Apocalyptica Live @ Arenele Romane

I-am bifat şi pe ei şi bine am făcut căci de mult vroiam să-i văd live. Evident, finlandezii nu au dezamăgit. Concertul a făcut parte din Romanian Rock Meeting, o manifestaţie ce se pare că a mai avut loc şi înainte dar care nu a mai prezentat un nume aşa mare până acum.

Pe internet multă lume s-a plâns de preţul relativ piperat al biletelor (85 de lei) şi poate că aveau dreptate. Dar eu nu mai aveam de gând să-i pierd încă o dată, mai ales că eram deja în Bucureşti.
Locaţia a fost mai mult decât ok, mai ales că mai fusesem la Arene acum un an să văd alţi minunaţi finlandezi - Children of Bodom şi Ensiferum. Tricouri negre, multe. Mişto, evident. Dar destul de puţină lume. Abia dacă s-a umplut jumătate din arenă în faţa scenei plus câteva mâini de oameni ce au avut locuri în tribună. Puţini cum am fost, atmosferă tot s-a făcut iar Apocalyptica s-au ridicat şi au depăşit chiar orice fel de aşteptări.

În deschidere au cântat nişte români - întâi Changing Skins. Care nu m-au dat cu nimic pe spate. La tobe era o puştoaică care le zicea bine dar nimic din afara ariei de confort. Chitaristul avea freză de hipster şi a cântat nişte power-chords-uri generice şi plictisitoare până la ultima piesă când a avut un solo şi am aflat şi eu că totuşi ştie ceva la chitară. Frumoasă chitară avea! Bass-ul a fost generic iar solistul iarăşi a trecut pe lângă mine fără să mă impresioneze în vreun fel. Ca gen cred că a fost un fel de rock alternativ?...nu ştiu, suna a ceva ce n-aş asculta acasă, oricum.

Au urmat pentru un spectacol de o oră - White Walls. White Walls sunt din Constanţa şi reprezintă (probabil) rămăşiţele mândre ale puţinilor rockeri din acest manelistic oraş. Deşi genul şi stilul nu m-au impresionat personal, nu am putut să nu-i admir pe toţi patru pentru că arătau şi cântau ca nişte profesionişti pe scenă. De la toboşar la chitarist, bassist şi solist, toţi făceau o treabă excelentă, fiecare în parte. Rezultatul este o muzică agresivă, heavy, rapidă, cu riff-uri elaborate şi multe, multe schimbări şi ruperi de ritm. Metalcore, hardcore - cred că prin zona asta se învârt ei. Chitaristul şi bassistul s-au luat de multe ori la întrecere în nişte riff-uri kilometrice şi complicate în acelaşi timp. Solistul mi-a lăsat o impresie bună mai ales datorită uşurinţei cu care combina growl-ul cu părţile clean. Asta şi suna foarte bine în ambele ipostaze. Iar bateristul i-a ţinut pe toţi la un loc într-un spectacol solid. Sunt mişto băieţii. Repet, nu mă dă pe spate genul dar ei fac treabă foarte bună, merită să fie ascultaţi de oameni care chiar apreciază stilul.

Pe la ora 10 se urcă pe scenă şi eroii acestei seri - APOCALYPTICA. Îi avem pe cei trei maeştrii violoncelişti - Eicca Toppinen, Perttu Kivilaakso şi Paavo Lotjonen precum şi pe energeticul Mikko Siren la tobe!
Băieţii încep domol cu o piesă atmosferică plină de suspans, menită parcă să le încălzească lor instrumentele şi nouă oasele (răcoare azi-noapte în Bucureşti) - On The Rooftop With Quasimodo. Crescendo-ul piesei ne trimite apoi fulminant în 2010 , bucata mea preferată de pe 7th Symphony, ultimul lor album. A urmat Grace, de pe Worlds Collide şi apoi lucrurile au luat-o cu adevărat razna - Masteeeeer of Puppeeeeeeets! Un cover minunat după Metallica, primul dintr-o serie de bine primită de public.
După ce ne-am încălzit bine trupurile şi vocile, urcă pe scenă şi un anume Tipe Johnson care şi-a făcut foarte bine treaba de solist pentru câteva piese. Întâi a cântat single-ul End of Me de pe 7th Symphony şi apoi minunăţia de I'm Not Jesus de pe Worlds Collide. Tare de tot a doua piesă mai ales. Mai ales din cauza versurilor...

