Moonspell - Alpha Noir / Omega White

Am aşteptat cu foarte mult entuziasm albumul ăsta şi mă bucur să spun că şi-a meritat din plin emoţia şi atenţia pe care i-am acordat-o. Cred cu tărie că datorită materialului ăsta, Moonspell a devenit una dintre trupele mele cu adevărat preferate...acolo în primele cinci-şase.

Mi-aduc aminte cu umor că atunci când i-am ascultat prima dată am fost dezgustat de growling, neînţelegând ce văd unii la genul ăsta şi la trupa asta. Dar aşa cum se întâmplă cu orice artist bun, am început să fiu atras de punctele lor forte. Şi anume instrumentalul...pentru că Moonspell reuşesc de fiecare dată să te surprindă cu combinaţiile lor de riff-uri simple şi de efect alăturate unor momente tehnice cu adevărat memorabile. Şi apoi am început să-l suport şi pe Fernando Ribeiro şi a sa voce diabolică. Acum am o părere foarte bună despre el şi despre vocea lui, una dintre cele mai bune din Death Metal, dacă nu cumva cea mai bună.

Moonspell sunt portughezi, lucru care mi-i face şi mai dragi mai ales că îmi iese pe nas la facultate limba portugheză. Pentru că simt că există măcar un lucru pe care să-l am în comun cu limba aia pisăloagă. Alpha Noir / Omega White reprezintă cel de-al nouălea album al lusitanilor. Aşteptările au fost mari în legătură cu ei pentru că deja a trecut un timp considerabil de la ultimul material, şi anume Night Eternal din 2008 iar membrii trupei în sine s-au declarat foarte mândrii de noua lor creaţie.

În calitate de fan sunt şi eu extrem de mândru pentru că au reuşit să dea naştere unui album extrem de versatil care are grijă să arate toate subtilităţile muzicale pe care le are de arătat Moonspell. Deşi Alpha Noir / Omega White succede alte albume memorabile precum Wolfheart, Irreligious sau Memorial, eu cred că s-ar putea ca acesta să fie cel mai bun de până acum.

Albumul de faţă este unul dublu, ce se întinde pe o durată de o oră şi jumătate. Majoritatea pieselor sunt scurte, de până în cinci minute, dar extrem de intense. Nimic nu pare grăbit dar nici lungit fără inspiraţie. Totul este elegant şi cu organizat cu bun simţ. Mi-a plăcut foarte mult şi conceptul albumului. Coperta prezintă opoziţia Alfa-Omega şi o însoţeşte cu două lebede, ducându-mă imediat cu gândul la Tchaykovsky şi Lacul Lebedelor.
Muzica de pe cele două discuri este diferită în aceeaşi manieră. În prima parte avem parte de un recital cât se poate de Death-Metal cu piese complexe, grele, growlinguri etc. lucrate în cel mai pur stil Moonspell.
În cea de-a doua parte muzica capătă o latură un pic mai soft. Fernando Ribeiro renunţă cu desăvârşire la growl în favoarea unui cântat cât se poate de curat (cu a sa voce fermecătoare de vampir). Partea instrumentală nu este la fel de agresivă dar nici nu devine 100% baladă/acoustic. Stilul aduce însă mai degrabă a Gothic Metal.

Alpha Noir are parte de un început epic. Axis Mundi se numeşte prima lovitură de teatru. M-am obişnuit de la Moonspell să-şi înceapă albumele cu două piese fulgerătoare care te lasă efectiv mască. Astfel că am avut  In Memorial - Finisterra în 2006 şi At Tragic Heights - Night Eternal în 2008, ambele începuturi pur şi simplu geniale, de ascultat pentru oricine digeră un metal bun şi de calitate. Nici Alpha Noir nu dezamăgeşte în privinţa asta.
Avem parte de un chant obsedant care-ţi rămâne întipărit în minte înca de când o auzi de prima dată. Urmează apoi un riff fenomenal şi nebunia începe. Suntem încă o dată captivi sub vraja lunii.

Trupa a numit Metallica, Testament, King Diamond şi Bathory printre influenţele prezente în Alpha Noir şi trebuie să recunosc că sunt multe pasaje care sunt impresionant de bine şi care aduc aminte de artiştii menţionaţi mai sus.

Lovitura numărul doi vine cu Lickanthrope, primul single care a primit şi videoclip (pe care-l puteţi vedea mai jos). Licantropia este o temă ce a mai fost explorată şi înainte de portughezi şi sincer nu se învecheşte niciodată dacă este făcută cu atâta stil. Ce groove poate să aibă! Ce moment glorios când Fernando urlă ca un lup cu growl-ul său. Ar mai fi lipsit un intro un pic mai misterios, dar în rest...nimic de comentat. Magistral!
Versus are un început care mie-mi displace în general la orice piesă rock sau metal, şi-anume o intrare bruscă, neanunţată care fură din magia atmosferei deja impusă din primele două cântece. Dar se redresează prin riffurile grozave, refrenul catchy şi vocea lui Ribeiro.
Alpha Noir este title-trackul şi are un riff demenţial, combinat cu ceva acorduri arăbeşti inspirate probabil de vecinii de la Sud...
Nu sunt sigur dar En Nome Do Medo cred că este prima piesă Moonspell 100% în portugheză. "În Numele Fricii" s-ar traduce şi este extrem de cool doar pentru că este în portugheză.
Opera Carne...vaaaai, aici nu pot să nu-i menţionez pe chitarişti care fac nişte nebunii la chitară de ţi-e mai mare dragul să-i asculţi. Ricardo Amorim şi Pedro Paixao - muito bem, amigos! Muito bem!
Love is Blasphemy este şi ea plină de momente care de care mai drăguţe, inclusiv de un pasaj tobă/bass (care pe mine mă prinde de fiecare dată) de la bateristul Miguel Gaspar şi bassistul Aires Pereira.
Urmează Grandstand care păleşte un pic faţă de minunile de dinainte dar care deocamdată sună şi ea fresh şi awesome.
Prima parte a albumului se isprăveşte cu instrumentalul Sine Missione. Avem un pasaj progresiv de la clape până la un riff îndeajuns de solid încât să fie susţinut pe tot parcursul cântecului până când celelalte instrumente încep să-şi facă de cap.

Pauză.

