Punct...si de la capat

Desi nu am mai avut demult sporul de a scrie ceva proza proprie, 2011 a fost ok pentru blog. Cum am mai spus si-o voi mai spune mult timp de-acum inainte - site-ul asta exista pentru mine si numai pentru mine, fiindca asa sunt eu, egoist. Sunt egoist in ceea ce priveste scrisul pentru ca intotdeauna am avut fixuri in privinta asta. Niciodata nu mi-a placut sa scriu asa cum mi-ar impune cineva ci mai degraba cum asa cum cred eu de cuviinta. Consider standardele mele indeajuns de bune pentru oricine si chiar si asa ele cresc cu timpul, niciodata nu stagneaza.

Restul - comentatorii, comentariile, asa-zisul trafic, sunt un bonus placut, pe care-l respect si-l admir dar fara de care as continua oricum sa scriu. Intotdeauna mi-a placut sa am o norma in ceea ce priveste articolele aici, o oarecare constanta. Nu mica mi-a fost mirarea cand am descoperit luna asta ca 2011 a fost cel mai prolific an in materie de scris din 2009 incoace...pe vremea cand eram la liceu. A ajutat mult linistea mea sufleteasca si stabilitatea. Parca intreg timpul a fost de partea mea. Sunt recunoscator pentru asta. Pentru ca a fost un an mai bun decat as fi sperat vreodata.

*

Am un milion de idei, un milion de scopuri, un milion de pretentii ce ard sa fie indeplinite. Un milion de vise si din pacate doar un numar limitat de ani in care sa ating toate acestea. Privesc de multe ori cu tristete in urma si-mi dau seama ca uneori mi-am irosit timpul cu lucruri care poate nu-si meritau atentia. Mi-am hranit sufletul cu o ura deloc necesara, chiar si-acum in ultimele luni. Stau uneori si ma intreb de unde vine atata manie, atata furie, atata inversunare. Ce ma conduce in acele momente de incoerenta? De ce uneori simt ca pierd controlul? Si ce este cel mai important - cum o sa reusesc sa trec peste lucrurile astea si cum o sa reusesc sa devin persoana pe care chiar eu o doresc?
Intotdeauna mi-am zis ca momentul meu actual este cel mai lucid si mai plin de intelepciune dar acum stau si ma gandesc doar la cum as vrea sa evoluez mai mult si cum momentul actual este unul nesatisfacator. Am o sete de cunoastere pe care n-am mai simtit-o pana acum si pe care nu reusesc sa o satisfac pentru ca factorul cotidian imi intra tot timpul in cale. Ma ingrozesc gandurile despre viitor. Ma ingrozesc tiparele astea care ne tot sunt impuse de lume. Pentru ca desi ne dam a fi o rasa libera, superioara si inteligenta, suntem totusi ingraditi in neputinta de a nu face decat ce fac si alte miliarde de oameni si fara vreun scop anume. Asta sa fie oare singurul scop al existentei noastre, urmarea tiparelor? Nu se gaseste chiar nimic dincolo de paravanul asta sufocant? Si este intr-adevar viata noastra prea scurta pentru cate posibilitati ne sunt oferite sau pur si simplu vorbeste iratiunea din mine?
Sa fie oare scopul omului acela de-a-si ingradi spiritul liber, de a-l tine in frau ca pe o fiara? Si ce s-ar intampla oare daca l-am elibera in aceasta lume dominata de clone, clisee si tipare? Probabil ne-am autodistruge.

*

Pentru ca se obisnuieste sa se ureze lucruri la sfarsit de an, o sa fac si eu asta, insa intr-un alt mod. In primul rand nu ma voi adresa nimanui, pentru ca nu ma consider indeajuns de bun incat sa pot da sfaturi altora. Asa ca asta este numai si numai pentru mine. Nu sunt defel un pesimist si nici macar tendinte autodistructive nu am dar se aduna nori negri in zare si nu imi place deloc ce vad.

Nu sunt deloc urechi pentru ceea ce am eu de spus. Altii mai mari ca mine probabil ca le-au spus deja si nu au fost ascultati. Dar eu o fac pentru mine, pentru scris, pentru motivele mai sus-mentionate.

As indrazni sa indemn la mai multa cumpatare in cel mai ne-religios / laic mod cu putinta. Tot acest consum are tendinta sa ne innebuneasca, sa ne ia mintile si sa faca din noi niste consumatori haotici. Ar fi de asemenea mai bine sa dam jos perdelele acestei lumi idealizate in care multi traim. Gandurile marete nu-si mai au locul acum pentru ca timpul nu va raspunde cu nimic altceva decat cu dezamagire. Nu zic sa nu visam sau sa nu ne facem planuri. Dar sa o facem pentru noi, pentru sufletul nostru.

Hobby-uri, pasiuni - profita la maxim de ele si gusta fiecare placere pe care viata ti-o intinde pentru ca nu poti niciodata sa stii cand acel dulce moment va fi si ultimul rasarit de soare de pe strada ta. 

Si cel mai important - tineti pe cei dragi cat mai aproape. Nu-i lasati sa va alunece din imbratisare. Veti vedea ca lumea este un camp de bataie iar altii, pana la proba contrarie, sunt inamici. Cei dragi sunt singurii nostri aliati si trebuie pretuiti, iubiti si ingrijiti. Daca sentimentele sunt sincere atunci si voi veti primi aceeasi ocrotire.

Sper sa ma insel, dar in momentul asta eu vad lumea foarte intunecata si lipsita de sperante adevarate. Asa ca va urez tuturor sa supravietuiti tinand cont ce tot ce am scris mai sus. Sper sa ma insel...dar tare frica-mi este sa am cumva dreptate.

Rezumat muzical 2011

Cred ca a devenit putin cam evident ca blogul asta are foarte multe lucruri legate de muzica pe el. O chestie care ma caracterizeaza, as spune si e drept ca gusturile mele au evoluat foarte mult fata de primii ani de rockareala cand cunostintele mele se limitau doar la Metallica, Godsmack si Iris.
M-am obisnuit sa astern cateva randuri aici legat de fiecare album nou sau chiar piesa noua pe care incep sa o ascult constant. Si desi am bifat in scris mare parte din ce am ascultat in 2011, au ramas cateva care nu si-au gasit loc in programul meu incarcat sau in cheful necesar unui astfel de articol.

Asadar, pe langa ce am postat deja anul asta, au mai aparut in materie de muzica (care sa ma intereseze pe mine, desigur):

1.Superheavy - Superheavy - albumul de debut al super-grupului format din incantatoarea Joss Stone, Damian Marley - mandrul urmas a lui Bob, pestritul Mick Jagger, Dave Stewart si A.R. Rahman. A iesit o struto-camila ce inglobeaza genurile tuturor artistilor enumarti mai sus - deci soul + reggae + rock + pop + influente indiene. Materialul suna excelent si cel putin 4-5 piese ies in evidenta si imi par grozave(Superheavy, Miracle Worker, Energy, Mahyia, Sayameva Jayate, I Can't Take It Anymore). Un amestec atat de proaspat si de inspirat nu am mai auzit de mult in muzica mainstream. Un amestec de voci bune, muzicieni experimentati si mult entuziasm. Eram sceptic initial la prezenta lui Jagger. Cel putin la Miracle Worker suna dubios dar m-am obisnuit cu el si nu vad formula completa fara costumul lui roz.

2. Anthrax - Worship Music - Oricat mi-au placut live, nu se lipesc deloc de mine acasa. Nu ma pot forta sa-mi placa intr-atat de mult incat sa-i ascult cateva ore bune fara sa ma plictisesc. Worship Music este un album thrash cat se poate de clasic. Unii-l considera un succes. Eu il vad destul de plictisitor si plin de riff-uri repetitive. Sunt cateva bijuterii de acorduri metal, fara indoiala dar nu este atins pragul ala care face diferenta dintre o piesa ok si una cu adevarat buna. Highlight-ul principal este evident constituit de solistul Joey Belladonna, intors in trupa dupa foarte mult timp. Omul m-a lasat masca la Romexpo in 2010 (intr-un mod pozitiv) dar in format mp3 suna efectiv...enervant. Efectiv nu l-am putut digera. Pana una alta ii apreciez pe Scott Ian & Co. pentru ca-s simpatici si buni prieteni cu Metallica. Si au Caught In A Mosh, care e o piesa foarte fun.

3.Evanescence - Evanescence. Mi-am adus aminte ca pe vremea cand eram eu mic, ascultam Bring Me To Life. Au mai existat si alte asa-zise hit-uri. De My Immortal  nici nu mai zic. Toate fetele de pana-n 17 ani suspinau si lesinau pe adormeala aia de melodie. Am zis sa le dau o sansa. Inca ma intreb de ce o trupa cu alte doua albume la activ simte nevoie sa si-l denumeasca pe al treilea cu propriul nume dar si Metallica a facut idiotenia asta asa ca nu mai comentez. Albumul in sine este foarte generic dar a avut un mare hit in What You Want. Care nu este chiar atat de rea. Un lucru e clar, duduia Amy Lee are voce dar nu canta nimic interesant de multe ori. Aici o face. Pacat de chitara generica si riff-ul reciclat de milioane de trupe rock de pe planeta asta. Si asa mi-am adus aminte de ce nu prea suport eu trupele americane din garda asta noua a metal-ului. In primul rand datorita chitarii generice, cu un ton noroios si de multe ori neinteligibil. Cu mici exceptii, cam asa sta treaba.

4.Mastodon - The Hunter. Desi nu m-au convins cu intregul material, piesa Curl of the Burl a fost o noua revelatie pentru mine. Nu credeam vreodata ca o piesa metal poate avea un refren atat de catchy. Un groove bestial care din pacate nu mai apare nicaieri pe album si un duet bestial intre bassist si unul dintre chitaristi. Restul materialului este ceva mai fidel stilului clasic al celor de la Mastodon, stil care nu ma satisface foarte tare dar Curl of the Burl...holy shit ce piesa! Black Tongue si The Sparrow sunt destul de ascultabile totusi...

5. Motorhead - The World Is Yours . Asta e discutabil pentru anul 2011 pentru ca a aparut la cumpana dintre 2010 si 2011 dar eu l-am ascultat abia prin ianuarie deci o sa-l consider de anul asta. Same old stuff in ceea ce-i priveste pe Lemmy & Co. But the old stuff are incredibly cool so new stuff is also cool. Album de rock n'roll dopat cu speed si heavy in bunul stil Motorhead. Lemmy is God! De ascultat neaparat : Get Back In Line si Bye Bye Bitch Bye Bye.

Atat. Va las cu Curl of the Burl...pentru ca e geniala!!!

Unde-mi sunt desenele animate?...

Desi am televizor acolo unde stau in Bucuresti, ma uit foarte rar la el pentru ca oricum nu gasesc nimic interesant. Internetul tine loc de toate. Dar am ajuns acasa de mai bine de-o saptamana si laptopul micut al mamei nu ma satisface deloc, nu ruleaza jocuri, boxele sunt nasoale si mai are si Vista. Da, imi e dor de PC-ul meu iubit.
Nevoia m-a impins sa apelez la tv. Si de dragul copilariei de mult apuse, de dragul relaxarii sau a amuzamentului...vreau si eu sa vad niste desene animate. Dezamagirea nu a intarziat sa apara. Serios, acum habar n-am daca copiii din ziua de azi chiar sunt indobitociti de ce se da zilele astea la tv si cumva isi merita soarta pentru ca sunt de acord sa consume programele alea sau daca ar trebui compatimiti pentru ca ei nu au si nici nu vor avea vreodata desenele animate superbe care mi-au marcat mie copilaria.

FoxKids a fost un moment important pentru televizoarele romanesti, ajungand la un moment dat cu audienta undeva mai sus decat TVR2. FoxKids a fost indiscutabil postul meu preferat multa vreme. Cand si-au schimbat conducerea si formatul, am agreat si Jetix pentru ca nu era atat de rau. Seriale interesante continuau sa apara neuitand sa acorde respectul cuvenit clasicelor ce erau date periodic. Apoi intr-o buna zi au aparut hipsterii astia de care acum nu mai scapam. Pseudo-rockerasii cu freze emo, haine sclipicioase si glume cretine.Fetite si baieti, toti de 1,60 inaltime scosi din reviste pop. Au aparut incet-incet pana cand au acaparat totul. Au demolat Jetix si au creat Disney Channel. Care nici macar nu difuzeaza lucruri care au marcat existenta Disney. Nu, difuzeaza numai mizerii cu ratatii mai sus-mentionati. La un moment dat pareau ca vor echilibra cumva cu desene animate relativ ok dar au disparut rapid si alea. Acum avem numai hane montane, vrajitori de la mama dracu', pop-houseri care se dau rockeri si tot asa. Numai actori de mana a douazecea, toti dublati de niste voci incredibil de retardate. Acum serios, toate vocile sunt de-a dreptul idioate si nu numai ca inrautatesc calitatea si-asa indoielnica a programelor dar te fac efectiv sa vrei sa arunci cu ceva in televizor. Si unde-s desenele? De ce-s numai capetele astea patrate care se repeta la infinit?

