sâmbătă, 31 decembrie 2011

Punct...si de la capat

Desi nu am mai avut demult sporul de a scrie ceva proza proprie, 2011 a fost ok pentru blog. Cum am mai spus si-o voi mai spune mult timp de-acum inainte - site-ul asta exista pentru mine si numai pentru mine, fiindca asa sunt eu, egoist. Sunt egoist in ceea ce priveste scrisul pentru ca intotdeauna am avut fixuri in privinta asta. Niciodata nu mi-a placut sa scriu asa cum mi-ar impune cineva ci mai degraba cum asa cum cred eu de cuviinta. Consider standardele mele indeajuns de bune pentru oricine si chiar si asa ele cresc cu timpul, niciodata nu stagneaza.

Restul - comentatorii, comentariile, asa-zisul trafic, sunt un bonus placut, pe care-l respect si-l admir dar fara de care as continua oricum sa scriu. Intotdeauna mi-a placut sa am o norma in ceea ce priveste articolele aici, o oarecare constanta. Nu mica mi-a fost mirarea cand am descoperit luna asta ca 2011 a fost cel mai prolific an in materie de scris din 2009 incoace...pe vremea cand eram la liceu. A ajutat mult linistea mea sufleteasca si stabilitatea. Parca intreg timpul a fost de partea mea. Sunt recunoscator pentru asta. Pentru ca a fost un an mai bun decat as fi sperat vreodata.

*

Am un milion de idei, un milion de scopuri, un milion de pretentii ce ard sa fie indeplinite. Un milion de vise si din pacate doar un numar limitat de ani in care sa ating toate acestea. Privesc de multe ori cu tristete in urma si-mi dau seama ca uneori mi-am irosit timpul cu lucruri care poate nu-si meritau atentia. Mi-am hranit sufletul cu o ura deloc necesara, chiar si-acum in ultimele luni. Stau uneori si ma intreb de unde vine atata manie, atata furie, atata inversunare. Ce ma conduce in acele momente de incoerenta? De ce uneori simt ca pierd controlul? Si ce este cel mai important - cum o sa reusesc sa trec peste lucrurile astea si cum o sa reusesc sa devin persoana pe care chiar eu o doresc?
Intotdeauna mi-am zis ca momentul meu actual este cel mai lucid si mai plin de intelepciune dar acum stau si ma gandesc doar la cum as vrea sa evoluez mai mult si cum momentul actual este unul nesatisfacator. Am o sete de cunoastere pe care n-am mai simtit-o pana acum si pe care nu reusesc sa o satisfac pentru ca factorul cotidian imi intra tot timpul in cale. Ma ingrozesc gandurile despre viitor. Ma ingrozesc tiparele astea care ne tot sunt impuse de lume. Pentru ca desi ne dam a fi o rasa libera, superioara si inteligenta, suntem totusi ingraditi in neputinta de a nu face decat ce fac si alte miliarde de oameni si fara vreun scop anume. Asta sa fie oare singurul scop al existentei noastre, urmarea tiparelor? Nu se gaseste chiar nimic dincolo de paravanul asta sufocant? Si este intr-adevar viata noastra prea scurta pentru cate posibilitati ne sunt oferite sau pur si simplu vorbeste iratiunea din mine?
Sa fie oare scopul omului acela de-a-si ingradi spiritul liber, de a-l tine in frau ca pe o fiara? Si ce s-ar intampla oare daca l-am elibera in aceasta lume dominata de clone, clisee si tipare? Probabil ne-am autodistruge.

*

Pentru ca se obisnuieste sa se ureze lucruri la sfarsit de an, o sa fac si eu asta, insa intr-un alt mod. In primul rand nu ma voi adresa nimanui, pentru ca nu ma consider indeajuns de bun incat sa pot da sfaturi altora. Asa ca asta este numai si numai pentru mine. Nu sunt defel un pesimist si nici macar tendinte autodistructive nu am dar se aduna nori negri in zare si nu imi place deloc ce vad.
Nu sunt deloc urechi pentru ceea ce am eu de spus. Altii mai mari ca mine probabil ca le-au spus deja si nu au fost ascultati. Dar eu o fac pentru mine, pentru scris, pentru motivele mai sus-mentionate.
As indrazni sa indemn la mai multa cumpatare in cel mai ne-religios / laic mod cu putinta. Tot acest consum are tendinta sa ne innebuneasca, sa ne ia mintile si sa faca din noi niste consumatori haotici. Ar fi de asemenea mai bine sa dam jos perdelele acestei lumi idealizate in care multi traim. Gandurile marete nu-si mai au locul acum pentru ca timpul nu va raspunde cu nimic altceva decat cu dezamagire. Nu zic sa nu visam sau sa nu ne facem planuri. Dar sa o facem pentru noi, pentru sufletul nostru.
Hobby-uri, pasiuni - profita la maxim de ele si gusta fiecare placere pe care viata ti-o intinde pentru ca nu poti niciodata sa stii cand acel dulce moment va fi si ultimul rasarit de soare de pe strada ta. 
Si cel mai important - tineti pe cei dragi cat mai aproape. Nu-i lasati sa va alunece din imbratisare. Veti vedea ca lumea este un camp de bataie iar altii, pana la proba contrarie, sunt inamici. Cei dragi sunt singurii nostri aliati si trebuie pretuiti, iubiti si ingrijiti. Daca sentimentele sunt sincere atunci si voi veti primi aceeasi ocrotire.
Sper sa ma insel, dar in momentul asta eu vad lumea foarte intunecata si lipsita de sperante adevarate. Asa ca va urez tuturor sa supravietuiti tinand cont ce tot ce am scris mai sus. Sper sa ma insel...dar tare frica-mi este sa am cumva dreptate.


joi, 29 decembrie 2011

Rezumat muzical 2011

Cred ca a devenit putin cam evident ca blogul asta are foarte multe lucruri legate de muzica pe el. O chestie care ma caracterizeaza, as spune si e drept ca gusturile mele au evoluat foarte mult fata de primii ani de rockareala cand cunostintele mele se limitau doar la Metallica, Godsmack si Iris.
M-am obisnuit sa astern cateva randuri aici legat de fiecare album nou sau chiar piesa noua pe care incep sa o ascult constant. Si desi am bifat in scris mare parte din ce am ascultat in 2011, au ramas cateva care nu si-au gasit loc in programul meu incarcat sau in cheful necesar unui astfel de articol.

