Megadeth - TH1RT3EN

Dave Mustaine şi-a făcut un obicei din a lansa albumele Megadeth în aceeaşi perioadă cu Metallica pentru ca oamenii să le poată compara şi eventual să dea câştig de cauză primilor şi să mai arunce puţin cu rahat în 'tallica pentru că este la modă.
Chestia interesantă este că într-un mod cu totul neaşteptat am ascultat piese de pe Thirteen (mă abţin să scriu titlul albumului în modul cocălăresc în care este stilizat) mai mult decât de pe...Lulu. Şi indiferent cât de jos îmi erau aşteptările legate de Lou Reed chiar credeam că va ieşi ceva mai ascultabil. Pe de altă parte Dave & Co. au ales să joace la sigur, simplu şi la obiect cu un album care poate fi categorisit foarte simplu aşa - a good ol' rocker.


Dacă într-adevăr ar fi o concurenţă între Metallica şi Megadeth şi dacă lui Mustaine chiar i-ar păsa atât de mult de comparaţiile între materialele celor două trupe, atunci Thirteen reprezintă o victorie pragmatică, inteligentă şi nu tocmai glorioasă. De ce? Pentru că nu e nimic glorios în a fi mai bun decât ceva care sună atât de lamentabil precum Lulu.
Thirteen nu este nici pe departe o capodoperă, este doar un album decent cu câteva piese simpatice ce conţin nişte momente cool. Şi care are numele Megadeth pe copertă.
Nu există nimic inovator, nimic original, nimic care să vă dea pe spate, doar o colecţie de 13 cântece relativ comerciale pentru metal-ul din ziua de azi. Aş îndrăzni să compar tonul albumului cu ce a însemnat The Black Album pentru Metallica deşi poate este exagerat pentru că acesta n-ar atinge niciodată nivelul capodoperei din 1991.

Marea problemă la Thirteen este că lipseşte cu desăvârşire un concept, ceva care să dea identitate întregului material. Şi e normal având în vedere că sunt 2 cântece scrise acum ceva timp pentru nişte jocuri video şi alte trei rămase de undeva din anii '90, un prim-single foarte reuşit şi o grămadă de alte piese nu tocmai deosebite.
Se începe cu Sudden Death, scrisă special de Dave Mustaine pentru a promova un nou joc Guitar Hero. Ţin să amintesc faptul că atunci când Metallica au promovat Death Magnetic pe GH, au fost înjuraţi de multă lume, acuzaţi că se vând la preţ de nimic etc. Culmea, nimeni n-a comentat nimic la faptul că Megadeth a urmat trendul.
Revenind la Sudden Death, nu e rea dar nici prea specială. Structura şi versurile generice chiar dau senzaţia a ceva făcut ceva pentru un joc video, cu solo-uri lungi şi plictisitoare dar care probabil sunt fun de cântat la chitara aia plastică de jucărie.

Public Enemy No.1 este din punctul meu de vedere singura perlă adevărată a albumului şi îmi place de la un capăt la altul. Super instrumente, super solo-uri, super versuri şi chiar un videoclip drăguţ, aşa cum veţi vedea mai jos. Amuzant este că l-am văzut pe Mustaine live-live şi de câteva ori live pe Youtube şi în niciun caz nu mai poate cânta atât de bine. Autotune? Tot ce se poate? Eh, cui îi pasă? Omul este un mare chitarist, asta e clar.
Whose Life (Is It Anyways?) e plictisitoare din cauza riff-ului generic de alternative, bătăiilor banale de tobe (graţie lui Shawn Dover, un toboşar decent totuşi) şi a versurilor infantile. Nu pot spune că nu m-am obişnuit cu asta de la Dave dar totuşi... Singurele părţi ascultabile sunt date de solo-urile încântătorului Chris Broderick.
We The People reuşeşte performanţa de a fi extrem de catchy prin melodicitatea vocii lui Dave şi prin ritmurile simple şi de efect. Refrenul de asemenea reprezintă un plus. Cum o reuşi Mustaine să treacă de la nişte chestii puerile la ceva atât de ok, nu ştiu.
Guns, Drugs & Money mi-a adus aminte de faptul că Nickelback se pregătesc de un nou album. Sau a ieşit deja...nu mai ştiu. Chit era că single-urile erau groaznice.
Never Dead este iarăşi mişto, chiar dacă a fost destinată unui joc video. Intro forţos, riff bărbătesc şi ceva atitudine în voce.
New Word Order este reciclată de prin anii '90 şi o să vă daţi rapid seama de ce. Fast Lane parcă este Fuel de la Metallica, doar că mai naşpa. Observ de asemenea o tendinţă în piesele Megadeth de a fi foarte megalomane, cu foarte multe eu-uri.
Black Swan a fost cică scoasă prima dată ca bonus-track pentru Youthanasia (1999). Cu excepţia intro-ului care are nişte finger-tapping mişto la chitară, restul este generic şi plictisitor.
Pentru Wrecker vă recomand să-i citiţi versurile, să vă amuzaţi şi să mergeţi mai departe. Păcat de solo-uri.
Millenium of the Blind iarăşi ar avea rădăcini în 1991 când a fost făcută demo dar doar atât. Cred şi eu...Oricum pare că a fost pusă doar ca să facă numărul magic. Aţi ghicit. E treişpe!
Deadly Nightshade are riff-uri ok şi practic intră in micul grup al pieselor bunicele de pe acest material. Este prima piesă unde-l auzim ca lumea şi pe bassistul Dave Ellefson.
Şi...13. Da piesa numărul 13 se numeşte 13 şi face parte din albumul numit 13 care este şi al 13-lea album Megadeth. Now that's mindfucking! Mustaine încearcă să fie artistico-melancolic şi să scoată din el un fel de power-ballad dar iese oarecum lamentabil, la fel ca pe Endgame unde avusese o baladă cu nume dubios. Lamentabil la versuri că aşa instrumental sună grozav. Solo-uri frumoase şi acorduri care-ţi captează atenţia.

Concluzii. Mai bun ca Lulu? Probabil că da, deşi asta nu este niciun fel de performanţă. Cum ai putea să compari un album metal cu o ciudăţenie pe care cântă o altă formaţie de metal? Multe piese de umplutură, lucru care mă dezamăgeşte, mai ales că au recunoscut că au lucrat cu mult material reciclat. Şi se vede, Public Enemy No.1 este grozavă pentru că este nouă. Cele două cu jocurile video...la fel. Bune dar nu-şi depăşesc condiţia.
În rest, arată ca o compilaţie de piese vechi nescoase până acum pe piaţă care s-au întâmplat să fie 12. A mai făcut una cu numele de 13 şi aşa a ieşit aşa-zisul concept al albumului. Nimic special, nimic remarcabil...a rocker şi-atât. Fanii vor gusta albumul. Vor fi satisfăcuţi de porţia mică de awesomeness pe care o dă orice material cu Megadeth şi vor merge mai departe. Megadeth nu sunt atât de mici încât să fie trecuţi cu vederea cu acest material dar nici atât de mari încât să aibă parte de o critică aprigă în ceea ce priveşte modestia albumului, o modestie cu care trupa se mulţumeşte. Sunt pe teren stabil şi probabil asta este cel mai important pentru ei. Oh well...

În final, nu ştiu dacă Mustaine chiar face asta dar se poate bucura liniştit. În sfârşit i-a bătut clar pe Metallica într-un album direct, fie el şi cu Lou Reed. Sincer, tot ce aştept acum este o revanşă.