sâmbătă, 28 august 2010

Hora mare! Pe motoare! Cargo!

Am fost aseara sa-i vad pe Cargo intr-un concert live in portul Tomis. Evenimentul a fost organizat de serile Timisoreana sau asa ceva...nu stiu exact, nu-mi place berea romaneasca :D

Cand am ajuns acolo, ZOB cantau in deschidere. Marturisesc ca nu-i stiam decat dupa nume si nu-i ascultasem niciodata. Dar din ce am auzit nu m-au impresionat foarte tare. Am inteles ca sunt punk. Sau cel putin asa a zis Igrisan (solistul Cargo) la finalul show-ului.

In fine, dupa ce un crainic foarte enervant a tinut sa puna publicul sa aclame putin trupa ca sa urce mai repede pe scena, s-a dat drumul la un intro-tape si Cargo au debutat rapid cu piesa mea preferata de la ei - Ziua Vrajitoarelor! Melodia asta a fost prima invatata la chitara electrica de mine, are multa valoare sentimentala in spate, am cantat-o din toate puterile. Sunetul nu a fost cel mai grozav in start, chitara lui Adrian Barar scotea un sunet foarte ciudat, dar situatia s-a remediat foarte rapid. Foarte misto tobele, basul si clapele! Se auzeau foarte clar, curand insotite si de chitari.

Nu sunt mare fan al albumelor cu Igrisan ca solist dar omul are o voce buna, puternica...potrivita pentru Cargo de-acum. O sa fiu pricinos si o sa zic inca o data ca nu este Kempes (solistul de pe primele 4 albume)  dar ca-si face foarte bine treaba.

Au continuat intr-un ritm foarte bun cu Calare pe motoare (hora pe motoare) care a incins bine de tot publicul si a pregatit bine cantarea pentru Ploaia. Pe-asta o stia chiar toata lumea, inclusiv manelaro-cocalarii cu lant la gat si tricouri cu Steaua lipite de burta care faceau remarci de genul "ia uite ce par lung are ala cu chitara". Ma rog, s-a cantat frumos. La voce a fost mai mult publicul decat Igrisan care facea o pauza.
A urmat Nu pot trai fara tine, care a  sunat foarte-foarte bine, mai ales solo-ul. Si au curs pe rand un adevarat best of al trupei. Nu mai tin minte exact ordinea dar am ascultat - Doi pasi in urma ta, Zi de Zi, Anarhia, Batacanda, Nu mai am tigari...

...am ascultat si Aproape de Voi...balada superba, care din pacate nu e mai cunoscuta decat Ploaia, desi e mult, mult mai reusita. Publicul ar fi trebuit sa cante mai tare la asta. Dupa ea a urmat in cel mai ideal mod - Baga-ti mintile in cap! Chitaristul Adrian Barar ne-a intrebat daca stim sa sarim iar noi i-am spus ca da! Dupa Nu mai am tigari, trupa a anuntat ca au terminat, nu inante de a relua Aproape de voi, de data asta cu staff-ul care a fost alaturi de ei in turneul din vara asta, cu totii pe scena.

Apoi au mai revenit inca o data cu Erata, pe care am auzit-o in timp ce mergeam spre iesire ca sa evitam aglomeratia.
Per total un spectacol bun, cu un sunet mai mult decat decent, cu toata trupa la inaltime si cu un public destul de fidel, mai ales cei ingramaditi mai in fata scenei. Au fost si mici momente de pirotehnie, dar nimic foarte fitzos.
Cargo, bifat! Cargo - marfa!



Si de-o fi si eu sa mor
Nu vreau sa va intristati
Sa cantati si sa jucati pana-n zori
Si daca din cand in cand...
O sa ma primiti in gand,
Voi fi aproape de voi!

vineri, 27 august 2010

Splinter Cell : Conviction


Inainte sa intru la liceu, aveam un computer destul de vechi, primit candva in clasa a II-a - si nici in perioada aia nu era de ultima-generatie. In fine, rasnita aia m-a tinut o vreme, m-am chinuit indelung sa-i fac si niste upgrade-uri de memorie si placa video astfel incat sa pot sa ma joc si eu una alta. Da, dintotdeauna am fost gamer, mi-a placut sa incerc chestii noi, sa salivez la grafici ireale, sa-mi pese de personaje si sa ma marcheze diferite povesti.

