miercuri, 24 octombrie 2012

AxeWound - Vultures


Probabil plictisit puţin de Bullet for My Valentine, Matt Tuck s-a decis să mai animeze un pic lucrurile. A format astfel un super-grup împreună cu alţi membrii al unor trupe...să zicem consacrate. Chiar dacă toţi membrii AxeWound sunt nişte muzicieni competenţi, ar fi o minciună sa spunem că atenţia acordată nu i se datorează strict lui Matt.

Pe lângă nişte idei muzicale destul de roditoare de-a lungul timpului, Matt Tuck a adus de ceva timp şi o prezenţă charismatică pe scena metal - atât ca showman cât şi ca playboy. Da, Matt ştie că e un mare gigolo şi profită enorm din asta...să vedeţi doar videoclipurile AW şi BFMV. Din fericire pentru el, ştie bine cu chitara şi cu vocea unde nu conteneşte să mă uimească cu nişte linii vocale foarte melodice şi catchy. Pe albumul ăsta însă, Tuck face ce a tot visat de o vreme, conform interviurilor sale. E mai mult chitarist şi mai puţin solist. Cu excepţia câtorva refrene şi growl-uri scurte, postul de lead singer este a altcuiva...

Axewound înseamnă aşadar Matt Tuck la chitară şi backing, Liam Cormier (Cancer Bats) la voce, Mike Kingswood (Glamour of the Kill) chitară din nou, Joe Copcutt (ex-Rise to Remain) la bass şi la tobe Jason Bowld (Pitchshifter). Dacă ceilalţi nu vă spun nimic, e ok. Toţi fac parte din trupe de metalcore. Astfel că să ne aşteptăm la alt gen din partea acestui super-grup ar fi de aşteptat...sau nu!

Nu m-am interesat foarte mult de ce cântă ceilalţi în trupele lor, dar AxeWound sună de foarte multe ori a Bullet For My Valentine, oricât ar nega asta Matt Tuck în interviuri. Care este totuşi diferenţa? După câteva ascultări, lucrurile devin evidente. Faţă de Bullet, AxeWound oferă un sunet fără prea multe compromisuri, temeri sau ezitări. Este o muzică mult mai agresivă, mai ritmată, mai plină de groove, mai directă...ceva care într-adevăr se simte diferit de orice alt metalcore ascultat de mine până acum dar care păstrează nişte elemente familiare.

Albumul debutează cu title-trackul Vultures şi dă tonul unei structuri respectate cu sfinţenie până la final - piese scurte, agresive, riff-uri dirty, tobe zguduite în toate modurile posibile şi multe, multe growl-uri.
Trebuie să recunosc că ţipetele lui Liam Cormier sună mai plăcut decât ce am auzit vreodată la capitolul ăsta de la Bullet.
Post Apocalyptic Party este următoarea şi a fost şi prima mostră oferită de trupă înainte de lansarea albumului. Deşi nu m-a impresionat la prima audiţie, piesa are un riff care mi-aduce aminte de Pantera. Celelalte elemente încep să devină mai plăcute odată cu mai multe ascultări. Un alt lucru mai devine evident după acest cântec - fiecare instrument încearcă să strălucească puţin, fără să se sufoce între ele. Şi totul sună legat, plăcut, nu se observă o eventuală lipsă de coeziune.

Victim of the System mi s-a părut cam banală, cu excepţia ultimului minut în care avem un duel sacadat de riff-uri care seamănă al naibii de mult cu Domination de la aceeaşi Pantera. Na, nu poţi să reproşezi multe totuşi. Pantera au fost o trupă cu care foarte mulţi ar vrea acum să semene.
Primul single de pe Vultures a fost însă Cold. Videoclipul îl aveţi mai jos. Destul de melodioasă, cu un groove antrenant şi un refren catchy de la d-l Tuck. Despre clip ce să spun? Trei sferturi este cu Matt...cu ochii săi albaştrii, muşchii şi tatuajele...booooring!

După deja 4 trackuri ascultate simt totuşi lipsa a ceva foarte important - solo-urile de chitară care lipsesc aproape cu desăvârşire, şi nu înţeleg de ce...clar nu tehnica le lipseşte celor doi chitarişti.

