Bullet For My Valentine - Temper Temper

Ultima dată când am scris înainte de lunga mea pauză, v-am prezentat un album foarte reuşit (în umila mea opinie) de la o trupă nou-înfiinţată de Matt Tuck de la Bullet for My Valentine care a simţit nevoia să se depărteze un pic de ce făcea în trupa lui pentru un sound mai agresiv şi un pas mai aproape de direcţia extremă a metal-ului. Axewound au fost ca o gură de aer proaspăt pentru mine. Pentru că deşi semăna destul cu muzica celor de la Bullet, au mers mai departe cu agresivitatea exact atât cât poate a avut nevoie muzica galezilor încă de la primele materiale.

Temper Temper însă...m-a lăsat uşor sedus şi abandonat. Mai ales când am auzit că înregistrările au fost influenţate mult de cum a mers treaba cu AxeWound, chiar am sperat că în sfârşit BFMV se vor da pe brazdă şi vor lansa în sfârşit albumul pe care-l aşteaptă toţi fanii muzicii metal.
De ce tot sper eu lucrurile astea? Pentru că trupa asta a început cu un EP şi un album full (Hand of Blood şi The Poison) care le-au pus de la început eticheta de 'promiţători' fără a atinge nivelul ăla de muzică cu adevărat perfectă. The Poison a reprezentat o ecuaţie bună care mai mergea îmbunătăţită dar care oricum a reprezentat ceva mişto. De la nişte riff-uri foarte Iron Maiden-ish la alternaţii growl-clean şi solo-uri halucinante, metalcore-ul practicat de Bullet avea câte puţin din toate - versuri siropoase şi muzică îndeajuns de antrenantă încât să placă unei categorii cât mai largi. Nu îi dădea afară profunzimea şi nici nu era nevoie pentru un album de debut. Că nici Kill'Em All nu a fost remarcat vreodată pentru versurile nemaipomenit de inteligente.

Scream Aim Fire a dat senzaţia că trupa vrea să se ia mai în serios. Au încercat un sound mai legat, mai puţin lălăit în care să-şi găsească totuşi identitatea de pe Poison. Din păcate n-a fost să fie. Deşi SAF are câteva piese foarte bune, are şi câteva piese foarte proaste. Sigur, title-trackul şi alte cântece la fel de reuşite precum Waking the Demon, Hearts Burst Into Fire sau Say Goodnight - or să sune tot timpul foarte bine dar fiecăreia îi lipseşte un ultim pas care să le treacă de la reuşite la excepţionale.
Fever a pornit pe acelaşi drum. Partea bună este că trupa a reuşit să-şi aşeze mai bine stilul, să-l cizeleze. Cu ceva mai multe piese bune decât predecesorul, materialului din 2010 dar balanţa începuse deja să se încline mai mult spre hard-rock decât spre heavy-metal.

Ei bine, cred că Temper Temper cade zgomotos în hard-rock. Chiar nu cred că e cazul să mai numim ceva pe albumul ăsta ca fiind metal. Din păcate Bullet au ales să meargă complet pe calea comercială şi cumva să întoarcă spatele nişei pe care tot au tachinat-o când cu momente promiţătoare când cu unele foarte jenante. Nu le mai prevăd o a doua prezenţă la Wacken cu materialul ăsta care pe lângă că sună generic este aproape în totalitate foarte slab.

AC/DC meets Guns N'Roses in 2013... cam aşa sună Bullet din punctul meu de vedere. Sigur, graţie tunning-ului Drop C, ne dăm seama că e aceeaşi formaţie care a scos Poison, SAF sau Fever dar ca stil parcă s-a ciopârţit tot ce era metal din materialele precedente şi s-a încropit un album care parcă n-are nici cap nici coadă.

Breaking Point. Început glorios, ţipăt triumfător, riff solid... Apoi Matt începe să cânte în timp ce chitara dă drumul celui mai generic riff de chitară din muzica rock...ever! Refrenul e aproape pop. Avem un breakdown care ar fi fost interesant fără versuri, versuri care ruinează momentul pentru că ştim cu toţii că Bullet n-au fost niciodată mari poeţi. Păcat că uneori Matt nu ştie să tacă din gură. Solo-ul este o adiţie plăcută dar prea scurtă pentru o piesă mediocră. Cred sincer că bucata asta ar fi prins doar un B-Side dacă apărea undeva între 2006-2008.

Truth Hurts. Începutul iarăşi poate fi considerat ok dar iar se prăbuşeşte totul când la versuri avem acelaşi tip de riff sacadat şi generic. What the fuck? Ce e asta, criză de inspiraţie? Apoi în loc de solo, Matt hotărăşte să se joace cu nişte efecte de voce. Superb, exact aşa a ruinat şi Your Betrayal de pe Fever. Refrenul ar fi ok dacă s-ar combina cu ceva mai heavy. Dar piesa nu iese o clipă din zona de comfort.
Temper Temper e prea scurtă şi simplistă ca să ruineze ceva cu adevărat. Intro-ul e drăguţ, riff-ul principal e metalcore toată ziua, versurile sunt infantile iar refrenul îndeajuns de catchy. Asta mi-a surâs totuşi. Am pus-o sonerie la telefon. S-o luăm ca atare, e doar un party-song.



Deja am ajung la piesa 4? Ok. Prima baladă. P.O.W se numeşte (abreviere de la Prisoner of War dacă nu v-aţi dat seama...). Intro-ul e simpluţ dar versurile şi melodicitatea lor sunt iarăşi ameţitoare. Oricât m-ar enerva băieţii, întotdeauna o să mi se pară mişto baladele lor pentru că sună catchy. Matt ştie să cânte o baladă. În rest, instrumentele nu fac cine ştie ce. Jay dă drumul la nişte ţipete anemice care nu aduc cu nimic din sunetele fioroase pe care le auzeam pe primul lor album.
Dirty Little Secret începe promiţător. Deja mă pregăteam să zic că în sfârşit Bullet şi-aduc aminte de cine sunt. Intro frumos şi un riff care...se termină prea repede pentru că din vâjâiala aia heavy o dă înapoi într-un ritm siropos. Piesa asta nu ştie exact dacă e baladă sau altceva şi nici tranziţia nu este tocmai reuşită. Sfârşitul aduce un solo şi nişte variaţii de riff-uri drăguţe. Dar şi mai drăguţ era dacă Matt nu repeta obsesiv refrenul cel banal. Off...

Leech sună iarăşi ca un B-Side, unul nereuşit. Partea a doua a cântecului are un breakdown care sună neaşteptat de bine dar care se şi termină repede pentru încă o porţie de cântat plictisitor. Am menţionat că în afară de începutul de la Breaking Point nu am auzit niciun ţipăt veritabil? Niciunul!!!
Nu ştiu exact ce e mai rău, să copiezi o altă formaţie sau să te copiezi pe tine? Dacă copiezi altă formaţie e ok, mulţi o fac într-un fel sau altul. Dar să faci o baladă identică cu Say Goodnight de pe SAF? Dead To The World. Sună binişor dar iarăşi se strică pe final treaba. Bullet sunt mari fani Metallica, de ce nu învaţă pe de-a întregul structura unei balade heavy? Ok, instrumental, cântat, refren, instrumental, cântat, refren şi instrumental la sfârşit unde dai tot ce ai mai bun. Nu mai cânţi încă o dată refrenul pentru că ia din toată puterea solo-urilor de dinainte.

Riot este al doilea single cu videoclip după Temper Temper. Matt s-a tuns de seamănă cu Billy de la Green Day. Piesa e dureros de banală şi generică. Michael Padget scoate un solo total irelevant pentru întreaga piesă. Parcă Bullet au făcut cu albumul ăsta ce au făcut Metallica cu Load. Doar că fără cele 5 albume excepţionale pe care James & Co. le scriseseră înainte. Plus că deşi Load se depărta de stil, avea totuşi muzică bună şi complexă. BFMV au luat doar depărtarea de la stilul care i-a consacrat şi părul scurt. Awesome...Riot!



Saints & Sinners e iarăşi generică. Cam ce am auzit cu Breaking Point şi Truth Hurts auzim şi aici. Godsmack au o piesă care se numeşte la fel dar care e mult mai mişto. S-o căutaţi pe Youtube.
Tears Don't Fall, Pt.2. Oh da, n-am ştiut ce să cred prima dată. Acum mi se pare chiar amuzant. Las la o parte că din punctul meu de vedere nici prima parte nu este cea mai răsărită piesă scrisă vreodată, modul în care vrea să semene fără să fie chiar acelaşi cântec mi se pare de-a dreptul pueril. Părţile de chitară şi melodicitatea versurilor sunt identice şi sună ca şi cum cineva a încercat să plagieze originalul şi a eşuat lamentabil. Partea heavy de la sfârşit sună exact ca o parodie. Iar Matt care lălăie nişte woooh ooh ohh pe fundal nu ajută deloc.

Livin' Life (On The Edge of the Knife) începe cu Moose bătând agresiv la tobe şi un riff interesant care iar se sacadează în cea mai banală manevră rock. Deja patru cântece pe acelaşi album care au aceeaşi notă de chitară pe versuri. Înţeleg că sună foarte comercial & shit dar e de-a dreptul dezamăgitor.
Teoretic aici se termină albumul dar mai există încă trei bonus-uri.
Not Invincible începe cu un riff thrashy dar sfârşeşte în aceeaşi rutină plictisitoare a întregului album. Nu neg că plictiseala asta se instaura şi pe anumite piese de pe Fever sau Scream Aim Fire dar nu pe tot materialul.
Playing with Fire are...aţi ghicit!!! acelaşi riff sacadat pe care l-am înjurat deja de patru ori. Eu renunţ...

Matt nu dă măcar un growl amărât timp de 13 piese. Are acelaşi cântat plat şi neinspirat pe tot albumul. Nu exprimă nici agresivitate nici sensibilitate. E doar plat. Solo-urile lui Padge sunt de multe ori scoase din context ca şi cum omul ar fi lucrat separat de trupă şi apoi au luat cu copy-paste. Pe Jason Jay îl auzim doar prin câteva tentative anemice de ţipete, de multe ori pierdute într-un mixaj ok care urlă la noi - comercial.

Din fericire pentru ei, Temper Temper se termină mai dulce pentru că este inclus şi un cover de la AC/DC după piesa Whole Lotta Rosie. Care sună al naibii de mişto. Înregistrat în studioul BBC, cover-ul este fantastic dacă mă întrebaţi pe mine. Matt cântă doar la voce, lăsând părţile de chitară asistentului său. Asta îl face să se concentreze şi să sune bine, cu mai multă personalitate decât întreg Temper Temper-ul.