Unde e Louie? Unde-s copiii de la 402? Andy? Spiderman? X-Men? Chiar si in romana erau suportabili pentru ca pe vremea aia, actorii care dublau chiar isi dadeau interesul si daruirea necesara pentru a face totul sa sune decent. Daca ma intrebati pe mine, Louie suna mai misto in romana. La fel si Copiii de la 402. Of...vremuri.

Cartoon Network a ajuns doar o umbra din ce a fost. Rar de tot mai prind un Tom & Jerry sau un Dexter's Lab in timp ce multe alte clasice au disparut pentru totdeauna. A ramas mizeria aia de Scooby Doo care nu mi-a placut niciodata in engleza si care in romana suna precum un cover pop la Metallica. In schimb se da permanent Ben10 care desi a pornit interesant a devenit o mare penibilitate, un ocazional Star Wars Clone Wars dublat cu picioarele si multe, multe desene retardate care m-au facut sa-mi dau seama ca nu se mai urmareste desteptarea copiilor cu desenele. Nu. Se urmareste indobitocirea lor. Roboti docili facuti sa nu gandeasca pentru ei ci sa urmeze normele impuse de personajele alea idioate.

Stiu ca o parte din programele de care mi-e dor sunt date pe un canal alternativ pe care insa nu-l prind. Prind doar Boomerang care are 3-4 seriale vechi, foarte misto de altfel, dar care se repeta pana la refuz. Eu intr-o zi am vazut acelasi episod din Wacky Racers de 3 ori. C'mon, e ridicol!
Salvarea vine tot de la internet, desigur. Mai ales ca filmele de animatie bune ies pe banda rulanta. Dar tare as vrea uneori sa ma asez in vechiul meu pat, sa dau drumul la tv si sa intru in uitare pentru cateva ore. Dar nu pot. Sunt rupt de realitatea prezenta acolo. Tot ce vad este o lume ostila in care nu ma regasesc si cu care nu ma indentific. Cand am imbatranit asa de mult incat sa ajung macar sa gandesc asa?

P.S. Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor, dar stiti voi...Vista. E greu sa-i dai de cap.

Rădăcini

 Dacă sunteți de-o seamă cu mine, ați ajuns la acea vârstă la care simți nevoia să devii cât mai independent, mai liber. Când indiferent de relația cu părinții, vrei să te depărtezi, să-ți demonstrezi ție și altora, desigur, că te poți descurca deja singur în viață...chit că de multe ori te folosești tot de mijloacele lor financiare. Începi de regulă prin a pleca la facultate în București sau în alt oraș cu centru universitar. Și te simți bine, ești propriul tău tată și propria ta mamă. Tu iei întotdeauna deciziile în ceea ce te privește și parcă întreagă aventură se simte precum o excursie la munte prelungită.
 
 Dacă distanța dintre noul tău oraș și cel natal este mică, ai șansa de a te întoarce de câteva ori pe an. Sau dacă nu, atunci inevitabil o vei face în timpul vacanței de Crăciun. Pentru că este Crăciun și pentru că familia are întotdeauna prioritate. Și poate că ești agasat de faptul ăsta. Pentru că-ți place libertatea pe care o ai și ai vrea să continui să o ai. Și totuși...când ajungi acasă...
 
 Simți ceva nemaiîntâlnit. Te încearcă un sentiment straniu pe care credeai că-l pierdusei sau cel puțin...îl uitasei. Nu-ți vine să crezi ce bine e acasă. Și cum să nu fie? Cum să nu apreciezi că îți este pusă mâncarea pe masă zi de zi? Cum să nu te bucuri când te așezi la ține în pat și nu mai trebuie să te îngrijorezi de nimeni și nimic? Cum să nu te prindă senzația asta caldă când pentru prima data după câteva luni ești tu și numai tu în centrul atenției. Pentru că ființă ta știe de unde a plecat. În adâncul tău, în subconștient, știi că indiferent unde te-ai perindat și indiferent cât de bine este să fii pe cont propriu, când te întorci acasă, parcă totul se întoarce la un nivel de inocență și relaxare pe care într-adevăr îl uitasei.
 
 Eu de fiecare data când mă întorc în oraș simț o mare repulsie față de Constanța. Dar nu e vorba de oraș. Nu, e vorba de părinți, de casă, de siguranță pe care o ai, o siguranță unică. La București locuiesc într-unul dintre cele mai confortabile locuri cu putință, iar anul asta am avut norocul incredibil să fiu împlinit pe atât de multe planuri încât stăteam și mă întrebăm când mi se termină norocul...Și deși lucrurile merg atât de bine...E foarte mișto acasă. E bine să iei o pauză de la a nu mai avea grijă de propria persoană, chiar dacă doar pentru câteva zile. Este o experiență obligatorie pentru mine, o odihnă necesară pentru măcar două ocazii pe an.
 
 Vacanță plăcută și oriunde ați fi, îndreptați-va un gând către casă și apreciați-o așa cum n-ați mai făcut-o până acum. N-o luați că atare. Este mai specială decât credeți.

Nightwish - Imaginaerum

Tot cu muzică vă delectez şi astăzi, pentru că nu e chef şi nici timp de altceva. :) Partea bună este că avem despre ce să scriem. Doamne ajută, 2011 a fost un an îmbelşugat în muzică bună
Înainte de a începe să scriu ceva despre albumul ăsta, hai să stabilim un lucru. Anette Olzon este solista trupei şi probabil aşa va şi rămâne de-acum încolo, decât dacă nu se întâmplă o minune. Dar eu nu mi-aş pune speranţe prea mari. Da, toţi o iubim pe Tarja. Tarja este mai frumoasă, mai talentată, mai specială, mai charismatică şi cu ochii mai verzi. Dar dacă e să judecăm doar din punctul de vedere al muzicii...Nightwish a rămas aceeaşi trupă spectaculoasă. Pentru că nu Tarja făcea muzica şi nici Anette nu o face acum. Ele două sunt sunt doar nişte instrumente. Ştim cu toţii unde stă creierul trupei...

Mi-a plăcut şi încă-mi place Dark Passion Play deşi nu a avut prea multe cântece excepţionale, în raport cu Once sau Century Child. Dar oricum, bun! Şi eu am fost retincent la schimbarea solistei, dar mi-am dat seama că nu are rost să mă agit în legătură cu asta. Dacă mai vreau să ascult trupa asta, atunci voi accepta situaţia şi-o voi lua pe Anette ca atare...Culmea, lansarea albumului Imaginaerum m-a prins nerăbdător. Fiindcă mi-era dor de Nightwish şi de muzica lor epică.

Ăsta e cuvântul care descrie fără doar şi poate albumul - epic! Se vede că este structurat pentru filmul cu acelaşi nume, film pe care de asemenea îl aştept cu nerăbdare. Tot albumul, toată această cursă muzicală de o oră şi 14 minute este foarte vizuală, foarte plină de sentiment şi un sentiment cald, de film de Crăciun, amestecat cu puţin Tim Burton.
Materialul începe foarte frumos cu Taikatalvi (Winter Magic în engleză) un intro în finlandeză cântat de bassistul Marco Hietala. Marco, care are şi o voce absolut demenţială, poate una din cele mai bune din metal la ora actuală. Începutul e lent, paşnic, liniştitor. Dar călătoria abia începe...
Storytime este primul single, cu primul videoclip şi primele momente de jubilare din partea mea. Genială! Orgasmică! Cu atitudine! Superb! Classic Nightwish - chitară generică (din păcate), "riff-uri" mişto la clape de la unicul şi inegalabilul Mozart al muzicii metal - Tuomas Holopainen! şi o linie melodică a vocii absolut încântătoare. Serios, cum aţi putea să ascultaţi melodia asta şi să o judecaţi pe Anette? Sună grozav! Iar versurile...ce frumos...un început cu adevărat demn de o trupă mare.

Dacă încercaţi să vă trageţi răsuflarea după superbitatea de dinainte...n-aveţi nicio şansă. Urmează Ghost River cu un duet de toată frumuseţea între Marco şi Anette. Marco are unul dintre cele mai catchy refrene de pe tot albumul. Orchestraţia este superbă şi mi-a plăcut partea de chitară a lui Emppu de la început. Ca de obicei, piesa capătă dinamism datorită percuţiilor lui Jukka. Ca să existe cireaşa de pe tort, la un moment dat este introdus un cor de copii (ce ar fi trebuit daţi mai tare la mixaj) ce cântă refrenul, luându-se la întrecere cu Marco. Sună epic, sună un pic înfricoşător, sună grozav.
Slow, Love, Slow ne lasă să ne tragem un pic sufletul. Interesantă abordarea, un pic jazzy. Tuomas lasă clapele pentru un sunet de pian veritabil. Piesa nu devine foarte zgomotoasă nici pe final când îşi fac apariţia în peisaj Marco şi apoi întreaga orchestră simfonică. Ce-i drept asta chiar nu poate intra la metal dar sună interesant.
I Want My Tears Back este o combinaţie de Wish I Had An Angel (datorită refrenului catchy) cu Over The Hills And Far Away (datorită cimpoiului în cursă cu chitara lui Emppu) şi ceva heavy-metal clasic cu un aer optimist din anii' 80. Eu voi fi primul care vă va spune că este artă pură să-i auzi pe Tarja şi Marco pe Phantom of the Opera. Dar el şi Anette se completează atât de bine aici încât nu pot să nu mă bucur de muzică şi să o laud încă o dată pe solista suedeză.

Scaretail mi-a dat fiori. Incredibil ce efect poate avea un cor de copii. Piesa este un epic de peste 7 minute cu multe schimbări de ritm şi multe, multe instrumente. Anette sună de parcă este copilul tuturor personajelor negative din basme. She's like a witch. She's evil, I tell you...
Partea în care Marco joacă rolul de entertainer de circ...iarăşi foarte reuşită. Sună aproape grotesc într-un mod cât se poate de ok.
Arabesque acţionează ca un interludiu cu influenţe orientale, ca un fel de pauză. Iniţial mă aşteptam la o piesă gen The Siren, Tutankhamen sau Sahara. Dar nu, e destul de simpluţă şi dinamică. Ar fi mers frumos în Prince of Persia.
Turn Loose The Mermaids iarăşi m-a făcut să o apreciez pe Anette. Melodia e atât de paşnică şi vocea ei atât de liniştitoare...instrumentaţia aduce aminte de The Islander doar că Marco nu se bagă.
Rest Calm este exemplul clar de piesă care sună extraordinar de bine şi asta din cauza unei singure chestii...refrenul care-ţi rămâne blocat în minte. Asta face diferenţa dintre o piesă oarecare şi una foarte bună. Desigur, riff-ul şi ritmul de la început l-am mai auzit în cel puţin 5-6 piese Nightwish, dar nu asta e important. Important este ce iese la suprfaţă. Versuri, două voci plăcute şi încă o dată o contribuţie genială din partea corului de copii. Emppu şi-aduce aminte că este chitarist şi scoate din el un solo foarte frumuşel, aşa de final...
The Crow, The Owl and The Dove linişteşte iarăşi apele. Încă un duet frumos între cei doi mai sus menţionaţi. Foarte frumos progresează piesa până la nişte solo-uri făcute de nişte instrumente de suflat. Parcă ar fi stat mai bine pe un album Sully Erna, aşa de diferit sună faţă de ce ştim de la Nightwish.

Last of Ride of the Day e epică şi doar din cauza corului şi a riff-ului dinamic. Linia melodică a vocilor mă unge pe inimă. Urmează Song of Myself care are mai mult de 13 minute. Sunt fan al pieselor lungi dacă sunt făcute cu cap. Asta parcă se lungeşte prea mult cu lucruri pe care le-am mai auzit şi înainte la Nightwish.
Sunt şi multe pasaje vorbite şi credeţi-mă, după Lulu, nu mai suport să aud pasaje vorbite. Desigur că ar fi nedrept să compar tonalitatea aceea misterioasă şi fascinantă a lui Marco (şi a altor câteva voci necunoscute) cu zăpăcitul ăla de Lou Reed...dar hey...
Întregul material se încheie cu Imaginaerum, o piesă gândită să sintetizeze tot albumul, având bucăţi din fiecare cântec, unele orchestrate diferit, altele nu. Probabil o bucată special pentru momentul de final al filmului. Sună ca şi cum ar fi fost făcută special pentru asta.

Concluzia? Avem pe acest album unele dintre cele mai bune piese Nightwish scrise vreodată. Nu cred că este chiar cel mai bun album, am avut impresia că s-a terminat prea repede. 1 oră şi 14 minute nu e tocmai foarte mult, dar este îndestulător şi până la urmă ce-i prea lung are tendinţa să strice. Dar a mai lipsit ceva. Nu ştiu încă ce, e prea devreme să mă pronunţ. Ah, şi trebuia evidenţiat mai mult corul de copii. Foarte tare a fost corul de copii! Dar pot să selectez dintr-o răsuflare cinci dacă nu 6 cântece foarte bune de pe materialul ăsta, aşa că asta e de bine pentru mine. Un material ce merită ascultat, evident. Mai ales că întăreşte poziţia lui Anette în trupă. Ea sună mai bine decât în Dark Passion Play şi cu timpul, sper eu, o va face uitată pe Tarja.