Pauză. Toată lumea cu excepţia lui Perttu părăseşte scena. Iar micul nebunatic ţine un scurt recital de cello care parcă ne-a teleportat puţin în lumea muzicii de cameră. Restul trupei revine la scurt timp pentru Sacra, piesa interludiu menită ca intro pentru Nothing Else Matters. A fost frumos să aud cum şi publicul contribuie la una din cele mai faimoase balade Metallica cântând refrenul odată cu Eicca atunci când era cazul.

Să ne întoarcem la rockereală! Last Hope. Încă una de pe Worlds Collide. La fel de apocaliptică ca şi tot albumul. Mai apoi un vechi hit - Quutamo. Refuse/Resist by Sepulturaaaaaaaa! Lucrurile devin tot mai thrashy, acum că băieţii bifează şi un cover de la aceşti minunaţi brazilieni. Tipe Johnson revine pentru Life Burns! Eicca face un lucru pe care nu l-am mai văzut până acum pe dvd-uri sau Youtube - backing vocals! Şi nu face rău deloc. Ah, şi varianta de aseară mi-a plăcut mai mult decât cea din studio cu solistul de la The Rasmus.
A urmat apoi (probabil) cel mai spectaculos moment al serii cu piesa Seek & Destroy (tot de la 'Tallica) care merge întotdeauna mai bine cu contribuţia publicului. Şi publicul n-a dezamăgit. La breakdown-ul de dinainte de solo, Eicca se urcă pe tobele lui Mikko şi loveşte cinelele haotic. Amuzant de-a dreptul, Perttu se aşează în fund cu violoncelul în braţe şi-şi acoperă urechile deranjat.

Dar a mai fost loc de momente epice. În timpul unui al doilea cover de la Sepultura - Inquisition Symphony, Eicca şi Perttu dau drumul celui mai genial headbanging pe care l-am văzut eu vreodată live la vreun artist. Ever. Bestial! These guys know how to do it. Mikko este în continuare neobosit la tobe iar Paavo nu lasă o clipă publicul să stea locului.

După încă o pauză ceva mai lungă, Apocalyptica revin pentru encore. Şi o fac cu o piesă grandioasă, At The Gates of Manala - 7 minute de muncă şi spectacol. Publicul în delir! Tipe Johnson revine pentru o ultimă dată cu I Don't Care, care a sunat genial!
Show-ul se încheie cu o bucată nebună de muzică finlandeză de la Edward Grieg - In The Hall of the Mountain King. Aplauzele nu au contenit. Fenomenali!
Pe ceas, au cântat fix o oră şi jumătate. Normal pentru standardele lor dar puţin pentru mine. Aş fi stat acolo şi i-aş fi ascultat o zi întreagă pentru că au fost pur şi simplu fenomenali.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la ei a fost entuziasmul cu care au performat. Nu numai că au sunat grozav şi au colaborat excelent cu publicul dar se vedea pe feţele lor că se distrează de minune. Şi asta chiar vrei să vezi de la un artist şi am văzut cu adevărat asta de la ei. Şi nu ştiu dacă alţii văzuţi de mine live s-au manifestat aşa de frumos între ei, să se vadă că ceea ce fac acolo este cu adevărat distractiv. Şi doar pentru asta o să preţuiesc nespus concertul de aseară...Apocalyptica au fost absolut grozavi!

KIITOS, APOCALYPTICA! KIITOS!