Concluzia. N-am crezut şi n-am vrut niciodată ca trupa asta să fie extreme underground metal sau aşa ceva. M-am aşteptat de la ei doar la o maturizare muzicală care să se vadă după 4 albume. În schimb, tot ce văd este un pas uriaş înapoi. Probabil că hard-rockul este calea pe care ei simt că trebuie să o ia. Pot să respect asta. Probleme nu ar fi dacă muzica ar suna ok. Dar nu o face. Muzica e generică pentru că nu s-a schimbat stilul de scriere al cântecelor. Nu. Efectiv s-au ciopârţit părţile metal şi am rămas cu asta...pop-metal??!!...nu ştiu sincer. M-aş bucura pentru ei dacă ar câştiga mai mulţi fani. De asemenea mă voi duce cu drag să-i văd în vară la Rock the City. Doar că nu mă voi bucura prea tare de albumul ăsta care este indiscutabil cel mai prost material al lor.

AxeWound - Vultures

Probabil plictisit puţin de Bullet for My Valentine, Matt Tuck s-a decis să mai animeze un pic lucrurile. A format astfel un super-grup împreună cu alţi membrii al unor trupe...să zicem consacrate. Chiar dacă toţi membrii AxeWound sunt nişte muzicieni competenţi, ar fi o minciună sa spunem că atenţia acordată nu i se datorează strict lui Matt.

Pe lângă nişte idei muzicale destul de roditoare de-a lungul timpului, Matt Tuck a adus de ceva timp şi o prezenţă charismatică pe scena metal - atât ca showman cât şi ca playboy. Da, Matt ştie că e un mare gigolo şi profită enorm din asta...să vedeţi doar videoclipurile AW şi BFMV. Din fericire pentru el, ştie bine cu chitara şi cu vocea unde nu conteneşte să mă uimească cu nişte linii vocale foarte melodice şi catchy. Pe albumul ăsta însă, Tuck face ce a tot visat de o vreme, conform interviurilor sale. E mai mult chitarist şi mai puţin solist. Cu excepţia câtorva refrene şi growl-uri scurte, postul de lead singer este a altcuiva...

Axewound înseamnă aşadar Matt Tuck la chitară şi backing, Liam Cormier (Cancer Bats) la voce, Mike Kingswood (Glamour of the Kill) chitară din nou, Joe Copcutt (ex-Rise to Remain) la bass şi la tobe Jason Bowld (Pitchshifter). Dacă ceilalţi nu vă spun nimic, e ok. Toţi fac parte din trupe de metalcore. Astfel că să ne aşteptăm la alt gen din partea acestui super-grup ar fi de aşteptat...sau nu!

Nu m-am interesat foarte mult de ce cântă ceilalţi în trupele lor, dar AxeWound sună de foarte multe ori a Bullet For My Valentine, oricât ar nega asta Matt Tuck în interviuri. Care este totuşi diferenţa? După câteva ascultări, lucrurile devin evidente. Faţă de Bullet, AxeWound oferă un sunet fără prea multe compromisuri, temeri sau ezitări. Este o muzică mult mai agresivă, mai ritmată, mai plină de groove, mai directă...ceva care într-adevăr se simte diferit de orice alt metalcore ascultat de mine până acum dar care păstrează nişte elemente familiare.

Albumul debutează cu title-trackul Vultures şi dă tonul unei structuri respectate cu sfinţenie până la final - piese scurte, agresive, riff-uri dirty, tobe zguduite în toate modurile posibile şi multe, multe growl-uri.
Trebuie să recunosc că ţipetele lui Liam Cormier sună mai plăcut decât ce am auzit vreodată la capitolul ăsta de la Bullet.
Post Apocalyptic Party este următoarea şi a fost şi prima mostră oferită de trupă înainte de lansarea albumului. Deşi nu m-a impresionat la prima audiţie, piesa are un riff care mi-aduce aminte de Pantera. Celelalte elemente încep să devină mai plăcute odată cu mai multe ascultări. Un alt lucru mai devine evident după acest cântec - fiecare instrument încearcă să strălucească puţin, fără să se sufoce între ele. Şi totul sună legat, plăcut, nu se observă o eventuală lipsă de coeziune.

Victim of the System mi s-a părut cam banală, cu excepţia ultimului minut în care avem un duel sacadat de riff-uri care seamănă al naibii de mult cu Domination de la aceeaşi Pantera. Na, nu poţi să reproşezi multe totuşi. Pantera au fost o trupă cu care foarte mulţi ar vrea acum să semene.
Primul single de pe Vultures a fost însă Cold. Videoclipul îl aveţi mai jos. Destul de melodioasă, cu un groove antrenant şi un refren catchy de la d-l Tuck. Despre clip ce să spun? Trei sferturi este cu Matt...cu ochii săi albaştrii, muşchii şi tatuajele...booooring!

După deja 4 trackuri ascultate simt totuşi lipsa a ceva foarte important - solo-urile de chitară care lipsesc aproape cu desăvârşire, şi nu înţeleg de ce...clar nu tehnica le lipseşte celor doi chitarişti.

Burn Alive are un intro şi un riff ce aduce aminte a Slayer. O schimbare binevenită de atmosferă de la metalcore-ul "in your face" de la început. Refrenul este BFMV 100% însă şi parcă rupe un pic din senzaţia de trupă nouă, străină pentru mine. Şi avem într-un final şi un mini-solo drăguţ dar care putea mai mult.
Exorchrist, una din piesele anti-religioase de pe acest album, este şi cel de-al doilea single, cu un videoclip cam naughty şi cu un groove al naibii de molipsitor. Liam şi Matt îşi împart versurile şi refrenul într-o bucată care-mi place foarte, foarte mult.

Collide este din altă lume. Conceptual, este ca nuca-n perete pe albumul ăsta. Pe de altă parte, este cea mai reuşită piesă de pe întreg materialul. Începe cu un pasaj de pian misterios care ne conduce apoi într-un riff furios acompaniat de nişte clape care nu strică deloc...
Matt îşi demonstrează puţin calităţile vocale cu nişte versuri ceva mai răsărite şi multe efecte atmosferice adăugate care fac din Collide o aşa de delicioasă audiţie. Antiteza de la refren dintre ţipetele agresive ale lui Liam şi cântatul afectat a lui Tuck sunt geniale. Deşi începe ca un power-ballad, cred că prin această progresivitate, Collide este de fapt cel mai heavy cântec de pe tot albumul.
Nu e nimic rău în a fi heavy dar când ai un aranjament atât de inspirat poţi într-adevăr să spui că ştii să scrii o piesă metal.

Din păcate pentru ele, mai sunt încă trei piese care urmează după Collide şi care nici măcar nu se apropie de calitatea ei. Destroy vine cu un nou maraton de riff-uri, cu un alt val de agresivitate şi aşa mai departe.
Blood Money and Lies reinventează un intro marca Holy Wars de la Megadeth dar înainte de a face ceva deosebit revine la acelaşi traforaj pe care l-am tot avut de la început. O alegere interesantă totuşi ca Liam să nu facă growl pe refren. Sună chiar okay.
Şi într-un final, Vultures se sfârşeşte cu Church of Nothing care dă startul unui mic solo de tobe, urmate de nişte efecte de bass şi într-un final nişte finger-tapping la chitară. Instrumentele se îmbină frumos dar când intră versurile brusc avem aceeaşi chestie, ca şi cum intro-ul ăla nu a existat. La refren, tapping-ul revine dar parcă nu mai are acelaşi impact ca la început. Păcat, exista mai mult potenţial în ea, dar s-a renunţat în ultima clipă la ceva mai melodic şi au dat-o iar direct pe nebunia metalcore supărată. Facem cunoştinţă şi cu primul solo adevărat de chitară. Târziu...

Concluzia? Un album mai mult decât decent. De fapt este un album foarte bun, plin de idei bune din care au ieşit o mână de piese excelente şi câteva care mai trebuiau lucrate, explorate un pic.

Therion Live @ Arenele Romane

Mai scriem şi noi ceva pe-aici?

Okay, cea mai recentă chestie. Iniţial nu eram foarte entuziasmat de venirea celor de la Therion. În naivitatea mea, mă ataşasem foarte tare de formula din 2004 care apăruse pe dvd-ul Celebrators of Becoming şi aveam impresia ca alte variante Therion ar neîndreptăţii muzica. Din fericire, vineri seară Therion 2012 m-au contrazis total cu unul dintre cele mai complete concerte din câte mi-au fost date să asist vreodată.

Therion, în cazul în care nu ştiaţi, se încadrează fără dubii la categoria symphonic metal, un gen muzical pe care zic eu că l-au dominat întotdeauna. Sigur că întotdeauna gândul ne va zbura la Nightwish, trupă pe care o admir şi pe care o ascult mereu dar Therion va fi mereu în altă ligă. Deşi nu la fel de catchy şi comercială ca ceea ce ar scoate Nightwish, Therion oferă mult mai multă versatilitate, mai multă progresivitate, instrumentale complexe, aranjate impresionant. Therion este uneori mai mult simfonic decât metal. Elementul modern nu lipseşte niciodată dar este îmbinat mult mai puternic cu cel clasic. Nu oferă ascultări la fel de lejere precum Nightwish, dar zic eu că sunt mult mai satisfăcătoare. Asta dacă nu vă deranjează nişte bucăţi muzicale kilometrice caracterizate de ce au mai bun ambele lumi ale muzicii metalului simfonic.

Christofer Johnsson seamănă foarte mult cu Tuomas Holopainen. Therion este copilul lui. Este singurul membru al trupei care a apărut pe toate materialele discografice. A fost acolo de la început când se încerca abordarea death metal până la ceea ce a ajuns Therion acum. Impresionant la Johnsson este că în ciuda numeroaselor schimbări de componenţă care ar putea dăuna oricărei trupe prin lipsa de coeziune, el a reuşit totuşi de fiecare dată să scoată albume excelente, caracterizate de ingeniozitate şi momente memorabile.

Am ajuns la Arene îndeajuns de devreme încât să prind trei sferturi din recitalul spaniolilor de la Antalgia, o trupă de alternative metal din ce am auzit eu. Mediocrii. Tipa avea voce, chitaristul era bun dar îmbinaţi, cei patru nu au reuşit să mă impresioneze cu nimic. Au urmat Elyose, din Franţa. Solista?! Foarte sexy. Vocea ei era interesantă, de operă. Elementele electro făceau o combinaţie interesantă dar parcă toate piesele semănau prea mult între ele şi niciuna nu era cu adevărat răsărită.