Asadar, pe langa ce am postat deja anul asta, au mai aparut in materie de muzica (care sa ma intereseze pe mine, desigur):

1.Superheavy - Superheavy - albumul de debut al super-grupului format din incantatoarea Joss Stone, Damian Marley - mandrul urmas a lui Bob, pestritul Mick Jagger, Dave Stewart si A.R. Rahman. A iesit o struto-camila ce inglobeaza genurile tuturor artistilor enumarti mai sus - deci soul + reggae + rock + pop + influente indiene. Materialul suna excelent si cel putin 4-5 piese ies in evidenta si imi par grozave(Superheavy, Miracle Worker, Energy, Mahyia, Sayameva Jayate, I Can't Take It Anymore). Un amestec atat de proaspat si de inspirat nu am mai auzit de mult in muzica mainstream. Un amestec de voci bune, muzicieni experimentati si mult entuziasm. Eram sceptic initial la prezenta lui Jagger. Cel putin la Miracle Worker suna dubios dar m-am obisnuit cu el si nu vad formula completa fara costumul lui roz.

2. Anthrax - Worship Music - Oricat mi-au placut live, nu se lipesc deloc de mine acasa. Nu ma pot forta sa-mi placa intr-atat de mult incat sa-i ascult cateva ore bune fara sa ma plictisesc. Worship Music este un album thrash cat se poate de clasic. Unii-l considera un succes. Eu il vad destul de plictisitor si plin de riff-uri repetitive. Sunt cateva bijuterii de acorduri metal, fara indoiala dar nu este atins pragul ala care face diferenta dintre o piesa ok si una cu adevarat buna. Highlight-ul principal este evident constituit de solistul Joey Belladonna, intors in trupa dupa foarte mult timp. Omul m-a lasat masca la Romexpo in 2010 (intr-un mod pozitiv) dar in format mp3 suna efectiv...enervant. Efectiv nu l-am putut digera. Pana una alta ii apreciez pe Scott Ian & Co. pentru ca-s simpatici si buni prieteni cu Metallica. Si au Caught In A Mosh, care e o piesa foarte fun.

3.Evanescence - Evanescence. Mi-am adus aminte ca pe vremea cand eram eu mic, ascultam Bring Me To Life. Au mai existat si alte asa-zise hit-uri. De My Immortal  nici nu mai zic. Toate fetele de pana-n 17 ani suspinau si lesinau pe adormeala aia de melodie. Am zis sa le dau o sansa. Inca ma intreb de ce o trupa cu alte doua albume la activ simte nevoie sa si-l denumeasca pe al treilea cu propriul nume dar si Metallica a facut idiotenia asta asa ca nu mai comentez. Albumul in sine este foarte generic dar a avut un mare hit in What You Want. Care nu este chiar atat de rea. Un lucru e clar, duduia Amy Lee are voce dar nu canta nimic interesant de multe ori. Aici o face. Pacat de chitara generica si riff-ul reciclat de milioane de trupe rock de pe planeta asta. Si asa mi-am adus aminte de ce nu prea suport eu trupele americane din garda asta noua a metal-ului. In primul rand datorita chitarii generice, cu un ton noroios si de multe ori neinteligibil. Cu mici exceptii, cam asa sta treaba.

4.Mastodon - The Hunter. Desi nu m-au convins cu intregul material, piesa Curl of the Burl a fost o noua revelatie pentru mine. Nu credeam vreodata ca o piesa metal poate avea un refren atat de catchy. Un groove bestial care din pacate nu mai apare nicaieri pe album si un duet bestial intre bassist si unul dintre chitaristi. Restul materialului este ceva mai fidel stilului clasic al celor de la Mastodon, stil care nu ma satisface foarte tare dar Curl of the Burl...holy shit ce piesa! Black Tongue si The Sparrow sunt destul de ascultabile totusi...

5. Motorhead - The World Is Yours . Asta e discutabil pentru anul 2011 pentru ca a aparut la cumpana dintre 2010 si 2011 dar eu l-am ascultat abia prin ianuarie deci o sa-l consider de anul asta. Same old stuff in ceea ce-i priveste pe Lemmy & Co. But the old stuff are incredibly cool so new stuff is also cool. Album de rock n'roll dopat cu speed si heavy in bunul stil Motorhead. Lemmy is God! De ascultat neaparat : Get Back In Line si Bye Bye Bitch Bye Bye.

Atat. Va las cu Curl of the Burl...pentru ca e geniala!!!

miercuri, 28 decembrie 2011

Unde-mi sunt desenele animate?...

Desi am televizor acolo unde stau in Bucuresti, ma uit foarte rar la el pentru ca oricum nu gasesc nimic interesant. Internetul tine loc de toate. Dar am ajuns acasa de mai bine de-o saptamana si laptopul micut al mamei nu ma satisface deloc, nu ruleaza jocuri, boxele sunt nasoale si mai are si Vista. Da, imi e dor de PC-ul meu iubit.
Nevoia m-a impins sa apelez la tv. Si de dragul copilariei de mult apuse, de dragul relaxarii sau a amuzamentului...vreau si eu sa vad niste desene animate. Dezamagirea nu a intarziat sa apara. Serios, acum habar n-am daca copiii din ziua de azi chiar sunt indobitociti de ce se da zilele astea la tv si cumva isi merita soarta pentru ca sunt de acord sa consume programele alea sau daca ar trebui compatimiti pentru ca ei nu au si nici nu vor avea vreodata desenele animate superbe care mi-au marcat mie copilaria.