Metallica - Beyond Magnetic (EP)

Pe 28 octombrie, trupa mea preferată a împlinit 30 de ani de existenţă! 30 de ani de muzică sinceră, 30 de ani de experimente, unele reuşite, altele mai puţin reuşite, dar au însemnat 30 de ani de curaj şi de acumulare a unui statut pe care nu mulţi îl au şi alţii doar visează să-l atingă vreodată. Doamnelor şi domnilor - cea mai bună trupă rock din istorie şi poate chiar cea mai bună trupă care a existat vreodată.
James, Lars, Kirk şi Robert au sărbătorit cum ştiu ei mai bine : în concerte. Săptămâna trecută la Fillmore, San Francisco, băieţii au ţinut 4 concerte aniversare cu tot felul de surprize, invitaţi, rarităţi, călătorii în timp ş.a.m.d. Pentru mine cel mai important toate astea a fost faptul că au avut în fiecare concert 2 piese cântate împreună cu Jason Newsted, fostul bassist. Sunt un mare fan a lui Jason şi deşi Rob este un mare artist, nu pot să nu mă bucur să văd vechea 'tallica împreună chiar şi numai pentru o ocazie specială. A cântat o grămadă de lume cu ei...de la Apocalyptica la Kid Rock, Diamond Head, Ozzy Osbourne, Geezer Butler, Lou Reed (evident...hallucination!), King Diamond şi Mercyful Fate, membrii Anthrax şi...şi...însăşi Dave Mustaine! Memorabil într-adevăr! Au fost încă mulţi alţii dar mă voi opri cu enumeratul aici.

Şi s-au cântat multe rarităţi, cea mai specială fiind probabil To Live Is To Die, instrumental închinat lui Cliff Burton şi care n-a mai fost pus în scenă live integral niciodată. A sunat ok din ce s-a auzit pe youtube, mai puţin partea lui Lars, desigur. Păcat că au evitat (din nou) Frayed Ends of Sanity. Chiar vroiam s-o aud şi pe-asta.

Pe lângă asta, în fiecare dintre cele 4 nopţi, Metallica au cântat o piesă nouă, rămasă din sesiunile de înregistrare pentru albumul Death Magnetic. Sunt piese care n-au mai avut loc sau care pur şi simplu nu-şi găseau locul în conceptul materialului din 2008. Aşa a luat naştere EP-ul Beyond Magnetic.

Sunt doar 4 cântece, dar 4 cântece solide. Nu ştiu dacă este doar euforia ascultării a ceva nou de la Metallica sau dacă mi se pare că totul sună bine după haosul provocat de Lulu dar...îmi place ce aud! La nebunie! Deşi sunt aspecte care apropie ca stil cele 4 bucăţi de Death Magnetic, sunt şi diferenţe clare şi momente care te fac să înţelegi de ce nu au încăput pe album sau de ce nu aparţineau conceptului de "moarte magnetică". Fiindcă urmărisem aprig filmuleţele de pe Mission:Metallica la vremea respectivă, ştiam bucăţi din aceste piese dar desigur că altceva este să auzi toată treaba. Săptămâna aceasta s-a lansat materialul pe iTunes.

EP-ul debutează cu Hate Train. Nu ştiu câte pot spune despre versuri. Sunt bad-ass dar nimic extrem de profund sau cu înţelesuri ascunse. După intro avem un riff care seamănă un pic prea mult cu Fuel dar se iartă în momentul în care Kirk dă drumul celui mai bestial solo Metallica de la Load încoace. Apoi începe James cu versurile. Îmi place vocea lui Hetfield pe EP-ul ăsta pentru că este mixată să fie mai clară decât sunt celelalte piese de pe DM. Producţia nu este nici pe departe aşa cum ar trebui să fie un album Metallica dar sună ceva mai bine decât dezastrul calitativ pe care l-a avut DM. Şi deşi este o piesă heavy, rapidă şi spectaculoasă, avem un refren slow, care dă un mare plus piesei. Finalul este încununat de un break-down marca Pantera şi un solo care imită deraiajul unui tren. Foarte mişto. Încă un refren şi voila! Un început frumos şi în forţă.

Just A Bullet Away avusese ca titlu provizoriu Shine şi datorită M:M căpătase statutul de mit urban pe forumurile de specialitate. Mulţi vroiau s-o audă dar şi mai mulţi credeau că asta nu se va întâmpla niciodată. Îşi merită statutul? Probabil. Se ştie despre ea că ar fi fost 90% pe album dacă James nu ar fi militat pentru The Unforgiven III ce nu era în mod special dorită de ceilalţi membri. Mă bucur că Hetfield a insistat, ador Unforgiven III şi ador şi Just A Bullet Away. Are un riff genial, versuri foarte catchy şi e heavy. Singurul aspect negativ este Lars care are o evoluţie mediocră şi repetitivă la toate cele 4 melodii, cam în acelaşi stil plictisitor de pe DM. La mijloc avem un interludiu tip Master of Puppets cu un duel frumos de chitări între Kirk şi James. Versurile aduc aminte de un film western. Unul foarte cool. Iar solo-ul de la sfârşit...delicios! O combinaţie Kirk-James de mare-mare frumuseţe.

Hell and Back are un pasaj melancolic (When the sun goes hellbound) la început pe care-l auzisem pe Mission:Metallica şi care-mi plăcuse atunci foarte mult. Am fost foarte dezamăgit când am descoperit că nu ajunsese pe versiunea finală a albumului dar vă daţi seama că am avut de ce să mă bucur acum. Este o piesă dark, nu foarte convenţională pentru stilul Metallica, oscilând permanent de la baladă la ceva relativ heavy la ceva foarte heavy şi înapoi la baladă. Procesul se reia. Versurile sunt de data aceasta extrem de intime şi personale. Eu, cel puţin, le interpretez ca fiind despre dependenţa de alcool a lui James. La breakdown-ul final, când lucrurile chiar o iau razna, Lars are şansa să strălucească dar la fel cum a făcut cu The Day That Never Comes, efectiv tratează lucrurile cu superficialitate. Păcat. Kirk în schimb străluceşte. Solo-urile de pe Beyond Magnetic sunt aproape toate peste nivelul celor de pe Death Magnetic. Nu ştiu ce s-a întâmplat dar pe astea patru am auzit doar lucruri care m-au atras din start, lucru care nu s-a întâmplat pe DM decât cu All Nightmare Long şi The Unforgiven III.

Materialul se încheie cu Rebel of Babylon care din nou are nişte versuri foarte reuşite. Pasajul de început în care se aude doar vocea lui James şi chitara încă îmi dă fiori. Apoi urmează un riff foarte thrashy şi în cele din urmă ante-refrenul care nu-mi place dar care dispare rapid din cauza refrenului genial. Încă o dată lirica lui Hetfield mă dă gata, piesa vorbind despre decăderea des-întâlnită a rockstarului de rând şi inevitabila ieşire din scenă marca Kurt Cobain. Kirk face un solo gen Slayer. Absolut incredibil! Nişte armonii de chitări, un mic jam între Lars şi Rob (fiind singurul moment în care bass-ul se aude), o întoarcere la versuri şi refren şi gata! Scurt dar intens.

Melodiile astea au venit la ţanc după dezamăgirea provocată de Lulu, dar trebuie să recunosc faptul că greşeala le este iertată. E prea mişto EP-ul ca să-mi mai pese de Lou Reed şi gemetele lui de moşneag.
Asta-i Metallica mea! Good job! Cică 2012 se anunţă cu înregistrări pentru un album nou şi o aniversare pentru The Black Album. Aşteptăm aniversarea de 30 de ani, nu?


Şi piesele...

Later Edit: evident că Trilulilu nu merge cum trebuie. Aveţi aici contul meu cu cele 4 piese.
Metallica - HATE TRAIN
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Metallica - Just A Bullet Away
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Metallica - Hell and Back
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Metallica - Rebel of Babylon
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Comentatorii...

Unul dintre primele mele scenarii realiste în ceea ce priveşte o carieră implica fotbalul, din postura de comentator. De mic mi s-a părut un aspect mişto al jocului şi parcă şi-acum mă mai surprind comentând ce se întâmplă pe ecran când mă joc Fifa. Nu aveam multe referinţe la vremea aceea legate de comentatori. Îmi plăcea Ţopescu în comentariile meciurilor vechi şi Emil Grădinescu mi se părea ok atunci când juca naţionala. Apoi am descoperit Eurosport şi pe Bogdan Cosmescu ce ţinea emisiunea EuroGoals. Foarte mişto!

Interesul mi-a pierit din cauza fotbalului în sine. Am mai scris despre asta, nu mă mai atrage absolut deloc şi parcă prefer să văd un rezumat la un meci din trecut decât să stau la tv la unul live. Cât despre comentatori, mie mi se par un dezastru. Îi detest teribil pe cei din trustul Pro. Nişte stelişti mai scârboşi şi enervanţi nu mi-a fost dat să mai văd...La Tvr sunt unii foarte plicticoşi şi la DigiSport vorbesc unii de-ţi vine să dai televizorul pe mut când îi auzi.

Sâmbătă seară am încercat să mă uit la El Clasico - Real Madrid vs Barcelona. Las la o parte meciul...deşi sincer m-am săturat ca Real să-şi ia bătaie aşa rău de la piticii ăia de la Barca. După atâtea miliarde de euro investite, serii de meciuri bune, tot sfârşesc prin a juca lamentabil cu rivalii şi să mănânce bătaie rău acasă. Nu ştiu ce naiba face Mourinho dar parcă întreg clubul ăla e blestemat.

Revenind, mă stresează foarte tare pronunţia. Toţi au pretenţia de a se arăta specialişti, poligloţi ş.a.m.d. şi totuşi fac cele mai penibile şi elementare greşeli de pronunţie. Cred că am pierdut şirul de câte ori am auzit pocit numele lui Iker Casillas sau David Villa. Pentru că într-adevăr este foarte greu să înţelegi cum se pronunţă corect particula aia "ll". În schimb sunt atât de "inteligenţi" încât să inventeze o regulă nouă de pronunţie în care se citeşte "lia". Astfel că în loc de un "i" lung cum ar fi firesc [Vi:a] ei ajung să spună [Vilia]. Fabregas a fost şi el  stricat pentru că aparent şi să citeşti un accent este foarte dificil. Deh, spaniola-i grea.

Dar pentru că fac (cică...) portugheză, mai rău mă enervează pronunţia de-aici. Las la o parte că din cauza comentatorilor am pronunţat o copilărie întreagă numele lui Luis Figo greşit (se citeşte [Figu]) dar din nou dragii noştri comentatori se dau specialişti. Îi citesc numele lui Jose Mourinho jumate în portugheză jumate în spaniolă de iese o mare harababură. Dacă Jose se citeşte cum se aude, la Mourinho, ca şi la Figo, o-ul se citeşte "u". La Cristiano Ronaldo la fel. Dacă în cazul brazilianului cu acelaşi nume pronunţia este aproximativ aceeaşi cu scrisul (brazilienii au o fonetică mai îngăduitoare), în schimb numele cocalarului de la Real Madrid ar trebui pronunţat tot cu "u" la sfârşit. Iar Cristiano ar fi cam aşa... [Crişţianu]. Asta dacă vrem să fim corecţi.

Dar nu, jurnaliştii sportivi şi comentatorii au lucruri mai bune de făcut. Sunt declaraţii de adunat de la toate nimicurile şi sunt ediţii speciale de făcut despre Steaua...şi tot aşa.
Concluzia. Nu mă mai uit la fotbal la tv. Never. Ever. Ori te enervează comentatorii, ori jucătorii că-s varză. Sâmbătă seara am avut ghinion cu amândouă.

Trooper Live @ SilverChurch

Am vrut foarte mult să-i văd după ce i-am ratat la mustaţă de vreo 3 ori în Constanţa. De data asta am fost pregătit cu bilet şi cu tot ce mai trebuie. Am intrat pentru prima dată în SilverChurch, o locaţie unde se ţin o grămadă de concerte...metal şi nu numai. Foarte mişto locaţia iar sonorizarea a fost impecabilă. Oamenii civilizaţi, liniştiţi şi puşi pe distracţie când a fost vorba de muzică.

La ora 21:00 se urcă pe scenă trupa Addiction, formată din nişte puşti foarte talentaţi pe care i-am văzut întâmplător vara asta la televizor la Festivalul Mamaia. La tv nu m-au impresionat foarte tare dar live lucrurile au stat un pic altfel. Băieţii au alternat compoziţiile lor proprii cu nişte cover-uri bine gândite pentru rockerul de rând. Astfel că am ascultat două coveruri Metallica (evident) şi una Dream Theater. Pentru o formaţie care este hulită pe tot internetul, piesele de la 'tallica au fost extrem de bine primite de public.
Cât despre trupeţi în sine...mi-a plăcut foarte, foarte, foarte mult de toboşar. Fantastic este omul. Modul în care cântă, entuziasmul, privirea fericită de pe faţa lui...m-a impresionat. Mai mult decât ceilalţi la el se simţea că-şi simte muzica în fiecare bătaie. Chitaristul de-asemenea merită urmărit. Pentru vârsta lui (16, ca şi bateristul) este fenomenal de bun. Clapele nu mi-au plăcut cum au sunat şi eu oricum nu sunt adeptul lor decât dacă au ceva interesant de spus (gen Nightwish sau Children of Bodom) iar bassistul a fost prea static ca să-mi pot da cu părerea, deşi i se auzea bine instrumentul. Solistul are vocea ok dar parcă încă-şi caută o identitate. Prea mult a variat între a fi Hetfield şi oricine altcineva. Dar da, promiţători. Îi găsiţi aici.