Începe Omega White cu piesa...
...White Omega - nu ne lasă să ne odihnim complet şi ne captează atenţia cu o bruscă schimbare de ritm care nu ne adoarme dar nici nu ne ţine în priză aşa cum au făcut-o primele 40+ de minute. Fernando Ribeiro începe să cânte şi o va ţine aşa până la sfârşit.
White Skies pare a fi copilul pierdut de pe Irreligious şi are nişte versuri atât de catchy încât nu mă pot abţine să nu o ascult de câteva ori pe zi.
Fireseason aproape că renunţă la chitările electrice pentru o bună bucată şi-şi menţine ritmul echilibrat şi nu foarte agresiv. New Tears Eve îmi sună a ceva ce ar scrie în mod normal Lake of Tears. Doar vocea incofundabilă a lui Ribeiro ne aduce aminte cu cine avem de-a face.
La Herodisiac avem două lucruri care-mi plac mult - backing-ul făcut de o voce feminină care se îmbină excelent cu tonul profund a lui Fernando şi pasajul instrumental de la mijloc care merge cu nişte întreruperi de ritm foarte bine gândite.
Să îndrăznesc să spun că Incantatrix sună aproape veselă şi optimistă pe la început? Nu. N-aş îndrăzni. Întunecată, diabolică, Moonspell!! Raaah! Şi totuşi...serios, chiar are un ton mai senin decât celelalte.
După destule piese cu acorduri ciupite, Sacrificial ne-aduce înapoi nişte riff-uri, la fel de relaxate şi care nu caută să fie deloc agresive ci doar să-l asiste pe Ribeiro în cântatul său.
Şi întreaga tărăşenie se sfârşeşte cu A Greater Darkness care este mai atmosferică şi mai întunecată decât toate celelalte la un loc. Trece printr-o grămadă de schimbări de ritm pentru a se încheia cu acelaşi lick de chitară care pare apoi să se piardă în depărtare.

Cred că orice altceva ar fi de prisos de comentat. Album excelent de la o trupă excelentă. Alpha Noir / Omega White reprezintă rezultatul unei munci complexe şi eu zic că şi-a meritat din plin aşteptarea.
Moonspell vor veni (iarăşi) în România, deşi asta n-ar trebui să ne mire pentru că vin formaţii bune cu duzina vara asta. Ei vor cânta la BestFest.

Dacă prima parte a albumului se adresează oricărui fan metal, având nişte momente muzicale excelente, aş recomanda Omega White oricui dornic să asculte ceva de calitate şi un pic mai liniştit decât ceea ce urmează să vă arăt eu mai jos...



LI-CKAN-THROPE !!!

Pentru cei ce vor ceva un pic mai liniştit, avem asta...

Trăim într-o lume nebună...vol.10,5

Nu ştiu dacă e pur şi simplu natura umană sau nebunie individuală adunată sub acelaşi acoperiş. Însă este în continuare fascinant. Eu nu sunt genul care să judece nişte oameni doar după aparenţe (decât dacă sunt incredibil de ţipătoare) şi nici nu văd lumea în alb şi negru. Cu toate astea e uimitor ce fel de oameni îmi ies în cale...ba mai mult, e incredibil cum li se dezvoltă şi exteriorizează cu adevărat personalitatea pe măsură ce petreci mai mult timp alături de ei.

Anul trecut, colegul meu de cameră de la cămin părea ok. Era un tip liniştit, calm şi îngrijit. Şi chiar mă declaram norocos. Nu e uşor să nimereşti un om cu care să nu te calci pe bătături şi să fiţi atât de ok unul cu altul. Şi n-a fost nicio problemă. Omul s-a arătat mai mult decât prietenos, ne ajutam cu diferite lucruri şi aveam destule lucruri în comun încât să purtăm nişte discuţii interesante.

Până când a intrat în scenă concertul CoB şi Ensiferum. Ştiind că-i plac Ensiferum, l-am întrebat dacă merge la concert (asta cu mult timp înainte ca spectacolul să aibă loc). Mi-a zis că da. Cool! M-am gândit că nu mai trebuia să-mi caut pe altcineva cu care să merg. Şi trecea timpul, şi trecea. Îl mai întrebam din când în când dacă şi-a luat bilet. La un moment dat a zis că da, de fiecare dată cu o tăcere evidentă care venea dintr-o minciună cât Casa Poporului de mare. I-am zis de cel puţin trei ori să-mi zică dacă nu vrea să meargă (lucru cu care nu aveam nicio problemă), ca să ştiu să vorbesc cu altcineva cu care să mă întâlnesc. Nici pomeneală. Mergem cole, mergem, obişnuia el să-mi zică. În ziua concertului ne-am dat întâlnire în parcul Carol (acolo unde sunt Arenele Romane). N-a apărut...evident... şi nici n-a mai răspuns la telefon.
Mă rog, am avut norocul să mă întâlnesc acolo cu o colegă de la facultate. Am intrat la concert, a fost grozav şi bla bla bla.
Când l-am văzut mai apoi la cămin, n-am deschis subiectul în faţa lui, furios pe minciuna penibilă pe care insistase. El se comporta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi a rămas aşa, eu cu supărarea aia şi el cu acel penibil aer mincinos.

Fool me once, shame on you. Fool me twice, shame on me. La începutul verii l-am întrebat dacă vrea să fim şi anul următor colegi de cameră. De bine, de rău, ne înţelesesem ok. Ba mai mult ideea era să plătim fiecare un loc jumate la cămin ca să combatem regula de trei în cameră. Aceeaşi pauză dubioasă înainte să-mi confirme. Dar a făcut-o. A confirmat. Atunci şi pe toată durata verii. Finalul îl ştiţi. L-am mai povestit. La ce au folosit minciunile alea? Cu ce l-au ajutat? Oameni buni, n-am absolut nicio idee.

Şi acum mă uit la ăştia din vilă. Toţi porniţi acum unul împotriva altuia. Toţi se sabotează reciproc, în ideea că se răzbună, nerealizând că practic se sabotează singuri .Cel puţin o persoană din casa asta nu vorbeşte cu alta, majoritatea din motive cretine. Mulţi sunt pur şi simplu idioţi, alţii sunt bolnavi la cap. Ideea e că s-au adunat cei mai cei care ar fi putut fi găsiţi. Eu nu-mi explic cum i-au selectat de seamănă toţi între ei atât de mult. De asemenea nu-mi explic cum de există persoane tinere atât de idioate. Credeam că poate generaţia noastră e un pic mai răsărită, mai civilizată. Nicio şansă.

Înveţi multe cunoscând studenţi. Şi înţelegi studenţi în funcţie de facultatea la care-i găseşti. Înţelegi că România nu se va schimba niciodată. Pentru că toate acele lucruri care sunt greşite în ţara asta sunt adânc implementate în personalitatea oamenilor de genul ăsta. Şi unul dintre dobitocii ăştia va intra în politică, altul în justiţie. Şi uite aşa miezul central se îmbolnăveşte şi rămâne bolnav pentru că nu se poate ieşi din bucla asta infectă.

Mă uit la oamenii de la mine de la facultate şi parcă văd o bucăţică ruptă din altă lume. Se poate să fie doar o impresie subiectivă sau se poate să fie adevărul. Mă uit la colegele mele din grupă şi văd că deşi nu avem interese sau personalităţi comune, există totuşi un acel ceva cu care mă identific (se poate să fie doar groaza pentru lingvistică). De asemenea aduc un aer familiar, un aer al normalităţii. Sau aşa-l găsesc eu.