FoxKids a fost un moment important pentru televizoarele romanesti, ajungand la un moment dat cu audienta undeva mai sus decat TVR2. FoxKids a fost indiscutabil postul meu preferat multa vreme. Cand si-au schimbat conducerea si formatul, am agreat si Jetix pentru ca nu era atat de rau. Seriale interesante continuau sa apara neuitand sa acorde respectul cuvenit clasicelor ce erau date periodic. Apoi intr-o buna zi au aparut hipsterii astia de care acum nu mai scapam. Pseudo-rockerasii cu freze emo, haine sclipicioase si glume cretine.Fetite si baieti, toti de 1,60 inaltime scosi din reviste pop. Au aparut incet-incet pana cand au acaparat totul. Au demolat Jetix si au creat Disney Channel. Care nici macar nu difuzeaza lucruri care au marcat existenta Disney. Nu, difuzeaza numai mizerii cu ratatii mai sus-mentionati. La un moment dat pareau ca vor echilibra cumva cu desene animate relativ ok dar au disparut rapid si alea. Acum avem numai hane montane, vrajitori de la mama dracu', pop-houseri care se dau rockeri si tot asa. Numai actori de mana a douazecea, toti dublati de niste voci incredibil de retardate. Acum serios, toate vocile sunt de-a dreptul idioate si nu numai ca inrautatesc calitatea si-asa indoielnica a programelor dar te fac efectiv sa vrei sa arunci cu ceva in televizor. Si unde-s desenele? De ce-s numai capetele astea patrate care se repeta la infinit?

Unde e Louie? Unde-s copiii de la 402? Andy? Spiderman? X-Men? Chiar si in romana erau suportabili pentru ca pe vremea aia, actorii care dublau chiar isi dadeau interesul si daruirea necesara pentru a face totul sa sune decent. Daca ma intrebati pe mine, Louie suna mai misto in romana. La fel si Copiii de la 402. Of...vremuri.

Cartoon Network a ajuns doar o umbra din ce a fost. Rar de tot mai prind un Tom & Jerry sau un Dexter's Lab in timp ce multe alte clasice au disparut pentru totdeauna. A ramas mizeria aia de Scooby Doo care nu mi-a placut niciodata in engleza si care in romana suna precum un cover pop la Metallica. In schimb se da permanent Ben10 care desi a pornit interesant a devenit o mare penibilitate, un ocazional Star Wars Clone Wars dublat cu picioarele si multe, multe desene retardate care m-au facut sa-mi dau seama ca nu se mai urmareste desteptarea copiilor cu desenele. Nu. Se urmareste indobitocirea lor. Roboti docili facuti sa nu gandeasca pentru ei ci sa urmeze normele impuse de personajele alea idioate.

Stiu ca o parte din programele de care mi-e dor sunt date pe un canal alternativ pe care insa nu-l prind. Prind doar Boomerang care are 3-4 seriale vechi, foarte misto de altfel, dar care se repeta pana la refuz. Eu intr-o zi am vazut acelasi episod din Wacky Racers de 3 ori. C'mon, e ridicol!
Salvarea vine tot de la internet, desigur. Mai ales ca filmele de animatie bune ies pe banda rulanta. Dar tare as vrea uneori sa ma asez in vechiul meu pat, sa dau drumul la tv si sa intru in uitare pentru cateva ore. Dar nu pot. Sunt rupt de realitatea prezenta acolo. Tot ce vad este o lume ostila in care nu ma regasesc si cu care nu ma indentific. Cand am imbatranit asa de mult incat sa ajung macar sa gandesc asa?

P.S. Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor, dar stiti voi...Vista. E greu sa-i dai de cap.

marți, 20 decembrie 2011

Rădăcini


 Dacă sunteți de-o seamă cu mine, ați ajuns la acea vârstă la care simți nevoia să devii cât mai independent, mai liber. Când indiferent de relația cu părinții, vrei să te depărtezi, să-ți demonstrezi ție și altora, desigur, că te poți descurca deja singur în viață...chit că de multe ori te folosești tot de mijloacele lor financiare. Începi de regulă prin a pleca la facultate în București sau în alt oraș cu centru universitar. Și te simți bine, ești propriul tău tată și propria ta mamă. Tu iei întotdeauna deciziile în ceea ce te privește și parcă întreagă aventură se simte precum o excursie la munte prelungită.
 
 Dacă distanța dintre noul tău oraș și cel natal este mică, ai șansa de a te întoarce de câteva ori pe an. Sau dacă nu, atunci inevitabil o vei face în timpul vacanței de Crăciun. Pentru că este Crăciun și pentru că familia are întotdeauna prioritate. Și poate că ești agasat de faptul ăsta. Pentru că-ți place libertatea pe care o ai și ai vrea să continui să o ai. Și totuși...când ajungi acasă...
 
 Simți ceva nemaiîntâlnit. Te încearcă un sentiment straniu pe care credeai că-l pierdusei sau cel puțin...îl uitasei. Nu-ți vine să crezi ce bine e acasă. Și cum să nu fie? Cum să nu apreciezi că îți este pusă mâncarea pe masă zi de zi? Cum să nu te bucuri când te așezi la ține în pat și nu mai trebuie să te îngrijorezi de nimeni și nimic? Cum să nu te prindă senzația asta caldă când pentru prima data după câteva luni ești tu și numai tu în centrul atenției. Pentru că ființă ta știe de unde a plecat. În adâncul tău, în subconștient, știi că indiferent unde te-ai perindat și indiferent cât de bine este să fii pe cont propriu, când te întorci acasă, parcă totul se întoarce la un nivel de inocență și relaxare pe care într-adevăr îl uitasei.
 
 Eu de fiecare data când mă întorc în oraș simț o mare repulsie față de Constanța. Dar nu e vorba de oraș. Nu, e vorba de părinți, de casă, de siguranță pe care o ai, o siguranță unică. La București locuiesc într-unul dintre cele mai confortabile locuri cu putință, iar anul asta am avut norocul incredibil să fiu împlinit pe atât de multe planuri încât stăteam și mă întrebăm când mi se termină norocul...Și deși lucrurile merg atât de bine...E foarte mișto acasă. E bine să iei o pauză de la a nu mai avea grijă de propria persoană, chiar dacă doar pentru câteva zile. Este o experiență obligatorie pentru mine, o odihnă necesară pentru măcar două ocazii pe an.
 