Dupa ce am intrat la liceu am primit computerul asta de la care scriu acum, computer unde-mi fac veacul cateva ore in fiecare zi, computer care atunci cand l-am comandat (piesa cu piesa) era un adevarat avion. Si acum tine pasul destul de bine cu ultimele jocuri aparute pe piata dar nu pentru multa vreme...
Inainte sa-l primesc aveam insa vreo 2-3 titluri de jocuri pe care nu le puteam incerca pe vechiul PC din motive tehnice evidente.

Unul era saga Prince of Persia. Al doilea era seria Splinter Cell.

La origini, Splinter Cell este o creatie a faimosului autor american Tom Clancy. Clancy a scris personajul si aparent actiunea din spatele fiecarui joc. Si a facut o treaba grozava, pentru ca Sam Fisher este unul dintre cei mai cool agenti secreti creati vreodata. Da, ma uit la voi doi - James Bond si Jason Bourne.

De ce e Sam Fisher mai tare? In primul rand pentru ca initialele lui nu sunt JB. In al doilea rand pentru ca cel care-i da vocea in jocuri este Michael Ironside - care face o treaba exceptionala. Pe langa asta, Sam a avut intotdeauna un simt fin al umorului.
Fisher era in primele 4 jocuri din serie un agent al National Security Agency (NSA). In partea a 4-a fiica lui murea intr-un accident de masina si el decidea ca nu mai are nimic de pierdut si ca vrea sa intre in gura bestiei si sa se infiltreze intr-o filiera terorista internationala.
Finalul celui de-al patrulea joc era la alegerea jucatorului, daca vroia sau nu sa-l impuse pe Lambert, seful NSA. Era asadar finalul "good" si finalul "evil". In cele din urma Ubisoft au hotarat sa-l omoare oricum pe Lambert si sa dea drumul la actiune pentru Conviction - cel mai nou joc din serie.

Conviction il surprinde pe Sam (acum retras de la NSA si aflat sub urmarire) aflat in cautarea celor care i-au omorat fiica. Apoi afla ca de fapt fiica lui nu a fost ucisa in acel accident si ca de fapt traieste. Fisher se afla de fapt intr-o conspiratie la nivel inalt - si aici avem parte de vechile clisee - guvernul american cel rau, agentiile secrete & all that crap.
Ce e interesant la joc nu este povestea ci gameplay-ul. Pana acum seria Splinter Cell era caracterizata de stealth, unde Sam se infiltra intr-o locatie, incerca nu lase nicio urma, sa-si indeplineasca obiectivul si sa dispara ca o fantoma. In Conviction, Sam devine un bad-boy, nu-i mai pasa de protocol, principii sau valori morale. Calca peste absolut orice si oricine pentru a-si atinge scopul. Poate face adevarate masacre. Stealth-ul se dovedeste a fi doar o solutie temporara de multe ori.

Jocul in sine nu este rau dar pierde din esenta primelor titluri. Sam nu este la fel de interesant ca odinioara pentru ca n-are nimic dragut de zis, pe langa accesele de furie si amenintarile pe care le imparte cu altruism tuturor. Omul haios din primele 3 jocuri a disparut pe veci - se pare. Actiunea este foarte alterta, mult mai alerta decat in celelalte titluri, si curge foarte bine. Insa a disparut posibilitatea pe care Splinter Cell o oferea odinioara de a te infiltra undeva fara sa te vada nimeni, sa-ti faci treaba si sa pleci. Tineti munitia aproape, Conviction e plin de impuscaturi.
S-au introdus si niste speed-kill-uri interesante care il fac pe Sam sa-si execute adversarii din raza sa vizuala dintr-o singura apasare de buton. Sistemul functioneaza bine, pacat de ocazionalele bug-uri cand in procesul de executie, Fisher trage in pereti si totusi ii omoara pe toti.

Muzica este extrem de bine gandita, ca de obicei. Nimic memorabil, dar bine aleasa pentru situatiile in care o sa se gaseasca Sam. Un pic inutila introducerea upgrade-urilor la diferite arme. De ce spun asta? Pentru ca intr-un final veti descoperi ca nu aveti nevoie decat de un pistol cu amortizor. Pistol care apropo, are munitie infinita. Deci foarte putina bataie de cap in legatura cu asta, dar eu personal am gasit diferitele mitraliere total inutile. Gadgeturile sunt si ele prezente, in cantitati considerabile, dar nu le veti folosi decat ca sa va distrati si sa mai killeriti "oamenii rai" in moduri alternative.

Voice acting-ul este un mare, mare plus! In frunte cu Michael Ironside si Claudia Besso, actorii isi fac treaba excelent si ofera un acting de cea mai buna calitate. Nu stiu ce ar trebui sa spun de grafica. Misto, perfecta...habar n-am. Ar fi si culmea ca la un joc din 2010 sa mai existe si altfel de comentarii in afara de "aratos, inovator" etc.

