Max Payne 3

Primele mele amintiri legate de seria Max Payne se intersectează cu primul meu calculator. Nu-mi aduc aminte prea multe, dar ştiu sigur că nu-mi mergea. Treaba s-a schimbat când mi-am luat noul pc, reuşind să joc primele două titluri din serie şi să fiu foarte încântat de gameplay-ul inovator, povestea interesantă şi atmosfera noir de mare, mare efect.
Am văzut şi filmul. Mi-a pus veşnic capac în ceea ce-l priveşte pe Mark Wahlberg pe care nu-l mai suport de-atunci în absolut niciun film. În plus, pelicula şi-a bătut mai mult joc de povestea complexă prezentă în joc, prezentând un scenariu spălăcit în purul stil penibil Hollywood.

Acum, la mulţi ani după, aceeaşi senzaţie neplăcută o am şi în legătură cu Max Payne 3. Ca şi cum s-a făcut un film prost de acţiune, plin de efecte speciale, scenariu generic demn de filmele cu Bruce Willis şi niciun pic de suflet.
Jocul de faţă ni-l înfăţişează pe Max aflat în continuare în depresie (fix ca în primele două jocuri), înnecându-şi amarul în băutură şi lucrând ca bodyguard pentru o familie de brazilieni bogaţi şi fiţoşi din Sao Paulo. Ocazional vom fi trimişi cu câţiva ani în urmă în New York, jocul făcând un tribut stilului şi peisajului de film-noir găsit în primele două jocuri.
Povestea este prea banală ca să povestesc ceva incitant din ea. Cert este că Max a reuşit să mă bage şi pe mine în depresie cu tristeţile lui. Astfel că după ce am terminat jocul am simţit acuta nevoie de a juca ceva vesel precum...Mario.

Ce mă mai nemulţumeşte la jocul ăsta în afară de povestea dezamăgitoare? Modul în care este construit. Max Payne a însemnat un download de 30 (!!!!!) de Gb. Şi din ce am văzut, asta înseamnă maxim 7-8 gb de joc efectiv. În rest...cinematic-uri. Multe, multe, multe. Multe şi pline de bling-bling-uri. Gameplay-ul merge în general bine şi rămâne fidel originalului. Avem în continuare bullet-time-ul care l-a făcut pe Max Payne faimos, avem momentele sângeroase şi acum chiar un sistem bunicel de cover împrumutat de la LA Noire.
Deşi la început este satisfăcător, datorită ritmului (un pic de împuşcături, cinematic, alt pic, alt cinematic) impus, a ţintei absurd de mici şi a calităţii inamicilor de a încasa un număr incredibil de gloanţe - toate astea fac din Max Payne 3 un joc foarte, foarte obositor. Efectiv n-am reuşit să joc mai mult de 2 ore pe zi. Era plictisitor şi epuizant.

Merge totuşi ceva bine la jocul ăsta? Păi grafica...să vedeţi grafica...foarte mişto! Nu e la nivelul uber-realist marca Battlefield dar arată foarte bine. Iar pe lângă o grafică cât se poate de frumoasă, avem şi o optimizare absolut perfectă. Aţi auzit bine. O optimizare perfectă la un joc lansat de Rockstar. Se întâmplă rar...de fapt nu s-a mai întâmplat niciodată dacă mă întrebaţi pe mine (se-aude acolo, LA Noire şi GTA?). Dar da, n-am avut nicio problemă, jocul a rulat superb cu detaliile pe medium. Un mare, mare plus!

Voice-acting-ul este cât se poate de credibil, foarte bine realizat. Şi cum 90% din acţiune are loc în Sao Paulo, am auzit foarte, foarte multă portugheză braziliană. Foarte drăguţ din partea lor. Efectele audio iarăşi nu dezamăgesc.

M-a dezamăgit nerealismul său. Scenariul demn de filmele de marţi seara de pe ProTv. Chiar dacă s-au concentrat mult şi bine pe aspectul vizual, îi trebuia mai mult sentiment la partea artistică. Finalul a fost destul de deschis, lăsând lejer loc pentru Max Payne 4. Şi nu m-ar mira să-l aducă iarăşi înapoi pe bătrânel pentru încă puţin bang-bang.

Alte lucruri nu mai sunt de zis. Mă bucur că l-am încercat dar nu aş reveni asupra lui vreodată.

7 / 10