 Vacanță plăcută și oriunde ați fi, îndreptați-va un gând către casă și apreciați-o așa cum n-ați mai făcut-o până acum. N-o luați că atare. Este mai specială decât credeți.

joi, 15 decembrie 2011

Nightwish - Imaginaerum


Tot cu muzică vă delectez şi astăzi, pentru că nu e chef şi nici timp de altceva. :) Partea bună este că avem despre ce să scriem. Doamne ajută, 2011 a fost un an îmbelşugat în muzică bună
Înainte de a începe să scriu ceva despre albumul ăsta, hai să stabilim un lucru. Anette Olzon este solista trupei şi probabil aşa va şi rămâne de-acum încolo, decât dacă nu se întâmplă o minune. Dar eu nu mi-aş pune speranţe prea mari. Da, toţi o iubim pe Tarja. Tarja este mai frumoasă, mai talentată, mai specială, mai charismatică şi cu ochii mai verzi. Dar dacă e să judecăm doar din punctul de vedere al muzicii...Nightwish a rămas aceeaşi trupă spectaculoasă. Pentru că nu Tarja făcea muzica şi nici Anette nu o face acum. Ele două sunt sunt doar nişte instrumente. Ştim cu toţii unde stă creierul trupei...

Mi-a plăcut şi încă-mi place Dark Passion Play deşi nu a avut prea multe cântece excepţionale, în raport cu Once sau Century Child. Dar oricum, bun! Şi eu am fost retincent la schimbarea solistei, dar mi-am dat seama că nu are rost să mă agit în legătură cu asta. Dacă mai vreau să ascult trupa asta, atunci voi accepta situaţia şi-o voi lua pe Anette ca atare...Culmea, lansarea albumului Imaginaerum m-a prins nerăbdător. Fiindcă mi-era dor de Nightwish şi de muzica lor epică.

Ăsta e cuvântul care descrie fără doar şi poate albumul - epic! Se vede că este structurat pentru filmul cu acelaşi nume, film pe care de asemenea îl aştept cu nerăbdare. Tot albumul, toată această cursă muzicală de o oră şi 14 minute este foarte vizuală, foarte plină de sentiment şi un sentiment cald, de film de Crăciun, amestecat cu puţin Tim Burton.
Materialul începe foarte frumos cu Taikatalvi (Winter Magic în engleză) un intro în finlandeză cântat de bassistul Marco Hietala. Marco, care are şi o voce absolut demenţială, poate una din cele mai bune din metal la ora actuală. Începutul e lent, paşnic, liniştitor. Dar călătoria abia începe...
Storytime este primul single, cu primul videoclip şi primele momente de jubilare din partea mea. Genială! Orgasmică! Cu atitudine! Superb! Classic Nightwish - chitară generică (din păcate), "riff-uri" mişto la clape de la unicul şi inegalabilul Mozart al muzicii metal - Tuomas Holopainen! şi o linie melodică a vocii absolut încântătoare. Serios, cum aţi putea să ascultaţi melodia asta şi să o judecaţi pe Anette? Sună grozav! Iar versurile...ce frumos...un început cu adevărat demn de o trupă mare.

Dacă încercaţi să vă trageţi răsuflarea după superbitatea de dinainte...n-aveţi nicio şansă. Urmează Ghost River cu un duet de toată frumuseţea între Marco şi Anette. Marco are unul dintre cele mai catchy refrene de pe tot albumul. Orchestraţia este superbă şi mi-a plăcut partea de chitară a lui Emppu de la început. Ca de obicei, piesa capătă dinamism datorită percuţiilor lui Jukka. Ca să existe cireaşa de pe tort, la un moment dat este introdus un cor de copii (ce ar fi trebuit daţi mai tare la mixaj) ce cântă refrenul, luându-se la întrecere cu Marco. Sună epic, sună un pic înfricoşător, sună grozav.
Slow, Love, Slow ne lasă să ne tragem un pic sufletul. Interesantă abordarea, un pic jazzy. Tuomas lasă clapele pentru un sunet de pian veritabil. Piesa nu devine foarte zgomotoasă nici pe final când îşi fac apariţia în peisaj Marco şi apoi întreaga orchestră simfonică. Ce-i drept asta chiar nu poate intra la metal dar sună interesant.
I Want My Tears Back este o combinaţie de Wish I Had An Angel (datorită refrenului catchy) cu Over The Hills And Far Away (datorită cimpoiului în cursă cu chitara lui Emppu) şi ceva heavy-metal clasic cu un aer optimist din anii' 80. Eu voi fi primul care vă va spune că este artă pură să-i auzi pe Tarja şi Marco pe Phantom of the Opera. Dar el şi Anette se completează atât de bine aici încât nu pot să nu mă bucur de muzică şi să o laud încă o dată pe solista suedeză.

