luni, 24 octombrie 2011

Lou Reed & Metallica - Lulu


M-am gândit la zeci de moduri diferite în care să încep articolul ăsta. Multe persoane cunosc ataşamentul meu deosebit faţă de Metallica. Deşi ascult sute de artişti, nenumărate genuri şi îmi place să găsesc frecvent muzică nouă şi proaspătă, Metallica rămâne trupa mea de suflet, trupa unde a început muzica şi unde se va termina (visez la o anumită piesă să fie cântată cândva la sfârşitul vieţii mele).
Indiferent de ce au scos de-a lungul timpului, am respectat deciziile lor şi am încercat de fiecare dată să privesc şi punctul lor de vedere. Iubesc fiecare părticică din primele 5 albume. Sunt fără doar şi poate - capodopere! Load şi ReLoad cresc şi ele în vârstă şi deja devin clasice acolo în nişa lor. Nu la fel de spectaculoase ca primele materiale? Probabil. Deosebite şi inspirate luate ca atare? Categoric.
St. Anger este cel mai slab album Metallica. Indiscutabil. Şi deşi are multe defecte, de la producţie la repetitivitate sau versuri uneori fără sens, pe mine mă satisfac de-acolo cel puţin 5 piese astfel încât experienţa muzicală plăcută persistă.
Death Magnetic a fost cea mai frumoasă surpriză pentru mine. Sigur că unii i-au blamat că s-au repetat. Aceiaşi care întâi i-au criticat că se depărtează de thrash-metal, apoi i-au acuzat că se întorc la el. Sincer, nu prea mi-a păsat. Este un album excelent pentru mine şi asta contează cel mai mult.
Dar nu ştiu ce să fac cu Lulu...

Sincer, habar n-aveam cine-i Lou Reed până în 2009 când a cântat cu Metallica la Rock N'Roll Hall of Fame piesa Sweet Jane aparţinând vechii trupe a lui Reed - Velvet Underground. Nici măcar n-am băgat în seamă momentul fiind fermecat de reprezentaţia cu Ozzy Osbourne şi cea cu Ray Davies (The Kinks) (care avea să dea naştere unui cover bestial). Momentul lui Lou cu Metallica mi s-a părut cel puţin jenant. Adică ok, băieţii au cântat la instrumente bine, ca de obicei. Kirk a avut un solo frumos ş.a.m.d. Dar Reed cânta de zici că era sufocat sau senil. Era ca un moşneguţ care-şi certa nepoţii sau care-şi povestea gloriile demult apuse.

Când s-a anunţat Lulu m-am gândit că treaba se va schimba. Vreau să spun...şi Dave Mustaine sună groaznic live dar în studio îşi face treaba, unde mai pui că este şi un bun compozitor. M-am gândit că Lou Reed, la cât de frumos vorbesc Metallica de el, este un Mozart al muzicii rock al anilor '70. N-a fost să fie. Tot ce-am găsit din vechiile sale lucrări a fost o muzică frivolă, plictisitoare, cântată la fel de prost ca la Rock N'Roll Hall of Fame. Hai să ascultăm muzica, mi-am spus. Metallica au mai făcut aur şi din lucruri mai dubioase.
A ieşit în septembrie aşa-zisul single, intitulat The View. Un riff monoton, repetat 5 minute, un ritm care sună rău parcă din primele 10 secunde şi Lou Reed vorbind nişte versuri peste instrumente fără niciun fel de muzicalitate. Îmi aduce aminte de Păunescu. Apoi un fel de refren în care James Hetfield strigă disperat "I am a table...". Okay...deja începusem să devin scceptic.

Dar hai să vedem ce este de fapt Lulu. Este un concept muzical bazat pe nişte controversate piese de teatru germane. Lulu este o prostituată...cred. Şi moare. Şi intreg conceptul e dark, gritty şi disturbing. Ok, Lou, whatever.

A ieşit albumul pe internet. Hai sa-l ascult! Fiecare piesă merge după acelaşi tipar idiot, neinspirat şi lipsit de melodicitate prezent în The View. Hetfield are foarte puţine momente în care cântă. Prea puţine ca să conteze. Tobele lui Lars sună de multe ori de parcă se încălzeşte înainte de concert. Bass-ul lui Robert Trujillo n-am stat să-l caut iar Kirk Hammett cred că era plecat la baie când au înregistrat pentru că nu se aude...deloc. Lou Reed n-ar putea să sune bine la voce nici dacă viaţa lui ar depinde de asta. Iar faptul că intonează ceva precum un moşneag nu ajută. Instrumentele sună ok dar scot "pe gură" nişte riff-uri sau ritmuri plictisitoare care se repetă minute întregi (avem piese de 4, 5, 6, 7, 8, 11 şi 19 minute). Nu ştiu dacă chiar are rost să iau fiecare melodie în parte...dar hai să le vedem, de amorul artei.

