Moonspell - Alpha Noir / Omega White

Am aşteptat cu foarte mult entuziasm albumul ăsta şi mă bucur să spun că şi-a meritat din plin emoţia şi atenţia pe care i-am acordat-o. Cred cu tărie că datorită materialului ăsta, Moonspell a devenit una dintre trupele mele cu adevărat preferate...acolo în primele cinci-şase.

Mi-aduc aminte cu umor că atunci când i-am ascultat prima dată am fost dezgustat de growling, neînţelegând ce văd unii la genul ăsta şi la trupa asta. Dar aşa cum se întâmplă cu orice artist bun, am început să fiu atras de punctele lor forte. Şi anume instrumentalul...pentru că Moonspell reuşesc de fiecare dată să te surprindă cu combinaţiile lor de riff-uri simple şi de efect alăturate unor momente tehnice cu adevărat memorabile. Şi apoi am început să-l suport şi pe Fernando Ribeiro şi a sa voce diabolică. Acum am o părere foarte bună despre el şi despre vocea lui, una dintre cele mai bune din Death Metal, dacă nu cumva cea mai bună.

Moonspell sunt portughezi, lucru care mi-i face şi mai dragi mai ales că îmi iese pe nas la facultate limba portugheză. Pentru că simt că există măcar un lucru pe care să-l am în comun cu limba aia pisăloagă. Alpha Noir / Omega White reprezintă cel de-al nouălea album al lusitanilor. Aşteptările au fost mari în legătură cu ei pentru că deja a trecut un timp considerabil de la ultimul material, şi anume Night Eternal din 2008 iar membrii trupei în sine s-au declarat foarte mândrii de noua lor creaţie.

În calitate de fan sunt şi eu extrem de mândru pentru că au reuşit să dea naştere unui album extrem de versatil care are grijă să arate toate subtilităţile muzicale pe care le are de arătat Moonspell. Deşi Alpha Noir / Omega White succede alte albume memorabile precum Wolfheart, Irreligious sau Memorial, eu cred că s-ar putea ca acesta să fie cel mai bun de până acum.

Albumul de faţă este unul dublu, ce se întinde pe o durată de o oră şi jumătate. Majoritatea pieselor sunt scurte, de până în cinci minute, dar extrem de intense. Nimic nu pare grăbit dar nici lungit fără inspiraţie. Totul este elegant şi cu organizat cu bun simţ. Mi-a plăcut foarte mult şi conceptul albumului. Coperta prezintă opoziţia Alfa-Omega şi o însoţeşte cu două lebede, ducându-mă imediat cu gândul la Tchaykovsky şi Lacul Lebedelor.
Muzica de pe cele două discuri este diferită în aceeaşi manieră. În prima parte avem parte de un recital cât se poate de Death-Metal cu piese complexe, grele, growlinguri etc. lucrate în cel mai pur stil Moonspell.
În cea de-a doua parte muzica capătă o latură un pic mai soft. Fernando Ribeiro renunţă cu desăvârşire la growl în favoarea unui cântat cât se poate de curat (cu a sa voce fermecătoare de vampir). Partea instrumentală nu este la fel de agresivă dar nici nu devine 100% baladă/acoustic. Stilul aduce însă mai degrabă a Gothic Metal.

Alpha Noir are parte de un început epic. Axis Mundi se numeşte prima lovitură de teatru. M-am obişnuit de la Moonspell să-şi înceapă albumele cu două piese fulgerătoare care te lasă efectiv mască. Astfel că am avut  In Memorial - Finisterra în 2006 şi At Tragic Heights - Night Eternal în 2008, ambele începuturi pur şi simplu geniale, de ascultat pentru oricine digeră un metal bun şi de calitate. Nici Alpha Noir nu dezamăgeşte în privinţa asta.
Avem parte de un chant obsedant care-ţi rămâne întipărit în minte înca de când o auzi de prima dată. Urmează apoi un riff fenomenal şi nebunia începe. Suntem încă o dată captivi sub vraja lunii.

Trupa a numit Metallica, Testament, King Diamond şi Bathory printre influenţele prezente în Alpha Noir şi trebuie să recunosc că sunt multe pasaje care sunt impresionant de bine şi care aduc aminte de artiştii menţionaţi mai sus.