O oră mai târziu se trage cortina, se aprind lumânările, luminile se sting. În somn...adesea visez poeme de fantastică frumuseţe...dacă mi-aţi urmărit review-ul la ultimul album, ştiţi despre ce e vorba. Probabil unul dintre cele mai mişto piese pentru a deschide un concert. Voodoo! Avem un spectacol pirotehnic genial, un om pe picioroange şi băieţii costumaţi şi mascaţi ca nişte păpuşi voodoo. Coiotu' (aka Alin Dincă) la voce, Balaurul (aka Aurelian Dincă) la chitară, John la tobe, Oscar la bass şi Laurenţiu la cealaltă chitară ne-au oferit un show ce a durat puţin peste două ore jumătate.
A urmat Rugăciunea Soldatului tot de pe Voodoo. Măştile sunt jos, spectacolul poate să înceapă.
Băieţii au luat-o De la Începuturi...literalmente, trecând prin toate cele 6 albume. A urmat Nu Mai Contează, o piesă în stilul unui Iris de mult apus. Am ascultat şi piesa care m-a atras iremediabil de ei, piesa pe care am auzit-o live la concertul Iron Maiden din 2008...Old School Baby! Let there be Rock!
Ţipetele lui Coiotu' zguduie sala iar Balaurul este un adevărat guitar-hero. În spate, la tobe...John este o bombă de energie.
Primul moment melancolic al serii este dat de balada Scrisoare de Adio. Mă aşteptam să cânte şi tenorul Florin Georgescu cu ei, cel puţin aşa se anunţase. N-a fost să fie dar seara oricum a fost plină de surprize. Coiotu' a cântat singur dar tot a sunat bestial.

Pentru că sunt o trupă serioasă şi nişte instrumentişti capabili dar au vrut totuşi să ne-o arate...au cântat o versiune în engleză a piesei Totul e fals. Piesă care are peste 8 minute. Epuizant şi pentru ei şi pentru public dar spectaculos fără doar şi poate. În Stele era un pic mai lungă...vreo 11 minute. Au cântat-o şi pe-asta. Ne-am întors puţin la Voodoo cu Paşi de Argint. Pe-aici am început să-mi dau seama de un lucru...chitariştii sunt nişte maşinării de riff-uri bune.
A doua baladă a fost dictată de Orizonturi. Frumos şi delicat. Coiotu' ne arată o voce superbă. Nu Trebuie Să Vrei ne întoarce cu acordurile ei un pic orientale înapoi în 2008 la Rock'N'Roll Pozitiv.
Apoi Alin ia o pauză şi urmează superbul instrumental Rădăcini de lume. Surprinzător, nu Balaurul face solo-urile ci Laurenţiu care preia comanda şi este exemplar.
Suntem apoi duşi înapoi în timp pe vremea lui...Vlad Ţepeş. Urmează 3 piese de pe albumul conceptual Vlad Ţepeş - Poemele Valahiei şi anume Prizonier, Solii Turci (preferata mea) şi Vlad Ţepeş. Genial. Într-adevăr concertul n-ar fi fost complet fără ele.

După o scurtă pauză în care Alin ne povesteşte despre sursele de inspiraţie ale trupei, urmând ca Eugen Mihăiescu şi Gabi Nicolau, foşti membrii Krypton să se urce pe scenă, se să cântă piesa Fără Teamă.
Lucrurile au revenit la normal cu Doar a mea. Din nou parcă mi-aduc aminte de Iris. Dar nu, Iris-ul ăsta nu mai există. A murit cândva când manelarul ăla de Puya s-a urcat pe scenă cu ei. Acum există totuşi ceva mai bun...
17:00 - altă bucată mişto de pe Rock'N'Roll Pozitiv. Parcă n-am dat destulă atenţie la albumul ăsta la vremea respectivă.

Şi băieţii ne surprind iarăşi cu un moment acustic ce cuprinde piesele Pentru tot ce a fost, Către alte vieţi, Dorinţa şi Unde eşti. Apoi revin la instrumentele electrice pentru un final în forţă...întâi cu cea mai mişto baladă a lor...Amintiri...şi apoi cu două lovituri puternice - Tari ca Munţii !!!!! şi...Strigăăăăăăăăăăăt!!!!!! Probabil nu mai trebuie să menţionez că pe-aici mi-am pierdut vocea. Iar...
Au zis că a fost ultima piesă dar n-a fost chiar aşa. Au terminat vesel şi frumos cu Vino cu mine, invitând pe scenă pe cei doi membrii Krypton şi pe cei de la Addiction. Astfel au pus capăt unui concert superb, diversificat şi demn de cea mai bună trupă din România. Nu mai este un moft sau o simplă declaraţie să spui asta. Este o realitate. Trooper au ajuns la un profesionalism şi un statut foarte ridicat pentru nişa asta de heavy-metal / hard-rock. Având în vedere că vorbim de România, ţara unde se laudă muzica cu autotune cu piţipoance, că vezi doamne ne-ar face renumiţi peste hotare, Trooper şi-au creat o bază solidă de fani, un număr impresionant şi variat de albume şi cred eu că au devenit Irişii generaţiei noastre.

Sper doar să nu facă precum omologii lor mai bătrâni şi să ne trădeze încrederea cu mizerii de genul menţionat pe sus şi cu muzici veşnic lacrimogene.

Visuri multe in voiNu le pierdeţi pe toateE-o viaţă, nu o sutăPeste ani ai sa plângiDupă timpul de-acumHaideţi să pornim la drum.

Vin ardeii...

Red Hot Chili Peppers. Bucureşti. Arena Naţională. August.
Păcat că ultimul lor album este slăbuţ rău de tot. Din fericire rămân nişte băieţi cu nişte piese foarte reuşite. Interesant ca eveniment dar neatractiv în final, ţinând cont că vine şi Lemmy cu tot cu Motorhead.

Sursă.

Între timp mă duc joi să-i văd pe Trooper, live în SilverChurch. Evident că voi reveni cu impresii.

1 Decembrie

Deşi nu ştiu dacă avem pentru ce să fim mândri şi deşi eu sper ca data asta să se schimbe cu ceva mai relavant pentru prezentul României (poate ziua când va muri Iliescu ar putea fi desemnată sărbătoare naţională...că am scăpat de cel mai mare nenorocit...revenind...) dar e zi liberă aşa că măcar putem aprecia momentul de respiro.

Sunt împărţit şi mereu voi fi între a critica ţara şi poporul ăsta pentru ceea ce e şi între a fi mândru faţă de anumiţi români care au grijă să se abată de la reguli prin lucrurile remarcabile pe care le fac. Exemplele sunt infinite şi ar fi inutil să enumăr vreunul, fiindcă ar însemna să exclud pe alţii la fel de demni de a fi daţi dovadă.

Astăzi m-am gândit la muzică şi la un simplu mesaj. Până la proba contrarie, supravieţuim şi asta este cel mai important.



Atât.

Şi ce dacă e sărbătoare?...

N-am să înţeleg niciodată de ce este religia ortodoxă atât de bizară. Aş putea scrie romane legate de toate inutilităţile pe care le impune dogma asta. Dar pentru că astăzi este sărbătoare (da, da, la mulţi ani Andreilor/Andreelor) şi am fost confruntat în mod brutal de mama pe această temă specifică, mă voi lua de regulile unei zile "sfinte".

N-ai voie să speli. De ce? Având în vedere că oricum toată lumea a mers astăzi la muncă, cu ce mai schimbă faptul că eu astăzi am spălat nişte rufe? Şi nici măcar nu le-am spălat eu. Le-a spălat maşina. Eu doar le-am băgat acolo cu nişte detergent şi am apăsat trei butoane. Acum Dumnezeu sau Sfântul Andrei nu vor putea dormi la noapte? Furia lor se va vărsa pe mine şi mă va trăzni fulgerul? Cum am îndrăznit...auzi la mine. Să-ţi speli hainele...Mai bine rămâi cu ele jegoase. Oricum, nici nu contează că fix azi am avut timp. Nu...shame on me!

Eu sunt o persoană bazată relativ pe logică. Adică faci sau nu faci nişte lucruri pe baza unui raţionament, a unei logici. Întotdeauna trebuie să existe o explicaţie. Atunci de ce nu avem voie să spălăm de sărbători? Înţeleg că lumea ar trebui să se odihnească şi să se îmbogăţească spiritual cu ocazia acestui moment nemaipomenit care oricum se repetă de o grămadă de ori pe an, dar în fine...Şi totuşi nu s-a dat (încă) zi liberă de la stat. Deci oamenii muncesc, nu bat apa-n piuă.
Atunci? Doar spălatul este un păcat strigător la cer? Astăzi Sfântul Andrei este mai atent şi s-ar putea uita din ceruri la rufele noastre murdare sau ce? Care este explicaţia?

Dar oare spălătoriile au fost deschise astăzi? Şi dacă au fost, oare furia divină se va abate asupra lor şi toţi vor fi pedepsiţi cu un loc la căldurică acolo la subsol? Amuzant.
Şi hai să presupunem că există o conştiinţă divină care ţine cont de toate căcaturile astea inventate de nişte oameni cu mult timp liber. Dacă această entitate este atât de răzbunătoare şi pedepseşte în stânga şi dreapta, chiar asta i-ar fi prioritatea? Oamenii care spală de sărbători? Ăsta este păcatul cel mai capital? La naiba cu uciderea, furtul, desfrânarea, chipurile cioplite şi toate celelalte porunci ale lui peşte prăjit. Să moară toţi care-şi spală rufele astăzi.

Oameni buni, fiţi serioşi. Viaţa e prea scurtă ca să ne mai facem griji din astea băbeşti şi să stăm cu frică. Oare ne bate doamne-doamne dacă facem asta sau aia? Nu ştiu, stai să mă uit în Biblie că dacă nu...murim. Riiiight!

Megadeth - TH1RT3EN

Dave Mustaine şi-a făcut un obicei din a lansa albumele Megadeth în aceeaşi perioadă cu Metallica pentru ca oamenii să le poată compara şi eventual să dea câştig de cauză primilor şi să mai arunce puţin cu rahat în 'tallica pentru că este la modă.
Chestia interesantă este că într-un mod cu totul neaşteptat am ascultat piese de pe Thirteen (mă abţin să scriu titlul albumului în modul cocălăresc în care este stilizat) mai mult decât de pe...Lulu. Şi indiferent cât de jos îmi erau aşteptările legate de Lou Reed chiar credeam că va ieşi ceva mai ascultabil. Pe de altă parte Dave & Co. au ales să joace la sigur, simplu şi la obiect cu un album care poate fi categorisit foarte simplu aşa - a good ol' rocker.


Dacă într-adevăr ar fi o concurenţă între Metallica şi Megadeth şi dacă lui Mustaine chiar i-ar păsa atât de mult de comparaţiile între materialele celor două trupe, atunci Thirteen reprezintă o victorie pragmatică, inteligentă şi nu tocmai glorioasă. De ce? Pentru că nu e nimic glorios în a fi mai bun decât ceva care sună atât de lamentabil precum Lulu.
Thirteen nu este nici pe departe o capodoperă, este doar un album decent cu câteva piese simpatice ce conţin nişte momente cool. Şi care are numele Megadeth pe copertă.
Nu există nimic inovator, nimic original, nimic care să vă dea pe spate, doar o colecţie de 13 cântece relativ comerciale pentru metal-ul din ziua de azi. Aş îndrăzni să compar tonul albumului cu ce a însemnat The Black Album pentru Metallica deşi poate este exagerat pentru că acesta n-ar atinge niciodată nivelul capodoperei din 1991.

Marea problemă la Thirteen este că lipseşte cu desăvârşire un concept, ceva care să dea identitate întregului material. Şi e normal având în vedere că sunt 2 cântece scrise acum ceva timp pentru nişte jocuri video şi alte trei rămase de undeva din anii '90, un prim-single foarte reuşit şi o grămadă de alte piese nu tocmai deosebite.
Se începe cu Sudden Death, scrisă special de Dave Mustaine pentru a promova un nou joc Guitar Hero. Ţin să amintesc faptul că atunci când Metallica au promovat Death Magnetic pe GH, au fost înjuraţi de multă lume, acuzaţi că se vând la preţ de nimic etc. Culmea, nimeni n-a comentat nimic la faptul că Megadeth a urmat trendul.
Revenind la Sudden Death, nu e rea dar nici prea specială. Structura şi versurile generice chiar dau senzaţia a ceva făcut ceva pentru un joc video, cu solo-uri lungi şi plictisitoare dar care probabil sunt fun de cântat la chitara aia plastică de jucărie.