Din prima piesă îmi dau seama că Lou Reed nu ştie cu ce se mănâncă Metallica. Niciodată nu începi un album Metallica cu o piesă lentă. Ah uit! Trebuie să respecte povestea. Brandenburg Gate are un scurt moment acustic urmat de un riff care se repetă şi se repetă şi se repetă. Lou Reed urlă de parcă instrumentele celor de la Metallica sunt date prea tare în studio şi nu poate face faţă. Mă întreb dacă a trebuit resuscitat vreun moment în timpul înregistrărilor. James începe şi el să strige fără vreun sens (cam ca la Sweet Jane) - Small town girl. Şi e doar începutul.
The View v-am spus cam cum este mai sus. Singurul moment ascultabil este când Reed tace din gură, Metallica preia şi urcă puţin ritmul doar ca să-l auzim pe Hetfield cum pretinde că este o masă. Prea puţin pentru un single. Prea puţin pentru puţinele momente ok de pe acest...album.

Pumping Blood m-a dus cu gândul la Slayer. Nu ştiu de ce. Am fost crunt dezamăgit. Un riff slăbuţ tare (un pic asemănător cu The Judas Kiss) îi ţine isonul lui Lou Reed care geme ca un muribund titlul piesei. Şi-apoi devine lentă, apoi iar rapidă. Pe fundal se aude un gâjâit stresant. Un instrument electronic probabil. Şi cam atât. Riff-urile care urmează sunt atât de generice... Oh James, ştiu că poţi mai mult de-atât pentru că ştiu că de fapt n-ai vrut să le dai riff-uri mai bune. Nu ştiu de ce toată chestia asta sună a Lars până la urmă.

Mistress Dread e heavy! Şi-atât. Riff-ul principal este împrumutat...puţin din Disposable Heroes, puţin din Dyers Eve. Şi ar fi ok. Dacă nu s-ar repeta timp de 7 minute şi dacă Lou Reed ar închide naibii gura! Deci zău, sună groaznic şi versurile nu sunt deloc inteligente şi cu înţeles ascuns. Înţeles ascuns are Outlaw Torn, Bleeding Me, Master Of Puppets...băi, până şi So What are mai multă profunzime.
Iced Honey parcă ar fi Sweet Jane. Atenţie toată lumea! Lou nu mai intonează ci cântă. Hetfield încearcă să-l ajute dar nimic nu-l mai poate salva pe bătrânel. El trăieşte în lumea lui.

Urmează o bucată de 11 minute, numită Cheat On Me. 3 minute se aude numai o vâjâială. Apoi Reed recită.
De parcă n-ar fi îndeajuns de rău, Hetfield falsează şi el. Chitarele sunt...ca şi inexistente. Şi asta a fost discul 1. Pfiu. Hai să facem o pauză.

Dacă pe tot ce înseamnă site de rock/metal părerile au fost negative în general, am intrat de curiozitate pe forumul lui Lou Reed. Acolo, o gaşcă de intelectuali îşi dădeau cu părerea despre capodopera moşuleţului. Spuneau că este o adevărată reuşită, că heavy-ul celor de la Metallica este inedit dar că partea proastă din piese este James pe care l-au botezat "the shouting man". Ok. Deci asta era problema la piese. James care cântă 3 minute tot albumul. Nu pălăvrăgeala cretină a lui Reed.
Eu înţeleg conceptul avangardist. Înţeleg alternative-ul atunci când el chiar există. Înţeleg ca ceva să-ţi mângâie urechile dar pur şi simplu întreaga experienţă este ruinată de vocea stresantă şi de riff-urile generice şi repetitive. Asta nu este nimic avan-garde, nimic cu înţeles ascuns. Versurile sunt de-a dreptul ridicole de multe ori. Justificările de genul ăsta sunt nişte fiţe şi figuri demne de artişti neînţeleşi. În plus nu înţeleg de ce s-au băgat Metallica în nămolul ăsta. Comercial nu este şi ştiau că baza de fani metalistă va fi împotrivă, deci de ce? Amorul artei aşa-i? Dorinţa de a face ce le place? Mă temeam că vor spune asta. De data asta nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ei.

