sâmbătă, 29 septembrie 2012

Dead Space


Ce credeaţi, că am terminat cu jucatul? :)

Eu în general sunt fan al genului thriller/horror dacă este vorba de un produs reuşit. Din păcate, doar o mână de filme din categoria asta reuşesc într-adevăr să-mi producă fiori. Mă lasă rece mizeriile Holywoodiene care apar în ultimii ani (dacă mai îmi spune cineva că Saw este altceva decât o penibilitate de serie, explodez) şi uneori sunt sceptic şi cu privire la adevărate clasice. Spre exemplu, The Shining a lui Stanley Kubrick mie mi se pare un film slab.

De ce? Pentru că am citit cartea. De fapt, este romanul Stephen King pe care-l ador cel mai mult. Şi tocmai pentru că filmul şi-a permis o grămadă de libertăţi, de-asta nu-mi place. Cărţile într-adevăr sunt mai de efect. King, Lovecraft, Poe. Am citit. Mi-a plăcut.

Mai avem un mediu numai bun pentru sperieturi - jocurile. Şi fără îndoială că la capitolul reclamă, critici pozitive şi experienţă fulminată...intră seria Dead Space. Dead Space este foarte popular şi la noi la muncă pentru că...ştiţi voi...Electronic Arts?! Duh!

Aşa că l-am luat şi eu, cu inima deschisă. Dead Space ne situează într-un univers ceva mai îndepărtat, unde omul deja a cucerit frontiera spaţiului. O echipă de ingineri în frunte cu eroul Isaac Clarke sunt trimişi pe nava USG Ishimura să investigheze de ce s-a pierdut contactul radio. Ce vor găsi acolo? Mai pe scurt...un coşmar. Premisa este simplă şi nu neapărat povestea face din Dead Space un joc grozav, ci atmosfera şi meticulozitatea cu care este realizat.
Dead Space mi-aduce aminte de jocurile vechi făcute de studiourile mici. Arată ca un produs făcut cu extrem de multă pasiune, atenţie şi sentiment.

Şi este hardcore. M-am speriat în nenumărate rânduri. Inamicii din joc, numiţi necromorphi, sunt scriptaţi în cel mai mic detaliu pentru a creea o experienţă horror veritabilă. Sunet, grafică, atmosferă apăsătoare, gameplay...toate contribuie în mod direct la ascuţirea simţurilor jucătorului. După fiecare sesiune de jucat mă ridicam de pe scaun uşor transpirat, uşurat şi în acelaşi timp încântat. Dead Space este un joc nemaipomenit de bun!

Povestea, cum v-am spus este destul de banală, cu câteva întorsături interesante dar nimic care să devieze de la un plot clasic de film horror SF. Dacă aţi văzut Alien, le-aţi văzut pe toate, nu?

Dar asta nu ia cu nimic din calitatea jocului. Gameplay-ul se manifestă ca un third person shooter, cu camera situată peste umărul drept al personajului (asemănător cu Mass Effect). Nu există sistem de cover, mai ales că luptele vor fi orice numai convenţionale nu. Avem şi o verietate mulţumitoare de arme. Eu nu m-am simţit împăcat însă fără arma militară automată. Drept să spun, de fiecare dată mi se părea sinucidere să încerc cu altceva. Jocul nu te face să uiţi că personajul tău nu e un soldat antrenat ci un simplu inginer. Practic, majoritatea armelor sunt de fapt scule inginereşti modificate pentru distrugerea...chestiilor ălora.

Pe lângă asta mai există nişte abilităţi telekinetice care-l vor ajuta pe erou în o grămadă de situaţii Isaac este făcut să aibă un pas relativ lent, greoi care contribuie din plin la atmosfera apăsătoare din joc. Sigur, poţi grăbi pasul, dar nu-ţi garantează nimeni că nu vei sfârşi sfârtecat în bucăţi pentru că n-ai fost atent la ce se întâmplă în jurul tău.