În fine, pe la ora 9 şi jumătate, urcă pe scenă Therion, care aveau să fie vedetele serii din toate punctele de vedere. Vizual, muzical, show!
Au început cu faimoasa bucată din O Fortuna, Carmina Burana a lui Carl Orff izbucnind apoi în prima piesa de pe Les Fleurs Du Mal - Poupee De Cire, Poupee de Son. Cele două soliste, însoţite de Thomas Viktstorm au fost pur şi simplu imperiali. Una e să cânţi rock şi alta e să cânţi...aşa!

La chitară, Christian Vidal a fost ca un Steve Vai. Altă comparaţie nu găsesc. A avut atât de multe momente memorabile încât...wow!
Therion au trecut prin toate albumele performând 21 de cântece într-un show ce s-a întins timp de două ore. Am ascultat momente epice în piese precum Via Nocturna, Land of Canaan, Siren of The Woods. Am ascultat piese-hit ale trupei - Son of the Sun, Gothic Kabbalah, Son of the Staves of Time, Blood of Kingu. Şi am mai ascultat şi nişte capodopere - Rise of Sodom and Gomorrah şi To Mega Therion. Da, au rupt!

A fost un concert care m-a trecut printr-o grămadă de stări. De la adrenalina aia provocată de metal, senzaţie dădătoare de headbanging la momente în care am rămas ca la teatru impresionat de ce vedeam şi auzeam. Therion le-au avut pe toate. Pentru că sunt o trupă completă.

Am plecat de la concert zâmbind, împăcat şi împlinit. Şi cred cu tărie că aşa trebuie să te simţi mereu când pleci de la un concert. În ultimul timp am norocul să păţesc asta destul de des.

Anette Olzon părăseşte Nightwish

Începem luna octombrie cu o veste destul de tristă din punctul meu de vedere. Ştiu că a existat mult haterism în ceea ce o priveşte pe Anette. Presupun că aşa se întâmplă cu trupele mari. Orice membru e greu de înlocuit. Şi eu în calitate de fan al trupei chiar îmi pare rău de ea. Chiar dacă nu m-a convins pe Dark Passion Play, Imaginaerum mi-a demonstrat că tipa este o forţă şi că îşi câştigase meritat locul în trupă. Nu este un secret că ultimul album a fost unul din preferatele mele de anul trecut.

Din păcate unele chestii n-au mers. Asta e...

Tare mă întreb dacă va veni o nouă solistă sau o vor păstra pe cea care o va suplini pe Anette la următoarele concerte. Sincer, dacă nu va reveni Tarja...ceea ce pare de vis dar greu de crezut...cred că o nouă schimbare va fi greu de suportat pentru toată lumea şi asta va diminua mult şi din suportul primit de trupă.

Pity...

Nightwish - Ghost River
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Rezident Ex Live @ Arenele Romane

A plouat ieri toată ziua. Şi tare mă temeam că fie concertul va fi anost sau nu se va mai ţine de loc. Norocul a făcut ca să nu mai picure deloc deja când eu plecam de la muncă spre Arenele Romane.
A doua sperietură am tras-o în momentul în care am văzut cât de puţini oameni se strânseseră. Situaţia avea să se rectifice curând.

Nu mi-a plăcut că nu s-a specificat în planul biletelor pentru concert de faptul că VIP-ul va avea acces mai în faţă. Era efectiv un ţarc în purul stil românesc. Doar că nu-i mai spunea Golden sau Fire Circle, îi spunea acces VIP. Nasol. Efectiv nicăieri nu era menţionat asta ca diferenţă între biletele obişnuite. Erau menţionate poze cu trupa, meet and greet şi un afiş...bestial, ce să zic...

În fine, m-am "aşezat" comod cu o vedere bună la limita dintre cele două "cercuri" şi am aşteptat. Programul de pe Metalhead iarăşi nu a fost corect, totul fiind împins cu o jumătate de oră mai în faţă. Nimic grav, dar na, îmi făcusem speranţe să mai prind transportul în comun pe la ora aia.

După ce s-a întunecat binişor, au urcat pe scenă cei de la Desant, cu care eu v-am mai făcut cunoştinţă pe blog. O trupă formată de ex-basistul Cargo Alin Achim care cântă un hard-rock românesc curat, fără prea multe pretenţii tehnice şi care încearcă să-şi construiască piesele pe refrene catchy şi ritmuri săltăreţe dar nu foarte săltăreţe. Toţi par a fi muzicieni capabili dar instrumental vorbind, niciunul nu a transpirat excesiv pe piesele prezentate aseară. M-am bucurat să aud Zbor şi Joc de Noroc, pe care le am în iPod de foarte mult timp şi pe care încă le ascult cu plăcere. Restul pieselor mi-au lăsat aceeaşi senzaţie - uşurele, sună bine şi probabil după alte câteva ascultări vor deveni chiar şi mai ok pentru mine. Dacă n-ar fi avut clape...

La ora 9 Arenele Romane se umpluseră destul de mult. Din experienţă, părea să fie mai full decât la Apocalyptica, dar nu ştiu dacă la fel de plin ca la Slayer. Dar dacă nu a fost la fel, destul de aproape totuşi...Am fost chiar impresionat să văd că au existat atâţia oameni care au plătit un bilet destul de scump pentru un artist român. Presupun că asta se întâmplă când lumea chiar te iubeşte, tu eşti un super-artist şi noul tău proiect naşte entuziasm.

Rezident Ex înseamnă Florin Cvasa tobe, Christian Podratzky bass, Adrian Popescu, Matthias Lange şi Tavi Iepan chitară şi...Ovidiu Ioncu...Kempes pentru cunoscători...voce. Şi nu orice voce. Cea mai bună voce care a existat vreodată în rockul românesc. Voce care nu a îmbătrânit cu o zi de când a putut fi auzită ultima oară. Voce care nu ar putea fi egalată nici de Minculescu, Bittman sau orice alţi pseudo-rockeri mai avem pe-aici.

Publicul a fremătat şi a devenit extrem de zgomotos în momentul în care trupa s-a urcat pe scenă, explodând în urale când Kempes, cu pletele sale în vânt s-a alăturat pentru un concert pe care nu-l pot caracteriza ca fiind decât epic!

Au început frumos cu o piesă Cargo scrisă de Tavi Iepan - Buletin de Ştiri. Lumea s-a încălzit rapid. La început tot publicul privea înmărmurit la omul ăsta care nu mai cântase de 9 ani şi care plecase din România după un concert emoţionant la Sala Palatului în 2003. O înregistrare mizeră de la Tvr este urcată pe Youtube şi cu toată calitatea proastă tot e imposibil să nu te mişte publicul care-l adoră efectiv pe Kempes.
Aseară a avut parte de aceeaşi adorare doar că de data asta nu era înconjurat de tristeţe ci de fericire, fericire pentru o întoarcere triumfală. Vocea aia...Dumnezeule ce voce!

La piesa Iarna deja ştiam că vom avea parte de un super concert. Tavi Iepan a cerut publicului să zdrăngăne din chei...să se creeze o atmosferă de iarnă. În momentul în care Kempes a luat notele înalte pe versul "Ninge...de peste-un secol cu fulgi mari de nea" parcă au coborât îngeri din cer. Ascultaţi melodia, veţi înţelege de ce...
A urmat şi Catedrala Sufletului...o piesă care şi acum în varianta de studio îmi sună un pic prea simplu dar care a avut parte de un răspuns grozav din partea publicului. Şi de la mine, desigur.

Dacă este de prisos să mai spun că Ovidiu Ioncu Kempes a fost un adevărat showman toată seara şi că a cântat bestial şi a interacţionat superb cu publicul, trebuie să vă zic şi cum a stat treaba cu ceilalţi. În primul rând, un mare plus că trupa asta face hard n' heavy şi nu are clape. În al doilea rând, un alt mare plus este că au trei chitarişti, în genul Iron Maiden. Asta dă un sunet cu adevărat plin fiecărei piese. Sună heavy, sună puternic, sună complet.
Mi-a plăcut de Florin Cvasa la tobe...a prestat nişte lucruri de bază, dar cu multă energie. Podratzky la bass a fost destul de liniştit dar omul categoric ştie meserie cu bass-ul. Au fost momente când chiar a ştiut să strălucească. Adi Popescu şi Tavi Iepan au fost mai reţinuţi, bucurându-se de muzică, de public într-un mod mai discret. Matthias Lange, acest neamţ masiv cu plete blonde care mi-a adus aminte de Zakk Wylde, a fost însă a doua bijuterie a serii după Kempes. Pe lângă prezenţa scenică puternică şi tehnica solidă la chitară, omul a ştiut să interacţioneze foarte bine cu publicul. A făcut chiar şi un joculeţ haios pe Brigadierii unde a împărţit publicul în două. Echipa lui şi cea a lui Kempes. Şi ne-a pus să cântăm pe rând refrenul. Era amuzant cum încerca neamţul să pronunţe corect refrenul "Noi suntem brigadierii ce trec fluierând".

Au fost trei piese care se pot găsi pe primul album Cargo - Buletin de Ştiri, Brigadierii (care a făcut senzaţie) şi Povestiri din Gară pe care s-a cântat refrenul minute în şir. O piesă cu adevărat bună! Toate sună mai bine decât au sunat vreodată pe albumul Cargo. Au o orchestraţie mult mai heavy şi în general un ritm mai vioi. În rest, au fost cântece nemaiauzite până acum dar care mi-au plăcut. Pe lângă Iarna şi Catedrala Sufletului pe care le ştiam, sunt câteva bijuterii pe care abia aştept să le aud într-o versiune de studio - Pompierul Atomic, Roy Black Sabbath şi Camera Viselor.

Au avut un encore şi apoi încă unul. Evident le era greu să se despartă de un public care i-a adorat. La începutul show-ului s-a strigat Kempes! La sfârşit se striga Rezident! Frumos...foarte, foarte frumos.
Azi vor concerta în Constanţa şi apoi vor lua o pauză până la anul. Între timp ar trebui să apară albumul (şi abia aştept!!!) care sper sa mă ţină ocupat. Aştept cu mare, mare interes următorul lor concert.

Rock! \m/

Ensiferum - Unsung Heroes

Pentru unii dintre voi nu mai e un secret că sunt un adorator al Finlandei. Îi ador pentru ce reprezintă drept ei ca şi cultură în secolul 21. Îi ador pentru că deşi istoria îi contrazice, ei sunt foarte mândrii să fie urmaşi ai vikingilor...sau dacă nu, măcar un popor care locuieşte acum pe fostele teritorii ale vikingilor. Şi nu în ultimul rând, ador Finlanda pentru muzică. Este un popor care respiră şi trăieşte metal-ul din toţi porii. Există o adevărată şcoală de metal finlandez.
Grămezi de trupe geniale vin din Finlanda...Children of Bodom, Nightwish, Korpiklaani, Apocalyptica, Fintroll şi deşi nu-mi plac...HIM, Lordi sau Sonata Arctică. Şi mai sunt şi cei de la Ensiferum.

Acum mai bine de un an vedeam Ensiferum live la Arenele Romane într-un show genial al cărui singur defect a fost lungimea...mult prea scurt. Chiar dacă aş putea spune că Children of Bodom îmi plac mai mult, în seara aceea la Bucureşti, Ensiferum le-au dat clasă lui Alexi Laiho & co.

Să asculţi Ensiferum este ca şi cum ai juca Skyrim. Momente instrumentale domoale şi plăcute, memorabile, precum şi răbufniri fulgerătoare de rapiditate, agresivitate şi multe astfel de momente epice...îmbinate într-un ansamblu unic denumit simplu - Viking Metal.

Unsung Heroes debutează în purul stil clasic al trupei cu Symbols, un instrumental desprins parcă din copilul ascuns a lui Game of Thrones cu Lord of the Rings. Nimic nu prevesteşte parcă prima piesă adevărată a acestui material.
In My Sword I Trust se numeşte melodia şi este de asemenea şi primul single extras de pe album. Riff-ul galopant, vocea lui Petri Lindroos pierdută printre armonii de coruri şi o linie de chitară melodică fină fac din In My Sword I Trust un început promiţător pentru un material pe care l-am aşteptat de mult timp cu interes.
Un alt lucru care mie-mi place mult la Ensiferum sunt solo-urile de chitară care sună mai modern decât restul stilului piesei şi care deşi ar părea "out of place" iniţial, fac ceva inedit.
Pe la minutul 4 intră în scenă un riff care se ia la întrecere cu clapele. Deşi o voi aprecia mereu pe Emmi pentru că reprezintă o parte plăcută privirii pe lângă ceilalţi 4 patru burtoşi păroşi din trupă, mărturisesc că riff-ul ăla ar fi sunat mai bine de unul singur decât în combinaţie cu clapele.

Trecem mai departe...title-trackul Unsung Heroes nu mi s-a părut din păcate prea nemaipomenit, deşi respectă ca la carte fiecare moment pe care-l găsim în alte cântece memorabile de la Ensiferum. Moment agresiv, moment lent epic, instrumental solid. Vocile în schimb parcă dezamăgesc. Petri nu poate suna decât într-un singur fel...răguşit. Dar ceilalţi...Markus, Sami şi vocile de cor adăugate...parcă nu dau destulă forţă. Şi veţi vedea mai încolo pe album că asta va lua mult din valoarea albumului.

Burning Leaves...aceaşi reţetă. Dar de data asta merge. Riff-ul este mai bun, liniile melodice vocale sunt mult mai catchy. Lejer avem cea mai bună piesă de pe album. Mi se pare foarte mişto ideea de a avea un riff domol ca de cimpoi combinat cu growl-ul agresiv a lui Petri. Breakdown-ul de la sfârşit cu incantaţiile în finlandeză...genial! Apoi un solo superb. Asta da bucată de Ensiferum!!!
Se ia o pauză cu Celestial Bond care este o baladă cap-coadă cu un guest-voice feminin. Mi-a adus aminte de ultimul album Nightwish şi de Anette care reamintesc, este grozavă pe Imaginaerum.

Ajunge cu odihna. Retribution Shall Be Mine este thrashy şi te scoate din visare înapoi în mijlocul bătăliilor din piesele lor. Ce lipseşte este o linie melodică mai reuşită la voce. De asemenea, pasajele de clean vocals sunt cele care trag piesa în joc cel mai mult aici. Ceea ce-i ciudat ţinând cont că vorbim de Ensiferum care au ştiut întotdeauna să gestioneze momentele astea. Ah...şi solo-ul la clape...yuuk. Not cool at all.
Star Queen (Celestial Bond II) începe domol şi progresează tot mai mult de la ritmuri uşor heavy la câteva solo-uri drăguţe. O piesă care vrea să se apropie puţin de geniala Lai Lai Hei. Nici pe-aproape, dar nu sună chiar rău.

Phjola este uşor de uitat din păcate, dar din nou revine problema cu vocile uşor cam plictisitoare şi riff-urile nu foarte remarcabile. Dacă ar fi un lucru pe care-l apreciez aici este finlandeza. Voi admira tot timpul trupe venite din ţări nevorbitoare de limbă engleză şi vor reuşi să se impună şi cu limba lor. Mai puţin Rammstein, că nu-mi plac de nicio culoare.
Last Breath este încă o baladă, de data asta cu o voce masculină. Duios cântat.

Albumul se pregăteşte de un final epopeic cu Passion Proof Power. 17!! minute are această piesă. Ceva momente de coloană sonoră, ceva mai mult metal. O ascultare interesantă, chiar dacă nu-şi justifică mereu lungimea.
Ca bonus, Ensiferum au înregistrat un cover surpriză. Şi într-adevăr este o alegere neobişnuită care m-a dus instant cu gândul la Children of Bodom şi coverurile lor nebune (ultimele nebunii - Jessie's Girl de la Rick Springfield şi I'm Shipping Out To Boston de la Dropkick Murphys). Ensiferum au făcut cover după Bamboleo de la Gipsy Kings
Şi este chiar reuşită. Tranziţia de la chitară clasică la riff death metal este grozavă. Petri mi se pare că exagerează cu vocea care trece de la obişnuitul death la ceva ce sună aproape black. E la limită să sune nasol dar are noroc că refrenul e genial, la fel şi riff-ul şi solo-ul.

Şi aşa se termină Unsung Heroes. Un album modest, zic eu. Ensiferum puteau mai mult de-atât. Burning Leaves este singura piesă pe care aş aşeza-o fără teamă lângă clasice precum Token of Time, Iron, Ahti, Twilight Tavern sau Treacherous Gods.
Problema este că poate au încercat prea mult. Uneori am uitat că ascult Enisferum şi chiar aveam senzaţia că am schimbat pe Therion. Prea multe coruri. Prea multe momente instrumental-simfonice, prea puţine momente viking. Nu e nimic rău în metalul simfonic. Dar sună slab pentru că genul ăsta nu este pentru Ensiferum. Este pentru Therion, Nightwish sau Blind Guardian
Mixajul mi s-a părut şi el dubios. Vocile clean uneori se înneacă efectiv în mixaj iar Petri îmi dă senzaţia că prestează prea puţin.

Chiar şi-aşa, m-aş duce imediat să-i văd live dacă vor reveni în România. Live sunt un deliciu.

Forever autumn

Am avut o perioadă extrem de ocupată. Şi am senzaţia că urmează una şi mai şi...dar rezist. Sunt aici.
Pentru că suntem în septembrie, vroiam neapărat să împart aceasta mică bucăţică de artă cu voi. Piesa se numeşte Forever Autumn, de la trupa care face (din punctul meu de vedere) cele mai superbe balade din muzica rock. Word.

Lake of Tears - Forever Autumn
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

So, the season of the fall begins
Down the crossroads in a sleepy little inn
By the fire when the sun goes down

But the night becomes you
And the secrets of the rain

Forever autumn

And the season of the fall begins
Out the nightlands when the thunderstorm sets in
The secrets clear in the cloudy night

But the night becomes you
And the secrets of the rain, they will stay the same
And the time will come soon
With the secrets of the rain, and the storm again

Coming closer every day, forever autumn

And the season of the fall begins
Past the passingbell, past willow weeping
A ripple forms on the brinks of time

But the night becomes you
And the secrets of the rain, they will stay the same
And the time will come soon
With the secrets of the rain, and the storm again

Coming closer every day, forever autumn

A plecat Minculescu...

Poate că dacă mutarea asta s-ar fi petrecut acum...10-15 ani, poate ar fi trebuit ca lumea să fie şocată. Că se întâmplă acum...nu ştiu pe cine mai impresionează.

Să vă explic de ce pur şi simplu nu mai este relevant ce se întâmplă acum cu "trupa" asta.

Din punct de vedere muzical, Iris nu mai reprezintă nimic de la Mătase Albă încoace. Cu excepţia a 2-3 piese decente, au scos numai mizerii melancolice care mi-aduc mai degrabă aminte de Holograf şi Direcţia 5 decât de trupa de care m-am îndrăgostit eu prin 2000.
Adăugaţi la asta prostituţia muzicală cu limbricul ăla mic şi chel, best of-ul cu cele şapte piese obosite cântate excesiv de mult în detrimentul unor bucăţi mult mai bune şi o să înţelegeţi de ce lumea n-a dat bani să-i vadă la Arena Naţională.

Nu poţi să te prostituezi la festivaluri de bere şi revelioane cu intrare gratuită prin toată ţara şi apoi să ai pretenţia să vinzi bilete exagerat de scumpe în Bucureşti, sperând să umpli ditai stadionul. Dacă ţi-ai asumat statutul de trupă de festival, nu te da cocoş şi naţională de rock că nu mai pune nimeni botul.

Oricât l-aş iubi şi admira pe Minculescu pentru ce reprezintă el ca simbol în muzica românească, nu pot să nu admit că nu-l mai ajută vocea deloc. Concertul de vara trecută din Mamaia m-a convins că nu mai poate. Nu e o crimă, nu e o tragedie. E un trist adevăr. Restul trupei sună şi ea destul de rău. Tot trist este că deşi repetă aceleaşi 7 piese de ani de zile, şi alea sună parcă din ce în ce mai rău. Nu ştiu voi, dar eu nu mai pot asculta încă o dată 'Strada ta', 'Să nu crezi nimic', 'Baby' sau 'De vei pleca' fără să mi se facă rău.
În schimb mă bucur că Minculescu este sănătos. Asta este cel mai important.

Nu înseamnă ca neg într-un fel importanţa Iris-ului pentru rock-ul românesc. Love'em or hate'em, au fost printre cei mai buni şi au purtat stindardul ăsta ceva timp. Dar s-a terminat de ceva timp. Efectiv spectacolele lor nu mai sunt satisfăcătoare din punct de vedere calitativ. Ar fi trebuit să-şi încheie cariera cu ceva timp în urmă pentru binele propriului lor nume.

Dacă Minculescu decide că va cânta undeva în continuare...asta e...e o risipă de timp şi energie...dar e treaba lui până la urmă. Că vine alt solist la Iris, oricât de grozav ar fi...iarăşi nu ştiu pe câţi o să entuziasmeze. Ceva e prea putred în trupa aia...nici Coverdale altoit cu Dickinson şi Steve Tyler dacă vin acum nu-i mai face să sune bine.