Lovitura numărul doi vine cu Lickanthrope, primul single care a primit şi videoclip (pe care-l puteţi vedea mai jos). Licantropia este o temă ce a mai fost explorată şi înainte de portughezi şi sincer nu se învecheşte niciodată dacă este făcută cu atâta stil. Ce groove poate să aibă! Ce moment glorios când Fernando urlă ca un lup cu growl-ul său. Ar mai fi lipsit un intro un pic mai misterios, dar în rest...nimic de comentat. Magistral!
Versus are un început care mie-mi displace în general la orice piesă rock sau metal, şi-anume o intrare bruscă, neanunţată care fură din magia atmosferei deja impusă din primele două cântece. Dar se redresează prin riffurile grozave, refrenul catchy şi vocea lui Ribeiro.
Alpha Noir este title-trackul şi are un riff demenţial, combinat cu ceva acorduri arăbeşti inspirate probabil de vecinii de la Sud...
Nu sunt sigur dar En Nome Do Medo cred că este prima piesă Moonspell 100% în portugheză. "În Numele Fricii" s-ar traduce şi este extrem de cool doar pentru că este în portugheză.
Opera Carne...vaaaai, aici nu pot să nu-i menţionez pe chitarişti care fac nişte nebunii la chitară de ţi-e mai mare dragul să-i asculţi. Ricardo Amorim şi Pedro Paixao - muito bem, amigos! Muito bem!
Love is Blasphemy este şi ea plină de momente care de care mai drăguţe, inclusiv de un pasaj tobă/bass (care pe mine mă prinde de fiecare dată) de la bateristul Miguel Gaspar şi bassistul Aires Pereira.
Urmează Grandstand care păleşte un pic faţă de minunile de dinainte dar care deocamdată sună şi ea fresh şi awesome.
Prima parte a albumului se isprăveşte cu instrumentalul Sine Missione. Avem un pasaj progresiv de la clape până la un riff îndeajuns de solid încât să fie susţinut pe tot parcursul cântecului până când celelalte instrumente încep să-şi facă de cap.

Pauză.

Începe Omega White cu piesa...
...White Omega - nu ne lasă să ne odihnim complet şi ne captează atenţia cu o bruscă schimbare de ritm care nu ne adoarme dar nici nu ne ţine în priză aşa cum au făcut-o primele 40+ de minute. Fernando Ribeiro începe să cânte şi o va ţine aşa până la sfârşit.
White Skies pare a fi copilul pierdut de pe Irreligious şi are nişte versuri atât de catchy încât nu mă pot abţine să nu o ascult de câteva ori pe zi.
Fireseason aproape că renunţă la chitările electrice pentru o bună bucată şi-şi menţine ritmul echilibrat şi nu foarte agresiv. New Tears Eve îmi sună a ceva ce ar scrie în mod normal Lake of Tears. Doar vocea incofundabilă a lui Ribeiro ne aduce aminte cu cine avem de-a face.
La Herodisiac avem două lucruri care-mi plac mult - backing-ul făcut de o voce feminină care se îmbină excelent cu tonul profund a lui Fernando şi pasajul instrumental de la mijloc care merge cu nişte întreruperi de ritm foarte bine gândite.
Să îndrăznesc să spun că Incantatrix sună aproape veselă şi optimistă pe la început? Nu. N-aş îndrăzni. Întunecată, diabolică, Moonspell!! Raaah! Şi totuşi...serios, chiar are un ton mai senin decât celelalte.
După destule piese cu acorduri ciupite, Sacrificial ne-aduce înapoi nişte riff-uri, la fel de relaxate şi care nu caută să fie deloc agresive ci doar să-l asiste pe Ribeiro în cântatul său.
Şi întreaga tărăşenie se sfârşeşte cu A Greater Darkness care este mai atmosferică şi mai întunecată decât toate celelalte la un loc. Trece printr-o grămadă de schimbări de ritm pentru a se încheia cu acelaşi lick de chitară care pare apoi să se piardă în depărtare.

Cred că orice altceva ar fi de prisos de comentat. Album excelent de la o trupă excelentă. Alpha Noir / Omega White reprezintă rezultatul unei munci complexe şi eu zic că şi-a meritat din plin aşteptarea.
Moonspell vor veni (iarăşi) în România, deşi asta n-ar trebui să ne mire pentru că vin formaţii bune cu duzina vara asta. Ei vor cânta la BestFest.

Dacă prima parte a albumului se adresează oricărui fan metal, având nişte momente muzicale excelente, aş recomanda Omega White oricui dornic să asculte ceva de calitate şi un pic mai liniştit decât ceea ce urmează să vă arăt eu mai jos...



LI-CKAN-THROPE !!!

Pentru cei ce vor ceva un pic mai liniştit, avem asta...