Şi ar fi păcat să joci Dead Space la un ritm mai alert. Pentru că în permanenţă se joacă el cu tine, cu nervii tăi. Nu ştii ce o să apară şi de unde. În momentul în care ai impresia că te-ai prins de cum stau lucrurile şi că nimic nu te mai poate lua prin surprindere...bam! surpriză.
Astfel că deşi scurt şi pe alocuri repetitiv, Dead Space nu devine obositor, găsind permanent noi metode de a te băga în sperieţi. Isaac nu are voce în această primă parte a seriei, lucru care te face să te gândeşti mereu ce trece oare prin minte acestui om aflat singur pe o navă spaţială bântuită de cei mai scârboşi monştrii de la Alien încoace.

Grafica este excelentă pentru anul 2008 când a fost lansată această bijuterie iar sistemul de dezmembrare a necromorphilor este ingenios, scârbos...reuşit!
La partea audio poate că jocul excelează cel mai mult. Încercaţi-l noaptea. Cu căşti. Vorbim după :)

Un alt lucru care mi-a plăcut foarte mult este stilul clasic, aproape oldie în care este abordat jocul. Avem nişte nivele clasice, cu delimitări ale diferitelor zone explorate de Isaac precum şi nişte boss fights old school cum n-am mai văzut demult. Nu vreau să dau spoiler prea mare pentru ultimul capitol dar...e mare!

Concluzia? Acum mă joc Dead Space 2. Şi asta ar trebui să fie de ajuns.

Nota 9.50 / 10 . Clar un joc de păstrat în topul celor mai bune.

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Rezident Ex Live @ Arenele Romane

A plouat ieri toată ziua. Şi tare mă temeam că fie concertul va fi anost sau nu se va mai ţine de loc. Norocul a făcut ca să nu mai picure deloc deja când eu plecam de la muncă spre Arenele Romane.
A doua sperietură am tras-o în momentul în care am văzut cât de puţini oameni se strânseseră. Situaţia avea să se rectifice curând.

Nu mi-a plăcut că nu s-a specificat în planul biletelor pentru concert de faptul că VIP-ul va avea acces mai în faţă. Era efectiv un ţarc în purul stil românesc. Doar că nu-i mai spunea Golden sau Fire Circle, îi spunea acces VIP. Nasol. Efectiv nicăieri nu era menţionat asta ca diferenţă între biletele obişnuite. Erau menţionate poze cu trupa, meet and greet şi un afiş...bestial, ce să zic...

În fine, m-am "aşezat" comod cu o vedere bună la limita dintre cele două "cercuri" şi am aşteptat. Programul de pe Metalhead iarăşi nu a fost corect, totul fiind împins cu o jumătate de oră mai în faţă. Nimic grav, dar na, îmi făcusem speranţe să mai prind transportul în comun pe la ora aia.

După ce s-a întunecat binişor, au urcat pe scenă cei de la Desant, cu care eu v-am mai făcut cunoştinţă pe blog. O trupă formată de ex-basistul Cargo Alin Achim care cântă un hard-rock românesc curat, fără prea multe pretenţii tehnice şi care încearcă să-şi construiască piesele pe refrene catchy şi ritmuri săltăreţe dar nu foarte săltăreţe. Toţi par a fi muzicieni capabili dar instrumental vorbind, niciunul nu a transpirat excesiv pe piesele prezentate aseară. M-am bucurat să aud Zbor şi Joc de Noroc, pe care le am în iPod de foarte mult timp şi pe care încă le ascult cu plăcere. Restul pieselor mi-au lăsat aceeaşi senzaţie - uşurele, sună bine şi probabil după alte câteva ascultări vor deveni chiar şi mai ok pentru mine. Dacă n-ar fi avut clape...

La ora 9 Arenele Romane se umpluseră destul de mult. Din experienţă, părea să fie mai full decât la Apocalyptica, dar nu ştiu dacă la fel de plin ca la Slayer. Dar dacă nu a fost la fel, destul de aproape totuşi...Am fost chiar impresionat să văd că au existat atâţia oameni care au plătit un bilet destul de scump pentru un artist român. Presupun că asta se întâmplă când lumea chiar te iubeşte, tu eşti un super-artist şi noul tău proiect naşte entuziasm.