Scaretail mi-a dat fiori. Incredibil ce efect poate avea un cor de copii. Piesa este un epic de peste 7 minute cu multe schimbări de ritm şi multe, multe instrumente. Anette sună de parcă este copilul tuturor personajelor negative din basme. She's like a witch. She's evil, I tell you...
Partea în care Marco joacă rolul de entertainer de circ...iarăşi foarte reuşită. Sună aproape grotesc într-un mod cât se poate de ok.
Arabesque acţionează ca un interludiu cu influenţe orientale, ca un fel de pauză. Iniţial mă aşteptam la o piesă gen The Siren, Tutankhamen sau Sahara. Dar nu, e destul de simpluţă şi dinamică. Ar fi mers frumos în Prince of Persia.
Turn Loose The Mermaids iarăşi m-a făcut să o apreciez pe Anette. Melodia e atât de paşnică şi vocea ei atât de liniştitoare...instrumentaţia aduce aminte de The Islander doar că Marco nu se bagă.
Rest Calm este exemplul clar de piesă care sună extraordinar de bine şi asta din cauza unei singure chestii...refrenul care-ţi rămâne blocat în minte. Asta face diferenţa dintre o piesă oarecare şi una foarte bună. Desigur, riff-ul şi ritmul de la început l-am mai auzit în cel puţin 5-6 piese Nightwish, dar nu asta e important. Important este ce iese la suprfaţă. Versuri, două voci plăcute şi încă o dată o contribuţie genială din partea corului de copii. Emppu şi-aduce aminte că este chitarist şi scoate din el un solo foarte frumuşel, aşa de final...
The Crow, The Owl and The Dove linişteşte iarăşi apele. Încă un duet frumos între cei doi mai sus menţionaţi. Foarte frumos progresează piesa până la nişte solo-uri făcute de nişte instrumente de suflat. Parcă ar fi stat mai bine pe un album Sully Erna, aşa de diferit sună faţă de ce ştim de la Nightwish.

Last of Ride of the Day e epică şi doar din cauza corului şi a riff-ului dinamic. Linia melodică a vocilor mă unge pe inimă. Urmează Song of Myself care are mai mult de 13 minute. Sunt fan al pieselor lungi dacă sunt făcute cu cap. Asta parcă se lungeşte prea mult cu lucruri pe care le-am mai auzit şi înainte la Nightwish.
Sunt şi multe pasaje vorbite şi credeţi-mă, după Lulu, nu mai suport să aud pasaje vorbite. Desigur că ar fi nedrept să compar tonalitatea aceea misterioasă şi fascinantă a lui Marco (şi a altor câteva voci necunoscute) cu zăpăcitul ăla de Lou Reed...dar hey...
Întregul material se încheie cu Imaginaerum, o piesă gândită să sintetizeze tot albumul, având bucăţi din fiecare cântec, unele orchestrate diferit, altele nu. Probabil o bucată special pentru momentul de final al filmului. Sună ca şi cum ar fi fost făcută special pentru asta.

Concluzia? Avem pe acest album unele dintre cele mai bune piese Nightwish scrise vreodată. Nu cred că este chiar cel mai bun album, am avut impresia că s-a terminat prea repede. 1 oră şi 14 minute nu e tocmai foarte mult, dar este îndestulător şi până la urmă ce-i prea lung are tendinţa să strice. Dar a mai lipsit ceva. Nu ştiu încă ce, e prea devreme să mă pronunţ. Ah, şi trebuia evidenţiat mai mult corul de copii. Foarte tare a fost corul de copii! Dar pot să selectez dintr-o răsuflare cinci dacă nu 6 cântece foarte bune de pe materialul ăsta, aşa că asta e de bine pentru mine. Un material ce merită ascultat, evident. Mai ales că întăreşte poziţia lui Anette în trupă. Ea sună mai bine decât în Dark Passion Play şi cu timpul, sper eu, o va face uitată pe Tarja.

miercuri, 14 decembrie 2011

Metallica - Beyond Magnetic (EP)


Pe 28 octombrie, trupa mea preferată a împlinit 30 de ani de existenţă! 30 de ani de muzică sinceră, 30 de ani de experimente, unele reuşite, altele mai puţin reuşite, dar au însemnat 30 de ani de curaj şi de acumulare a unui statut pe care nu mulţi îl au şi alţii doar visează să-l atingă vreodată. Doamnelor şi domnilor - cea mai bună trupă rock din istorie şi poate chiar cea mai bună trupă care a existat vreodată.
James, Lars, Kirk şi Robert au sărbătorit cum ştiu ei mai bine : în concerte. Săptămâna trecută la Fillmore, San Francisco, băieţii au ţinut 4 concerte aniversare cu tot felul de surprize, invitaţi, rarităţi, călătorii în timp ş.a.m.d. Pentru mine cel mai important toate astea a fost faptul că au avut în fiecare concert 2 piese cântate împreună cu Jason Newsted, fostul bassist. Sunt un mare fan a lui Jason şi deşi Rob este un mare artist, nu pot să nu mă bucur să văd vechea 'tallica împreună chiar şi numai pentru o ocazie specială. A cântat o grămadă de lume cu ei...de la Apocalyptica la Kid Rock, Diamond Head, Ozzy Osbourne, Geezer Butler, Lou Reed (evident...hallucination!), King Diamond şi Mercyful Fate, membrii Anthrax şi...şi...însăşi Dave Mustaine! Memorabil într-adevăr! Au fost încă mulţi alţii dar mă voi opri cu enumeratul aici.

Şi s-au cântat multe rarităţi, cea mai specială fiind probabil To Live Is To Die, instrumental închinat lui Cliff Burton şi care n-a mai fost pus în scenă live integral niciodată. A sunat ok din ce s-a auzit pe youtube, mai puţin partea lui Lars, desigur. Păcat că au evitat (din nou) Frayed Ends of Sanity. Chiar vroiam s-o aud şi pe-asta.

Pe lângă asta, în fiecare dintre cele 4 nopţi, Metallica au cântat o piesă nouă, rămasă din sesiunile de înregistrare pentru albumul Death Magnetic. Sunt piese care n-au mai avut loc sau care pur şi simplu nu-şi găseau locul în conceptul materialului din 2008. Aşa a luat naştere EP-ul Beyond Magnetic.

Sunt doar 4 cântece, dar 4 cântece solide. Nu ştiu dacă este doar euforia ascultării a ceva nou de la Metallica sau dacă mi se pare că totul sună bine după haosul provocat de Lulu dar...îmi place ce aud! La nebunie! Deşi sunt aspecte care apropie ca stil cele 4 bucăţi de Death Magnetic, sunt şi diferenţe clare şi momente care te fac să înţelegi de ce nu au încăput pe album sau de ce nu aparţineau conceptului de "moarte magnetică". Fiindcă urmărisem aprig filmuleţele de pe Mission:Metallica la vremea respectivă, ştiam bucăţi din aceste piese dar desigur că altceva este să auzi toată treaba. Săptămâna aceasta s-a lansat materialul pe iTunes.