Burn Alive are un intro şi un riff ce aduce aminte a Slayer. O schimbare binevenită de atmosferă de la metalcore-ul "in your face" de la început. Refrenul este BFMV 100% însă şi parcă rupe un pic din senzaţia de trupă nouă, străină pentru mine. Şi avem într-un final şi un mini-solo drăguţ dar care putea mai mult.
Exorchrist, una din piesele anti-religioase de pe acest album, este şi cel de-al doilea single, cu un videoclip cam naughty şi cu un groove al naibii de molipsitor. Liam şi Matt îşi împart versurile şi refrenul într-o bucată care-mi place foarte, foarte mult.

Collide este din altă lume. Conceptual, este ca nuca-n perete pe albumul ăsta. Pe de altă parte, este cea mai reuşită piesă de pe întreg materialul. Începe cu un pasaj de pian misterios care ne conduce apoi într-un riff furios acompaniat de nişte clape care nu strică deloc...
Matt îşi demonstrează puţin calităţile vocale cu nişte versuri ceva mai răsărite şi multe efecte atmosferice adăugate care fac din Collide o aşa de delicioasă audiţie. Antiteza de la refren dintre ţipetele agresive ale lui Liam şi cântatul afectat a lui Tuck sunt geniale. Deşi începe ca un power-ballad, cred că prin această progresivitate, Collide este de fapt cel mai heavy cântec de pe tot albumul.
Nu e nimic rău în a fi heavy dar când ai un aranjament atât de inspirat poţi într-adevăr să spui că ştii să scrii o piesă metal.

Din păcate pentru ele, mai sunt încă trei piese care urmează după Collide şi care nici măcar nu se apropie de calitatea ei. Destroy vine cu un nou maraton de riff-uri, cu un alt val de agresivitate şi aşa mai departe.
Blood Money and Lies reinventează un intro marca Holy Wars de la Megadeth dar înainte de a face ceva deosebit revine la acelaşi traforaj pe care l-am tot avut de la început. O alegere interesantă totuşi ca Liam să nu facă growl pe refren. Sună chiar okay.
Şi într-un final, Vultures se sfârşeşte cu Church of Nothing care dă startul unui mic solo de tobe, urmate de nişte efecte de bass şi într-un final nişte finger-tapping la chitară. Instrumentele se îmbină frumos dar când intră versurile brusc avem aceeaşi chestie, ca şi cum intro-ul ăla nu a existat. La refren, tapping-ul revine dar parcă nu mai are acelaşi impact ca la început. Păcat, exista mai mult potenţial în ea, dar s-a renunţat în ultima clipă la ceva mai melodic şi au dat-o iar direct pe nebunia metalcore supărată. Facem cunoştinţă şi cu primul solo adevărat de chitară. Târziu...

Concluzia? Un album mai mult decât decent. De fapt este un album foarte bun, plin de idei bune din care au ieşit o mână de piese excelente şi câteva care mai trebuiau lucrate, explorate un pic.



marți, 23 octombrie 2012

Dead Space 2


Sar peste orice introducere având în vedere că am făcut o recenzie la primul Dead Space în care am acoperit cam tot ce aş fi avut de spus şi doar mai adaug acum că seria asta este una dintre cele mai bune, atât pentru genul 3rd person shooter cât şi pentru (şi mai ales pentru...) genul horror/thriller.

Dead Space 2 nu cade în greşelile tipice unui sequel. Este la fel de intens, poate chiar şi mai şi, oferă o poveste un pic mai captivantă şi micile îmbunătăţiri nu fac decât bine produsului final.
DS2 arată mai finisat, mai retuşat, mai user-friendly. Deşi primul joc nu avea nicio problemă la capitolul ăsta, grafica arată acum şi mai bine, păstrând acelaşi stil potrivit care mi-a ridicat părul din cap de groază de atâtea ori.