Seria Splinter Cell supravietuieste, Sam Fisher ramane cool cu toata supararea lui din ultimele 2 jocuri. N-as recomanda Conviction insa pana n-ati incercat macar Chaos Theory (al treilea din serie) si sa faceti cunostinta cu agentul meu secret preferat.

marți, 24 august 2010

The Kung Fu Kid

 
Am mai spus de cateva ori ca nu scriu pe blog despre filmele vazute pentru ca inevitabil se dau spoilere si eu nu vreau asta. Am scris despre Prince of Persia pentru ca era un caz special, filmul purtand titlul jocului meu preferat (si aici s-au si oprit lucrurile in comun dintre cele doua).

Scriu acum despre remake-ul de la Karate Kid pentru ca toata lumea a vazut originalul, e imposibil sa nu stiti povestea de baza, asa ca nu stric nimic si nu ar fi rau sa insir cateva randuri pe tema lui.
De ce Kung Fu si nu Karate Kid? Pentru ca actiunea are loc in China unde artele martiale practicate se numesc Kung-Fu in timp ce Karate este o practica originara din Japonia, mai exact din Okinawa. Okinawa, daca mai tineti minte, era insula de unde venea Mr. Miyagi si este principalul loc de unde s-a dezvoltat karate-ul.

The Kung Fu Kid ii are in distributie pe (cel care n-are nevoie de prezentari) Jackie Chan si pe Jaden Smith, fiul lui Will Smith pe care deja l-am vazut in cateva ipostaze ca actor si sunt impresionat. A avut debutul in acelasi film cu taica-su in The Pursuit of Happiness care ramane pana in ziua de azi un film foarte emotionant, apoi in The Day The Earth Stood Still (o plictiseala de film SF cu Keanu Reeves) si intr-un episod din The Suite Life (singurul serial de la Disney pe care chiar il urmaresc pentru ca....e amuzant!).

Pustiul are potential. Ce m-a impresionat in "Kung Fu" a fost ca seamana incredibil de mult cu Will atunci cand joaca. Si nu o face voit, cu scopul de a arata ca stie sa joace. Nu. E foarte natural si are aceleasi gesturi, aceleasi priviri si chiar aceeasi dictie...ma rog, in limitele in care pot sa-l compar cu un adult. Dar oricum, Jaden si-a facut treaba excelent. Acum tinand cont ca filmul e produs de Will si Jada Smith, vor fi si barfe si rautati de dragul de a fi, dar eu cred ca baiatul s-a descurcat excelent pentru un astfel de rol. A avut farmec, a avut charisma. Daca filmul a suferit de ceva...nu a fost de la el.

Povestea urmeaza firul clasic cu mici diferente, modificari s.a.m.d pe care nu o sa le dezvalui de dragul peliculei. Actiunea are loc in China dar nu m-a convins prea tare cadrul, nu mi-a dat senzatia de profunzime asupra locatiei si efectiv nu mi-a insuflat nimic din magia Beijingului.
De altfel, Jackie Chan mi s-a parut generic. Stiu ca probabil l-am urmarit cu gandul la Pat Morita (interpretul lui Miyagi din seria originala) dar chiar n-am simtit mare lucru pentru el si parca nici personajul in sine n-a vrut sa se faca prea placut.
Pe langa toate astea as mai adauga faptul ca mama personajului principal a fost extrem de enervanta si simteam ca vreau sa inchid televizorul de fiecare data cand o auzeam deschizand gura.

Chiar daca are cateva lipsuri, filmul mi-a lasat o senzatie placuta de film usor (mai ales dupa ce duminica am vazut Shutter Island...holy crap!) cu care sa treaca filmul. E destul de lung, dar eu zic ca nu plictiseste. Nu e un film rau dar nu se poate ridica la nivelul clasicului din mai multe motive.
In maxim 5-6 ani o sa incepem sa avem filme de actiune cu Jaden Smith. The kid likes to be a badass!