EP-ul debutează cu Hate Train. Nu ştiu câte pot spune despre versuri. Sunt bad-ass dar nimic extrem de profund sau cu înţelesuri ascunse. După intro avem un riff care seamănă un pic prea mult cu Fuel dar se iartă în momentul în care Kirk dă drumul celui mai bestial solo Metallica de la Load încoace. Apoi începe James cu versurile. Îmi place vocea lui Hetfield pe EP-ul ăsta pentru că este mixată să fie mai clară decât sunt celelalte piese de pe DM. Producţia nu este nici pe departe aşa cum ar trebui să fie un album Metallica dar sună ceva mai bine decât dezastrul calitativ pe care l-a avut DM. Şi deşi este o piesă heavy, rapidă şi spectaculoasă, avem un refren slow, care dă un mare plus piesei. Finalul este încununat de un break-down marca Pantera şi un solo care imită deraiajul unui tren. Foarte mişto. Încă un refren şi voila! Un început frumos şi în forţă.

Just A Bullet Away avusese ca titlu provizoriu Shine şi datorită M:M căpătase statutul de mit urban pe forumurile de specialitate. Mulţi vroiau s-o audă dar şi mai mulţi credeau că asta nu se va întâmpla niciodată. Îşi merită statutul? Probabil. Se ştie despre ea că ar fi fost 90% pe album dacă James nu ar fi militat pentru The Unforgiven III ce nu era în mod special dorită de ceilalţi membri. Mă bucur că Hetfield a insistat, ador Unforgiven III şi ador şi Just A Bullet Away. Are un riff genial, versuri foarte catchy şi e heavy. Singurul aspect negativ este Lars care are o evoluţie mediocră şi repetitivă la toate cele 4 melodii, cam în acelaşi stil plictisitor de pe DM. La mijloc avem un interludiu tip Master of Puppets cu un duel frumos de chitări între Kirk şi James. Versurile aduc aminte de un film western. Unul foarte cool. Iar solo-ul de la sfârşit...delicios! O combinaţie Kirk-James de mare-mare frumuseţe.

Hell and Back are un pasaj melancolic (When the sun goes hellbound) la început pe care-l auzisem pe Mission:Metallica şi care-mi plăcuse atunci foarte mult. Am fost foarte dezamăgit când am descoperit că nu ajunsese pe versiunea finală a albumului dar vă daţi seama că am avut de ce să mă bucur acum. Este o piesă dark, nu foarte convenţională pentru stilul Metallica, oscilând permanent de la baladă la ceva relativ heavy la ceva foarte heavy şi înapoi la baladă. Procesul se reia. Versurile sunt de data aceasta extrem de intime şi personale. Eu, cel puţin, le interpretez ca fiind despre dependenţa de alcool a lui James. La breakdown-ul final, când lucrurile chiar o iau razna, Lars are şansa să strălucească dar la fel cum a făcut cu The Day That Never Comes, efectiv tratează lucrurile cu superficialitate. Păcat. Kirk în schimb străluceşte. Solo-urile de pe Beyond Magnetic sunt aproape toate peste nivelul celor de pe Death Magnetic. Nu ştiu ce s-a întâmplat dar pe astea patru am auzit doar lucruri care m-au atras din start, lucru care nu s-a întâmplat pe DM decât cu All Nightmare Long şi The Unforgiven III.

Materialul se încheie cu Rebel of Babylon care din nou are nişte versuri foarte reuşite. Pasajul de început în care se aude doar vocea lui James şi chitara încă îmi dă fiori. Apoi urmează un riff foarte thrashy şi în cele din urmă ante-refrenul care nu-mi place dar care dispare rapid din cauza refrenului genial. Încă o dată lirica lui Hetfield mă dă gata, piesa vorbind despre decăderea des-întâlnită a rockstarului de rând şi inevitabila ieşire din scenă marca Kurt Cobain. Kirk face un solo gen Slayer. Absolut incredibil! Nişte armonii de chitări, un mic jam între Lars şi Rob (fiind singurul moment în care bass-ul se aude), o întoarcere la versuri şi refren şi gata! Scurt dar intens.

Melodiile astea au venit la ţanc după dezamăgirea provocată de Lulu, dar trebuie să recunosc faptul că greşeala le este iertată. E prea mişto EP-ul ca să-mi mai pese de Lou Reed şi gemetele lui de moşneag.
Asta-i Metallica mea! Good job! Cică 2012 se anunţă cu înregistrări pentru un album nou şi o aniversare pentru The Black Album. Aşteptăm aniversarea de 30 de ani, nu?


Şi piesele...

Later Edit: evident că Trilulilu nu merge cum trebuie. Aveţi aici contul meu cu cele 4 piese.
Metallica - HATE TRAIN
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Metallica - Just A Bullet Away
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Metallica - Hell and Back
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Metallica - Rebel of Babylon
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

luni, 12 decembrie 2011

Comentatorii...

Unul dintre primele mele scenarii realiste în ceea ce priveşte o carieră implica fotbalul, din postura de comentator. De mic mi s-a părut un aspect mişto al jocului şi parcă şi-acum mă mai surprind comentând ce se întâmplă pe ecran când mă joc Fifa. Nu aveam multe referinţe la vremea aceea legate de comentatori. Îmi plăcea Ţopescu în comentariile meciurilor vechi şi Emil Grădinescu mi se părea ok atunci când juca naţionala. Apoi am descoperit Eurosport şi pe Bogdan Cosmescu ce ţinea emisiunea EuroGoals. Foarte mişto!

Interesul mi-a pierit din cauza fotbalului în sine. Am mai scris despre asta, nu mă mai atrage absolut deloc şi parcă prefer să văd un rezumat la un meci din trecut decât să stau la tv la unul live. Cât despre comentatori, mie mi se par un dezastru. Îi detest teribil pe cei din trustul Pro. Nişte stelişti mai scârboşi şi enervanţi nu mi-a fost dat să mai văd...La Tvr sunt unii foarte plicticoşi şi la DigiSport vorbesc unii de-ţi vine să dai televizorul pe mut când îi auzi.