Rezident Ex înseamnă Florin Cvasa tobe, Christian Podratzky bass, Adrian Popescu, Matthias Lange şi Tavi Iepan chitară şi...Ovidiu Ioncu...Kempes pentru cunoscători...voce. Şi nu orice voce. Cea mai bună voce care a existat vreodată în rockul românesc. Voce care nu a îmbătrânit cu o zi de când a putut fi auzită ultima oară. Voce care nu ar putea fi egalată nici de Minculescu, Bittman sau orice alţi pseudo-rockeri mai avem pe-aici.

Publicul a fremătat şi a devenit extrem de zgomotos în momentul în care trupa s-a urcat pe scenă, explodând în urale când Kempes, cu pletele sale în vânt s-a alăturat pentru un concert pe care nu-l pot caracteriza ca fiind decât epic!

Au început frumos cu o piesă Cargo scrisă de Tavi Iepan - Buletin de Ştiri. Lumea s-a încălzit rapid. La început tot publicul privea înmărmurit la omul ăsta care nu mai cântase de 9 ani şi care plecase din România după un concert emoţionant la Sala Palatului în 2003. O înregistrare mizeră de la Tvr este urcată pe Youtube şi cu toată calitatea proastă tot e imposibil să nu te mişte publicul care-l adoră efectiv pe Kempes.
Aseară a avut parte de aceeaşi adorare doar că de data asta nu era înconjurat de tristeţe ci de fericire, fericire pentru o întoarcere triumfală. Vocea aia...Dumnezeule ce voce!

La piesa Iarna deja ştiam că vom avea parte de un super concert. Tavi Iepan a cerut publicului să zdrăngăne din chei...să se creeze o atmosferă de iarnă. În momentul în care Kempes a luat notele înalte pe versul "Ninge...de peste-un secol cu fulgi mari de nea" parcă au coborât îngeri din cer. Ascultaţi melodia, veţi înţelege de ce...
A urmat şi Catedrala Sufletului...o piesă care şi acum în varianta de studio îmi sună un pic prea simplu dar care a avut parte de un răspuns grozav din partea publicului. Şi de la mine, desigur.

Dacă este de prisos să mai spun că Ovidiu Ioncu Kempes a fost un adevărat showman toată seara şi că a cântat bestial şi a interacţionat superb cu publicul, trebuie să vă zic şi cum a stat treaba cu ceilalţi. În primul rând, un mare plus că trupa asta face hard n' heavy şi nu are clape. În al doilea rând, un alt mare plus este că au trei chitarişti, în genul Iron Maiden. Asta dă un sunet cu adevărat plin fiecărei piese. Sună heavy, sună puternic, sună complet.
Mi-a plăcut de Florin Cvasa la tobe...a prestat nişte lucruri de bază, dar cu multă energie. Podratzky la bass a fost destul de liniştit dar omul categoric ştie meserie cu bass-ul. Au fost momente când chiar a ştiut să strălucească. Adi Popescu şi Tavi Iepan au fost mai reţinuţi, bucurându-se de muzică, de public într-un mod mai discret. Matthias Lange, acest neamţ masiv cu plete blonde care mi-a adus aminte de Zakk Wylde, a fost însă a doua bijuterie a serii după Kempes. Pe lângă prezenţa scenică puternică şi tehnica solidă la chitară, omul a ştiut să interacţioneze foarte bine cu publicul. A făcut chiar şi un joculeţ haios pe Brigadierii unde a împărţit publicul în două. Echipa lui şi cea a lui Kempes. Şi ne-a pus să cântăm pe rând refrenul. Era amuzant cum încerca neamţul să pronunţe corect refrenul "Noi suntem brigadierii ce trec fluierând".