Repet ce am zis într-un articol mai vechi. Nu trebuie să-i urâm pentru ce sunt acum ci mai degrabă să-i ignorăm şi să ni-i amintim cu plăcere (dacă am făcut-o vreodată) pentru lucrurile care ne-au atras la ei de la bun început.

Iris rămâne...într-un fel sau altul.
Aici rămâne prin vocea unora mai buni şi mai tineri:

Trooper - IRIS
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Trupele româneşti şi trupele lor

Iniţial vroiam să aştern un fel de recenzie pentru albumul ăsta. Apoi mi-am dat seama că genul respectiv se găseşte departe de ce ascult eu în mod normal şi astfel aş vorbi în necunoştinţă de cauză. Dar subiectele se intersectează...

Îl "ştiu" pe Mihai de pe vremea când mai aveam o tangenţă cu Fifa şi implicit cu forumul FifaRomânia. Mihai cântă la chitară bass şi face parte dintr-o trupă - QuantiQ. Dacă n-aţi auzit de ei, eu cred că o să auziţi mai devreme sau mai târziu. Oricum, ar trebui să ştiţi că au cântat în deschidere la piticul blond Bon Jovi. Au reuşit încet-încet să adune destule recitaluri încât să fie băgaţi în seamă. Şi pe bună dreptate... În toamna asta, QuantiQ îşi lansează albumul de debut. Stilul abordat este Progressive Rock, o ramură cu care nu sunt foarte familiarizat. Mihai m-a rugat să-mi dau cu părerea în legătura cu Umbre de Plumb, lucru care m-a blocat un pic.

Sigur, mai ascult un ocazional Dream Theater, Coheed and Cambria sau Pink Floyd dar sunt departe de a-mi da cu părerea aşa cum mi-aş da în legătură cu un Death sau Heavy Metal.
Când am început prima dată să ascult genul ăsta muzical, aveam mai multă răbdare. Nu mă dădeam înapoi de la structuri muzicale ceva mai complexe. Acum, datorită stilului de viaţă alert impus de job şi toată rutina asta obositoare - caut foarte mult piese ritmice, alerte, heavy, simple şi agresive.

Sunt momente foarte bune pe album, părţi de-aici şi de-acolo care-mi plac foarte mult. Altele care mă atrag mai puţin în rock. Sunt întotdeauna un pic reticent când vine vorba de clape. Şi sunt momente în care nu mi se pare că face ceva piesei. Şi-apoi există solo-ul din Fantasme. Holy fuckin' mother of all keyboards - that's just epic.

Vis Rătăcit iarăşi mi-a atras atenţia în mod special. Din câte ţin eu minte, asta este printre primele lor piese scrise şi se vede...mi se pare că sună cel mai legat, fiind cea asupra căreia s-a lucrat probabil cel mai mult. Liniile melodice sunt chiar catchy.

Aş putea continua aşa cu fiecare piesă, pentru că sunt momente foarte mişto pe toate cele 9 cântece de pe album, dar ţinta articolului este alta.
Ascultând Umbre de Plumb devine destul de evident că există talent, există skill şi categoric există inspiraţie. Dacă ar fi să găsesc un cusur albumului, acesta ar fi producţia. Deşi nu sună deloc rău la capitolul ăsta, se poate mult, mult mai bine. De fapt, consider chiar nedrept că partea tehnică limitează muzica să sune aşa cum ar merita.

Umbre de Plumb este doar unul dintre sutele de exemple din rockul românesc unde producţia nu face dreptate muzicii. Din fericire, la ei fiecare instrument şi fiecare voce se aude clar şi curat, lipseşte mai mult dinamism, mai multă putere...?! nu ştiu, nu mă pricep.
Însă aş putea da multe alte exemple. Celelalte Cuvinte...trupă incredibil de talentată. Din păcate singurul lor album cu un sunet decent este Stem din 2008. Pe Armaghedon există adevărate bijuterii îngropate practic sub nămolul unei producţii groaznice.
Vlad Ţepes - Poemele Valahiei de la Trooper mi s-a părut întotdeauna dezamăgitor de slab mixat de la o formaţie care a avut totuşi grijă întotdeauna de cum sună în studio. Voodoo este cel mai reuşit de până acum din punctul ăsta de vedere dar tot nu mi se pare perfect.
Primele albume Cargo şi Iris sunt evident mai reuşite decât ce a urmat ani mai târziu. Dar le-aţi văzut cum sună? Noroc cu Rezident Ex că am putut asculta Povestiri din Gara produs aşa cum trebuie.

Care să fie cauza? Instrumentele? Mă îndoiesc. Pentru că (aproape) toate trupele enumerate mai sus sună excelent live (în afară de Iris care au murit).

Singura trupă românească care chiar beneficiează de o producţie demnă de calitatea muzicii sunt cei de la Bucovina. EP-ul Duh este un deliciu. Da, dar au înregistrat prin Germania cu un producător uber-cunoscut.

Pentru că chiar nu mă pricep, închei cu întrebarea asta - unde şi cum se poate înregistra un album rock în România ca să sune la standardele impuse de orice trupă decentă din Europa?

De ce nu pot suna şi trupe româneşti aşa? Link1     Link2         Link3

În rest, Mihai, felicitări ţie şi trupei tale pentru album. Este o realizare importantă şi impresionantă. Abia aştept să găsesc discul pe piaţă :)

Vă e cald?

Şi mie...rău de tot.
Hai să ne răcorim cu cel mai bun solist rock avut de România vreodată împreună cu noul său proiect minunat - Rezident Ex.

Oamenii au concert la Bucureşti pe 21 septembrie. Mi-am luat bilet şi sigur-sigur nu o să ratez asemenea show bestial. În deschidere, alţii foarte mişto - Desant.

Rock!

Rezident Ex - Iarna
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

It's time for...

Who loves ya, babe?

The Beatles - Birthday
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

You say it's your birthday
It's my birthday too, yeah
They say it's your birthday
We're gonna have a good time
I'm glad it's your birthday
Happy birthday to you.


Yes we're going to a party party
Yes we're going to a party party
Yes we're going to a party party


I would like you to dance (Birthday)
Take a cha-cha-cha-chance (Birthday)
I would like you to dance (Birthday)
Dance


I would like you to dance (Birthday)
Take a cha-cha-cha-chance (Birthday)
I would like you to dance (Birthday)
Dance


You say it's your birthday
Well it's my birthday too, yeah
You say it's your birthday
We're gonna have a good time
I'm glad it's your birthday
Happy birthday to you!

Zbânţuială

Hai că în seara asta mă simt chiar relaxat şi am chef de muzică veselă, lucru care nu s-a mai întâmplat de ceva timp.



Run! live to fly!
Fly! to live!
Do! or die!
Won't you...run?!
Live to Fly!
Fly to live!
Aces High!

Am zis pas...

Weekendul ăsta trebuia să merg la Tuborg Green Fest. Multe, multe trupe, se anunţa a fi mişto. Ghinionul a făcut ca Sully Erna, solistul de la Godsmack să prindă o răceală zdravănă care a anulat tot turneul lor european. De prisos să spun că mergeam mai ales pentru ei. Anunţul mi-a ruinat tot cheful atât de tare încât efectiv n-am mai vrut nimic. Am vândut biletul.

Mi-aş fi dorit să-i văd pe Ugly Kid Joe dar concertul lor e aşa scurt şi pus la o oră atât de nasoală încât oricum nu cred că ajungeam să-i văd. Guns N' Roses ar fi fost drăguţi...acum 25 de ani. Să stau să-l aştept pe nea Axl atâtea ore? Ca să falseze minute-n şir aiurea? No way. Iar restul... sunt ok dar nimic care să mă impresioneze. Da, regret că nu am mers mai degrabă la Lemmy, Mustaine şi Lake of Tears. Damn it.

Asta e, poate altă dată. Vă las cu o piesă bunuţă de la Godsmack. Damn it Sully, why?

Godsmack - Saints & Sinners
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Ugly Kid Joe - Stairway to Hell (EP)

Dacă vă întrebaţi cine sunt Ugly Kid Joe, vă explic în două propoziţii. UKJ sunt una din trupele alea apărute la începutul anilor '90 (1989 mai exact...) care au avut 3-4 hituri şi care au ales să se retragă onorabil la câţiva ani după. Ei au rămas în memoria melomanilor pentru nişte piese extrem de reuşite printre care vă enumăr eu : Everything About You, Cats in the Cradle, Neighbor, So Damn Cool sau Madman. Youtube them, nu sună rău deloc.

Ce era aşa deosebiţi la oamenii ăştia? Simţul umorului în principal, însăşi numele trupei fiind o parodie la un alt act muzical - Pretty Boy Floyd. Albumele lor erau spoof-uri la chestii mai faimoase - America's Least Wanted, Motel California sau...Stairway to Hell. Piesele lor, dacă staţi să le ascultaţi versurile, erau destul de haioase. Aveau şi momente ceva mai sobre - cum ar fi Cats in the Cradle, care nu deranjau deloc
Trupa s-a adunat pentru nişte concerte şi materiale noi acum vreo doi ani. Solistul, Whitfield Crane, poate nu vă spune nimic, dar s-a remarcat prin vocea sa ca o combinaţie de Axl Rose şi Sebastian Bach. Partea bună este că şi în 2012 Crane sună extrem de bine live, fix ca în anii '90. Chitaristul şi bassistul - Klaus Eichstad şi Cordel Crockett sigur nu vă spun nimic, trecem mai departe. La tobe îl avem pe unul dintre cei mai buni din lume în umila mea opinie - Shannon Larkin, de asemenea baterist în Godsmack, altă trupă dragă mie. O combinaţie destul de interesantă, vă promit.