Mă uit la prietenii mei şi mă întreb de ce nu pot să fie şi alţii ca ei. Nu ştiu despre mine, dar ei sunt nişte oameni extraordinari. Şi dacă mai mulţi ar fi exact ca ei...lumea ar fi un loc mai bun.
Cu riscul de a părea filozofic, astăzi mă întreb ce sens au toate astea şi pentru ce încercăm să trăim în varza asta. Se merită oare efortul? Azi sunt trist.

Crysis 2

Primul lucru pe care l-am zis când s-a terminat jocul ăsta a fost : Asta e tot? Ăsta este tot jocul?

Am aşteptat trei sferturi din cât am jucat să înceapă cu adevărat acţiunea. Am aşteptat să se termine tot bullshitul precum şi toate momentele alea fără sens şi să trecem la salvatul omenirii. Şi exact când începusem să facem toate astea, jocul se termină.

Crysis 2 reia intriga impusă de primul joc şi de expansion-ul său Crysis Warhead. O specie extraterestră ce se pare că predatează omenirea dar care s-a aflat de ceva timp într-un fel de stază, apucă să ne invadeze. Primul Crysis ne găsea pe insula aia coreeană, în persoana unui soldat de elită american dintr-o trupă dotate cu nişte costume de ultimă-generaţie care într-un final reprezintă partea specială a seriei ăsteia. O insulă unde o bună bucată de timp am stat să împuşcăm coreeni (duh) lucru deloc palpitant. Dar pe la jumătatea drumului intrau în peisaj aşa-numiţii Ceph şi lucrurile începeau să fie mişto. Warhead a reluat aceeaşi reţetă şi a fost poate chiar mai bun, deşi foarte scurt şi el.

Aşteptam de la Crysis 2 să treacă peste incipitul ăla stresant în care la început împuşti fiinţe umane şi apoi descoperi că omenirea trebuie să se unească şi să lupte împotriva extratereştrilor. Dar nicio şansă. Totul decurge exact ca în precedentele titluri.
Am încercat să-l joc la început în luna ianuarie, imediat după upgrade. Dar fiind mult prea încântat de titluri precum Arkham City, Skyrim sau Assassin's Creed...nu m-am lăsat impresionat. Am împuşcat jumătate de oră la el şi cam atât. După ce am terminat Mass Effect 3 am zis să-i mai dau o şansă. Reinstalându-l, am descoperit că mergea mizerabil, indiferent de setări, lucru care m-a surprins, având în vedere că în urmă cu doar trei luni rula perfect pe Extreme. N-am stat foarte mult să mă mai gândesc şi am trecut la seria Call of Duty pe care v-am tot prezentat-o în ultima lună.

În cele din urmă am descoperit buba - procesorul avea nevoie de pastă termoconductoare. Cu temperaturile reglate, am pornit la drum, jucând Crysis 2 fără alte probleme.
Şi o să încep prin a lăuda, pe lângă grafica superbă, şi optimizarea impecabilă care mi-a permis să rulez pe detalii superioare fără niciun fel de sacadare. Teoretic n-ar trebui nici măcar să pot să pornesc jocul ăsta din pricina procesorului. Dar Crytek au făcut o treabă foarte bună, mai bună chiar şi decât la primul Crysis.

Povestea jocului este destul de generică şi banală, umplută în mod corect cu toate momentele de bază ale naraţiunii. Expoziţiune-intrigă-desfăşurarea acţiunii-punctul culminant-încheiere. Parcă suntem la clasa a 5-a. Momentele epice există, sunt acolo şi arată spectaculos că doar vorbim de grafica lui Crysis. Şi totuşi nu impresionează, nu rămâi cu nimic după ce le vezi. Nu stârneşte niciun interes, personajele sunt plate şi lipsite de orice fel de sentiment, astfel încât ne-ar rămâne gameplay-ul.

Care nu e atât de strălucit. Nu mai ţin eu minte 100% cum era să joc Crysis în 2007/08 dar parcă mă distrasem mai mult la el. Parcă era mai palpitant să împuşi extratereştrii. Problema cu gameplay-ul stă în felul următor - fiecare inamic este foarte rezistent, astfel că va fi nevoie de mai mult de unu-două gloanţe pentru a-i doborî, aşa cum merg lucrurile în Call of Duty (lucru realist, de altfel). Ok, a doua problemă este că armele sunt extrem de risipitoare cu muniţia. Muniţie care se găseşte la tot pasul dar care devine obositor de căutat pentru a treia oară în cinci minute.

Să vă dau un exemplu. Pentru a doborî un exemplar clasic, des întâlnit în joc, avem nevoie de fix jumătate de încărcător. Un încărcător are (la arma pe care o foloseam eu) 50 de gloanţe. Iar Alcatraz (eroul) poate căra în jur de 150 de gloanţe (3 încărcătoare). Acum faceţi voi matematica şi veţi vedea cât de obositor este să te lupţi cu grupuri de 10-12 extratereştrii cu diferite nivele de rezistenţă în condiţiile în care mecanica jocului funcţionează aşa.

Şi primul Crysis avea obiceiul să arunce muniţia în toate direcţiile, dar doar la partea contra oamenilor. Când intrau în peisaj extratereştrii Ceph, primeam o armă specială care se încărca singură, tocmai pentru că inamicul nu era în niciun fel convenţional. Arma respectivă lipseşte cu desăvârşire din Crysis 2.

Abordările contra inamicilor pe care jocul ne încurajează să le luăm în funcţie de capabilităţi şi preferinţe (stealth, asalt, ocoliş) sună bine pe hârtie dar la un moment dat toate sfârşesc în acelaşi fel. Un bambilici imens în care tragi în tot ce-ţi intră pe ecran. Costumul ajută dar nu poate să repare sistemul ăsta defect. Dacă AI-ul adversarilor umani este demn de nişte cimpanzei orbi, Cephii sunt extrem de atenţi. Atât de atenţi încât vor ştii de unde tragi chiar dacă eşti invizibil şi ai folosit amortizor. Dubios rău de tot.
Şi cu toate astea, jocul capătă un ritm bun când obiectivul devine clar şi toată brambureala şi intriga de trei lei care parcă vrea să te uimească aşa cum ar face-o BioWare dispare.
Şi când în sfârşit înveţi să guşti jocul...se termină. Unii s-ar orienta mai apoi spre multiplayer. Nu şi eu.

Poveste slabă. Gameplay haotic şi îndoielnic. Este ceva de capul jocului ăsta? Da. Grafica şi sunetul sunt impecabile. Iar eu pot fi convins de o optimizare bună să trec cu vederea anumite defecte. Crysis 2 nu este un joc prost dar nu este nici unul foarte bun. O să recunosc că îmi menţine interesul pentru încă o continuare. Ultima parte a acestei trilogii este anunţată pentru 2013 când poate îl voi aştepta cu un PC nou ca să nu mai sperăm la optimizări miraculoase aşa cum a fost cazul acestui joc.

Nota 8/10

Iris au murit. Trăiască Trooper!

În calitate de fan al unei formaţii poţi trece peste multe.

Poţi să treci peste un album mai slab...

Poţi să treci peste două albume slabe...