Au fost trei piese care se pot găsi pe primul album Cargo - Buletin de Ştiri, Brigadierii (care a făcut senzaţie) şi Povestiri din Gară pe care s-a cântat refrenul minute în şir. O piesă cu adevărat bună! Toate sună mai bine decât au sunat vreodată pe albumul Cargo. Au o orchestraţie mult mai heavy şi în general un ritm mai vioi. În rest, au fost cântece nemaiauzite până acum dar care mi-au plăcut. Pe lângă Iarna şi Catedrala Sufletului pe care le ştiam, sunt câteva bijuterii pe care abia aştept să le aud într-o versiune de studio - Pompierul Atomic, Roy Black Sabbath şi Camera Viselor.

Au avut un encore şi apoi încă unul. Evident le era greu să se despartă de un public care i-a adorat. La începutul show-ului s-a strigat Kempes! La sfârşit se striga Rezident! Frumos...foarte, foarte frumos.
Azi vor concerta în Constanţa şi apoi vor lua o pauză până la anul. Între timp ar trebui să apară albumul (şi abia aştept!!!) care sper sa mă ţină ocupat. Aştept cu mare, mare interes următorul lor concert.

Rock! \m/

joi, 13 septembrie 2012

Ensiferum - Unsung Heroes


Pentru unii dintre voi nu mai e un secret că sunt un adorator al Finlandei. Îi ador pentru ce reprezintă drept ei ca şi cultură în secolul 21. Îi ador pentru că deşi istoria îi contrazice, ei sunt foarte mândrii să fie urmaşi ai vikingilor...sau dacă nu, măcar un popor care locuieşte acum pe fostele teritorii ale vikingilor. Şi nu în ultimul rând, ador Finlanda pentru muzică. Este un popor care respiră şi trăieşte metal-ul din toţi porii. Există o adevărată şcoală de metal finlandez.
Grămezi de trupe geniale vin din Finlanda...Children of Bodom, Nightwish, Korpiklaani, Apocalyptica, Fintroll şi deşi nu-mi plac...HIM, Lordi sau Sonata Arctică. Şi mai sunt şi cei de la Ensiferum.

Acum mai bine de un an vedeam Ensiferum live la Arenele Romane într-un show genial al cărui singur defect a fost lungimea...mult prea scurt. Chiar dacă aş putea spune că Children of Bodom îmi plac mai mult, în seara aceea la Bucureşti, Ensiferum le-au dat clasă lui Alexi Laiho & co.

Să asculţi Ensiferum este ca şi cum ai juca Skyrim. Momente instrumentale domoale şi plăcute, memorabile, precum şi răbufniri fulgerătoare de rapiditate, agresivitate şi multe astfel de momente epice...îmbinate într-un ansamblu unic denumit simplu - Viking Metal.

Unsung Heroes debutează în purul stil clasic al trupei cu Symbols, un instrumental desprins parcă din copilul ascuns a lui Game of Thrones cu Lord of the Rings. Nimic nu prevesteşte parcă prima piesă adevărată a acestui material.
In My Sword I Trust se numeşte melodia şi este de asemenea şi primul single extras de pe album. Riff-ul galopant, vocea lui Petri Lindroos pierdută printre armonii de coruri şi o linie de chitară melodică fină fac din In My Sword I Trust un început promiţător pentru un material pe care l-am aşteptat de mult timp cu interes.
Un alt lucru care mie-mi place mult la Ensiferum sunt solo-urile de chitară care sună mai modern decât restul stilului piesei şi care deşi ar părea "out of place" iniţial, fac ceva inedit.
Pe la minutul 4 intră în scenă un riff care se ia la întrecere cu clapele. Deşi o voi aprecia mereu pe Emmi pentru că reprezintă o parte plăcută privirii pe lângă ceilalţi 4 patru burtoşi păroşi din trupă, mărturisesc că riff-ul ăla ar fi sunat mai bine de unul singur decât în combinaţie cu clapele.

Trecem mai departe...title-trackul Unsung Heroes nu mi s-a părut din păcate prea nemaipomenit, deşi respectă ca la carte fiecare moment pe care-l găsim în alte cântece memorabile de la Ensiferum. Moment agresiv, moment lent epic, instrumental solid. Vocile în schimb parcă dezamăgesc. Petri nu poate suna decât într-un singur fel...răguşit. Dar ceilalţi...Markus, Sami şi vocile de cor adăugate...parcă nu dau destulă forţă. Şi veţi vedea mai încolo pe album că asta va lua mult din valoarea albumului.