Ca totul să fie frumos, atât Ugly Kid Joe cât şi Godsmack vor concerta la Bucureşti la Tuborg Green Fest...şi eu mă duc! :)

Acum...materialul de faţă este un EP de 6 piese care ar trebui să acţioneze drept prolog pentru un album complet...probabil! Deşi nu este excepţional de bun, EP-ul are momente drăguţe şi cel puţin 3 cântece cât se poate de ascultabile.
Devil's Paradise este începutul. A primit şi videoclip. Slab şi slab. Nu m-a dat pe spate nici la riff-uri, nici la solo-uri, nici la acţiunea generică din clip. Vă promit că există momente mai bune pe Stairway to Hell.
You Make Me Sick...începe mai promiţător dar eşuează până la final. Ascultând până în punctul ăsta, mi-am dat seama ce lipseşte. Puţin din stilul vechi...
No One Survives este mai progresivă dar deja sună mişto. We're getting there...
I'm Alright are un riff sacadat care captează interesul ceva mai bine decât primele două cântece. În rest este destul de straight-forward, nimic ieşit din comun.
Steaua acestui material este fără îndoială Love Ain't True. Riff - superb de groovy. Versuri? Extraordinar de satisfăcătoare în purul stil UKJ. Solo-ul izbucneşte cât se poate de natural şi nu durează foarte mult. În sfârşit încep să-l aud pe Shannon la tobe aşa cum ştie el cel mai bine. Iar fill-urile de trompetă sunt ca o cireaşa de pe o prăjitură foarte gustoasă. Yum!
Love Ain't True este şi ce o să vă dau să ascultaţi la sfârşitul articolului, pentru că single-ul Devil's Paradise este aşa de dezamăgitoare.
Stairway to Hell încheie cele 20 de minute de audiţie cu Another Beer. Instrumentalul country-ish cu chitări acustice şi o bătaie laid-back de tobe, precum şi liniile melodice antrenante ale vocii fac din piesa asta una extrem de încântătoare.

Un sfârşit onorabil pentru un material mediocru per total, ridicat în sus de ultimele două piese. No One Survives, Love Ain't True şi Another Beer chiar merită atenţia voastră dacă vă interesează un rock catchy, simplu, liniştit şi dinamic în acelaşi timp, care sună destul de fresh pentru 2012.
Recunosc că pe lângă Godsmack şi Guns N' Roses (yeah, I know...) aştept recitalul Ugly Kid Joe cel mai mult în vederea săptămânii viitoare.

Sit down !

Ştiu că v-am obişnuit cu metale grele în ultimul timp. Astăzi vreau să ne relaxăm împreună pe piesa asta. Pentru toate gusturile şi toate minţile.

Trupa se numeşte James. Piesa? Sit down!



Oh sit down, oh sit down...sit down next to me. Sit down sit down sit dooooown. Sit down next to me.

Slayer Live @ Arenele Romane

În primul rând vreau să le mulţumesc celor de la Metalhead.ro pentru că mi-au dat şansa să ajung la acest concert după ce eu mi-am epuizat bugetul anul ăsta pe Apocalyptica şi Tuborg GreenFest. Am participat la un concurs pe site şi am câştigat cu acest articol. Le mulţumesc mult de tot pentru invitaţia dublă, s-a dovedit a fi un concert excepţional.

După memorabila zi de dinainte de bacalaureat, când am asistat la (zic eu) cel mai bestial recital din istoria României, Slayer au început să-mi placă din ce în ce mai mult şi au culminat cu show-ul de aseară când efectiv au rupt scena în două cu muzica lor brutală, directă, venită parcă din străfundurile Iadului.
Am ajuns la Arenele Romane (locaţie care începe să se simtă ca acasă deja) în jurul ore 7 şi jumătate. Avatar, prima trupă românească din deschidere se aflau deja de multişor pe scenă. N-am prea reuşit să-i ascult. Sunau ok dar nu mi-a plăcut growl-ul solistului, parcă prea neinteligibil pentru urechile mele. În plus, eram în căutare de un loc cu o vedere cât mai bună către scenă şi de o bere.

Au urmat H8, o altă trupă românească din Ploieşti ce s-au recomandat a fi un hardcore/crossover. Cred...nu eram foarte atent. A urmat o muzică agresivă pe versuri ritmate tipice genului rap/hip-hop. Nu sunt fan al combinaţiei dar recunosc că îmi plac foarte mult câteva piese Rage Against the Machines şi cumva mi-au adus aminte de ei deşi instrumentalul era mult, mult mai agresiv. Mi-a plăcut şi principiul după care era bazat fiecare cântec - şi anume refrene cât mai catchy şi care se repetă uneori obsesiv de mult. După modelul - Fuck you I won't do what you tell me - impus de RATM. Deloc rău, o să le mai acord audiţii.

Pe la ora 21 şi puţin scena să face roşie. Cunosc atât de bine acordurile alea...este intro-ul de la World Painted Blood! Doamnelor şi domnilor...intră în acţiune Slayer. Tom Araya - voce şi bass, Kerry King şi Gary Holt (împrumutat de la Exodus în absenţa lui Jeff Hanemann) - chitară ritmică/solo şi unicul şi inegalabilul Dave Lombardo la tobe. Probabil că WPB este nu numai una dintre cele mai bune piese de început pentru discografia Slayer ci şi pentru întreg genul metal. Pur şi simplu bestială! A dat tonul care s-a menţinut toată seara. Araya, răguşit şi enigmatic. King şi Holt au fost într-o continuă cursă contra-cronometru în riff-uri şi solo-uri. Gary a făcut o treabă mai mult decât onorabilă. Cu barba pe care o avea aseară aducea parcă un pic cu Jeff în tinereţe. Solo-urile lui au sunat foarte aproape de original aşa că nu aş avea nimic de comentat. Profesionistul este profesionist. Iar Dave...Lombardo...este fără doar şi poate cel mai bun toboşar din metal. Indiscutabil. Poate doar Shannon Larkin de la Godsmack să mă contrazică la GreenFest când va veni timpul. Revenind la Dave, efectiv m-a dat gata cu precizia sa, agresivitate, constanţa...

Şi cred că ăsta a fost cuvântul cheie la show-ul de aseară...constanţa. Băieţii nu şi-au luat decât vreo 2-3 pauze, în restul timpului intensificând atmosfera cu piese tot mai heavy, tot mai brutale, tot mai dezlănţuite. Parcă întreg show-ul a crescut pentru a exploda la sfârşit în Raining Blood. Dar să nu ignorăm ce a fost înainte...Psychopathy Red şi Hate Worldwide sunt preferatele mele de pe WPB şi au fost executate fără milă de Araya & Co. De pe Seasons In The Abyss s-a cântat War Ensemble, Dead Skin Mask (foarte drăguţ intro-ul vorbit de Tom...refrenul adică), Spirit in Black şi evident (preferata mea overall) Seasons! Nu i-aş fi iertat dacă nu cântau Seasons. De pe Reign In Blood s-au cântat, pe lângă Raining Blood şi Angel of Death , Altar of Sacrifice, Jesus Saves şi Post-Mortem. Ca o preferinţă personală mi-ar fi plăcut să cânte Raining Blood chiar după Post-Mortem, exact ca pe album, dar ei au avut alte planuri.

South of Heaven a fost reprezentat onorabil de Mandatory...Suicide (urlă tot publicul!) şi piesa omonimă albumului. South of Heaven a fost cântată chiar înainte de ultima piesă, ca un soi de encore.
Să nu uit de Die By The Sword, de pe primul album şi încă o favorită personală...Chemical Warfare.

Mi-e greu să descriu foarte multe legate de concert pentru că atunci când nu urlam spre scenă versurile sau nu făceam headbanging, stăteam efectiv fermecat de ce se întâmpla în faţa mea. Ador întotdeauna un spectacol interactiv, plin de energie marca Metallica. Dar Slayer sunt într-o ligă a lor, în care ce fac ei este excepţional şi nu se compară cu nimic de pe lumea asta. Este aproape ca la teatru. Pur şi simplu stai înmărmurit şi urmăreşti muzica asta...agresivă, chinuită, dădătoare de adrenalină. Auzi solo-urile alea haotice asemănătoare unor strigăte de disperare. Îl vezi pe Lombardo cum zguduie din suport tobele şi îi auzi glasul aspru a lui Araya cum efectiv pare că nu oboseşte. Cum aş putea să descriu asta mai bine de atât? Efectiv n-ai cum să nu pleci impresionat.

Show-ul Slayer a fost scurt dar al naibii de intens. Araya a fost zgârcit în vorbe, dar aşa e el...mai tăcut. A vorbit muzica. A vorbit publicul...de care chiar am fost plăcut impresionat. Erau oameni destul de în vârstă...se vedea pe ei că ascultă Slayer încă de când a început trupa să existe. Şi erau foarte, foarte mulţi puşti şi adolescenţi. Unii mai cu freze emo, alţii chiar un pic hipsteraşi. Nu contează, important e că veniseră să asculte muzică bună. Look-ul şi stilul sunt mai puţin relevante. Şi energia a fost satisfăcătoare. Oamenii au participat corespunzător.

Am plecat fermecat de la Arene. Sonorizarea impecabilă şi spectacolul de lumini, aproape epileptic au fost un bonus la un show clasic Slayer. Nu mă aşteptam la nimic mai puţin decât ce am văzut aseară.

Slayeeeeeeeeer \m/ \m/ !!!

MFOM

Este probabil cel mai frumos moment live pe care l-am văzut la Metallica în ultimii...20 de ani. Mă refer la momentul când tot publicul cântă în armonie linia melodică. Toată trupa sună senzaţional dar probabil că James este deasupra tuturor cu vocea sa care sună excepţional, chiar mai bine decât anul de graţie 2009. Iar piesa? Bunăciune!

My Friend of Misery - Rock in Rio - Lisboa

Apocalyptica Live @ Arenele Romane

I-am bifat şi pe ei şi bine am făcut căci de mult vroiam să-i văd live. Evident, finlandezii nu au dezamăgit. Concertul a făcut parte din Romanian Rock Meeting, o manifestaţie ce se pare că a mai avut loc şi înainte dar care nu a mai prezentat un nume aşa mare până acum.

Pe internet multă lume s-a plâns de preţul relativ piperat al biletelor (85 de lei) şi poate că aveau dreptate. Dar eu nu mai aveam de gând să-i pierd încă o dată, mai ales că eram deja în Bucureşti.
Locaţia a fost mai mult decât ok, mai ales că mai fusesem la Arene acum un an să văd alţi minunaţi finlandezi - Children of Bodom şi Ensiferum. Tricouri negre, multe. Mişto, evident. Dar destul de puţină lume. Abia dacă s-a umplut jumătate din arenă în faţa scenei plus câteva mâini de oameni ce au avut locuri în tribună. Puţini cum am fost, atmosferă tot s-a făcut iar Apocalyptica s-au ridicat şi au depăşit chiar orice fel de aşteptări.

În deschidere au cântat nişte români - întâi Changing Skins. Care nu m-au dat cu nimic pe spate. La tobe era o puştoaică care le zicea bine dar nimic din afara ariei de confort. Chitaristul avea freză de hipster şi a cântat nişte power-chords-uri generice şi plictisitoare până la ultima piesă când a avut un solo şi am aflat şi eu că totuşi ştie ceva la chitară. Frumoasă chitară avea! Bass-ul a fost generic iar solistul iarăşi a trecut pe lângă mine fără să mă impresioneze în vreun fel. Ca gen cred că a fost un fel de rock alternativ?...nu ştiu, suna a ceva ce n-aş asculta acasă, oricum.