Şi chiar peste mai multe. Pentru că eşti fan, ei au o tradiţie şi vei iubi veşnic lucrările lor clasice.

Mă întreb însă peste câte lucruri mai trebuie să treacă cineva atunci când este fan Iris. Pentru că rămân fără degete de numărat. Eu oficial am terminat-o cu trupa asta, din momentul în care au anunţat o colaborare cu javra aia manelistă de Puya.

Ar fi putut cumva să se revanşeze după episoadele alea penibile de astă-vară când l-au invitat pe limbric pe scenă. Limbric care nu înţelege că el n-are ce căuta în sfera şi aria asta muzicală. Huiduielile de la Stuffstock nu i-au fost deajuns. Probabil vor mai urma si altele, asta dacă mai există suflet în fanii şi-aşa amorţiţi ai trupei Iris.

În schimb, Iris vor scoate un Best Of în care reeditează fix cele mai plictisitoare piese care ar fi putut fi alese. Ce contează că am auzit şi avem zeci de reprezentaţii bune la Trenul fără naş, Pe Ape sau Somn Bizar. Nu... hai să rămânem în rutina asta, să mai băgăm două lacrimogene şi să zicem apoi că suntem naţionala de rock a României şi că am mai scos un album. Asta în timp ce piese cu adevărat bune din discografie rămân doar pe albume, pentru că trupeţii nu se sinchisesc să le scoată de la naftalină ci continuă cu aceleaşi şi aceleaşi obosite de melodii.

Şi am decis că eu nu am nevoie de mai mult. Pentru mine trupa Iris şi-a încheiat activitatea cândva prin 2002 cu Mătase Albă. Acela a fost cam ultimul album cu muzică rock. În rest deja sunt chestii demne de Holograf. Şi ţin prea mult la Irisul din trecut ca să mă mai concentrez asupra lor şi asupra a tot ceea ce vor ei să mai facă în continuare.

Nu trebuie să-i judecăm prea aspru. E greu să fii artist în România unde se difuzează şi promovează non-valorile. Şi nu toţi îşi permit să-şi păstreze integritatea în defavoarea banilor. Atâta doar că ar fi nedrept ca noi, cei care am iubit Irisul de prima dată, să-i mai dăm atenţie acum când privirea întregii ţări se va întoarce spre ei. Să-i cruţăm de partea asta, zic eu.

Pe un ton mai senin, o trupă care face tot ceea ce face strict pentru fanii şi pentru satisfacţia lor artistică - Trooper - au scos un single în colaborare cu...Blaze Bayley, solist la Iron Maiden în perioada 1994-1999. O colaborare plăcută. Blaze Bayley nu e un nume extrem de cunoscut şi vândut, dar e un artist care a văzut multe şi a lucrat la cel mai înalt nivel cu una dintre cele mai mari trupe din istorie. Ca să fac o paralelă, nici Uriah Heep nu au fost un nume uriaş la nivel mondial dar colaborarea lor cu Iris a fost de bun augur, folosind de altfel singura lor piesă faimoasă.

Nu ştiu cât pot comenta la adresa piesei Mercy Killer. Este bunicică. Melodioasă. Vocea lui Alin este într-o armonie plăcută cu cea a lui Blaze. În rest, comentariile sunt de prisos. Să vorbească muzica!

Şi să tacă limbricul ăla de puya.

Trooper & Blaze Bayley - Mercy Killer
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Call of Duty : Modern Warfare 3

Fiind produs de Treyarch, Black Ops, titlul anului 2010 pentru seria Call of Duty, a suferit o optimizare defectuoasă. Atât de defectuoasă încât pc-ul meu (uşor depăşit la cerinţele de procesor) nu l-a putut face câtuşi de puţin jucabil. Mi-a adus aminte de World At War, produs de aceeaşi "deştepţi". N-am stat prea mult pe gânduri şi am trecut la una dintre vedetele anului 2011 - Modern Warfare 3, mai ales că aşteptam continuarea palpitantă a poveştii lăsată în aer de MW2. Între timp am îngrijit computerul cu niţică pastă termoconductoare (poveste lungă şi frumoasă pe care am de gând s-o scriu) şi l-am făcut frumuşel, răcoros şi mai rapid decât înainte, deci este posibil ca totuşi Black Ops să meargă acum. Eh, poate-l voi încerca cândva.

Pe lângă o optimizare mai mult decât ok care s-a comportat decent pe un sistem relativ depăşit, Modern Warfare 3 a oferit încă o porţie sănătoasă de adrenalină, acţiune şi situaţii memorabile, aşa cum ne-am obişnuit deja.
Povestea continuă fix de unde ne-a lăsat MW2. Lumea este în continuare în mijlocul celui de-al Treilea Război Mondial, împărţit fără menajamente între Rusia şi restul lumii. Daţi în urmărire generală, Căpitanul Price şi Soap McTavish caută tot felul de piste pentru a-l opri pe tipul rău din cauza căruia a izbucnit războiul. În acelaşi timp jucăm şi în persoana unui soldat din Delta Force ce-şi împarte timpul între a omorî ruşi şi a-i ajuta pe Price şi Soap să descâlcească complotul internaţional. Pe lângă mici momente dramatice ici-colo, tratate destul de superficial - povestea se termină cu bine. În cele din urmă războiul se termină.

Trebuie să recunosc că deşi mi-a plăcut mult ce a arătat, Modern Warfare are cea mai slabă poveste din trilogie, fiind de multe ori confuză şi demnă de un film de mâna a treia, marca Jason Statham. Misiunile preponderent stealth au lipsit, fiind mai mult momente scurte înainte de masacre în masă, lucru care iarăşi nu mi-a plăcut. Contextul general al jocului era de la început tras de păr şi ultimul titlu suferă cel mai mult pentru că trebuie să închidă fiecare plot. Şi o face cu destulă stângăcie, lucru inevitabil de altfel.

Dar am văzut totuşi lucruri grozave. Precum prăbuşirea Turnului Eiffel. Sau infiltrarea pe un submarin aflat sub apă. Şi multe alte scene de acţiune memorabile, bine realizate şi care te lasă puţin cu sufletul la gură.

La ora la care scriu, jucând Crysis 2, nu pot să nu apreciez şi mai mult gameplay-ul exact, natural şi instinctiv pe care-l oferă seria CoD în absolut toate titlurile sale. De fiecare dată când dau de nişte împuşcături absurde şi de un gameplay care sughiţă masiv în Crysis 2 mi-aduc aminte de cât de frumos merge Call of Duty. Deşi tinzi să nu observi lucrul ăsta pentru că, ce dracu', e un joc cu împuşcături (serios, cât de greu o fi să faci unul bun, în contextul în care este genul cel mai popular?) - există diferenţe mari care împart jocurile în bune şi mai puţin bune.

Grafic, MW3 arată chiar şi mai bine decât MW2 deşi nu l-am putut rula la detalii maxime. La capitolul sunet iar nu sunt foarte multe de menţionat şi reproşat. Până la urmă vorbim de o serie solidă de jocuri îndelung lăudate şi premiate.

