Mai scriem şi noi ceva pe-aici?
Okay, cea mai recentă chestie. Iniţial nu eram foarte entuziasmat de venirea celor de la Therion. În naivitatea mea, mă ataşasem foarte tare de formula din 2004 care apăruse pe dvd-ul Celebrators of Becoming şi aveam impresia ca alte variante Therion ar neîndreptăţii muzica. Din fericire, vineri seară Therion 2012 m-au contrazis total cu unul dintre cele mai complete concerte din câte mi-au fost date să asist vreodată.
Therion, în cazul în care nu ştiaţi, se încadrează fără dubii la categoria symphonic metal, un gen muzical pe care zic eu că l-au dominat întotdeauna. Sigur că întotdeauna gândul ne va zbura la Nightwish, trupă pe care o admir şi pe care o ascult mereu dar Therion va fi mereu în altă ligă. Deşi nu la fel de catchy şi comercială ca ceea ce ar scoate Nightwish, Therion oferă mult mai multă versatilitate, mai multă progresivitate, instrumentale complexe, aranjate impresionant. Therion este uneori mai mult simfonic decât metal. Elementul modern nu lipseşte niciodată dar este îmbinat mult mai puternic cu cel clasic. Nu oferă ascultări la fel de lejere precum Nightwish, dar zic eu că sunt mult mai satisfăcătoare. Asta dacă nu vă deranjează nişte bucăţi muzicale kilometrice caracterizate de ce au mai bun ambele lumi ale muzicii metalului simfonic.
Christofer Johnsson seamănă foarte mult cu Tuomas Holopainen. Therion este copilul lui. Este singurul membru al trupei care a apărut pe toate materialele discografice. A fost acolo de la început când se încerca abordarea death metal până la ceea ce a ajuns Therion acum. Impresionant la Johnsson este că în ciuda numeroaselor schimbări de componenţă care ar putea dăuna oricărei trupe prin lipsa de coeziune, el a reuşit totuşi de fiecare dată să scoată albume excelente, caracterizate de ingeniozitate şi momente memorabile.
Am ajuns la Arene îndeajuns de devreme încât să prind trei sferturi din recitalul spaniolilor de la Antalgia, o trupă de alternative metal din ce am auzit eu. Mediocrii. Tipa avea voce, chitaristul era bun dar îmbinaţi, cei patru nu au reuşit să mă impresioneze cu nimic. Au urmat Elyose, din Franţa. Solista?! Foarte sexy. Vocea ei era interesantă, de operă. Elementele electro făceau o combinaţie interesantă dar parcă toate piesele semănau prea mult între ele şi niciuna nu era cu adevărat răsărită.
În fine, pe la ora 9 şi jumătate, urcă pe scenă Therion, care aveau să fie vedetele serii din toate punctele de vedere. Vizual, muzical, show!
Au început cu faimoasa bucată din O Fortuna, Carmina Burana a lui Carl Orff izbucnind apoi în prima piesa de pe Les Fleurs Du Mal - Poupee De Cire, Poupee de Son. Cele două soliste, însoţite de Thomas Viktstorm au fost pur şi simplu imperiali. Una e să cânţi rock şi alta e să cânţi...aşa!
La chitară, Christian Vidal a fost ca un Steve Vai. Altă comparaţie nu găsesc. A avut atât de multe momente memorabile încât...wow!
Therion au trecut prin toate albumele performând 21 de cântece într-un show ce s-a întins timp de două ore. Am ascultat momente epice în piese precum Via Nocturna, Land of Canaan, Siren of The Woods. Am ascultat piese-hit ale trupei - Son of the Sun, Gothic Kabbalah, Son of the Staves of Time, Blood of Kingu. Şi am mai ascultat şi nişte capodopere - Rise of Sodom and Gomorrah şi To Mega Therion. Da, au rupt!
A fost un concert care m-a trecut printr-o grămadă de stări. De la adrenalina aia provocată de metal, senzaţie dădătoare de headbanging la momente în care am rămas ca la teatru impresionat de ce vedeam şi auzeam. Therion le-au avut pe toate. Pentru că sunt o trupă completă.
Am plecat de la concert zâmbind, împăcat şi împlinit. Şi cred cu tărie că aşa trebuie să te simţi mereu când pleci de la un concert. În ultimul timp am norocul să păţesc asta destul de des.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu