Tenacious D - Rize Of The Fenix

Nu trebuie să fii un fan al rockului ca să-ţi placă muzica celor de la Tenacious D. Nu trebuie nici măcar să-ţi placă de Jack Black ca actor. Tenacious D este un side-project cu un motiv. Şi chiar dacă l-am văzut pe Jack Black în diferite ipostaze şi filme, unele în care puteam desluşi pasiunea lui pentru rock n'roll, Tenacious D reprezintă din punctul meu de vedere un refugiu pentru un actor destul de căutat la Hollywood.

Principala calitate a acestei trupe formată din Jack Black (voce şi chitară) şi Kyle Gass (chitară şi backing) este accesibilitatea. Au avut dintotdeauna grijă să nu fie prea elitişti şi să îndepărteze pe cei care nu preferă în mod normal rockul. Desigur că îi asculţi pe Tenacious D mai ales din pricina versurilor şi a temelor umoristice şi mai puţin din pricina instrumentalului, dar ar fi nedrept să nu remarcăm câteva riff-uri, solo-uri şi linii melodice remarcabile de-a lungul carierei muzicale a celor doi.
Ajutaţi de Dave Grohl (ex-Nirvana, actualmente solist şi chitarist în Foo Fighters) la tobe, John Koneski la chitară electrică şi John Spiker la bass, Tenacious D reuşesc să ne aducă o gură proaspătă de aer cu un album nou, energic şi destul de aşteptat.

Tema principală a albumului este reprezentată de revenirea spectaculoasă a trupei după ce filmul-album The Pick of Destiny a fost desfiinţat de critici. O să recunosc că filmul a fost destul de slab şi că mi-a plăcut doar pentru că-s fan al trupei, dar chiar şi-aşa, sunt nişte piese ale naibii de bune şi pe PoD.
Astfel că au preluat această tema a renaşterii din propria cenuşă, caracteristică păsării phoenix. Desigur, au stilizat numele în Fenix ca să semene cu ...penis...pentru că şi pasărea de pe copertă aduce a...ştiţi voi...

Albumul debutează cu title-track-ul. Rize of the Fenix este o piesă progresivă, începând lent şi accelerându-şi ritmul cu un riff scos parcă din vremurile de glorie Led Zeppelin. Jack cântă bestial, ca de obicei, variind de la note foarte înalte la voci foarte adânci. Combinaţia chitări acustice - chitări electrice a funcţionat întotdeauna foarte bine la Tenacious D şi asta nu se schimbă nici acum.

Low Hangin' Fruit este o piesă despre mâncare...şi despre alte lucruri. Avem o varitetate frumoasă de riff-uri care sună toate foarte bună şi nişte armonii frumoase între vocile lui JB şi KG.
Classical Teacher este un skit de vreo 3 minute care acţionează ca un soi de intro pentru piesa Senorita. Senorita e bazată pe ritmuri latino şi chitara lui Kyle în combinaţie cu vocea lui Jack sună pur şi simplu bestial. Câteva pasaje de trompetă ajută să intrăm în atmosferă. Parcă ar merge în animaţia Puss in Boots. Bine, minus înjurături şi obscenităţi. Căci da, versurile sunt foarte amuzante şi catchy în acelaşi timp.
Deth Starr este o creaţie 100% Tenacious D şi nu are absolut nicio legătură cu Death Star-ul din Star Wars. Să fie clar! Ce are totuşi în comun cu Star Wars este awesomeness-ul. De la versuri la riff-uri la liniile melodice pur şi simplu geniale. Este de asemenea prima piesă unde parcă tobele strălucesc. Dave Grohl nu a fost niciodată un toboşar extraordinar de tehnic dar are un stil şi un feel atât de unic încât este imposibil să nu-l remarci şi să fii plăcut surprins. Este o calitate pe care o aveau şi multe din piesele Nirvana.

Ca şi piesa de dinainte, Roadie a fost cântată în premieră în vara lui 2010 la BlizzCon unde băieţii (împreună cu Dave) au ţinut un concert de zile mari. Youtube-ul stă mărturie! Roadie este evident despre eroii nevăzuţi ai rockului, tehnicienii care fac întreg spectacolul posibil.
Flutes and Trombones este tot un skit care creează un soi de context muzical pentru The Ballad of Hollywood Jack and Rage Kage. Piesa are un sentiment country, indus şi de abordarea răguşită a lui JB. Piesa povesteşte despre scenariul inventat de ei despre presupusa destrămare a trupei după eşecul filmului. Şi avem şi un solo la flaut.
Throwdown are un riff care mi-aduce aminte fie de The Passenger de la Iggy Pop sau de Holiday de la Green Day. Frumos totuşi.
Rock is Dead este scurtă şi are un stil care oscilează între un rock n'roll şi un blues mai rupt din ZZ Top aşa. They Fucked Our Asses este balada cea dubioasă caracteristică de-acum după Fuck Her Gently de pe Pick of Destiny. Încă o dată băieţii suferă după criticile aduse precedentului album. Sper ca Rize of the Fenix să aibă o recepţie ceva mai bună, altfel mă tem serios pentru viitorul trupei...not!
După cum mărturisesc chiar ei, To Be The Best a fost făcută să fie un fel de imn precum Eye of the Tiger (Survivor) sau Here We Go Again (Whitesnake). Şi are tot ce-i trebuie, sunetul ăla demodat de tobe ce se folosea pe la sfârşitul anilor '70 - începutul '80, clapele alea teribile şi versurile puerile. Şi e totuşi o piesă fun...care durează un minut. Păcat, vedeam un solo epic pe-acolo.

Când am auzit prima dată 39, credeam că am dat din greşeală pe vreo piesă Kid Rock sau Smokie. Apoi am bufnit în râs din pricina versurilor. E domoală. Şi haioasă. Dar na, aşa a fost tot albumul.
Rize of the Fenix vine în anumite ediţii cu încă vreo 3 piese pe care n-am avut totuşi ocazia să le ascult. Dar sunt convins că nu-mi mai schimbă opinia mai bine sau rău în legătură cu materialul prezentat mai sus.

Capodoperă? Probabil că nu. Extrem de aşteptat şi mai mult decât ascultabil. Dap, categoric. Să fi fost în locul lor aş mai fi lungit câteva piese pentru că potenţial exista, dar chiar şi-aşa, am avut parte de 40+ de minute destul de distractive şi fresh. The fuckin' D is back!