Trebuie să recunosc că aşa cum am jucat prea mult Assassin's Creed într-un timp prea scurt, aşa s-a întâmplat şi cu Call of Duty. Şi aşa cum Revelations mi s-a părut cel mai slab titlu din saga lui Ezio, aşa şi MW3 mi se pare cel mai slab din trilogie din mai multe motive - rutină, repetiţie, poveste slabă şi câteva clişee care devin chiar obositoare.
Este el un joc slab? Nicidecum. Dar să zicem că efectiv nu mi-a mai trezit acelaşi entuziasm, poate din motive subiective.

Notă - 8.50 / 10

Plăceri vinovate

Dacă aţi aruncat câte-o privire de-a lungul timpului pe blogul ăsta atunci nu vă este străin faptul că eu am o mare, mare ură pentru ProTv. Consider că ProTv-ul este şi reprezintă tot ce avem mai rău şi defectuos în televiziunile din România. ProTv-ul a inventat cocalarismul pe sticlă. E drept că în dorinţa de a fi şi ei cool, posturi precum Antena, Prima sau Kanal D au preluat ştacheta şi au ridicat prostia la un rang superior.

Dar oricât de plin de ură ai fi, nu poţi să nu recunoşti un singur lucru - ProTv-ul se pricepe de minune să gestioneze un format de divertisment cumpărat de afară. Puţine emisiuni din România originale evită să fie penibile. În aceeaşi măsură, nu e lucru uşor să te ocupi de un format gata preparat de peste hotare. Uitaţi-vă la X-Factor care a fost pe Antena1. A fost un fiasco total. Prezentatorii erau nişte idioţi lipsiţi de charismă, juriul era format din doi cretinei cocalari şi o duduie care nu a scos în viaţa ei un hit, editarea era mizerabilă şi nimeni n-a dat doi bani pe câştigător. Au reuşit însă incredibila performanţă de a fi depăşiţi la rating de un film cu Steven Segal.

În acelaşi timp, ProTv-ul a câştigat bani să salveze întreaga Africă după emisiuni precum Dansez, Vocea, Au Talent ş.a.m.d. Pentru că au făcut-o profesionist, cu umor îmbinat armonios cu dramă şi cu prezentatori şi juraţi care reuşesc să-ţi stârnească un minim de interes.
Mi-a plăcut foarte mult Românii au Talent anul trecut pentru că a făcut tot ce-aş fi sperat. Singura dezamăgire a fost dată de câştigător, dar să zicem că am trecut peste asta. Da, emisiunea are defectele ei...Smiley şi Bartoş vorbesc uneori îngrozitor de mult, Mihai Petre este uneori prea îngăduitor, Andra este generică şi plină de clişee când deschide gura iar Andi prea filozofic câteodată. Dar sunt simpatici cu toţii. Şi asta face diferenţa.
Şi îmi place emisiunea chiar şi-acum deşi îmi vine să-mi dau palme când văd cine merge mai departe. Asta şi m-am săturat de dansatori...nu ! mai ! pot ! cu dansul ! Şi nu mă pricep foarte tare dar am impresia că toţi sunt excesiv de lăudaţi şi nici nu fac cine-ştie-ce. Iar fundalul sonor ce se foloseşte în general...să zicem că dubstep-ul este prea dubios pentru gusturile mele.
Dar da, mă uit în fiecare vineri. Pentru că e mişto.

O plăcere vinovată mai nouă este reprezentată de MasterChef deşi dacă m-ai fi întrebat acum două luni despre subiectul ăsta, ţi-aş fi zis că eşti nebun...nu mă uit eu la aşa ceva. Şi totuşi o fac, în principal din cauza juriului. Să fim serioşi, unul din avantajele concursurilor astea este că ai întotdeauna în juriu un tip rău, cinic, sarcastic, sever - care face harcea-parcea cu concurenţii. Avatarul acestui tipar este indiscutabil Mihai Pe Simon Cowell. Parte bună la MasterChef? Toţi trei sunt nişte nemernici cu concurenţii şi asta face emisiunea să fie distractivă. Pentru că nu există mama răniţilor (da, Andra, mă uit la tine) şi de multe ori confruntările sunt chiar brutale. Şi fun! Foarte, foarte fun!
Mai avem un bonus pentru concurenţi, unii dintre ei extrem de ciudaţi şi dubioşi. Exact ca în viaţa reală. Superb! Nu vreau să văd perfecţiune la tv, nu vreau complimente gratuite. Nu, vreau să văd oameni care sunt oameni şi care comit greşeli şi un juriu nemilos care să-ţi menţină interesul.

Sunt ProTv nişte manelari notorii care merită împuşcaţi (mai ales la ştirile din...fotbal)? Da. Fac ei emisiuni de divertisment bune? Da. Paradox.

Call of Duty : Modern Warfare 2

Vroiam iniţial să scriu altceva dar sunt în pană de timp şi inspiraţie aşa că scot din sertar un articol scris înainte de Paşti pe care-l păstrasem pentru mai târziu. Eh,  acum este mai târziu.

Să mergem mai departe cu FPS-urile. După o experienţă intensă desprinsă din al Doilea Război Mondial, următorul titlu din seria Call of Duty, lansat în 2009, ne aduce înapoi la eroii prezentaţi în 2007 cu primul Modern Warfare. Perioada? Un prezent alternativ. Locaţiile? De la Orientul Mijlociu la SUA...Brazilia şi înapoi în Eurasia pentru ceva acţiune în Rusia şi Georgia.

Omenirea este în pragul celui de-al Treilea Război Mondial, declanşat de un terorist rus pe nume Zaharov. Jocul beneficiază de o scenă ce s-a dovedit extrem de controversată, în care jucătorul (spion britanic sub acoperire), alături de un grupul teroriştilor ruşi iau cu asalt un aeroport din Moscova în care măcelăresc fără milă nişte civili. Wow, foarte şocant pentru secolul 21, ce să zic...
Jocul ne transportă mai apoi în grupul vechilor noştrii prieteni din prima parte - Soap McTavish şi Captain Price. Alături de ei vom avea una din cele mai epice şi spectaculoase incursiuni din câte mi-a fost mie dat să văd într-un joc video. Împuşcături intense prin favelas-urile din Rio de Janeiro. Misiuni stealth care-ţi taie respiraţia în adâncul Siberiei şi multe alte momente absolut fabuloase. Urmăriri incredibile pe râuri repezi şi multe alte episoade geniale care m-au lăsat mască.

Nu sunt multe jocuri care reuşesc să fie nemaipomenit de epice. Avem Batman, avem Mass Effect, avem Assassin's Creed...avem şi Modern Warfare 2 care nu dezamăgeşte deloc după jocul solid care fusese deja primul MW.

De cealată parte a planetei intrăm şi în persoana unui soldat american care trebuie să-şi protejeze ţara de atacul rus care survine imediat după atentatul terorist. Da, ruşii atacă şi bombardează Washingtonul iar noi trebuie să-l salvăm. Incitant, nu?