Public Enemy No.1 este din punctul meu de vedere singura perlă adevărată a albumului şi îmi place de la un capăt la altul. Super instrumente, super solo-uri, super versuri şi chiar un videoclip drăguţ, aşa cum veţi vedea mai jos. Amuzant este că l-am văzut pe Mustaine live-live şi de câteva ori live pe Youtube şi în niciun caz nu mai poate cânta atât de bine. Autotune? Tot ce se poate? Eh, cui îi pasă? Omul este un mare chitarist, asta e clar.
Whose Life (Is It Anyways?) e plictisitoare din cauza riff-ului generic de alternative, bătăiilor banale de tobe (graţie lui Shawn Dover, un toboşar decent totuşi) şi a versurilor infantile. Nu pot spune că nu m-am obişnuit cu asta de la Dave dar totuşi... Singurele părţi ascultabile sunt date de solo-urile încântătorului Chris Broderick.
We The People reuşeşte performanţa de a fi extrem de catchy prin melodicitatea vocii lui Dave şi prin ritmurile simple şi de efect. Refrenul de asemenea reprezintă un plus. Cum o reuşi Mustaine să treacă de la nişte chestii puerile la ceva atât de ok, nu ştiu.
Guns, Drugs & Money mi-a adus aminte de faptul că Nickelback se pregătesc de un nou album. Sau a ieşit deja...nu mai ştiu. Chit era că single-urile erau groaznice.
Never Dead este iarăşi mişto, chiar dacă a fost destinată unui joc video. Intro forţos, riff bărbătesc şi ceva atitudine în voce.
New Word Order este reciclată de prin anii '90 şi o să vă daţi rapid seama de ce. Fast Lane parcă este Fuel de la Metallica, doar că mai naşpa. Observ de asemenea o tendinţă în piesele Megadeth de a fi foarte megalomane, cu foarte multe eu-uri.
Black Swan a fost cică scoasă prima dată ca bonus-track pentru Youthanasia (1999). Cu excepţia intro-ului care are nişte finger-tapping mişto la chitară, restul este generic şi plictisitor.
Pentru Wrecker vă recomand să-i citiţi versurile, să vă amuzaţi şi să mergeţi mai departe. Păcat de solo-uri.
Millenium of the Blind iarăşi ar avea rădăcini în 1991 când a fost făcută demo dar doar atât. Cred şi eu...Oricum pare că a fost pusă doar ca să facă numărul magic. Aţi ghicit. E treişpe!
Deadly Nightshade are riff-uri ok şi practic intră in micul grup al pieselor bunicele de pe acest material. Este prima piesă unde-l auzim ca lumea şi pe bassistul Dave Ellefson.
Şi...13. Da piesa numărul 13 se numeşte 13 şi face parte din albumul numit 13 care este şi al 13-lea album Megadeth. Now that's mindfucking! Mustaine încearcă să fie artistico-melancolic şi să scoată din el un fel de power-ballad dar iese oarecum lamentabil, la fel ca pe Endgame unde avusese o baladă cu nume dubios. Lamentabil la versuri că aşa instrumental sună grozav. Solo-uri frumoase şi acorduri care-ţi captează atenţia.

Concluzii. Mai bun ca Lulu? Probabil că da, deşi asta nu este niciun fel de performanţă. Cum ai putea să compari un album metal cu o ciudăţenie pe care cântă o altă formaţie de metal? Multe piese de umplutură, lucru care mă dezamăgeşte, mai ales că au recunoscut că au lucrat cu mult material reciclat. Şi se vede, Public Enemy No.1 este grozavă pentru că este nouă. Cele două cu jocurile video...la fel. Bune dar nu-şi depăşesc condiţia.
În rest, arată ca o compilaţie de piese vechi nescoase până acum pe piaţă care s-au întâmplat să fie 12. A mai făcut una cu numele de 13 şi aşa a ieşit aşa-zisul concept al albumului. Nimic special, nimic remarcabil...a rocker şi-atât. Fanii vor gusta albumul. Vor fi satisfăcuţi de porţia mică de awesomeness pe care o dă orice material cu Megadeth şi vor merge mai departe. Megadeth nu sunt atât de mici încât să fie trecuţi cu vederea cu acest material dar nici atât de mari încât să aibă parte de o critică aprigă în ceea ce priveşte modestia albumului, o modestie cu care trupa se mulţumeşte. Sunt pe teren stabil şi probabil asta este cel mai important pentru ei. Oh well...

În final, nu ştiu dacă Mustaine chiar face asta dar se poate bucura liniştit. În sfârşit i-a bătut clar pe Metallica într-un album direct, fie el şi cu Lou Reed. Sincer, tot ce aştept acum este o revanşă.

Phoenix Live @ Sala Palatului

S-a întâmplat într-un mod cu totul spontan să aflu că în cadrul Unifest, Phoenix vor concerta la Sala Palatului cu intrarea gratuită pentru studenţi. Excelent!
Sala era plină până la refuz şi chiar am fost plăcut surprins să văd cât de mulţi oameni tineri s-au strâns să vadă Phoenix live, fie el concertul gratis.

Deşi pe invitaţie scria ora 19:00, Covaci & Co. s-au urcat pe scenă undeva după ora 20:00 ca nişte rockstaruri adevărate. Aşteptarea n-a mai contat în momentul în care muzica a vorbit. Aşadar - Nicolae Covaci la chitară şi voce răguşită (a recunoscut din nou că a reuşit să şi-o piardă) dar plin de energie, Ovidiu Lipan - la tobe care a fost pentru mine starul serii, Bogdan Bradu la voce, Cristi Gram la chitară solo, Dzidek Marcinkiewicz la clape (cred...) şi Volker Vaessen (din nou...cred) la bass.
Concertul a fost de zile mari. S-a început oarecum timid cu Baba Novak dar a continuat fulminant cu adevărate clasice. La Nunta mii de oameni s-au ridicat în picioare şi parcă distracţia abia atunci a început. Oricât de bine ar fi sunat trupa cu Baniciu, Neumann şi Kappl în componenţă, efectiv nu puteai ignora cât de bine au sunat aseară.
În umila mea părere Bradu cântă acum mult mai bine decât ar putea face-o Mircea Baniciu la ce 62 de ani ai săi. E drept, bassistul nu a ieşit în evidenţă aşa cum o face Ioji pe albume şi deşi îmi place Mani şi ce a făcut el pentru Phoenix la nivel instrumental, parcă dragostea de chitară e mai mare şi cum toate bucăţile respective sunt cântate genial de Cristi Gram pe electrică...

Trupa sună excelent de la un capăt la altul aşa că nu a trebuit decât să stau, să mă distrez şi să gust la maxim un recital de zile mari. Am ascultat pe rând Ochi Negri, Ochi de Ţigan (Covaci genial la acordurile de început), Mica Ţiganiadă, Meşterul Manole, Apocalipsa, Anotimpul 5. Când a venit momentul pentru În Umbra Marelui URSS, maestrul Covaci s-a scuzat pentru vocea sa dar în momentul când a dat drumul la acordurile de chitară şi a început să cânte versurile acelea memorabile, sala s-a ridicat în picioare şi l-a acoperit. Ce să mai zic? Mi-a dat fiori şi mi s-a făcut pielea găină, chiar este o melodie care te atinge.

Apoi a mai venit un solist, nu ştiu sigur cine era, care a cântat nişte piese în engleză. Omul cânta destul de nasol dacă mă întrebaţi pe mine şi falsa destul de mult. Dar din ce am priceput cred că au performat Running, Empire of Vampires, Would You Follow Me şi Stars Dance. Nu că n-ar fi sunat bine, dar solistul era cam plicticos şi aş fi preferat să-l aud mai mult pe Bogdan Bradu.

S-a revenit la spectacol cu un magistral Negru Vodă care a durat cred că mai mult de un sfert de oră. Pe lângă piesa clasică, aşa cum e ea pe album, cu acel genial riff de chitară au fost şi solo-urile. Întâi la chitară...Cristi Gram ne-a arătat că este un mare shredder. Au urmat nişte vocalize de la Bradu şi apoi un magistral solo de la unicul şi inegalabilul Ovidiu Lipan. Fenomenal. Este de departe cel mai spectaculos toboşar pe care l-am văzut vreodată live. Şi da, i-am văzut pe unii dintre cei mai buni la metal...Dave Lombardo (Slayer), Nicko McBrain (Iron Maiden), Jaska Raatikainen (Children of Bodom)...ok, hai chiar şi Lars Ulrich (Metallica) dar niciunul (mai ales Lars) nu s-a comparat cu ce spectacol a făcut Ţăndărică. Absolut bestial! Îl ascultam şi nu-mi venea să cred. Ce ritm, ce bătăi. Auzeam la un moment dat pedala bass şi era aşa de rapidă încât aveam senzaţia că-s două. Bătea în tobele alea de zici că acum se dărâmau.

A urmat piesa Vremuri. Clasică, deosebită, super!!! Şi în final...Andrii Popa desigur. Sala a cântat de s-a cutremurat tavanul. Şi cum să nu cânţi la asemenea artişti? Covaci a luat apoi cuvântul cu un acord simplu şi de efect şi a cântat...

"Fie să renască numai cel ce harAre de-a renaşte curăţit prin jarDin cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrumAstăzi ca şi mâine, pururi şi acum."

Şi s-a terminat. Cred că e de prisos să mai spun că ce am văzut marţi seara a fost cu zece clase peste ce ne-a arătat "naţionala de rock a României" astă-vară. Pe lângă că au fost mai rock, Phoenix au făcut spectacol, au cântat cu sufletul. Covaci a fost zâmbitor tot concertul, foarte galant şi comunicativ cu publicul (atât cât i-a permis gâtul să vorbească) iar despre ceilalţi v-am povestit mai sus. Încă o dată trebuie să subliniez că au fost minunaţi şi că Lipan a fost monumental live şi Covaci este un adevărat geniu pentru piesele pe care le-au cântat. Că doar el le-a scris, nu?
Mai trebuie văzuţi măcar o dată în viaţa asta.
Atât!

Phoenix - Negru Voda
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Ceaţa

(se pare că inspiraţia mi-e dezlănţuită)


Nu cunoşti cu adevărat durerea până nu o experimentezi la maxim. Doar atunci când viaţa ta se răstoarnă cu totul, când ceea ce ieri ţi se părea firesc şi banal astăzi devine un lux pe care nu-l mai poţi avea. Nu vorbesc de durerea fizică ci de cea sufletească. Atunci când simţi că ceva se rupe din tine, când vocea ţi-a rămas blocată în gât, braţele-ţi sunt grele şi moi, capul îţi vâjâie şi tot ce vrei să faci este să urli, să dai tot afară, să te răzbuni pe lumea întreagă pentru nedreptatea ta. Vrei ca furia ta să nu cunoască margini şi vrei să nu se termine niciodată. Problema este că la sfârşitul zilei nimic nu se va schimba. Moartea se va holba la tine, sfidătoare şi-ţi va spune că degeaba te dai cu capul de toţi pereţii. Degeaba ameninţi şi ţipi. Ea nu se mai întoarce iar tu nu poţi face nimic în legătură cu asta.

Amintirile-mi devin neclare de fiecare dată când încerc să mă gândesc la ea. Constat cu groază că pe măsură ce timpul trece, pare că toate acele momente trec în uitare. O altă ispravă a Morţii. După ce mi-a zâmbit nonşalant şi mi-a sfidat sentimentele şi durerea acum mă supune chinului groaznic de a uita, de a mă trimite tot mai mult în viitor şi de a mă face să îmbătrânesc. Se spune că timpul le vindecă pe toate. E o prostie, zic eu. Timpul nu vindecă nimic. Rănile rămân acolo, înrădăcinate adânc. Tot ce face timpul este să aşeze o coajă aspră şi groasă pe deasupra. La început e acolo, o ştii. O vezi, o simţi. Apoi bucata se catifelează şi durerea dispare pe moment. Când realizezi că acum ceva timp aveai ceva acolo...ceva care a dispărut, atunci rana îţi trimite un semnal.
Da, sunt încă aici, îngropată. Dar încă sângerez. Poate chiar mai mult decât la început. Doar că tu nu o ştii. Dar te voi face să nu uiţi. Nu vei putea trece niciodată peste.


Citeşte mai departe...

Revelaţii

Cât de ciudat este că îmi place foarte tare trupa asta? Şi cum se încadrează ei în lista artiştilor mei preferaţi?

Până şi noul single este marfă!

Garajul EuropaFm este o idee bună. Păcat că pe lângă artişti mişto mai invită şi rebuturi gen Inna sau Holograf. Meh...să apreciem ce avem, totuşi.

Pe plajă bate vântul...

(Pentru că simţeam nevoia să scriu din nou. Ca-n vremurile bune. Enjoy!)


