca Metallica. Dar Slayer sunt într-o ligă a lor, în care ce fac ei este excepţional şi nu se compară cu nimic de pe lumea asta. Este aproape ca la teatru. Pur şi simplu stai înmărmurit şi urmăreşti muzica asta...agresivă, chinuită, dădătoare de adrenalină. Auzi solo-urile alea haotice asemănătoare unor strigăte de disperare. Îl vezi pe Lombardo cum zguduie din suport tobele şi îi auzi glasul aspru a lui Araya cum efectiv pare că nu oboseşte. Cum aş putea să descriu asta mai bine de atât? Efectiv n-ai cum să nu pleci impresionat.

Show-ul Slayer a fost scurt dar al naibii de intens. Araya a fost zgârcit în vorbe, dar aşa e el...mai tăcut. A vorbit muzica. A vorbit publicul...de care chiar am fost plăcut impresionat. Erau oameni destul de în vârstă...se vedea pe ei că ascultă Slayer încă de când a început trupa să existe. Şi erau foarte, foarte mulţi puşti şi adolescenţi. Unii mai cu freze emo, alţii chiar un pic hipsteraşi. Nu contează, important e că veniseră să asculte muzică bună. Look-ul şi stilul sunt mai puţin relevante. Şi energia a fost satisfăcătoare. Oamenii au participat corespunzător.

Am plecat fermecat de la Arene. Sonorizarea impecabilă şi spectacolul de lumini, aproape epileptic au fost un bonus la un show clasic Slayer. Nu mă aşteptam la nimic mai puţin decât ce am văzut aseară.

Slayeeeeeeeeer \m/ \m/ !!!