Sâmbătă seară am încercat să mă uit la El Clasico - Real Madrid vs Barcelona. Las la o parte meciul...deşi sincer m-am săturat ca Real să-şi ia bătaie aşa rău de la piticii ăia de la Barca. După atâtea miliarde de euro investite, serii de meciuri bune, tot sfârşesc prin a juca lamentabil cu rivalii şi să mănânce bătaie rău acasă. Nu ştiu ce naiba face Mourinho dar parcă întreg clubul ăla e blestemat.

Revenind, mă stresează foarte tare pronunţia. Toţi au pretenţia de a se arăta specialişti, poligloţi ş.a.m.d. şi totuşi fac cele mai penibile şi elementare greşeli de pronunţie. Cred că am pierdut şirul de câte ori am auzit pocit numele lui Iker Casillas sau David Villa. Pentru că într-adevăr este foarte greu să înţelegi cum se pronunţă corect particula aia "ll". În schimb sunt atât de "inteligenţi" încât să inventeze o regulă nouă de pronunţie în care se citeşte "lia". Astfel că în loc de un "i" lung cum ar fi firesc [Vi:a] ei ajung să spună [Vilia]. Fabregas a fost şi el  stricat pentru că aparent şi să citeşti un accent este foarte dificil. Deh, spaniola-i grea.

Dar pentru că fac (cică...) portugheză, mai rău mă enervează pronunţia de-aici. Las la o parte că din cauza comentatorilor am pronunţat o copilărie întreagă numele lui Luis Figo greşit (se citeşte [Figu]) dar din nou dragii noştri comentatori se dau specialişti. Îi citesc numele lui Jose Mourinho jumate în portugheză jumate în spaniolă de iese o mare harababură. Dacă Jose se citeşte cum se aude, la Mourinho, ca şi la Figo, o-ul se citeşte "u". La Cristiano Ronaldo la fel. Dacă în cazul brazilianului cu acelaşi nume pronunţia este aproximativ aceeaşi cu scrisul (brazilienii au o fonetică mai îngăduitoare), în schimb numele cocalarului de la Real Madrid ar trebui pronunţat tot cu "u" la sfârşit. Iar Cristiano ar fi cam aşa... [Crişţianu]. Asta dacă vrem să fim corecţi.

Dar nu, jurnaliştii sportivi şi comentatorii au lucruri mai bune de făcut. Sunt declaraţii de adunat de la toate nimicurile şi sunt ediţii speciale de făcut despre Steaua...şi tot aşa.
Concluzia. Nu mă mai uit la fotbal la tv. Never. Ever. Ori te enervează comentatorii, ori jucătorii că-s varză. Sâmbătă seara am avut ghinion cu amândouă.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Trooper Live @ SilverChurch


Am vrut foarte mult să-i văd după ce i-am ratat la mustaţă de vreo 3 ori în Constanţa. De data asta am fost pregătit cu bilet şi cu tot ce mai trebuie. Am intrat pentru prima dată în SilverChurch, o locaţie unde se ţin o grămadă de concerte...metal şi nu numai. Foarte mişto locaţia iar sonorizarea a fost impecabilă. Oamenii civilizaţi, liniştiţi şi puşi pe distracţie când a fost vorba de muzică.

La ora 21:00 se urcă pe scenă trupa Addiction, formată din nişte puşti foarte talentaţi pe care i-am văzut întâmplător vara asta la televizor la Festivalul Mamaia. La tv nu m-au impresionat foarte tare dar live lucrurile au stat un pic altfel. Băieţii au alternat compoziţiile lor proprii cu nişte cover-uri bine gândite pentru rockerul de rând. Astfel că am ascultat două coveruri Metallica (evident) şi una Dream Theater. Pentru o formaţie care este hulită pe tot internetul, piesele de la 'tallica au fost extrem de bine primite de public.
Cât despre trupeţi în sine...mi-a plăcut foarte, foarte, foarte mult de toboşar. Fantastic este omul. Modul în care cântă, entuziasmul, privirea fericită de pe faţa lui...m-a impresionat. Mai mult decât ceilalţi la el se simţea că-şi simte muzica în fiecare bătaie. Chitaristul de-asemenea merită urmărit. Pentru vârsta lui (16, ca şi bateristul) este fenomenal de bun. Clapele nu mi-au plăcut cum au sunat şi eu oricum nu sunt adeptul lor decât dacă au ceva interesant de spus (gen Nightwish sau Children of Bodom) iar bassistul a fost prea static ca să-mi pot da cu părerea, deşi i se auzea bine instrumentul. Solistul are vocea ok dar parcă încă-şi caută o identitate. Prea mult a variat între a fi Hetfield şi oricine altcineva. Dar da, promiţători. Îi găsiţi aici.

O oră mai târziu se trage cortina, se aprind lumânările, luminile se sting. În somn...adesea visez poeme de fantastică frumuseţe...dacă mi-aţi urmărit review-ul la ultimul album, ştiţi despre ce e vorba. Probabil unul dintre cele mai mişto piese pentru a deschide un concert. Voodoo! Avem un spectacol pirotehnic genial, un om pe picioroange şi băieţii costumaţi şi mascaţi ca nişte păpuşi voodoo. Coiotu' (aka Alin Dincă) la voce, Balaurul (aka Aurelian Dincă) la chitară, John la tobe, Oscar la bass şi Laurenţiu la cealaltă chitară ne-au oferit un show ce a durat puţin peste două ore jumătate.
A urmat Rugăciunea Soldatului tot de pe Voodoo. Măştile sunt jos, spectacolul poate să înceapă.
Băieţii au luat-o De la Începuturi...literalmente, trecând prin toate cele 6 albume. A urmat Nu Mai Contează, o piesă în stilul unui Iris de mult apus. Am ascultat şi piesa care m-a atras iremediabil de ei, piesa pe care am auzit-o live la concertul Iron Maiden din 2008...Old School Baby! Let there be Rock!
Ţipetele lui Coiotu' zguduie sala iar Balaurul este un adevărat guitar-hero. În spate, la tobe...John este o bombă de energie.
Primul moment melancolic al serii este dat de balada Scrisoare de Adio. Mă aşteptam să cânte şi tenorul Florin Georgescu cu ei, cel puţin aşa se anunţase. N-a fost să fie dar seara oricum a fost plină de surprize. Coiotu' a cântat singur dar tot a sunat bestial.