marți, 17 august 2010

Iron Maiden - The Final Frontier


Duminica seara a avut loc unul dintre cele mai cool concerte organizate in Romania si din pacate eu n-am putut ajunge. De ce a fost atat de cool concertul celor de la Iron Maiden? In primul rand pentru ca ei sunt Iron Maiden, a doua (atentie!!! subiectivism masiv) cea mai tare trupa din lume (atentie!!! subiectivism masiv) si vor fi vesnic incredibil de cool. In al doilea rand pentru ca au concertat in afara Bucurestiului - asta mi s-a parut cea mai tare chestie. Din pacate a fost tocmai la Cluj, o locatie care mi s-a parut foarte nepotrivita pentru mine. Ca sa-mi fie ciuda si mai mult, biletul la britanici nu era decat 100 de lei, un chilipir pe langa aia 300 care i-am dat sa-i vad pe The Big 4.
Da, n-am ajuns sa-i vad pe Maiden la cea de-a treia venire in Romania dar m-am mai consolat cu faptul ca setlistul lor a fost cam naspa, prea multe melodii de pe ultimele 3 albume (nepunand la socoteala The Final Frontier) albume care pe mine m-au cam plictisit si n-au cantat nimic de pe materiale gen Powerslave sau Piece of Mind. Ok, what the fuck is that all about? Raman cu amintirea ca in 2008 au cantat capodopera dupa capodopera si ca am fost acolo sa-i vad. 

M-am gandit sa profit de ocazie si sa-mi zic si eu parerea despre noul lor material aparut saptamana trecuta. The Final Frontier vine dupa A Matter of Life and Death din 2006, album care nu mi-a spus mare lucru si care mi-a trezit interesul doar cu melodia The Reincarnation of Benjaming Bregg si a istoriei intrigante din spatele acestui personaj.
Maiden au avut apoi un urias tur mondial unde au celebrat turneu din 1985 - Live After Death - cand au trecut si prin Romania si i-am vazut si noi.
In general Iron Maiden sunt o trupa caracterizata prin fidelitatea pe care au aratat-o de-a lungul timpului fata de stilul lor, neschimbat prea mult de-a lungul a 35 de ani de cariera. Ce difera la ei fata de trupe care au facut acelasi lucru si au cazut in rutina (gen AC/DC, Manowar s.a.m.d.) este ca intotdeauna au avut un sunet fresh, chiar daca genul s-a pastrat, intotdeauna au compus muzica ce a sunat modern, in pas cu timpul, nu acorduri uitate din anii '80.

Nu pot spune ca ma dau in vant dupa Final Frontier dar este un album muncit, facut cu simt de raspundere, la standardele gigantului care este Iron Maiden. Suna bine, dar nu are nimic catchy, nimic care sa-l faca memorabil.
Se deschide cu o combinatie bizara Satellite 15...The Final Frontier, practic doua piese legate una de alta. Satellite 15 este insa foarte plictisitoare si parca nici nu i-as zice piesa. Final Frontier este primul cantec care a primit si videoclip, unul dragut si interesant. Piesa este scurta si catchy si are un plus de la mine pentru asta. Refrenul mi-a ramas rapid in cap, Bruce Dickinson o canta foarte misto cu vocea sa memorabila. Solo-urile de chitara marca Dave Murray, Adrian Smith si Janick Gers curg armonios in stilul caracteristic, tobele lui Nicko McBrain sunt exact asa cum ar trebui iar bass-ul lui Steve Harris mentine ca intotdeauna un minim interes.

A doua piesa este El Dorado despre care am scris in iunie aici. Ma mentin la parerea ca incepe bine dar continua prost si e prea lunga. Daca scurtau din ea vreo doua minute e posibil sa fi fost mai bine.

Mother of Mercy este a treia piesa si foarte posibil sa fie si preferata mea de pe acest album. Pentru ca imi plac versurile, este foarte progresiva, vocea lui Bruce atinge noi nivele de awesomeness, iar refrenul este epic! S-ar putea sa intre cat de curand la categoria "de ascultat des" la mine in iPod.
Urmeaza Coming Home care are caracter de balada. Solo-ul de chitara mi-a placut aici in mod deosebit.

The Alchemist imi suna si acum a piesa reciclata. Vrea sa fie un nou Aces High si asta nu e bine pentru ca nici nu-i iese. Aces High este o capodopera si cumva The Alchemist cade in derizoriu.

Urmeaza apoi cealalta jumatate a albumului care reprezinta un mister pentru mine, pentru ca nu am ascultat-o de prea multe ori din cauza lungimii exagerate a pieselor. Asadar ultimele 5 piese au in ordine lungimea de 9 minute 06, 7 minute 48, 9 minute 03, 8 minute 28 si 11 minute 01. Si nu ca m-ar deranja lungimea lor neaparat dar si structura. Sunt mult prea progresive, si pana ajungi la climaxul lor simti ca vrei sa schimbi si sa asculti altceva. Prea multe pasaje de chitara clean cu ritmuri crescande incet-incet pana la o explozie in distors. Apoi multe, multe solo-uri la chitara. Si inteleg ca sunt multe ca-s 3 chitaristi in trupa si toti sunt talentati si stiu sa dea multe acorduri deosebite dar efectiv imi pierd prea repede interesul pentru piese.