Păcat că povestea ne lasă cumva în aer, aranjând terenul pentru Modern Warfare 3, una dintre vedetele anului 2011.

Grafica este superbă iar nivelul detaliilor m-au lăsat mască. Graţie noii mele plăci video am putut experimenta minunea pe detalii maxime şi arată absolut grozaaav! Şi...spre deosebire de jocul prezentat înainte...World At War...Modern Warfare nu a avut nevoie de niciun patch, mişcându-se impecabil 90% din timp, mai puţin în timpul filmuleţelor din timpul încărcării nivelelor care am observat că sacadează la toate jocurile Call of Duty, indiferent de titlu sau cerinţe. Deci încă un mare, mare plus faţă de World At War. Infinity Ward, producătorii jocului de faţă au făcut încă o dată o treabă foarte bună, ceea ce nu s-ar putea spune despre Treyarch care au dat-o rău de tot în bară cu WaW şi mai apoi cu Black Ops care are o mizerie de optimizare.

Altceva ar fi de prisos să menţionez. Avem un gameplay ideal pentru shootere având în vedere că vorbim de seria CoD. O poveste mai mult decât captivantă. Nişte momente pur şi simplu memorabile şi o optimizare de cea mai bună calitate.
Bestial!

Singurul lucru care este un pic exasperant este metamorfozarea Rusiei într-un adevărat bad-guy, o idee care nu-şi are locul. Deşi povestea vrea să ne spună că totul este doar o neînţelegere şi lipsă de comunicare, cumva tot ruşii reies ca fiind evil, reuşind chiar să corupă un mare general american.

O parte interesantă, generalul Shepard din joc este jucat de Lance Henriksen care i-a dat vocea Admiralului Hackett în seria Mass Effect...a carui protagonist este evident...Shepard. Ba mai mult îl avem şi pe Keith David (David Anderson în Mass Effect) care este tot un general american. Frumos. O surpriză plăcută care mă tot duce cu gândul la seria mea preferată din ultimul timp.

Era să uit de notă... 9.50 / 10 !

Call of Duty : World At War

Continui saga first-person shooter-elor şi mă întorc acum la seria Call of Duty pe care am experimentat-o prima dată în anul de graţie 2007 cu Modern Warfare. După principiul - anul şi jocul - în 2008, seria se reîntoarce la universul care a consacrat-o şi anume cel de-al Doilea Război Mondial.

În acelaşi stil clasic CoD, la capitolul single-player (singurul care mă interesează întotdeauna la un joc) avem o poveste scurtă şi intensă care îşi schimbă perspectiva de pe un front pe altul. Astfel că vom intra pe rând în rolul unui soldat american aflat în Japonia şi în ghetele unui tovarăş rus aflat faţă în faţă cu ameninţarea nazistă pentru o experienţă scurtă dar mulţumitoare.
În Japonia, armata americană încearcă să câştige cât mai multe poziţii avantajoase în Pacific, o bună parte din campanie petrecându-se pe Insula Peleliu şi finalizându-se pe Okinawa. Evenimentele la care participăm se simt a fi cât se poate de veridice şi de antrenante, fiind inspirate evident din lucruri adevărate. Atmosfera creată este extraordinară iar presiunea care este exercitată uneori asupra soldatului nostru este copleşitoare. Singurul lucru pe care l-aş avea de reproşat este faptul că Miller (aşa-l cheamă pe personajul nostru) este prea des pus în situaţii de Rambo în care trebuie el să le facă pe toate - distruge x şi y, cheamă suportul aerian, plantează explozibilul etc. Caporalul Roebuck aflat în aceeaşi divizie cu Miller este jucat chiar de Kiefer Sutherland.

Deşi am nişte antipatii destul de serioase faţă de ruşi, campania cu ei în persoana lui Dimitri Petrenko a fost chiar mai spectaculoasă şi antrenantă decât cea americană. Facem cunoştinţă cu Dimitri, soldat supravieţuitor în urma Bătăliei de la Stalingrad. În echipă cu sergentul Viktor Reznov (jucat de Gary Oldman) cei doi fac o incursiune stealth prin Stalingradul devastat de atacul nazist într-o încercare de a asasina un general neamţ.
Povestea ne teleportează mai apoi în Germania unde Armata Roşie îşi lansează contraatacul. Forţele sovietice presează cu succes pentru a ajunge într-un final să asalteze Berlinul. Ultimul nivel al jocului înfăţişează asaltul asupra Reichstagului. Dimitri reuşeşte într-un final să urce steagul Sovietic deasupra simbolului nazist, simbolizând aşadar victoria finală asupra forţelor germane.

La capitolul gameplay nu sunt foarte multe de spus. Fiindcă vorbim de un joc Call of Duty, este evident că lucrurile stau excelent la toate capitolele de shooting şi ar fi de prisos să menţionez nişte chestii evidente. La fel şi la capitolul sunet, jocul este extraordinar realizat şi reuşeşte pentru câteva ore să te rupă de realitate.

Grafica este satisfăcătoare pentru anul 2008. Nu arată sub nicio formă rău doar că deja există aşteptări mai mari în 2012, aşteptări satisfăcute desigur de titluri precum Battlefield 3 sau Modern Warfare 3.

Problemele jocului stau însă la capitole, zic eu, mai importante. În primul rând - optimizarea. Mizerabilă. Am pornit jocul cu detaliile pe Extra şi am rămas şocat să văd cât de prost se mişca. Sacadare nejustificată, având în vedere că sistemul meu depăşeşte cu mult cerinţele. După ce m-am jucat prin meniu cu setările video am zis să instalez nişte eventuale patch-uri care să rezolve problemele astea.
Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că există grămezi de patchuri care însumau în total 3Gb!!! 3Gb de patchuri pentru un joc de 6. Majoritatea destinate multiplayer-ului dar chiar şi-aşa, ce fel de joc au scos oamenii ăştia pe piaţă dacă au avut nevoie de atâtea patchuri?

În fine, descărcând primul patch (de doar 60 mb) şi scoţând o opţiune de sunet (!!!) jocul a renăscut brusc şi s-a mişcat impecabil până la sfârşit. În al doilea rând - bug-uri. Bug-uri nepermise pentru un joc de aşa pretenţii. Bug-uri a căror singură rezolvare a fost să restartez întreg nivelul, adică nici măcar o salvare mai din urmă nu ajuta. Trebuia să chem suportul aerian în timp ce compania mea era înconjurată din toate părţile de japonezi furioşi. Şi colac peste pupăză, nu mergea! A trebuit să iau nivelul de la capăt. Altă dată a trebuit să plantez nişte explozibili în nişte buncăre. După ce am terminat 3 dintre explozibili, trebuia să mai iau altele, lăsate în nişte locuri anume. Şi erau acolo, eu dădeam să le iau dar jocul efectiv nu reacţiona. Restart!

Momente destul de iritante dar care au fost într-un final depăşite.
În rest, World At War este un titlu demn de seria Call of Duty. Nu aduce nimic nou dar reia ceea ce a făcut dintotdeauna bine şi ne rupe pentru câteva ore de realitate. Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine câteva ore de împuşcături mă relaxează după o zi de facultate.