Suspine

Pe plajă bate vântul. Un vânt rece şi puternic. Marea pare furioasă. Parcă ar şti ce urmează să se întâmple. Parcă ar vrea să protesteze, să-şi mărească grandoarea şi să ne cuprindă pe toţi în braţele ei. Să ne răcorească, să ne elibereze, să oprească tot răul din lume. Ar fi frumos, aş aprecia serenitatea şi frumuseţea ei. Ba chiar aş îmbrăţişa-o. Aş lăsa-o să mă ducă departe de ţărm, să mă poarte prin toate căile ei neştiute. Şi când ar termina cu mine...aş vrea să nu-mi mai rămână decât un zâmbet.
Nu mai simt frigul. A rămas doar frica. Şi culmea, nu mi-e frică de ceea ce va urma ci de necunoscut. Cum va fi oare nimicul? Negru? Alb? Se va auzi ceva? Aş vrea să se audă. Îmi place foarte mult muzica...Aş vrea să ascult o vioară!


Cândva în viitor... Anul 2xyz.

Mi se pare ironic că oricât ar pretinde omenirea că a avansat, întotdeauna vor exista cele mai primitive şi sălbatice şocuri demne de cele mai mizerabile creaturi. Căci omul chiar este cel mai teribil animal care a pus vreodată piciorul pe această lume. De asemenea, nu ştiu dacă faptul că uneori mai conştientizăm şi admitem aspectul ăsta ar trebui să ne facă se ne simţim mai bine, mai înţelepţi...sau ar trebui să ne înfioare şi să privim cu teamă la monstruozitatea propriei noastre existenţe.
În momentul când într-adevăr se întâmplă ceva rău, nimeni nu conştientizează pe moment oribilitatea lucrului, aspectul său tulburător. Poate este adrenalina. Poate este frica. Sau poate doar ne acceptăm soarta şi admitem că am avut ghinionul să ne naştem într-o perioadă ce va marca o nouă cicatrice pe faţa omenirii. Aceasta va fi probabil cea mai adâncă şi urâtă de până acum.

Citeşte mai departe...

Religie IV

Acum câteva milenii scriam despre subiectul ăsta delicat. Am apucat să adaug vreo 3 părţi, până să trec la alte lucruri. Prima.  A doua.  A treia. Revin în perioada asta pentru că am avut o experienţă inedită zilele astea legate de tema asta. Nu vă voi povesti despre asta (încă) ci îmi voi aduna gândurile mai întâi şi voi porni la drum cu o altă discuţie, aceea legată de partea materială a religiei, mai exact a creştinătăţii, mai exact a Bisericii Ortodoxe Române.

Contraziceţi-mă dacă greşesc dar eu ştiu că toate religiile de pe planeta asta încurajează bogăţia spirituală şi mai puţin pe cea materială care de foarte multe ori este trimisă undeva în plan secund şi adeseori criticată. Pentru că cele mai multe religii cred în viaţa de după, evident descurajează alergătura după bani şi-i consideră un concept inutil pentru ce va să vină. Corect?

Atunci ce este cu construcţiile astea hămesite de biserici prin România? Las la o parte Catedrala Ciordelii Neamului asupra cărei revin mai încolo şi întreb de astea mai minore care se înalţă sub ochii noştri tot mai dese, mai semeţe şi mai prost plasate în timp ce ţara moare de foame.
În Constanţa există o zonă foarte frumoasă în jurul Casei de Cultură. Există un părculeţ mic şi drăguţ şi cumva este foarte linişte şi plăcut pe-acolo. În fine, ca nuca-n perete au făcut o bisericuţă. Nu foarte mare dar îndeajuns să te streseze cu construcţia ei şi după cu prezenţa în sine. Să zicem (deşi e bullshit) că oamenii din zonă aveau nevoie de o biserică în cartier să nu mai petreacă ore pe drum. Zic că e bullshit pentru că sunt oricum grămezi de biserici printre cartierele de case. Dar s-o lăsăm aşa.

De ceva timp (fără vreo tendinţă de finalizare a lucrării) s-au apucat de construit la 10 metri de bisericuţa de mai sus o...ţineţi-vă bine...catedrală. În mijlocul unui parc mic, la bulevard. Momentan nu există decât un parc. La un moment dat umblau nişte dubioşi pe la uşi cerând donaţii pentru continuarea şi terminarea minunăţiei. Din păcate nu m-au prins pe mine acasă ci pe mama care este o persoană mult mai calmă şi respectuoasă decât de mine. Căci eu aş fi avut de spus câteva lucruri mai bine plasate. Într-adevăr era nevoie în oraş de o nouă catedrală. Cea deja existentă în oraşul vechi probabil că era suprasaturată de nunţile penibile care se tot desfăşoară acolo weekend de weekend.

Pe la mine prin cartier existau inţial două. Eu locuind la un bloc aflat pe colţul unei intersecţii în formă de "T" aveam câte una pe fiecare parte. Dacă vă aduceţi aminte eu merg la Înviere ca să mă amuz de alţii şi să mă simt eu mai bine cu propria mea persoană. Acum au mai făcut vreo două pe bulevardul adiacent străzii mele, pusă teribil între o benzinărie şi un vechi târg de legume, la un metru depărtare de stradă. Nu, normal că nu mai există trotuar...ce întrebare stupidă mai este şi asta? La ce naiba ai avea nevoie de trotuar?...

Citind presa de pe la noi, nu o dată am auzit cazuri de şcoli generale închise din diverse motive (elevi puţini, profesori puţini etc.) iar din vechea clădire au ridicat o mândră biserică. Sau au închis un spital pentru că primea ca buget de la stat vreo 80 lei pe lună. Da, dar au întemeiat un magnific şi umil lăcaş al Domnului. Biserica Ortodoxă Română, poate ştiţi, este scutită de orice fel de taxe şi impozite dar primeşte fonduri solide din partea unui stat şi-aşa cu economia la pământ.

Şi acum ajungem la parascovenia din faţa Palatului Parlamentului. Catedrala Neamului Protesc. Un post britanic a făcut un reportaj pe tema ei şi a conceptului în sine, care costă miliarde, în timp ce ţara merge din ce în ce mai prost...criza financiară, poate aţi auzit de ea. Tipic românesc. Fanatism maxim. Pragmatism zero.
Majoritatea populaţiei din România dau Biserica drept instituţia statului în care au cea mai mare încredere. În secolul 21. Şi poate ar avea vreo relevanţă dacă Biserica ar avea vreun rol real şi nu unul de figuraţie. Sau măcar dacă de dragul aparenţelor ar încerca să reprezinte cu adevărat ceea ce tot promovează.
Dacă-i întrebaţi pe cretinicioşi credincioşi, construcţiile astea sunt ceva firesc. Că ei doar cu spiritul au rămas dacă bani nu sunt (nu face nimeni conexiunea?).
Şi chiar şi-aşa, nu pot să nu mă întreb ce fel de educaţie religioasă au oamenii ăştia dacă reacţionează aşa la o chestie de bază pe care propria lor credinţă o descurajează.

Observaţi că n-am criticat dogma în sine ci m-am supus ca argument propriilor principii.  Asta de la unul care apare ateu conform statisticii lu' peşte prăjit. Un cuvânt mic şi limitat care nici pe departe nu-mi descrie convingerile spirituale dar sună mai bine decât creştin ortodox.

Trooper - Voodoo

I-am văzut şi ascultat pe Trooper prima dată în 2008 în deschidere la Iron Maiden. De-atunci am devenit fan. Piese precum Strigăt, Tari ca Munţii, Amintiri sau Dispari din ochii mei au devenit favorite instant şi nu mi-au părăsit nici până acum iPodul şi preferinţele în general.
În anul în care i-am descoperit, băieţii au scos Rock N' Roll Pozitiv de unde am cules câteva piese extrem de reuşite dar din păcate eu n-am găsit albumul să ma satisfacă pe de-a întregul. Însă maşinăria era deja pusă în mişcare şi încetul cu încetul, Trooper au început să fie pe buzele tot mai multor oameni drept cea mai bună trupă de rock/metal din România din ultimii ani. A urmat ineditul proiect Vlad Ţepes - Poemele Valahiei, un proiect curajos, un album conceptual dedicat domnitorului Ţării Româneşti. Nu ştiu dacă a avut succesul scontat, ceva atât de îndrăzneţ ar fi meritat ceva mai multă atenţie şi publicitate dar cert este că muzica era de calitate şi parcă întregul proces de scriere al trupei avansa către noi culmi.
Dacă ar fi să critic ceva la Vlad Ţepes, ar fi producţia albumului care nu mi s-a părut a fi cea mai reuşită.

A venit şi 2011 şi Trooper au scos un nou material - Voodoo! Frumos. Mi-a adus aminte instant de Black Sabbath şi a lor piesă cu Dio la voce dar şi de Godsmack şi multele lor piese cu caracter ocult. Cu aceste două mari formaţii în minte, am pornit la ascultat ceea ce avea să devină o mare, mare surpriză.

Materialul se deschide cu title-trackul. Aşadar Voodoo porneşte cu un intro vorbit şi apoi întreaga instrumentaţie se desfăşoară în cel mai încântător mod cu putinţă. Riff-uri sănătoase, versuri catchy şi per total o atmosferă mistică, demnă de numele care-l poartă. Lucurile începeau promiţător.
Rugăciunea Soldatului continuă într-un stil caracteristic Trooper. Brut, hard n'heavy şi un riff inspirat plus nişte solo-uri bestiale marca Aurelian Dincă. Balaurul este de-asemenea în umila mea opinie vedeta acestui album. Coiotu a.k.a Alin Dincă îşi face onorabil treaba cu mai multe momente memorabile la voce. Bass-ul şi tobele nu ies prea mult din tipar dar îşi îndeplinesc menirea.
Călătoria începe mai melancolic şi progresează frumos, graţie un bucăţi minunate la chitară. Nu uitaţi, Balaurul este dezlănţuit. Din punctul ăsta mă aşteptam să ne întoarcem la stilul impus de primele două cântece, mă aşteptam ca Voodoo să fie voodoo. Dar urmează...

...Vino cu mine. Care este veselă. Neobişnuit de veselă şi optimistă şi care aparent se simte ca nuca-n perete faţă de întregul concept. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi. Încet-încet mi-am dat seama a cine sună. Evident, influenţa locală a băieţilor - Iris. Dar ştiţi care-i partea bună? Influenţa este de un Iris bun, din perioda de glorie, când Minculescu & Co. făceau muzică bună. Aşa şi piesa asta. Cam comercială şi uşurică pentru standardele Trooper şi pentru eticheta heavy-metal. Merge în direcţia hard-rock? Da! Este reuşită? Categoric!!!
Şi deşi următoarele piese încep să iasă din sfera metal şi încep să sune tot mai mult a Iris, este perfect în regulă. Pentru că dacă Iris nu mai sunt în stare să facă un album decent dar în schimb cântă cu Puya toţi cocalarii, atunci să cânte Trooper muzica pe care ar trebui să o facă veteranii rockului românesc şi să o facă bine!
Viaţa e doar un vis este tot melancolică dar extrem de catchy. Încântător Coiotu', mişto bucăţile instrumentale, simplu şi la obiect.
Lumea de piatră este mai bad-ass dar tot pe stilul unui Iris de la începutul anilor '90. Îmi place aici în mod special cum se îmbină bătăile tobelor cu riff-urile de la chitară. Şi are versuri al naibii de catchy.

Noi doi revine la statutul de baladă. Avem chiar şi pian. Alin cântă chiar deosebit şi piesa are inspiraţia să nu se întindă prea mult. 2:45. Frumos şi scurt.
Unde eşti - încă una. Cu chitară acustică. Voci mişto, solo melodios. Nu prea mă atrage cum sună la versuri dar la refren şi la momentele instrumentale este chiar plăcută.
Rădăcini de lume efectiv m-a scos din visare. Un instrumental orientat în jurul chitării lui Aurelian. Un clip cu el cântând piesa asta găsiţi aici. Este de ascultat datorită acordurilor uşor balcanice, uşor folclorice de horă puse pe chitară electrică. O încântare. Şi în caz că nu ştiaţi, Balaurul este un mare, mare chitarist. Youtube stă marturie. Aici şi aici.
Scrisoare de adio arată ca un urmaş spiritual la De vei pleca de la Iris şi vine în două versiuni. Una cântată doar de Coiotu iar cealaltă în duet cu tenorul Florin Georgescu. Este încântătoare iar vocile puternice a celor doi chiar se potrivesc împreună.

Paşi de argint ne duce înapoi în sfera heavy. Dar parcă după maratonul irisist nu mai impresionează atât de mult.
Fără tine aduce ascultătorul înapoi în sfera melancolicului dar îndrăznesc să spun că sună un pic a umplutură. Poate că e normal. Suntem la a 11-a piesă deja. Şi mai urmează...
Cuvinte reci , Către alte vieţi şi Iluzie sunt mai progresive dar lipsite de acel farmec care să te facă să revii asupra lor.
Şi deşi această ultimă parte a albumului este mai slabă decât restul, Trooper încheie în forţă cu o piesă epică de 8+ minute care este un întreg amestec de progresivitate Iron Maiden, riffăreală Slayer şi cântat Metallica. Până când moartea ne va despărţi. Foarte, foarte mişto. Un sfârşit demn de un album extrem de reuşit, zic eu.