Pentru că sunt o trupă serioasă şi nişte instrumentişti capabili dar au vrut totuşi să ne-o arate...au cântat o versiune în engleză a piesei Totul e fals. Piesă care are peste 8 minute. Epuizant şi pentru ei şi pentru public dar spectaculos fără doar şi poate. În Stele era un pic mai lungă...vreo 11 minute. Au cântat-o şi pe-asta. Ne-am întors puţin la Voodoo cu Paşi de Argint. Pe-aici am început să-mi dau seama de un lucru...chitariştii sunt nişte maşinării de riff-uri bune.
A doua baladă a fost dictată de Orizonturi. Frumos şi delicat. Coiotu' ne arată o voce superbă. Nu Trebuie Să Vrei ne întoarce cu acordurile ei un pic orientale înapoi în 2008 la Rock'N'Roll Pozitiv.
Apoi Alin ia o pauză şi urmează superbul instrumental Rădăcini de lume. Surprinzător, nu Balaurul face solo-urile ci Laurenţiu care preia comanda şi este exemplar.
Suntem apoi duşi înapoi în timp pe vremea lui...Vlad Ţepeş. Urmează 3 piese de pe albumul conceptual Vlad Ţepeş - Poemele Valahiei şi anume Prizonier, Solii Turci (preferata mea) şi Vlad Ţepeş. Genial. Într-adevăr concertul n-ar fi fost complet fără ele.

După o scurtă pauză în care Alin ne povesteşte despre sursele de inspiraţie ale trupei, urmând ca Eugen Mihăiescu şi Gabi Nicolau, foşti membrii Krypton să se urce pe scenă, se să cântă piesa Fără Teamă.
Lucrurile au revenit la normal cu Doar a mea. Din nou parcă mi-aduc aminte de Iris. Dar nu, Iris-ul ăsta nu mai există. A murit cândva când manelarul ăla de Puya s-a urcat pe scenă cu ei. Acum există totuşi ceva mai bun...
17:00 - altă bucată mişto de pe Rock'N'Roll Pozitiv. Parcă n-am dat destulă atenţie la albumul ăsta la vremea respectivă.

Şi băieţii ne surprind iarăşi cu un moment acustic ce cuprinde piesele Pentru tot ce a fost, Către alte vieţi, Dorinţa şi Unde eşti. Apoi revin la instrumentele electrice pentru un final în forţă...întâi cu cea mai mişto baladă a lor...Amintiri...şi apoi cu două lovituri puternice - Tari ca Munţii !!!!! şi...Strigăăăăăăăăăăăt!!!!!! Probabil nu mai trebuie să menţionez că pe-aici mi-am pierdut vocea. Iar...
Au zis că a fost ultima piesă dar n-a fost chiar aşa. Au terminat vesel şi frumos cu Vino cu mine, invitând pe scenă pe cei doi membrii Krypton şi pe cei de la Addiction. Astfel au pus capăt unui concert superb, diversificat şi demn de cea mai bună trupă din România. Nu mai este un moft sau o simplă declaraţie să spui asta. Este o realitate. Trooper au ajuns la un profesionalism şi un statut foarte ridicat pentru nişa asta de heavy-metal / hard-rock. Având în vedere că vorbim de România, ţara unde se laudă muzica cu autotune cu piţipoance, că vezi doamne ne-ar face renumiţi peste hotare, Trooper şi-au creat o bază solidă de fani, un număr impresionant şi variat de albume şi cred eu că au devenit Irişii generaţiei noastre.

Sper doar să nu facă precum omologii lor mai bătrâni şi să ne trădeze încrederea cu mizerii de genul menţionat pe sus şi cu muzici veşnic lacrimogene.


Visuri multe in voiNu le pierdeţi pe toateE-o viaţă, nu o sutăPeste ani ai sa plângiDupă timpul de-acumHaideţi să pornim la drum.

marți, 6 decembrie 2011

Vin ardeii...

Red Hot Chili Peppers. Bucureşti. Arena Naţională. August.
Păcat că ultimul lor album este slăbuţ rău de tot. Din fericire rămân nişte băieţi cu nişte piese foarte reuşite. Interesant ca eveniment dar neatractiv în final, ţinând cont că vine şi Lemmy cu tot cu Motorhead.

Sursă.

Între timp mă duc joi să-i văd pe Trooper, live în SilverChurch. Evident că voi reveni cu impresii.

joi, 1 decembrie 2011

1 Decembrie

Deşi nu ştiu dacă avem pentru ce să fim mândri şi deşi eu sper ca data asta să se schimbe cu ceva mai relavant pentru prezentul României (poate ziua când va muri Iliescu ar putea fi desemnată sărbătoare naţională...că am scăpat de cel mai mare nenorocit...revenind...) dar e zi liberă aşa că măcar putem aprecia momentul de respiro.

Sunt împărţit şi mereu voi fi între a critica ţara şi poporul ăsta pentru ceea ce e şi între a fi mândru faţă de anumiţi români care au grijă să se abată de la reguli prin lucrurile remarcabile pe care le fac. Exemplele sunt infinite şi ar fi inutil să enumăr vreunul, fiindcă ar însemna să exclud pe alţii la fel de demni de a fi daţi dovadă.

Astăzi m-am gândit la muzică şi la un simplu mesaj. Până la proba contrarie, supravieţuim şi asta este cel mai important.



Atât.