8/10

Edgar Allan Poe

Încă una bucată trupă bună din nord. De data asta din Norvegia.
Întotdeauna mă linişteşte şi mă relaxează piesa asta şi cred că este în ton cu primăvara de afară.
Oamenii se numesc Green Carnation. Iar piesa este Alone.

BioShock

Din punctul meu de vedere, anul 2007 a fost unul dintre cei mai revoluţionari ani când vorbim de jocuri. Poate că ar putea fi egalat de finalul lui 2011 care ne-a adus titluri superbe precum Arkham City, Skyrim, L.A. Noire sau Assassin's Creed Revelations (asta pe lângă Dragon Age 2, Portal 2 şi Fifa 12 din timpul anului) dar pentru vremurile alea 2007 a fost cu adevărat memorabil, mai ales pentru PC-uri. Patru titluri s-au evidenţiat atunci în mod special ca inovaţie atât pentru gameplay cât şi pentru grafică, poveste şi atmosferă. Am avut Gears of War, Call of Duty 4 : Modern Warfare, Crysis şi BioShock.
Pe primele trei le-am jucat încă de-atunci. BioShock mi-a căzut şi el în mână tot în aceeaşi perioadă. Dar nu m-a atras niciodată şi mi s-a părut foarte plictisitor. Asta până săptămâna trecută când am hotărât să-i mai dau o şansă în speranţa că o să trec peste obsesia mea legată de Mass Effect 3 şi de întregul val de conspiraţii ce s-a ridicat odată cu finalul ăla dubios.

BioShock este un first-person shooter destul de atipic. Are tente horror, elemente RPG şi o atmosferă interesantă şi bine realizată în stilul anilor '60. Povestea a fost îndelung lăudată şi apreciată şi deşi recunosc că este departe de clişeele care înconjoară în ziua de azi plot-urile fps-urilor, nici nu m-a dat pe spate. Recunosc, am fost călit şi alintat în creaţiile BioWare prea mult timp. Şi e greu să încerci să baţi BioWare la capitolul ăsta.

Suntem în anii '60 şi eroul nostru cel tăcut, Jack, se prăbuşeşte cu avionul său în Atlantic, fix lângă un far. Explorând farul, Jack ajunge într-un batiscaf care-l duce într-un oraş subacvatic utopic numit Rapture. Creatorul acestui oraş, un anume Andrew Ryan, se declară a fi un veritabil anarhist ridicat împotrivat regimurilor capitaliste şi totalitariste. Tot în Rapture s-a dezvoltat o tehnologie nouă care aduce îmbunătăţiri şi evoluţii impresionante oamenilor printr-un mutagen numit Adam. Astfel ajunge şi Jack să capete nişte puteri. Aceste puteri sunt alimentate la rândul lor de un alt element, numit Eve.
Rapture nu este însă paradisul pe care l-a visat creatorul lui ci mai degrabă un adevărat coşmar bântuit de tot felul de psihopaţi dependenţi (numiţi splicers) şi lipsiţi de Adam care vor încerca să te omoare pentru mutagenul care-ţi curge acum prin vene.
Jack va dori să scape şi va fi ghidat de Atlas pentru a scăpa cu viaţă.

O altă întorsătură este constituită de Little Sisters, nişte fetiţe modificate genetic care au abilitatea de a colecta Adam-ul din întreg Rapture-ul, lucru care le face destul de valoroase atât pentru tine cât şi psihopaţi. Daar, fetiţele sunt protejate la rândul lor de Big Daddys, nişte creaturi solide, impunătoare, în armură şi înarmate până-n dinţi care le vor proteja pe micuţele ciudate cu tot ce au. Pentru a progresa în joc, Jack va trebui să se lupte cu Big Daddys şi să se folosească de Adam-ul fetiţelor în două moduri. Şi aici intră aşa-zisul sistem de moralitate al jocului. Dacă jucătorul alege să salveze fetiţele de mutagen, va colecta mai puţin Adam de la ele dar le va readuce la normal şi va avea un final fericit. Dacă alege să le colecteze întreg Adam-ul, ele vor muri şi asta aduce de la sine finalul mai puţin fericit.

Jocul aduce de la sine o varietate mare de arme, abilităţi, plasmide (puterile căpătate graţie Adam-ului) şi tot felul de unelte. Mai există şi nişte sisteme de hacking pentru a scăpa de camerele video, turetele sau roboţeii de securitate ostili. Problema jocului este rutina. Întâlneşti o varietate destul de mică de adversari pe care-i înveţi repede şi care nu mai devin o provocare cu timpul şi întreaga structură a jocului este formată din nişte fetching questuri care încep să devină iritante. Du-te şi ia aia, acum adu o altă chestie, vino înapoi, mai colectează ceva ş.a.m.d. Punctul culminant al poveştii este într-adevăr culminant şi cumva face ca răzbunarea să pară dulce şi toate cursele alea să nu fie în zadar.

Grafica este încântătoare şi am admirat impresionat încă din primele momente ale jocului cât de mişto arată apa şi focul, în special în scena prăbuşirii avionului. Arăta impresionant şi în 2007 dar a îmbătrânit frumos chiar şi până azi.
La partea de sunet iarăşi s-a făcut o treabă excelentă, de la voice-acting şi până la muzică, efecte ş.a.m.d. Realist, veridic, reuşit!
Optimizarea nici nu se poate comenta, mai ales că acum sistemul meu a dus lejer jocul cu toate detaliile pe maxim dar ştiu că şi cu ani în urmă pe vechea mea placă mergea la fel de ok.

O experienţă nouă şi plăcută. BioShock este o realizare remarcabilă, umbrită doar de misiunile nu prea bine gândite dar care introduce jucătorul într-o atmosferă originală şi credibilă. Este de asemenea un joc care a îmbătrânit frumos. În plus, îmi dă speranţe pentru a încerca BioShock 2.

8.50 / 10

Trăim într-o lume nebună...vol. 10 - Vila

Unul dintre lucrurile nasoale dar şi interesante care ţi se întâmplă atunci când te muţi de-acasă este că dai peste tot felul de oameni şi forţat de circumstanţe eşti nevoit să îţi petreci timpul cu ei, fie că vrei, fie că nu. E o lume mare şi România este o ţară cât se poate de colorată (fără vreun sens rasial). Dacă te muţi în Bucureşti ai toate şansele să interacţionezi cu oameni din toate zonele ţării şi să ai zeci de experienţe, unele plăcute, altele nu.

Şi o să recunosc că bancurile despre anumite zone ale României nu m-au amuzat niciodată. Dar cu toate astea, uneori există o fărâmă de adevăr în ele, în anumiţi indivizi. Nu vreau să generalizez desigur. Vorbesc de cazuri izolate.
Am omis până acum să vă povestesc concret unde stau şi cum este, asta după ce v-am şocat cu mărturia ala Hitchcock din octombrie anul trecut când m-am luptat cu sutele de târâtoare. E vorba de o vilă destinată  (deşi nu strict) studenţilor, situată undeva în Berceni. Este îndeajuns de aproape de nişte hypermarketuri şi îndeajuns de departe de stradă astfel încât locaţia este convenabilă pentru facilităţi dar şi pentru linişte, un lucru mai rar în Bucureşti.

