Banal. Cam asta aş avea de spus despre cel de-al zecelea album de la Red Hot Chili Peppers.
O să recunosc însă două lucruri.
Muzica lor o cunosc doar din materialele Californication şi Stadium Arcadium, două albume cu piese bune dar care în esenţă nu formează un tot unitar de unde să iasă ceva nemaipomenit.
Al doilea lucru pe care-l voi recunoaşte este că nu sunt fan de alternativ rock. Cunoştinţele mele se învârt undeva în jurul celor de la Viţa de Vie şi mai nou, Madame Hooligan. Viţa de Vie îmi plac pentru că au cântece excelente dar, iarăşi spun, le lipseşte sclipirea unui album bun. Nu mi-e greu să strâng zece bucăţi mişto de la ei, dar un album întreg...asta e mai greu de realizat.
Madame Hooligan pe de-altă parte îmi plac de la un capăt la altul odată pentru că Radu Almăşan este o super-voce şi datorită elementelor folcloro-gypsy-balcanice incorporate care menţin interesul îndeajuns pentru fiecare melodie în parte.
Rockul alternativ nu are foarte multe de oferit instrumental, prin definiţie. Nu cred să existe vreun chitarist de marcă ce prestează genul ăsta. Astfel că aştepţi un groove mişto, versuri catchy şi o experienţă relaxantă.
I'm With You îmbină şi câteva elemente de funk ce aduc un sunet fresh. Din păcate asta nu durează mult. Sunt 14 piese pe album dar aş irosi timp şi spaţiu înşirându-le pe toate, având în vedere că doar o mică parte din ele mi-au exprimat ceva.
Tiparul se repete în destule rânduri astfel încât nu există foarte multă diversitate. Avem riff-uri la bass de la Flea, unele chiar interesante, altele destul de generice, ritmuri statornice fără nicio rupere spectaculoasă de la
Factory of Faith este optimistă, groove-ul este chiar reuşit. Refrenul în schimb mă dezamăgeşte, dar am observat că asta se întâmplă la majoritatea, o fi vina mea, nu înţeleg genul.
Mi-a plăcut şi Brendan's Death Song, una dintre balade - mişto versuri şi tempo-ul creşte clasic şi frumos. Good ol' American style.
Ethiopia e foarte funky şi nu chiar atât de generică. E drept că parcă întreaga coloană vertebrală a cântecului este constituită de bass-ul lui Flea.
The Adventures of Rain Dance Maggie (oh my god ce titlu bizar) încearcă atât de mult să fie Snow (Hey Oh) încât e chiar amuzant. Problema este că pe lângă ce urmează e chiar ok, cel puţin riff-ul de la bass este memorabil.
Did I Let You Know mai schimbă puţin tempo-ul, mai bagă şi un solo de trompetă, un gâjâit bizar de chitară şi nişte voci la backing care te mai fac să uiţi de Kiedis. N-am nimic împotriva lui dar parca deja devine obositor după 8 piese. Şi mai urmează...încă 6...
Şi cam atât am cules eu. Restul au trecut pe lângă mine precum vântul. Un album letargic cu prea puţine ruperi de ritm, prea puţine riscuri asumate, nimic concret şi unitar, o înşiruire de piese. Unele mai bunuţe, altele care te fac să le uiţi imediat cum s-au terminat.
Deci da, vreo 4-5 piese ok, maxim două îndeajuns de bune încât să ajungă în iPod şi restul sunt istorie.
Acum...unde am pus folderul cu Ghost?
2 comentarii:
M-aşteptam să-mi dea peste faţă cumva, ori cu ritmul, ori cu versurile, ori cu imaginea, nu ştiu, să găsească ei ceva şocant să-mi arate. Din Maggie n-am reţinut decât "heeey, nooow, we've got to make it rain somehoooow".
Parcă ar fi îmbătrânit. Ştiu trupa demult, şi-am iubit-o la greu, cu toate sesiunile lui Kiedis la dezintoxicare, cu toate schimbările de componenţă. Acum îi simt lipsa lui Frusciante. C'est ca, le lipseşte energia. Cel puţin puteau fi mai rezervaţi vis-a-vis de toată reclama care s-a făcut în jurul albumului.
Cred că lipsa asta de energie este şi din cauza producţiei. Parcă e prea...curată, nu face boxele să-ţi răsune în vreun fel spectaculos. E liniară, la locul ei.
Şi e ciudat, pentru că au avut producător pe Rick Rubin care a lucrat cu Metallica şi Slayer...
Trimiteți un comentariu