Isaac Clarke a primit acum o voce şi o identitate ceva mai clară decât enigmaticul tăcut din prima parte. Acum jucătorul se poate apropia mai mult de erou, de povestea lui şi de ceea ce simte

Gameplay-ul a rămas în mare acelaşi, nimic radical nou. S-a umblat puţin la capitolul viteză în ceea ce priveşte unele acţiuni (pentru a fi făcute mai uşor) fără a influenţa negativ ritmul apăsător care a făcut din seria asta un aşa succes. Rifle-ul rămâne cea mai ideală armă în joc, deşi noile adiţii sunt interesante şi oferă nişte morţi mai spectaculoase pentru inamicii lui Isaac. Care sunt, desigur, tot necromorphii. De ce ai schimba ceva ce a mers atât de bine până acum? Unii au rămas la fel. Alţii...noi forme mutante te fac să te îngrozeşti şi mai mult. Mai ales copiii...am privit cu îndoială copiii mici o vreme după jocul ăsta.

Combinaţia fatală - elementul surpriză-sunetul-grafica elegantă şi iluminarea fac din Dead Space 2 mai mult decât un joc. Este o experienţă plină de adrenalină care poate fi traită doar în faţa monitorului.
Un moment pe cât de memorabil pe-atât de înfiorător a fost când povestea ne trimite pentru scurt timp înapoi pe Ishimura, staţia unde s-a desfăşurat acţiunea în primul titlu. Şi mai mişto a fost că pentru prima parte a misiunii nu s-a întâmplat...eh...lasă că vedeţi voi.
În rest, acţiunea este mai hardcore ca niciodată. Fanii unui shooter bun care mai au şi nervii tari vor fi mulţumiţi. Eu am fost.

Pot să mă şi plâng puţin? Au băgat câteva quick-time events-uri care sunt un pic cam iritante. Sunt unele jocuri unde qts-urile merg şi altele în care nu. Ăsta este unul în care lucrurile nu stau aşa de bine. E drept, momentele în care apar sunt epice şi dacă reuşeşti să le faci, vei avea parte de o scenă demnă de filmele SF de la Hollywood, dar chiar şi-aşa...parcă mai bine un cinematic bun decât un quick-time event repetat a mia oară pentru că nu reuşeşti să apeşi cum trebuie un amărât de buton.
Asta şi ultimul nivel care mi s-a părut un pic prea exagerat de greu - ar fi singurele lucruri pe care le-aş putea reproşa unui joc de altfel foarte reuşit.

Mai bun ca Dead Space 1? Eu zic că da. Dacă ţinem cont că tot ce a fost bun la DS1 a fost păstrat, îmbunătăţit şi adus în cantităţi proaspete şi satisfăcătoare...
Una, două mici elemente noi un pic îndoielnice? Mda, dar nimic care să strice experienţa totală.

Dead Space 3 este plănuit pentru primăvara lui 2013. Dacă supravieţuim până atunci, îl aştept cu mare drag. Oficial, d-l Clarke face parte din seria mea preferată de jocuri.

9.50 / 10

luni, 22 octombrie 2012

Therion Live @ Arenele Romane

Mai scriem şi noi ceva pe-aici?

Okay, cea mai recentă chestie. Iniţial nu eram foarte entuziasmat de venirea celor de la Therion. În naivitatea mea, mă ataşasem foarte tare de formula din 2004 care apăruse pe dvd-ul Celebrators of Becoming şi aveam impresia ca alte variante Therion ar neîndreptăţii muzica. Din fericire, vineri seară Therion 2012 m-au contrazis total cu unul dintre cele mai complete concerte din câte mi-au fost date să asist vreodată.

Therion, în cazul în care nu ştiaţi, se încadrează fără dubii la categoria symphonic metal, un gen muzical pe care zic eu că l-au dominat întotdeauna. Sigur că întotdeauna gândul ne va zbura la Nightwish, trupă pe care o admir şi pe care o ascult mereu dar Therion va fi mereu în altă ligă. Deşi nu la fel de catchy şi comercială ca ceea ce ar scoate Nightwish, Therion oferă mult mai multă versatilitate, mai multă progresivitate, instrumentale complexe, aranjate impresionant. Therion este uneori mai mult simfonic decât metal. Elementul modern nu lipseşte niciodată dar este îmbinat mult mai puternic cu cel clasic. Nu oferă ascultări la fel de lejere precum Nightwish, dar zic eu că sunt mult mai satisfăcătoare. Asta dacă nu vă deranjează nişte bucăţi muzicale kilometrice caracterizate de ce au mai bun ambele lumi ale muzicii metalului simfonic.

Christofer Johnsson seamănă foarte mult cu Tuomas Holopainen. Therion este copilul lui. Este singurul membru al trupei care a apărut pe toate materialele discografice. A fost acolo de la început când se încerca abordarea death metal până la ceea ce a ajuns Therion acum. Impresionant la Johnsson este că în ciuda numeroaselor schimbări de componenţă care ar putea dăuna oricărei trupe prin lipsa de coeziune, el a reuşit totuşi de fiecare dată să scoată albume excelente, caracterizate de ingeniozitate şi momente memorabile.

Am ajuns la Arene îndeajuns de devreme încât să prind trei sferturi din recitalul spaniolilor de la Antalgia, o trupă de alternative metal din ce am auzit eu. Mediocrii. Tipa avea voce, chitaristul era bun dar îmbinaţi, cei patru nu au reuşit să mă impresioneze cu nimic. Au urmat Elyose, din Franţa. Solista?! Foarte sexy. Vocea ei era interesantă, de operă. Elementele electro făceau o combinaţie interesantă dar parcă toate piesele semănau prea mult între ele şi niciuna nu era cu adevărat răsărită.

În fine, pe la ora 9 şi jumătate, urcă pe scenă Therion, care aveau să fie vedetele serii din toate punctele de vedere. Vizual, muzical, show!
Au început cu faimoasa bucată din O Fortuna, Carmina Burana a lui Carl Orff izbucnind apoi în prima piesa de pe Les Fleurs Du Mal - Poupee De Cire, Poupee de Son. Cele două soliste, însoţite de Thomas Viktstorm au fost pur şi simplu imperiali. Una e să cânţi rock şi alta e să cânţi...aşa!

La chitară, Christian Vidal a fost ca un Steve Vai. Altă comparaţie nu găsesc. A avut atât de multe momente memorabile încât...wow!
Therion au trecut prin toate albumele performând 21 de cântece într-un show ce s-a întins timp de două ore. Am ascultat momente epice în piese precum Via Nocturna, Land of Canaan, Siren of The Woods. Am ascultat piese-hit ale trupei - Son of the Sun, Gothic Kabbalah, Son of the Staves of Time, Blood of Kingu. Şi am mai ascultat şi nişte capodopere - Rise of Sodom and Gomorrah şi To Mega Therion. Da, au rupt!

A fost un concert care m-a trecut printr-o grămadă de stări. De la adrenalina aia provocată de metal, senzaţie dădătoare de headbanging la momente în care am rămas ca la teatru impresionat de ce vedeam şi auzeam. Therion le-au avut pe toate. Pentru că sunt o trupă completă.

Am plecat de la concert zâmbind, împăcat şi împlinit. Şi cred cu tărie că aşa trebuie să te simţi mereu când pleci de la un concert. În ultimul timp am norocul să păţesc asta destul de des.

luni, 1 octombrie 2012

Anette Olzon părăseşte Nightwish

Începem luna octombrie cu o veste destul de tristă din punctul meu de vedere. Ştiu că a existat mult haterism în ceea ce o priveşte pe Anette. Presupun că aşa se întâmplă cu trupele mari. Orice membru e greu de înlocuit. Şi eu în calitate de fan al trupei chiar îmi pare rău de ea. Chiar dacă nu m-a convins pe Dark Passion Play, Imaginaerum mi-a demonstrat că tipa este o forţă şi că îşi câştigase meritat locul în trupă. Nu este un secret că ultimul album a fost unul din preferatele mele de anul trecut.

Din păcate unele chestii n-au mers. Asta e...

Tare mă întreb dacă va veni o nouă solistă sau o vor păstra pe cea care o va suplini pe Anette la următoarele concerte. Sincer, dacă nu va reveni Tarja...ceea ce pare de vis dar greu de crezut...cred că o nouă schimbare va fi greu de suportat pentru toată lumea şi asta va diminua mult şi din suportul primit de trupă.

Pity...

Nightwish - Ghost River
   
 Asculta  mai multe  audio   rock