Nu mai are rost să evidenţiez că toate condiţiile mi-au depăşit la început şi cea mai bogată imaginaţie pe care o aveam legat de aşa ceva. Internet-ul non-stop, spre exemplu, părea un lux demn numai de casă, un vis frumos pe care-l experimentam de două ori pe lună când ajungeam pe la Constanţa. Dar şi mai important...baia. Să ai baie personală de care nu şi-au bătut joc alţi 30 de oameni este ceva.
Şi în mod evident, nu există gândaci.
Nu vă gândiţi că diferenţa de preţ este aşa mare deşi pe hârtie dau cu 40 de lei mai mult decât dădeam anul trecut în Titan. Pentru că datorită facilităţilor, banii ăştia nu-i mai dau eu pe altceva. Spre exemplu există un filtru de apă bestial care m-a oprit pe mine din a mai cumpăra apă plată. O cheltuială banală veţi zice. Da, dar una care trebuie făcută zilnic şi care timp de o lună mănăncă mai mult de 40 de lei. De asemenea (din motive subiective, oricum) nu am mai făcut la fel de multe drumuri acasă, în principiu pentru că nu mai simt aceeaşi ardoare. Am maşină de spălat, baie, internet.

Singura problemă. Locatarii. Şi aici revenim cumva la partea nasoală care exista şi în Titan. În Titan erau mulţi urangutani scăpaţi din junglă care probabil că acolo de unde veneau ei se făceau nevoile pe pereţi iar curăţenia era ceva străin şi în principal destinat fraierilor. Probabil.
Aici lucrurile nu sunt la fel de drastice, asta şi pentru că nu există decât maxim doi oameni la o baie. Dar totuşi apar tot felul de probleme care te lasă mască, mai ales că nu mai vorbim de distruşi fumători de buruiană care devin confuzi atunci când îi întrebi cât e ceasul ci persoane aparent ok, cu ceva scaun la cap şi care par capabili să convieţuiască civilizat cu alţi oameni. Motiv pentru care se făceau un soi de mini-interviuri când cineva venea să viziteze casa.

Nu sunt genul care să pretindă normalitatea de la propria persoană sau de la oricine altcineva. Normalitatea este un stadiu de banalitate, de stagnare. În societatea anului 2012, normalitatea e un concept pe care eu nu-l agreez. Cu riscul de a cădea în propria critică, mă declar printre puţinii normali din casa asta. Eu şi încă o mână.
E incredibil cum sub un singur acoperiş se pot aduna atâtea specimene de oameni. Suntem cu adevărat un popor pestriţ.

Avem cocalarul clasic, ascultător de house şi ocazional manele care simte nevoie să împărtăşească cu întreaga casă pasiunea lui pentru...muzică (folosesc cu reţinere termenul). Indiferent de zi, oră sau stare. El va fi acolo cu basul dat tare şi cu cele mai penale melodii din această galaxie.
Avem cocalarul furios, cel care trânteşte şi bufneşte de câte ori are ocazia. Se aseamănă cu vărul său, cocalarul clasic, prin faptul că se crede singur în casă. Şi de fiecare dată când face ceva banal (precum închisul unei uşi) vrea din tot sufletul să ştie toată vila că el face acel lucru. Se mai remarcă de asemenea printr-o lipsă totală de respect asupra lucrurilor altora pe care le întâlneşte în cale. Caracter distructiv, nu glumă.

Avem un şaman. Nu râdeţi, chiar avem un şaman. Nu ştiu dacă este exact ca ăia din Shaman King dar el e foarte sigur de chemarea lui. Şi e om în toată firea, trecut de 30 de ani. El cu asta se ocupă. Visează informaţii secrete şi creează aparate mistice cu care poate pătrunde în visele altora. Am impresia că mai crede şi în Zamolxe. Dacă se întâmplă să te calci pe bătături cu el (aşa cum am avut eu onoarea) te va ameninţa cu partea sa întunecată. Nu ştiu dacă a văzut Star Wars dar se pare că e Sith. Acum câteva săptămâni povestea cum l-au răpit extratereştrii din cameră. Din păcate l-au adus înapoi. Cu toate astea, a fost îndeajuns de prost încât să infecteze accidental reţeaua wireless din casă cu un virus de pe laptopul său antic dotat cu un XP lipsit până şi de vreun service pack.
Avem un egiptean. Nu e nimic neînregulă cu el şi nu am ce-i reproşa. Vroiam doar să menţionez. Avem un egiptean.

Şi avem un dubios. Care întâmplător mai e şi colegul meu de cameră. Culmea, că până să fie colegul meu de cameră, (am stat iniţial în camere diferite) părea foarte ok. Apoi s-a dezlănţuit dubioşenia. Tot timpul se comportă ca şi cum e urmărit şi nu o dată l-am surpins fiind cuprins de o stare de anxietate. Are în schimb o mare problemă cu dezordinea şi mizeria, pe care le lasă sistematic în urmă. Pretinde că n-are timp dar stă în fiecare seară la discuţii pseudo-intelectuale cu alţi pseudo-intelectuali din casă. Se declară revoltat dacă-i sugerezi să apeleze el personal la piraterie atunci când are nevoie de ceva dar dacă descarcă cineva ceva, vine fuguţa să se uite şi el.
A râs la scena de viol din The Girl With The Dragon Tattoo. Nu ştiu dacă ar mai trebui să comentez ceva. Mi se pare că propoziţia de mai înainte spune tot. Mi-a spus cândva (enervat de o anume prezenţă feminină din casă) că el a mai bătut femei.
Obişnuia să lase o mizerie crasă în bucătărie după ce-şi făcea treburile. Acum, dacă sugerezi ceva, se simte atacat şi se declară tot timpul o persoană curată. Din an în paşte îşi curăţă propria baie (la care eu, din dezgust faţă de propria lui mizerie, am renunţat) şi ţine să informeze apoi pe toată lumea. Ipocrit? Da, categoric. Dar mai este ceva...ceva foarte ciudat în legătură cu el.

Da, mai există şi alţi oameni pe lângă aceştia. Dar sunt fie normali (sau obişnuiţi şi în treaba lor) fie prea banali.
Şi da, mai sunt eu. Cel care uneori face zgomot cu chitara, cel care ascultă muzică ciudată şi care de multe ori îşi preferă propria companie în locul discuţiilor banale, ridicole şi plictisitoare. Sunt un anti-social. Prefer interacţiunea cu prietenii mei şi atât, fără să mai pierd timpul cu oameni cu care ştiu că nu am şi nici nu voi avea vreodată ceva important în comun. Ciudat, dubios, aiurea. Da, ştiu. Deal with it!