Burning Leaves...aceaşi reţetă. Dar de data asta merge. Riff-ul este mai bun, liniile melodice vocale sunt mult mai catchy. Lejer avem cea mai bună piesă de pe album. Mi se pare foarte mişto ideea de a avea un riff domol ca de cimpoi combinat cu growl-ul agresiv a lui Petri. Breakdown-ul de la sfârşit cu incantaţiile în finlandeză...genial! Apoi un solo superb. Asta da bucată de Ensiferum!!!
Se ia o pauză cu Celestial Bond care este o baladă cap-coadă cu un guest-voice feminin. Mi-a adus aminte de ultimul album Nightwish şi de Anette care reamintesc, este grozavă pe Imaginaerum.

Ajunge cu odihna. Retribution Shall Be Mine este thrashy şi te scoate din visare înapoi în mijlocul bătăliilor din piesele lor. Ce lipseşte este o linie melodică mai reuşită la voce. De asemenea, pasajele de clean vocals sunt cele care trag piesa în joc cel mai mult aici. Ceea ce-i ciudat ţinând cont că vorbim de Ensiferum care au ştiut întotdeauna să gestioneze momentele astea. Ah...şi solo-ul la clape...yuuk. Not cool at all.
Star Queen (Celestial Bond II) începe domol şi progresează tot mai mult de la ritmuri uşor heavy la câteva solo-uri drăguţe. O piesă care vrea să se apropie puţin de geniala Lai Lai Hei. Nici pe-aproape, dar nu sună chiar rău.

Phjola este uşor de uitat din păcate, dar din nou revine problema cu vocile uşor cam plictisitoare şi riff-urile nu foarte remarcabile. Dacă ar fi un lucru pe care-l apreciez aici este finlandeza. Voi admira tot timpul trupe venite din ţări nevorbitoare de limbă engleză şi vor reuşi să se impună şi cu limba lor. Mai puţin Rammstein, că nu-mi plac de nicio culoare.
Last Breath este încă o baladă, de data asta cu o voce masculină. Duios cântat.

Albumul se pregăteşte de un final epopeic cu Passion Proof Power. 17!! minute are această piesă. Ceva momente de coloană sonoră, ceva mai mult metal. O ascultare interesantă, chiar dacă nu-şi justifică mereu lungimea.
Ca bonus, Ensiferum au înregistrat un cover surpriză. Şi într-adevăr este o alegere neobişnuită care m-a dus instant cu gândul la Children of Bodom şi coverurile lor nebune (ultimele nebunii - Jessie's Girl de la Rick Springfield şi I'm Shipping Out To Boston de la Dropkick Murphys). Ensiferum au făcut cover după Bamboleo de la Gipsy Kings
Şi este chiar reuşită. Tranziţia de la chitară clasică la riff death metal este grozavă. Petri mi se pare că exagerează cu vocea care trece de la obişnuitul death la ceva ce sună aproape black. E la limită să sune nasol dar are noroc că refrenul e genial, la fel şi riff-ul şi solo-ul.

Şi aşa se termină Unsung Heroes. Un album modest, zic eu. Ensiferum puteau mai mult de-atât. Burning Leaves este singura piesă pe care aş aşeza-o fără teamă lângă clasice precum Token of Time, Iron, Ahti, Twilight Tavern sau Treacherous Gods.
Problema este că poate au încercat prea mult. Uneori am uitat că ascult Enisferum şi chiar aveam senzaţia că am schimbat pe Therion. Prea multe coruri. Prea multe momente instrumental-simfonice, prea puţine momente viking. Nu e nimic rău în metalul simfonic. Dar sună slab pentru că genul ăsta nu este pentru Ensiferum. Este pentru Therion, Nightwish sau Blind Guardian
Mixajul mi s-a părut şi el dubios. Vocile clean uneori se înneacă efectiv în mixaj iar Petri îmi dă senzaţia că prestează prea puţin.