Au urmat pentru un spectacol de o oră - White Walls. White Walls sunt din Constanţa şi reprezintă (probabil) rămăşiţele mândre ale puţinilor rockeri din acest manelistic oraş. Deşi genul şi stilul nu m-au impresionat personal, nu am putut să nu-i admir pe toţi patru pentru că arătau şi cântau ca nişte profesionişti pe scenă. De la toboşar la chitarist, bassist şi solist, toţi făceau o treabă excelentă, fiecare în parte. Rezultatul este o muzică agresivă, heavy, rapidă, cu riff-uri elaborate şi multe, multe schimbări şi ruperi de ritm. Metalcore, hardcore - cred că prin zona asta se învârt ei. Chitaristul şi bassistul s-au luat de multe ori la întrecere în nişte riff-uri kilometrice şi complicate în acelaşi timp. Solistul mi-a lăsat o impresie bună mai ales datorită uşurinţei cu care combina growl-ul cu părţile clean. Asta şi suna foarte bine în ambele ipostaze. Iar bateristul i-a ţinut pe toţi la un loc într-un spectacol solid. Sunt mişto băieţii. Repet, nu mă dă pe spate genul dar ei fac treabă foarte bună, merită să fie ascultaţi de oameni care chiar apreciază stilul.

Pe la ora 10 se urcă pe scenă şi eroii acestei seri - APOCALYPTICA. Îi avem pe cei trei maeştrii violoncelişti - Eicca Toppinen, Perttu Kivilaakso şi Paavo Lotjonen precum şi pe energeticul Mikko Siren la tobe!
Băieţii încep domol cu o piesă atmosferică plină de suspans, menită parcă să le încălzească lor instrumentele şi nouă oasele (răcoare azi-noapte în Bucureşti) - On The Rooftop With Quasimodo. Crescendo-ul piesei ne trimite apoi fulminant în 2010 , bucata mea preferată de pe 7th Symphony, ultimul lor album. A urmat Grace, de pe Worlds Collide şi apoi lucrurile au luat-o cu adevărat razna - Masteeeeer of Puppeeeeeeets! Un cover minunat după Metallica, primul dintr-o serie de bine primită de public.
După ce ne-am încălzit bine trupurile şi vocile, urcă pe scenă şi un anume Tipe Johnson care şi-a făcut foarte bine treaba de solist pentru câteva piese. Întâi a cântat single-ul End of Me de pe 7th Symphony şi apoi minunăţia de I'm Not Jesus de pe Worlds Collide. Tare de tot a doua piesă mai ales. Mai ales din cauza versurilor...

Pauză. Toată lumea cu excepţia lui Perttu părăseşte scena. Iar micul nebunatic ţine un scurt recital de cello care parcă ne-a teleportat puţin în lumea muzicii de cameră. Restul trupei revine la scurt timp pentru Sacra, piesa interludiu menită ca intro pentru Nothing Else Matters. A fost frumos să aud cum şi publicul contribuie la una din cele mai faimoase balade Metallica cântând refrenul odată cu Eicca atunci când era cazul.

Să ne întoarcem la rockereală! Last Hope. Încă una de pe Worlds Collide. La fel de apocaliptică ca şi tot albumul. Mai apoi un vechi hit - Quutamo. Refuse/Resist by Sepulturaaaaaaaa! Lucrurile devin tot mai thrashy, acum că băieţii bifează şi un cover de la aceşti minunaţi brazilieni. Tipe Johnson revine pentru Life Burns! Eicca face un lucru pe care nu l-am mai văzut până acum pe dvd-uri sau Youtube - backing vocals! Şi nu face rău deloc. Ah, şi varianta de aseară mi-a plăcut mai mult decât cea din studio cu solistul de la The Rasmus.
A urmat apoi (probabil) cel mai spectaculos moment al serii cu piesa Seek & Destroy (tot de la 'Tallica) care merge întotdeauna mai bine cu contribuţia publicului. Şi publicul n-a dezamăgit. La breakdown-ul de dinainte de solo, Eicca se urcă pe tobele lui Mikko şi loveşte cinelele haotic. Amuzant de-a dreptul, Perttu se aşează în fund cu violoncelul în braţe şi-şi acoperă urechile deranjat.

Dar a mai fost loc de momente epice. În timpul unui al doilea cover de la Sepultura - Inquisition Symphony, Eicca şi Perttu dau drumul celui mai genial headbanging pe care l-am văzut eu vreodată live la vreun artist. Ever. Bestial! These guys know how to do it. Mikko este în continuare neobosit la tobe iar Paavo nu lasă o clipă publicul să stea locului.

După încă o pauză ceva mai lungă, Apocalyptica revin pentru encore. Şi o fac cu o piesă grandioasă, At The Gates of Manala - 7 minute de muncă şi spectacol. Publicul în delir! Tipe Johnson revine pentru o ultimă dată cu I Don't Care, care a sunat genial!
Show-ul se încheie cu o bucată nebună de muzică finlandeză de la Edward Grieg - In The Hall of the Mountain King. Aplauzele nu au contenit. Fenomenali!
Pe ceas, au cântat fix o oră şi jumătate. Normal pentru standardele lor dar puţin pentru mine. Aş fi stat acolo şi i-aş fi ascultat o zi întreagă pentru că au fost pur şi simplu fenomenali.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la ei a fost entuziasmul cu care au performat. Nu numai că au sunat grozav şi au colaborat excelent cu publicul dar se vedea pe feţele lor că se distrează de minune. Şi asta chiar vrei să vezi de la un artist şi am văzut cu adevărat asta de la ei. Şi nu ştiu dacă alţii văzuţi de mine live s-au manifestat aşa de frumos între ei, să se vadă că ceea ce fac acolo este cu adevărat distractiv. Şi doar pentru asta o să preţuiesc nespus concertul de aseară...Apocalyptica au fost absolut grozavi!

KIITOS, APOCALYPTICA! KIITOS!

Tenacious D - Rize Of The Fenix

Nu trebuie să fii un fan al rockului ca să-ţi placă muzica celor de la Tenacious D. Nu trebuie nici măcar să-ţi placă de Jack Black ca actor. Tenacious D este un side-project cu un motiv. Şi chiar dacă l-am văzut pe Jack Black în diferite ipostaze şi filme, unele în care puteam desluşi pasiunea lui pentru rock n'roll, Tenacious D reprezintă din punctul meu de vedere un refugiu pentru un actor destul de căutat la Hollywood.

Principala calitate a acestei trupe formată din Jack Black (voce şi chitară) şi Kyle Gass (chitară şi backing) este accesibilitatea. Au avut dintotdeauna grijă să nu fie prea elitişti şi să îndepărteze pe cei care nu preferă în mod normal rockul. Desigur că îi asculţi pe Tenacious D mai ales din pricina versurilor şi a temelor umoristice şi mai puţin din pricina instrumentalului, dar ar fi nedrept să nu remarcăm câteva riff-uri, solo-uri şi linii melodice remarcabile de-a lungul carierei muzicale a celor doi.
Ajutaţi de Dave Grohl (ex-Nirvana, actualmente solist şi chitarist în Foo Fighters) la tobe, John Koneski la chitară electrică şi John Spiker la bass, Tenacious D reuşesc să ne aducă o gură proaspătă de aer cu un album nou, energic şi destul de aşteptat.

Tema principală a albumului este reprezentată de revenirea spectaculoasă a trupei după ce filmul-album The Pick of Destiny a fost desfiinţat de critici. O să recunosc că filmul a fost destul de slab şi că mi-a plăcut doar pentru că-s fan al trupei, dar chiar şi-aşa, sunt nişte piese ale naibii de bune şi pe PoD.
Astfel că au preluat această tema a renaşterii din propria cenuşă, caracteristică păsării phoenix. Desigur, au stilizat numele în Fenix ca să semene cu ...penis...pentru că şi pasărea de pe copertă aduce a...ştiţi voi...

Albumul debutează cu title-track-ul. Rize of the Fenix este o piesă progresivă, începând lent şi accelerându-şi ritmul cu un riff scos parcă din vremurile de glorie Led Zeppelin. Jack cântă bestial, ca de obicei, variind de la note foarte înalte la voci foarte adânci. Combinaţia chitări acustice - chitări electrice a funcţionat întotdeauna foarte bine la Tenacious D şi asta nu se schimbă nici acum.

Low Hangin' Fruit este o piesă despre mâncare...şi despre alte lucruri. Avem o varitetate frumoasă de riff-uri care sună toate foarte bună şi nişte armonii frumoase între vocile lui JB şi KG.
Classical Teacher este un skit de vreo 3 minute care acţionează ca un soi de intro pentru piesa Senorita. Senorita e bazată pe ritmuri latino şi chitara lui Kyle în combinaţie cu vocea lui Jack sună pur şi simplu bestial. Câteva pasaje de trompetă ajută să intrăm în atmosferă. Parcă ar merge în animaţia Puss in Boots. Bine, minus înjurături şi obscenităţi. Căci da, versurile sunt foarte amuzante şi catchy în acelaşi timp.
Deth Starr este o creaţie 100% Tenacious D şi nu are absolut nicio legătură cu Death Star-ul din Star Wars. Să fie clar! Ce are totuşi în comun cu Star Wars este awesomeness-ul. De la versuri la riff-uri la liniile melodice pur şi simplu geniale. Este de asemenea prima piesă unde parcă tobele strălucesc. Dave Grohl nu a fost niciodată un toboşar extraordinar de tehnic dar are un stil şi un feel atât de unic încât este imposibil să nu-l remarci şi să fii plăcut surprins. Este o calitate pe care o aveau şi multe din piesele Nirvana.