Nu stiu cum as putea sa explic. Ascult piese care au si 15 minute, 10...9...s.a.m.d. dar acele piese ma tin parca cu sufletul la gura pe cand cele de pe The Final Frontier nu fac asta. A nu se intelege ca nu sunt de calitate. Sunt muncite, suna foarte bine, versuri interesante, dar desi toate elementele astea luate separat sunt foarte ok, impreuna fac niste cantece destul de plictisitoare.

Continui totusi sa apreciez Iron Maiden pentru ca sunt relevanti, au muncit mult pentru materialul asta, se cunoaste asta. Live sunt in continuare extraordinari desi alegerea pieselor pentru turneul asta este cat se poate de dubioasa si il iau pe Bruce Dickinson in trupa asa ca merita toata atentia din lume.

Up The Irons ! (am atasat linkul de la videoclipul care nu are cod de embedding)

joi, 5 august 2010

O poveste din Persia...

Cred ca am citit de vreo 50 de ori articolul asta. Efectiv nu-mi vine sa cred ca inca mai exista pe lumea asta oameni care pot impune altora ce sa asculte si ce sa nu. Suntem in secolul 21 si totusi exista milioane de persoane care urmeaza orbeste o carte, un cult...dezvoltate sau scrise acum mai bine de 2 milenii. Sigur, in cazul de fata ma refer la islamism, dar nici alte culte nu sunt prea departe.

Acum ceva timp un individ posta fanatic pe blogul lui cu privire la concertul AC/DC de la Bucuresti ceva in genul asta "AC/DC - atac fara precedent al diavolului asupra Romaniei crestine". Lasand la o parte prostia crasa prin care cineva ar asocia vreodata AC/DC-ul cu satanismul, respectivul se ruga la Dumnezeu sa dea o ploaie prin care sa se anuleze concertul si sa purifice sufletele pacatosilor. Incerc sa fiu cat mai precis in detalii, cuvintele nu-mi apartin. Presupun ca diavolul a lovit apoi mai tare in momentul in care Metallica si mai ales Slayer au concertat tot in capitala o luna mai tarziu. Si culmea, a fost cer senin, perfect pentru un concert genial si la australieni si la The Big 4.

Nu stiu de ce am impresia ca daca Dumnezeu exista (si eu cred ca exista o entitate pe undeva pe-acolo) nu-i prea asculta pe fanaticii astia religiosi cu tot cu practicile lor bizare. In schimb, pare sa-i placa rockul destul de mult, ca pana una alta tot avem concerte bune in Romania.

Revenind la Iran, mi se pare de-a dreptul absurd si se incalca niste drepturi intelectuale. Muzica da posibilitatea oricarui individ sa-si dezvolte intelectul, imaginatia, partea artistica. Interzicandu-i cuiva sa asculte muzica (mai ales daca e de calitate si/sau exprima ceva) este ca si cum i-ai calca in picioare toata libertatea intelectuala. Muzica deschide mintea, te indruma catre noi lucruri in viata. Cum ca ar incalca invataturile islamului...la o chestie de genul asta nici nu mai poti sa raspunzi. Eu nu pot decat sa oftez cand aud asta.
E drept ca exista o muzica care poate sa indrume si la alte chestii si este evident ca dictatorul din Iran se teme tocmai de asa ceva. Numai ca s-ar putea sa se intample exact invers decat crede el prin interzicerea ei.

De-a lungul istoriei oamenii s-au revoltat si pentru mai putin. Si pentru ca sunt putin inversunat va pun o melodie cu talc. Astia de la Slayer sunt un pic tampitei cu versurile, dar e doar muzica, fiecare intelege din ea ce doreste.



Slayer - Hate Worldwide

luni, 2 august 2010

Change of plans

Ieri am fost sunat de la Facultate sa fiu intrebat daca doresc sa ma mut de la Traducere si Interpretare (Engleza-Germana - cu taxa) la Filologie (Engleza-Portugheza - fara taxa). Destul de misto! Am acceptat, cred ca mi-ar folosi banii aia pe care altfel i-as fi dat pe taxa. Deci mi-am schimbat specializarea intre timp.

Now where were we...

Ah, da...vacanta, dulcica vacanta.