Depărtarea de sfera heavy şi avansarea către hard-rock-ul ăsta melodic predominant pe Voodoo nu mi se pare deloc tragic ci chiar inspirat. Ca întreg, găsesc Voodoo mai ascultabil decât oricare dintre precendentele albume Trooper pentru că îmbină armonios piesele dure, decise cu altele mai melodioase şi melancolice păstrând un minim de atractivitate, de catchyness, ceva foarte important pentru mine. Nu pot decât să aplaud apropierea de ceea ce obişnuia să facă Iris pe vremuri. Reprezintă o gură proaspătă de aer cu o producţie pe măsură.
Voodoo reprezintă maturitatea mult-aşteptată la o trupă precum Trooper şi are un număr minim de piese de umplutură cu mult mai multe pline de intensitate şi atractivitate.
Următoarea mişcare este să-i prind pe băieţi live în SilverChurch pe 8 decembrie ca să-i văd performând albumul ăsta inedit

Trooper - Voodoo
 
 Asculta  mai multe  audio   rock

Trooper - Scrisoare de Adio
 
 Asculta  mai multe  audio   rock

Trooper - Vino Cu Mine
 
 Asculta  mai multe  audio   rock

Cuţu-cuţu...până moare cineva

Eu mă pot declara cu mâna pe inimă un iubitor de animale. Cât am stat la casă am avut o căţeluşă adorabilă pe care am iubit-o enorm şi care mi-a frânt sufletul când a trebuit s-o părăsesc pentru că ne mutam. În zile mai vesele şi mai bune tata îşi luase ca paznic pentru magazin un dog german superb pe care am avut ocazia să-l cresc de când încăpea într-o cutie de pantofi şi până când s-a făcut mai mare ca mine.
Zău dacă n-a fost ca-n filme. Cel mai mult mi-a plăcut când l-am dus pe plajă şi am alergat ore întregi cu el. Din păcate a trebuit să renunţăm şi la el pentru că tata a închis magazinul iar bunicii de la curte sunt inepţi emoţional pentru a se ataşa de un căţel, uneori chiar şi de oameni. În fine, n-am avut pe cine să rog.

Prietena mea are un foxterrier adorabil de care m-am ataşat foarte mult şi la care ţin ca şi cum ar fi al meu. Şi într-o bună zi plănuiesc să am un câine pentru mine. Unul ca ăsta. Eu să-l cresc, eu să-l îngrijesc, eu să-l hrănesc. Să fie AL MEU, aşa cum poate ceilalţi n-au fost niciodată. Am cam deviat, nu asta vroiam iniţial să scriu.

M-am mutat în Berceni după evenimentul dramatic din Titan, la o vilă grozavă care se află într-o locaţie cumva mai la marginea oraşului. Dacă în Titan nu existau la fel de mulţi câini vagabonzi, aici sunt o puzderie. Cred că pe o arie de 5 kilometri sunt mai mulţi câini decât oameni. Pentru că există curţi în zonă, evident că toată lumea are o potaie pusă acolo să latre la oricine trece pe trotuar. Poate aţi putea să ignoraţi asta o dată, de două ori...dar până când? Mai mult, în aceeaşi zonă sunt nişte sere, service-uri şi fabrici unde vin zilnic oameni să lucreze. Paznicii sunt foarte afectuoşi şi darnici astfel încât au adunat haite întregi de patrupede. Corcituri peste corcituri...câini nesterilizaţi, unii mari cât nişte lupi cu nişte capete cât al unui urs care noaptea pun stăpânire pe zona unde se află, pentru că nu-i aşa, în secolul 21 în capitala României este normal ca noaptea să facă legea pe străzi sute de animale, nu?

Am fost atacat de cel puţin două ori. De multe ori potăile doar vor lătra, vor face zgomot fără să se apropie prea mult şi-atât, dându-mi totuşi ceva emoţii. Niciodată nu fug, niciodată nu încerc să-i provoc. Dar din când în când, atunci când colind singur străzile, atunci s-ar putea să crească tupeul în ei şi să încerce, de ce nu, să sară pe mine. Dacă ai unul în faţă e ok. Îi trimiţi câteva picioare în bot şi fuge. Dacă sunt 3-4, nu prea mari, la fel...e ok. Băi, dar ce te faci când ai de înfruntat nişte potăi imense care pari decişi să ia cina cu tine la felul principal?

Şi nimeni nu dă doi bani. Idioţii care vin la muncă îi hrănesc, îi fac mari şi puternici şi din când în când mai auzi că un copil a fost atacat sau o femeie chiar a murit din cauza unui atac. Nu-l am la inimă pe Băsescu şi deşi metoda a fost cretină şi lipsită de orice fel de etică, curăţirea generală de câini în Bucureşti (pe când era el primar) a fost un lucru bun pentru bucureşteni. Între timp, după multe borduri şi autostrăzi suspendate, primarii Bucureştiului n-au mai băgat de seamă că în foarte multe zone rasa canină este stăpână noaptea. Vai de ghinioniştii care trec pe-acolo. Ok, eu am posibilitatea unor rute alternative dar cei care n-au de ales ce fac? Strâng din dinţi şi speră că va fi ok?

Mă enervează la culme asociaţiile care pretind că ei protejează câinii vagabonzi şi în general cei care susţin că eutanasierea nu este o soluţie. Vino în Bucureşti, locuieşte constant într-o zonă plină de javre violente şi spune-mi apoi care e soluţia în condiţiile în care economia este la pământ şi ţara moare de foame. Să-i protejezi pe câini? Pe mine cine dracu' mă mai protejează, sau cumva ei au devenit mai valoroşi decât rasa umană între timp? Eutanasierea este singura soluţie, rapidă şi sigură. Animalele astea se reproduc foarte repede. Astăzi căţelul drăguţ din faţa blocului s-ar putea să se transforme într-o arătare feroce până mâine. Pentru că asta le e firea, sunt sălbăticiţi, îndobitociţi şi când trăiesc în haită îi loveşte moştenirea genetică de încep să se creadă în pădure şi pornesc la vânătoare.

Îţi plac câinii? Foarte bine. Şi mie. Ia-ţi câine şi ţine-l la tine în casă unde nu poate răni sau deranja pe nimeni aşa cum aş face şi eu dacă aş avea unul. Dar ăia care stau pe-afară şi latră ca proştii iar uneori fac mai mult rău, ăia nu ajută pe nimeni. Aşa că trebuie eliminaţi. După milioane de ani de evoluţie cred eu că ar trebui să fim capabili să prevenim genul ăsta de evenimente precum atacurile câinilor în oraş. Oraş care-i capitala României. România care cică-i ţară din Uniunea Europeană.

Între timp dobitocii de deputaţi amână legea care ar trebui să oprească definitiv circul ăsta. Pentru că de-aia-s deputaţi. Pentru că de-aia-s dobitoci. Între timp alţi mâncători de căcat îşi dau cu părerea despre cum săracele animale ar trebui salvate. Uitaţi-vă la tâmpiţeii ăştia. Habar n-au pe ce lume trăiesc şi nu pot lega trei vorbe la un loc. Dar nu numai ei sunt vinovaţi, atâta timp cât există oameni care hrănesc animalele dar nu iau acasă. Pentru că evident ca mai toate probleme din România, buba este la mentalitate.

Un iubitor de câini.

iHasNewToy II

Amazon Kindle 3rd Generation îi spune.
Ah, de când îmi doream jucărioara asta...Definiţia perfectă pentru un citit comod şi savuros, oriunde...oricând. Asta şi faptul că voi da de-acum foarte puţini bani pe cărţi. O investiţie bună pe termen lung.
Cunosc şi fraza "nu se compară cu ţinutul în mână a unei cărţi". O admit şi o respect, dar credeţi-mă că micuţul Kindle este mai dădător de dependenţă decât pare la prima vedere. Pe lângă capabilităţile evidente şi calitatea excelentă pentru citit mai are şi "speech" ca în Windows, Wi-Fi, Mp3 şi un dicţionar de la Oxford integrat.
It's a joy!

DND, sunt ocupat :) .

Sfârşit de eră

Deşi ador să duc lucrurile la final, urăsc sfârşiturile, mai ales sfârşiturile lucrurilor bune din viaţă. Acele lucruri care ţi-au creat o senzaţie specială, o plăcere deosebită.
Aseară am văzut (în sfârşit) ultima parte din Harry Potter. Adică Deathly Hallows Part II. Unul din puţinele lucruri rămase proaspete din copilăria mea a ajuns la final. După ce mama în clasa a 4-a îmi dăruia Piatra Filozofală, am rămas etern fidel cărţilor şi lui J.K. Rowling.

Ajunsesem să plâng după cărţi ca după nişte jucării. Pentru că ai mei colegi o aveau pe ultima. Iar eu nu. Mama vroia să aştept ca s-o primesc cadou de Paşti. Când am primit-o (e vorba despre Pocalul de Foc) nu m-am putut apuca de ea pentru că aveam de citit o mizerie la şcoală. Trist, vă spun.
Apoi Rao au început s-o scoată numai de Crăciun şi îmi dădea o senzaţie bestială de fiecare dată când le primeam.
Parcă toate sărbătorile de iarnă au fost mai speciale din cauza lor.
Mama a avut cărţi precum Winnetou sau Regina Margot care i-au marcat copilăria. Eu l-am avut pe Harry. Şi ce este cel mai important, Harry s-a maturizat odată cu mine, a ajuns la adolescenţă cam în acelaşi timp şi a fost personajul perfect, într-o carte perfectă, într-o lume care mai are nevoie şi de magie.

Am văzut filmul serile trecute şi deşi nu a fost nemaipomenit de bun, m-a lăsat cu un sentiment melancolic, încântător. Este sfârşitul a ceva extraordinar. Deşi mie din seria de filme nu mi-au plăcut decât primele două şi-apoi părţile 6 şi 7, a fost un sfârşit demn, spectaculos, exact aşa cum merita o colecţie atât de senzaţională.
Dacă este să o iau la rece, partea a doua din Deathly Hallows a fost parcă mult prea scurtă în comparaţie cu prima care m-a ţinut crispat pe scaun cu răsuflarea tăiată timp de două ore şi jumătate. Efectele mi s-au părut extrem de slabe la anumite faze, eu având pretenţia să văd Avatar peste tot de-acuma. De asemenea trebuia pus mai mult accent pe drama morţii unor personaje esenţiale, lucru ignorat parcă pentru a înghesui cât mai multe scene în cele două ore şi puţin din cât are filmul. Poate la o versiune Extended... Dar ce a însemnat joc actoricesc, atmosferă, sentiment - astea au mers strună.

Mulţumesc Harry Potter pentru ce-ai reprezentat în viaţa mea. Sper ca într-o bună zi şi copiii mei să aprecieze şi să iubească aceste cărţi la fel cum am făcut-o şi eu.

                                                                 Wingardium Leviosa!

Discursul "regelui"

Spuneţi-mi ce vedeţi. Sincer.
Pentru că eu văd un bătrân de 90 de ani care acum 65 de ani a fost şef de stat şi a condus România spre cea mai neagră perioadă din istorie. Şi în faţa cui ţine bătrânul ăsta un discurs? În faţa celor mai mari mizerabili oameni din România. Cei care fură milioane de oameni pe faţă. Pe mama, pe tata, pe tine, pe mine. Dacă aş fi putut, aş fi plasat o bombă acolo. Lumea ar fi fost la sfârşitul zilei un loc mai bun.

Mă uit la bătrânel.
Îl văd trăind în trecut, pretinzând cu discursul ăsta un statut pe care nu-l merită. Ce semnifică Mihai pentru România la ora actuală? Este o bucată de istorie, şi-atât. Cine are nevoie de un astfel de titlu (de rege) în ţara asta care este deja atât de mizerabilă? Cine are nevoie de unul ca Mihai având în vedere circumstanţele în care a acţionat în scurtul său mandat şi modul în care a abdicat? A abdicat. Bye bye! Nu sunt în măsură să judec sau să abordez circumstanţele în care a făcut-o. Privesc doar faptele la rece şi urmările.
A abdicat. A facut-o pentru că era mai bine pentru el, pentru familia lui. Mai rău pentru ţara pentru care ar fi jurat atâtea. Ok, pot înţelege asta. Ce caută acum înapoi? Cu ce drept? Pentru cine? Pentru ce? El nu este în stare măcar să lege trei cuvinte în limba română corect. Dar ţine discursuri în Parlament.

Tot momentul îmi provoacă o scârbă de nedescris. O sală plină de ipocriţi care-şi împart între ei titluri, pretenţii, aplauze şi respecte. Ah, de n-aţi muri mai repede, dinozauri jegoşi!

Un lucru e sigur. Discursul ăsta al "regelui" nu va lua niciun Oscar.