Chiar şi-aşa, m-aş duce imediat să-i văd live dacă vor reveni în România. Live sunt un deliciu.




miercuri, 12 septembrie 2012

Brutala realitate

Ieri la metrou în Piaţa Unirii, doi melteni au început să se pocnească. Probabil se împinseseră din greşeală încercând să iasă din metrou. Habar n-am...îmi urla muzica în căşti şi mă simţeam mult prea relaxat ca să-mi pese. Nici măcar nu m-am oprit. Am aruncat o privire şi mi-am continuat drumul.

Ceilalţi oameni nu s-au comportat însă la fel ca mine. Mulţi s-au oprit şi au început să se uite, fascinaţi. Alţii, care se aflau la mare distanţă de eveniment, s-au apropiat pentru a face acelaşi lucru. Cum spuneam, n-am zăbovit, dar fac pariu că s-au scos şi telefoane mobile să se filmeze puţin. Că ce dracu', doar suntem români.

La un moment dat, o tipă s-a repezit către locul unde se afla unul dintre paznicii de metrou. I-a făcut semn să vină să-i oprească pe imbecili. Paznicii de metrou... îi ştiţi. Graşi, burta peste curea, ceafa lată. Respectivul care a fost solicitat s-a uitat strâmb la tipa care încerca să oprească tot haosul. De-abia, de-abia s-a ridicat de pe coate (stătea rezemat de o balustradă). I-a făcut semn unui coleg şi apoi au pornit amândoi agale către locul faptei.

N-am stat să mă uit dar probabil că au continuat câteva momente penibile.

Alte cuvinte ar fi de prisos. Aş putea umple cărţi cu prostia românească, nesimţirea şi meltenismul pe care le întâlnesc în fiecare zi în doar două medii - în autobuz şi la metrou.

Unii nu se spală. Alţii sunt zgomotoşi. Sau nepoliticoşi. Majoritatea n-au auzit de conceptul de a merge pe partea dreaptă a drumului dacă eşti mai lent şi pe cea stângă dacă te grăbeşti şi vrei să mergi mai repede. Şi povestea poate continua...
Dacă mai are cineva iluzia că în ţara asta mai există vreo speranţă de mai bine, nu mai fiţi naivi. Problema nu stă în comunism, în politicieni sau în mentalitate. Problema stă fix în oameni. Oamenii ăştia se înmulţesc. Fac copii. Şi copiii ăia sunt crescuţi să fie la fel. Şi pică bac-ul şi ajung şi ei nişte melteni ordinari la rândul lor. E un ciclu perpetuu.

De azi mi-am ticluit în minte un plan prin care să plec din mizeria asta numită România. Poate va dura 2 ani. Poate 3. Dar se va întâmpla. Nimic nu mă mai poate ţine aici. Mi-e scârbă efectiv de tot ce reprezintă ţara asta. Şi oricine susţine contrariul e doar naiv şi crede în miracole pentru un popor care se zbate în propria lui prostie şi neputinţă de prea mult timp.

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Forever autumn

Am avut o perioadă extrem de ocupată. Şi am senzaţia că urmează una şi mai şi...dar rezist. Sunt aici.
Pentru că suntem în septembrie, vroiam neapărat să împart aceasta mică bucăţică de artă cu voi. Piesa se numeşte Forever Autumn, de la trupa care face (din punctul meu de vedere) cele mai superbe balade din muzica rock. Word.

Lake of Tears - Forever Autumn
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

So, the season of the fall begins
Down the crossroads in a sleepy little inn
By the fire when the sun goes down

But the night becomes you
And the secrets of the rain

Forever autumn

And the season of the fall begins
Out the nightlands when the thunderstorm sets in
The secrets clear in the cloudy night

But the night becomes you
And the secrets of the rain, they will stay the same
And the time will come soon
With the secrets of the rain, and the storm again

Coming closer every day, forever autumn

And the season of the fall begins
Past the passingbell, past willow weeping
A ripple forms on the brinks of time

But the night becomes you
And the secrets of the rain, they will stay the same
And the time will come soon
With the secrets of the rain, and the storm again

Coming closer every day, forever autumn