Ca şi piesa de dinainte, Roadie a fost cântată în premieră în vara lui 2010 la BlizzCon unde băieţii (împreună cu Dave) au ţinut un concert de zile mari. Youtube-ul stă mărturie! Roadie este evident despre eroii nevăzuţi ai rockului, tehnicienii care fac întreg spectacolul posibil.
Flutes and Trombones este tot un skit care creează un soi de context muzical pentru The Ballad of Hollywood Jack and Rage Kage. Piesa are un sentiment country, indus şi de abordarea răguşită a lui JB. Piesa povesteşte despre scenariul inventat de ei despre presupusa destrămare a trupei după eşecul filmului. Şi avem şi un solo la flaut.
Throwdown are un riff care mi-aduce aminte fie de The Passenger de la Iggy Pop sau de Holiday de la Green Day. Frumos totuşi.
Rock is Dead este scurtă şi are un stil care oscilează între un rock n'roll şi un blues mai rupt din ZZ Top aşa. They Fucked Our Asses este balada cea dubioasă caracteristică de-acum după Fuck Her Gently de pe Pick of Destiny. Încă o dată băieţii suferă după criticile aduse precedentului album. Sper ca Rize of the Fenix să aibă o recepţie ceva mai bună, altfel mă tem serios pentru viitorul trupei...not!
După cum mărturisesc chiar ei, To Be The Best a fost făcută să fie un fel de imn precum Eye of the Tiger (Survivor) sau Here We Go Again (Whitesnake). Şi are tot ce-i trebuie, sunetul ăla demodat de tobe ce se folosea pe la sfârşitul anilor '70 - începutul '80, clapele alea teribile şi versurile puerile. Şi e totuşi o piesă fun...care durează un minut. Păcat, vedeam un solo epic pe-acolo.

Când am auzit prima dată 39, credeam că am dat din greşeală pe vreo piesă Kid Rock sau Smokie. Apoi am bufnit în râs din pricina versurilor. E domoală. Şi haioasă. Dar na, aşa a fost tot albumul.
Rize of the Fenix vine în anumite ediţii cu încă vreo 3 piese pe care n-am avut totuşi ocazia să le ascult. Dar sunt convins că nu-mi mai schimbă opinia mai bine sau rău în legătură cu materialul prezentat mai sus.

Capodoperă? Probabil că nu. Extrem de aşteptat şi mai mult decât ascultabil. Dap, categoric. Să fi fost în locul lor aş mai fi lungit câteva piese pentru că potenţial exista, dar chiar şi-aşa, am avut parte de 40+ de minute destul de distractive şi fresh. The fuckin' D is back!

Moonspell - Alpha Noir / Omega White

Am aşteptat cu foarte mult entuziasm albumul ăsta şi mă bucur să spun că şi-a meritat din plin emoţia şi atenţia pe care i-am acordat-o. Cred cu tărie că datorită materialului ăsta, Moonspell a devenit una dintre trupele mele cu adevărat preferate...acolo în primele cinci-şase.

Mi-aduc aminte cu umor că atunci când i-am ascultat prima dată am fost dezgustat de growling, neînţelegând ce văd unii la genul ăsta şi la trupa asta. Dar aşa cum se întâmplă cu orice artist bun, am început să fiu atras de punctele lor forte. Şi anume instrumentalul...pentru că Moonspell reuşesc de fiecare dată să te surprindă cu combinaţiile lor de riff-uri simple şi de efect alăturate unor momente tehnice cu adevărat memorabile. Şi apoi am început să-l suport şi pe Fernando Ribeiro şi a sa voce diabolică. Acum am o părere foarte bună despre el şi despre vocea lui, una dintre cele mai bune din Death Metal, dacă nu cumva cea mai bună.

Moonspell sunt portughezi, lucru care mi-i face şi mai dragi mai ales că îmi iese pe nas la facultate limba portugheză. Pentru că simt că există măcar un lucru pe care să-l am în comun cu limba aia pisăloagă. Alpha Noir / Omega White reprezintă cel de-al nouălea album al lusitanilor. Aşteptările au fost mari în legătură cu ei pentru că deja a trecut un timp considerabil de la ultimul material, şi anume Night Eternal din 2008 iar membrii trupei în sine s-au declarat foarte mândrii de noua lor creaţie.

În calitate de fan sunt şi eu extrem de mândru pentru că au reuşit să dea naştere unui album extrem de versatil care are grijă să arate toate subtilităţile muzicale pe care le are de arătat Moonspell. Deşi Alpha Noir / Omega White succede alte albume memorabile precum Wolfheart, Irreligious sau Memorial, eu cred că s-ar putea ca acesta să fie cel mai bun de până acum.

Albumul de faţă este unul dublu, ce se întinde pe o durată de o oră şi jumătate. Majoritatea pieselor sunt scurte, de până în cinci minute, dar extrem de intense. Nimic nu pare grăbit dar nici lungit fără inspiraţie. Totul este elegant şi cu organizat cu bun simţ. Mi-a plăcut foarte mult şi conceptul albumului. Coperta prezintă opoziţia Alfa-Omega şi o însoţeşte cu două lebede, ducându-mă imediat cu gândul la Tchaykovsky şi Lacul Lebedelor.
Muzica de pe cele două discuri este diferită în aceeaşi manieră. În prima parte avem parte de un recital cât se poate de Death-Metal cu piese complexe, grele, growlinguri etc. lucrate în cel mai pur stil Moonspell.
În cea de-a doua parte muzica capătă o latură un pic mai soft. Fernando Ribeiro renunţă cu desăvârşire la growl în favoarea unui cântat cât se poate de curat (cu a sa voce fermecătoare de vampir). Partea instrumentală nu este la fel de agresivă dar nici nu devine 100% baladă/acoustic. Stilul aduce însă mai degrabă a Gothic Metal.

Alpha Noir are parte de un început epic. Axis Mundi se numeşte prima lovitură de teatru. M-am obişnuit de la Moonspell să-şi înceapă albumele cu două piese fulgerătoare care te lasă efectiv mască. Astfel că am avut  In Memorial - Finisterra în 2006 şi At Tragic Heights - Night Eternal în 2008, ambele începuturi pur şi simplu geniale, de ascultat pentru oricine digeră un metal bun şi de calitate. Nici Alpha Noir nu dezamăgeşte în privinţa asta.
Avem parte de un chant obsedant care-ţi rămâne întipărit în minte înca de când o auzi de prima dată. Urmează apoi un riff fenomenal şi nebunia începe. Suntem încă o dată captivi sub vraja lunii.

Trupa a numit Metallica, Testament, King Diamond şi Bathory printre influenţele prezente în Alpha Noir şi trebuie să recunosc că sunt multe pasaje care sunt impresionant de bine şi care aduc aminte de artiştii menţionaţi mai sus.

Lovitura numărul doi vine cu Lickanthrope, primul single care a primit şi videoclip (pe care-l puteţi vedea mai jos). Licantropia este o temă ce a mai fost explorată şi înainte de portughezi şi sincer nu se învecheşte niciodată dacă este făcută cu atâta stil. Ce groove poate să aibă! Ce moment glorios când Fernando urlă ca un lup cu growl-ul său. Ar mai fi lipsit un intro un pic mai misterios, dar în rest...nimic de comentat. Magistral!
Versus are un început care mie-mi displace în general la orice piesă rock sau metal, şi-anume o intrare bruscă, neanunţată care fură din magia atmosferei deja impusă din primele două cântece. Dar se redresează prin riffurile grozave, refrenul catchy şi vocea lui Ribeiro.
Alpha Noir este title-trackul şi are un riff demenţial, combinat cu ceva acorduri arăbeşti inspirate probabil de vecinii de la Sud...
Nu sunt sigur dar En Nome Do Medo cred că este prima piesă Moonspell 100% în portugheză. "În Numele Fricii" s-ar traduce şi este extrem de cool doar pentru că este în portugheză.
Opera Carne...vaaaai, aici nu pot să nu-i menţionez pe chitarişti care fac nişte nebunii la chitară de ţi-e mai mare dragul să-i asculţi. Ricardo Amorim şi Pedro Paixao - muito bem, amigos! Muito bem!
Love is Blasphemy este şi ea plină de momente care de care mai drăguţe, inclusiv de un pasaj tobă/bass (care pe mine mă prinde de fiecare dată) de la bateristul Miguel Gaspar şi bassistul Aires Pereira.
Urmează Grandstand care păleşte un pic faţă de minunile de dinainte dar care deocamdată sună şi ea fresh şi awesome.
Prima parte a albumului se isprăveşte cu instrumentalul Sine Missione. Avem un pasaj progresiv de la clape până la un riff îndeajuns de solid încât să fie susţinut pe tot parcursul cântecului până când celelalte instrumente încep să-şi facă de cap.

Pauză.

Începe Omega White cu piesa...
...White Omega - nu ne lasă să ne odihnim complet şi ne captează atenţia cu o bruscă schimbare de ritm care nu ne adoarme dar nici nu ne ţine în priză aşa cum au făcut-o primele 40+ de minute. Fernando Ribeiro începe să cânte şi o va ţine aşa până la sfârşit.
White Skies pare a fi copilul pierdut de pe Irreligious şi are nişte versuri atât de catchy încât nu mă pot abţine să nu o ascult de câteva ori pe zi.
Fireseason aproape că renunţă la chitările electrice pentru o bună bucată şi-şi menţine ritmul echilibrat şi nu foarte agresiv. New Tears Eve îmi sună a ceva ce ar scrie în mod normal Lake of Tears. Doar vocea incofundabilă a lui Ribeiro ne aduce aminte cu cine avem de-a face.
La Herodisiac avem două lucruri care-mi plac mult - backing-ul făcut de o voce feminină care se îmbină excelent cu tonul profund a lui Fernando şi pasajul instrumental de la mijloc care merge cu nişte întreruperi de ritm foarte bine gândite.
Să îndrăznesc să spun că Incantatrix sună aproape veselă şi optimistă pe la început? Nu. N-aş îndrăzni. Întunecată, diabolică, Moonspell!! Raaah! Şi totuşi...serios, chiar are un ton mai senin decât celelalte.
După destule piese cu acorduri ciupite, Sacrificial ne-aduce înapoi nişte riff-uri, la fel de relaxate şi care nu caută să fie deloc agresive ci doar să-l asiste pe Ribeiro în cântatul său.
Şi întreaga tărăşenie se sfârşeşte cu A Greater Darkness care este mai atmosferică şi mai întunecată decât toate celelalte la un loc. Trece printr-o grămadă de schimbări de ritm pentru a se încheia cu acelaşi lick de chitară care pare apoi să se piardă în depărtare.

Cred că orice altceva ar fi de prisos de comentat. Album excelent de la o trupă excelentă. Alpha Noir / Omega White reprezintă rezultatul unei munci complexe şi eu zic că şi-a meritat din plin aşteptarea.
Moonspell vor veni (iarăşi) în România, deşi asta n-ar trebui să ne mire pentru că vin formaţii bune cu duzina vara asta. Ei vor cânta la BestFest.

Dacă prima parte a albumului se adresează oricărui fan metal, având nişte momente muzicale excelente, aş recomanda Omega White oricui dornic să asculte ceva de calitate şi un pic mai liniştit decât ceea ce urmează să vă arăt eu mai jos...



LI-CKAN-THROPE !!!

Pentru cei ce vor ceva un pic mai liniştit, avem asta...