Lou Reed & Metallica - Lulu

M-am gândit la zeci de moduri diferite în care să încep articolul ăsta. Multe persoane cunosc ataşamentul meu deosebit faţă de Metallica. Deşi ascult sute de artişti, nenumărate genuri şi îmi place să găsesc frecvent muzică nouă şi proaspătă, Metallica rămâne trupa mea de suflet, trupa unde a început muzica şi unde se va termina (visez la o anumită piesă să fie cântată cândva la sfârşitul vieţii mele).
Indiferent de ce au scos de-a lungul timpului, am respectat deciziile lor şi am încercat de fiecare dată să privesc şi punctul lor de vedere. Iubesc fiecare părticică din primele 5 albume. Sunt fără doar şi poate - capodopere! Load şi ReLoad cresc şi ele în vârstă şi deja devin clasice acolo în nişa lor. Nu la fel de spectaculoase ca primele materiale? Probabil. Deosebite şi inspirate luate ca atare? Categoric.
St. Anger este cel mai slab album Metallica. Indiscutabil. Şi deşi are multe defecte, de la producţie la repetitivitate sau versuri uneori fără sens, pe mine mă satisfac de-acolo cel puţin 5 piese astfel încât experienţa muzicală plăcută persistă.
Death Magnetic a fost cea mai frumoasă surpriză pentru mine. Sigur că unii i-au blamat că s-au repetat. Aceiaşi care întâi i-au criticat că se depărtează de thrash-metal, apoi i-au acuzat că se întorc la el. Sincer, nu prea mi-a păsat. Este un album excelent pentru mine şi asta contează cel mai mult.
Dar nu ştiu ce să fac cu Lulu...

Sincer, habar n-aveam cine-i Lou Reed până în 2009 când a cântat cu Metallica la Rock N'Roll Hall of Fame piesa Sweet Jane aparţinând vechii trupe a lui Reed - Velvet Underground. Nici măcar n-am băgat în seamă momentul fiind fermecat de reprezentaţia cu Ozzy Osbourne şi cea cu Ray Davies (The Kinks) (care avea să dea naştere unui cover bestial). Momentul lui Lou cu Metallica mi s-a părut cel puţin jenant. Adică ok, băieţii au cântat la instrumente bine, ca de obicei. Kirk a avut un solo frumos ş.a.m.d. Dar Reed cânta de zici că era sufocat sau senil. Era ca un moşneguţ care-şi certa nepoţii sau care-şi povestea gloriile demult apuse.

Când s-a anunţat Lulu m-am gândit că treaba se va schimba. Vreau să spun...şi Dave Mustaine sună groaznic live dar în studio îşi face treaba, unde mai pui că este şi un bun compozitor. M-am gândit că Lou Reed, la cât de frumos vorbesc Metallica de el, este un Mozart al muzicii rock al anilor '70. N-a fost să fie. Tot ce-am găsit din vechiile sale lucrări a fost o muzică frivolă, plictisitoare, cântată la fel de prost ca la Rock N'Roll Hall of Fame. Hai să ascultăm muzica, mi-am spus. Metallica au mai făcut aur şi din lucruri mai dubioase.
A ieşit în septembrie aşa-zisul single, intitulat The View. Un riff monoton, repetat 5 minute, un ritm care sună rău parcă din primele 10 secunde şi Lou Reed vorbind nişte versuri peste instrumente fără niciun fel de muzicalitate. Îmi aduce aminte de Păunescu. Apoi un fel de refren în care James Hetfield strigă disperat "I am a table...". Okay...deja începusem să devin scceptic.

Dar hai să vedem ce este de fapt Lulu. Este un concept muzical bazat pe nişte controversate piese de teatru germane. Lulu este o prostituată...cred. Şi moare. Şi intreg conceptul e dark, gritty şi disturbing. Ok, Lou, whatever.

A ieşit albumul pe internet. Hai sa-l ascult! Fiecare piesă merge după acelaşi tipar idiot, neinspirat şi lipsit de melodicitate prezent în The View. Hetfield are foarte puţine momente în care cântă. Prea puţine ca să conteze. Tobele lui Lars sună de multe ori de parcă se încălzeşte înainte de concert. Bass-ul lui Robert Trujillo n-am stat să-l caut iar Kirk Hammett cred că era plecat la baie când au înregistrat pentru că nu se aude...deloc. Lou Reed n-ar putea să sune bine la voce nici dacă viaţa lui ar depinde de asta. Iar faptul că intonează ceva precum un moşneag nu ajută. Instrumentele sună ok dar scot "pe gură" nişte riff-uri sau ritmuri plictisitoare care se repetă minute întregi (avem piese de 4, 5, 6, 7, 8, 11 şi 19 minute). Nu ştiu dacă chiar are rost să iau fiecare melodie în parte...dar hai să le vedem, de amorul artei.

Din prima piesă îmi dau seama că Lou Reed nu ştie cu ce se mănâncă Metallica. Niciodată nu începi un album Metallica cu o piesă lentă. Ah uit! Trebuie să respecte povestea. Brandenburg Gate are un scurt moment acustic urmat de un riff care se repetă şi se repetă şi se repetă. Lou Reed urlă de parcă instrumentele celor de la Metallica sunt date prea tare în studio şi nu poate face faţă. Mă întreb dacă a trebuit resuscitat vreun moment în timpul înregistrărilor. James începe şi el să strige fără vreun sens (cam ca la Sweet Jane) - Small town girl. Şi e doar începutul.
The View v-am spus cam cum este mai sus. Singurul moment ascultabil este când Reed tace din gură, Metallica preia şi urcă puţin ritmul doar ca să-l auzim pe Hetfield cum pretinde că este o masă. Prea puţin pentru un single. Prea puţin pentru puţinele momente ok de pe acest...album.

Pumping Blood m-a dus cu gândul la Slayer. Nu ştiu de ce. Am fost crunt dezamăgit. Un riff slăbuţ tare (un pic asemănător cu The Judas Kiss) îi ţine isonul lui Lou Reed care geme ca un muribund titlul piesei. Şi-apoi devine lentă, apoi iar rapidă. Pe fundal se aude un gâjâit stresant. Un instrument electronic probabil. Şi cam atât. Riff-urile care urmează sunt atât de generice... Oh James, ştiu că poţi mai mult de-atât pentru că ştiu că de fapt n-ai vrut să le dai riff-uri mai bune. Nu ştiu de ce toată chestia asta sună a Lars până la urmă.

Mistress Dread e heavy! Şi-atât. Riff-ul principal este împrumutat...puţin din Disposable Heroes, puţin din Dyers Eve. Şi ar fi ok. Dacă nu s-ar repeta timp de 7 minute şi dacă Lou Reed ar închide naibii gura! Deci zău, sună groaznic şi versurile nu sunt deloc inteligente şi cu înţeles ascuns. Înţeles ascuns are Outlaw Torn, Bleeding Me, Master Of Puppets...băi, până şi So What are mai multă profunzime.
Iced Honey parcă ar fi Sweet Jane. Atenţie toată lumea! Lou nu mai intonează ci cântă. Hetfield încearcă să-l ajute dar nimic nu-l mai poate salva pe bătrânel. El trăieşte în lumea lui.

Urmează o bucată de 11 minute, numită Cheat On Me. 3 minute se aude numai o vâjâială. Apoi Reed recită.
De parcă n-ar fi îndeajuns de rău, Hetfield falsează şi el. Chitarele sunt...ca şi inexistente. Şi asta a fost discul 1. Pfiu. Hai să facem o pauză.

Dacă pe tot ce înseamnă site de rock/metal părerile au fost negative în general, am intrat de curiozitate pe forumul lui Lou Reed. Acolo, o gaşcă de intelectuali îşi dădeau cu părerea despre capodopera moşuleţului. Spuneau că este o adevărată reuşită, că heavy-ul celor de la Metallica este inedit dar că partea proastă din piese este James pe care l-au botezat "the shouting man". Ok. Deci asta era problema la piese. James care cântă 3 minute tot albumul. Nu pălăvrăgeala cretină a lui Reed.
Eu înţeleg conceptul avangardist. Înţeleg alternative-ul atunci când el chiar există. Înţeleg ca ceva să-ţi mângâie urechile dar pur şi simplu întreaga experienţă este ruinată de vocea stresantă şi de riff-urile generice şi repetitive. Asta nu este nimic avan-garde, nimic cu înţeles ascuns. Versurile sunt de-a dreptul ridicole de multe ori. Justificările de genul ăsta sunt nişte fiţe şi figuri demne de artişti neînţeleşi. În plus nu înţeleg de ce s-au băgat Metallica în nămolul ăsta. Comercial nu este şi ştiau că baza de fani metalistă va fi împotrivă, deci de ce? Amorul artei aşa-i? Dorinţa de a face ce le place? Mă temeam că vor spune asta. De data asta nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ei.

Discul 2. Here we go...
Frustration surprinde foarte bine ce tot încerc să spun despre Lou. Întreg articolul se învârte în jurul lui. Lou în sus, Lou în jos. Riff-ul iar seamănă cam prea mult cu ceva deja scris...Suicide & Redemption de data asta. Versurile sunt de-a dreptul...wow. Hai să vă dau nişte bucăţi (scoase din context ce-i drept)... spermless like a girl, salivate on your tighs, puking my guts at your feet. Este artă, băi inculţilor. Ce ştiţi voi!?

La Little Dog deja începusem să râd pentru că aveam impresia că este o glumă proastă. Metallica nu prea există aici. Dar avem 8 minute de nişte zăngăneli electronice şi de Lou care face cele mai puerile versuri de până acum. Cred că ar concura serios cu Kurt Cobain în materie de versuri stupide şi lipsite de sens. Rape me, my friend.
Dragon este pentru mine bucata de rezistenţă, în principal pentru momentul în care Reed urlă "Hallucination!". Genial! Omul este bântuit şi cântă ca atare. 11 minute. Şi multe versuri. Multe. Eu cred că dacă vor cânta vreodată live vreo piesă de-asta Matusalemică Lou nu va ţine minte versurile şi Lars ar obosi să cânte la infinit aceleaşi ritmuri plictisite. Riff-ul piesei este chiar decent. Dar te saturi de el după 7 minute în care este repetat odată cu moşulică. Încă o mostră de genialitate : the smell of your armpit, the taste of your vulva.
Materialul se încheie cu 19 minute de Junior Dad, piesa la care aparent Kirk şi James au părăsit camera în lacrimi. Nu voi comenta mai mult de-atât la adresa evenimentului. Dar versurile sunt chiar ok aici. Probabil s-a chinuit mult să le scrie de au ieşit atât de decente. Da, aş putea vedea de ce au fost impresionaţi cei doi. Atât de impresionaţi încât au furat un pic de acorduri din Unforgiven III şi din Hero of the Day. Dar oricât de ok ar fi cuvintele, vocea este execrabilă. Ultimele zece minute din cele 19 sunt doar pe post de outro. Muzical nu se mai întâmplă nimic. Şi gata. Lulu, doamnelor şi domnilor.

Oricât aş iubi Metallica nu pot lua albumul ăsta ca atare aşa cum nu voi aproba vreodată faptul că Lars şi Kirk au colaborat cu Ja Rule când Hetfield era la dezintoxicare. Erau disperaţi. Trupa murea. Acum ce sunt? Plictisiţi cu binele? Prea multă iubire? Au spus că ei au fost pe locul din spate, backing band pentru maestrul Reed. Aha, ok. De ce ar vrea vreodată Metallica să fie backingul cuiva? Înţeleg că a lor contribuţie a fost minimă dar de ce să experimentezi cu aşa ceva? Experimentatul este un lucru bun, atunci când iese ceva inedit şi ascultabil. Nu ceva care sună prost.
Nu-mi pasă de cât de inteligent şi neînţeles este Lou Reed, cântă execrabil iar versurile lui sunt îndoielnice de cele mai multe ori. Oricât de mişto ar fi creaţiile unui poet, dacă e afon, atunci nimeni nu vrea să-l audă cântând. Metallica sunt în egală măsură vinovaţi de dezastru pentru că s-au implicat în proiect (asta în primul rând) şi pentru că au creat un mediu banal şi repetitiv pentru ceva care oricum era foarte dubios şi lipsit de inspiraţie.

Singurul care are de câştigat din toată chestia asta este Lou Reed. El a primit în ultimele luni mai multă atenţie şi publicitate în media decât în întreaga sa carieră adunată. Albumul se va vinde, pentru că scrie Metallica pe el. El va lua laurii în aspectul ăsta în timp ce Metallica va primi tot rahatul criticilor şi al fanilor pentru ce este pe album. Evident. O afacere reuşită.
Ascultaţi-l, daţi-l mai departe şi învăţaţi din asta.
Singura speranţă pentru Metallica acum este să scoată un album (propriu) care să fie mai bun decât Death Magnetic. Altfel nu vor scăpa vreodată de toată ura şi prostia care se aruncă în ei. St. Anger va fi clar uitat după toată tevatura asta.

Eh, viaţa merge înainte. Muzica nu se opreşte aici. Am de ascultat şi revizuit multe albume noi...Megadeth, Mastodon, Superheavy, Anthrax şi este în curs de apariţie noul album Nightwish. Să fie într-un ceas bun!

Link.