Discul 2. Here we go...
Frustration surprinde foarte bine ce tot încerc să spun despre Lou. Întreg articolul se învârte în jurul lui. Lou în sus, Lou în jos. Riff-ul iar seamănă cam prea mult cu ceva deja scris...Suicide & Redemption de data asta. Versurile sunt de-a dreptul...wow. Hai să vă dau nişte bucăţi (scoase din context ce-i drept)... spermless like a girl, salivate on your tighs, puking my guts at your feet. Este artă, băi inculţilor. Ce ştiţi voi!?

La Little Dog deja începusem să râd pentru că aveam impresia că este o glumă proastă. Metallica nu prea există aici. Dar avem 8 minute de nişte zăngăneli electronice şi de Lou care face cele mai puerile versuri de până acum. Cred că ar concura serios cu Kurt Cobain în materie de versuri stupide şi lipsite de sens. Rape me, my friend.
Dragon este pentru mine bucata de rezistenţă, în principal pentru momentul în care Reed urlă "Hallucination!". Genial! Omul este bântuit şi cântă ca atare. 11 minute. Şi multe versuri. Multe. Eu cred că dacă vor cânta vreodată live vreo piesă de-asta Matusalemică Lou nu va ţine minte versurile şi Lars ar obosi să cânte la infinit aceleaşi ritmuri plictisite. Riff-ul piesei este chiar decent. Dar te saturi de el după 7 minute în care este repetat odată cu moşulică. Încă o mostră de genialitate : the smell of your armpit, the taste of your vulva.
Materialul se încheie cu 19 minute de Junior Dad, piesa la care aparent Kirk şi James au părăsit camera în lacrimi. Nu voi comenta mai mult de-atât la adresa evenimentului. Dar versurile sunt chiar ok aici. Probabil s-a chinuit mult să le scrie de au ieşit atât de decente. Da, aş putea vedea de ce au fost impresionaţi cei doi. Atât de impresionaţi încât au furat un pic de acorduri din Unforgiven III şi din Hero of the Day. Dar oricât de ok ar fi cuvintele, vocea este execrabilă. Ultimele zece minute din cele 19 sunt doar pe post de outro. Muzical nu se mai întâmplă nimic. Şi gata. Lulu, doamnelor şi domnilor.

Oricât aş iubi Metallica nu pot lua albumul ăsta ca atare aşa cum nu voi aproba vreodată faptul că Lars şi Kirk au colaborat cu Ja Rule când Hetfield era la dezintoxicare. Erau disperaţi. Trupa murea. Acum ce sunt? Plictisiţi cu binele? Prea multă iubire? Au spus că ei au fost pe locul din spate, backing band pentru maestrul Reed. Aha, ok. De ce ar vrea vreodată Metallica să fie backingul cuiva? Înţeleg că a lor contribuţie a fost minimă dar de ce să experimentezi cu aşa ceva? Experimentatul este un lucru bun, atunci când iese ceva inedit şi ascultabil. Nu ceva care sună prost.
Nu-mi pasă de cât de inteligent şi neînţeles este Lou Reed, cântă execrabil iar versurile lui sunt îndoielnice de cele mai multe ori. Oricât de mişto ar fi creaţiile unui poet, dacă e afon, atunci nimeni nu vrea să-l audă cântând. Metallica sunt în egală măsură vinovaţi de dezastru pentru că s-au implicat în proiect (asta în primul rând) şi pentru că au creat un mediu banal şi repetitiv pentru ceva care oricum era foarte dubios şi lipsit de inspiraţie.

Singurul care are de câştigat din toată chestia asta este Lou Reed. El a primit în ultimele luni mai multă atenţie şi publicitate în media decât în întreaga sa carieră adunată. Albumul se va vinde, pentru că scrie Metallica pe el. El va lua laurii în aspectul ăsta în timp ce Metallica va primi tot rahatul criticilor şi al fanilor pentru ce este pe album. Evident. O afacere reuşită.
Ascultaţi-l, daţi-l mai departe şi învăţaţi din asta.
Singura speranţă pentru Metallica acum este să scoată un album (propriu) care să fie mai bun decât Death Magnetic. Altfel nu vor scăpa vreodată de toată ura şi prostia care se aruncă în ei. St. Anger va fi clar uitat după toată tevatura asta.

Eh, viaţa merge înainte. Muzica nu se opreşte aici. Am de ascultat şi revizuit multe albume noi...Megadeth, Mastodon, Superheavy, Anthrax şi este în curs de apariţie noul album Nightwish. Să fie într-un ceas bun!

Link.

Un comentariu:

Anonim spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.