Ceaţa

(se pare că inspiraţia mi-e dezlănţuită)


Nu cunoşti cu adevărat durerea până nu o experimentezi la maxim. Doar atunci când viaţa ta se răstoarnă cu totul, când ceea ce ieri ţi se părea firesc şi banal astăzi devine un lux pe care nu-l mai poţi avea. Nu vorbesc de durerea fizică ci de cea sufletească. Atunci când simţi că ceva se rupe din tine, când vocea ţi-a rămas blocată în gât, braţele-ţi sunt grele şi moi, capul îţi vâjâie şi tot ce vrei să faci este să urli, să dai tot afară, să te răzbuni pe lumea întreagă pentru nedreptatea ta. Vrei ca furia ta să nu cunoască margini şi vrei să nu se termine niciodată. Problema este că la sfârşitul zilei nimic nu se va schimba. Moartea se va holba la tine, sfidătoare şi-ţi va spune că degeaba te dai cu capul de toţi pereţii. Degeaba ameninţi şi ţipi. Ea nu se mai întoarce iar tu nu poţi face nimic în legătură cu asta.

Amintirile-mi devin neclare de fiecare dată când încerc să mă gândesc la ea. Constat cu groază că pe măsură ce timpul trece, pare că toate acele momente trec în uitare. O altă ispravă a Morţii. După ce mi-a zâmbit nonşalant şi mi-a sfidat sentimentele şi durerea acum mă supune chinului groaznic de a uita, de a mă trimite tot mai mult în viitor şi de a mă face să îmbătrânesc. Se spune că timpul le vindecă pe toate. E o prostie, zic eu. Timpul nu vindecă nimic. Rănile rămân acolo, înrădăcinate adânc. Tot ce face timpul este să aşeze o coajă aspră şi groasă pe deasupra. La început e acolo, o ştii. O vezi, o simţi. Apoi bucata se catifelează şi durerea dispare pe moment. Când realizezi că acum ceva timp aveai ceva acolo...ceva care a dispărut, atunci rana îţi trimite un semnal.
Da, sunt încă aici, îngropată. Dar încă sângerez. Poate chiar mai mult decât la început. Doar că tu nu o ştii. Dar te voi face să nu uiţi. Nu vei putea trece niciodată peste.


Citeşte mai departe...






Îmi amintesc! Părul ei auriu. Îmi amintesc primul sărut, prima noapte împreună. Îmi amintesc fericirea aceea imperturbabilă, acel sentiment de invicibilitate care se năştea din adâncul meu. Apoi satisfacţia dispare. Rămâne frustrarea. Durerea. Durerea. Strigătul mut care creşte în mine dar care pare că nu poate fi eliberat vreodată. Lacrimile îngheţate.
Urmele unghiilor ei pe spatele meu. Respiraţia mi se taie dintr-o dată. Sărutările ei firave pe gât. O răcoare înfiorătoare acum. S-a dus. Pentru totdeauna.

[Ceaţă.]

Cum s-a întâmplat? De ce n-am fost acolo s-o ajut? De ce nu-mi pot aminti nimic? De ce mă mai strădui? Aş mai putea oare să schimb ceva? Îmi amintesc ceaţa. Îmi amintesc mâna ei prinsă strâns de a mea. Îmi amintesc tremurul. Lătratul câinilor. Apoi totul devine ambiguu. Sunt singur. Strig după ea dar nu primesc niciun răspuns. Alerg încoace, alerg încolo. Disperarea ia loc adrenalinei şi totul dispare într-un leşin dureros care nu-mi ia cu totul cunoştinţa. Nu. Doar cât să nu mă mai mişc şi să nu mai pot vedea ceva. Sunt orb. Dar aşteptarea e acolo, o simt cum trece. Încet, dureros de încet, ca şi cum timpul însăşi s-a hotărât să mă tortureze.

[Ceaţă.]

Când mă trezesc, totul este prea târziu. Ea s-a dus. Nimeni nu ştie cum. A fost găsită doar. Ceva a luat-o. A luat-o şi m-a lăsat pe mine aici, într-o existenţă mai mizerabilă decât ar putea moartea să fie vreodată. Nu pot trăi fără ea. Cumva am murit şi eu odată cu ea, numai că am avut ghinionul să rămân aici în timp ce ea este undeva departe, prea departe de atingerile mele. Nimic nu mă poate atinge, nimic nu mă poate răni, nimic nu mă poate satisface. Totul e ca o transă în care nimic nu mai are sens. Singura întrebare este unde e ea. Deşi ştiu adevărul, pun întrebarea. Nu am curajul să privesc. Aş lua-o şi am putea muri împreună aşa cum personajele dramatice din literatură au făcut-o de-atâtea ori. Numai că asta nu este o dramă ci doar mizerabila şi scârboasa viaţă reală. Ea s-a dus iar eu sunt aici, urmărit de priviri acuzatoare care mă lasă rece şi gânduri tulburate care nu-mi dau pace.

Nu pot exprima nimic. Nu pot lăsa nimic afară. Nu pot vorbi, nu pot ţipa, nu pot plânge. Pot pur şi simplu doar să...fiu. Să fiu în timp ce acea monstruoasă durere nu-mi dă pace şi nu mă lasă nici măcar să mă vait.

Momentul în care ea este dusă...Îngropată. Aş vrea s-o fac să sune dramatic precum în filme sau cărţi. Dar...nu pot. Era soare. Era cald. Ca şi cum natura îmi râdea în nas, de parcă seara aceea fusese doar un coşmar copilăresc. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ceva s-a întâmplat. Totul s-a întâmplat. Toată existenţa mea.

[Ceaţă.]

Următoarea amintire. Eu. Acoperişul blocului. Un cuţit. Trebuie să se termine. Acum. Durerea trebuie să treacă. Trebuie să ajung la ea. Cu orice preţ. Pentru că ea merită. Merită orice. Merită totul. Nu mai este nimic pentru mine aici. Nimic nu mai are gust, culoare sau sunet. Cu ea totul va fi diferit. Va fi ca la început.
Când primele picături de sânge încep să cadă treptat din încheietura mea, durerea internă creşte timp în care cea fizică rămâne inexistentă. Sunt contrariat. Cât de departe poate merge această stare dezgustătoare? Apăs pe rană. Nimic. Aceeaşi senzaţie mută care nu mă lasă să simt nimic. Nimic!

[Ceaţă.]

Sunt purtat pe braţe. Nu mă pot mişca dar nici nu pot vorbi. Asta n-ar fi vreo schimbare oricum. Deschid ochii. Este el. Are ochii ei, aceiaşi privire blândă şi plină de bunătate. Dar e doar tatăl ei, poate singurul care nu m-a urmărit plin de ură şi suspiciune după ce s-a întâmplat...ce s-a întâmplat.
Se uită la mine cu un amestec de milă şi supărare. Dau să închid ochii la loc dar vocea lui mă ţine treaz.
Hei. Să nu îndrăzneşti, băiete! Să nu îndrăzneşti să închizi ochii. Rămâi treaz. Stai cu mine. Nu pleca şi tu aşa cum a făcut ea. Măcar tu să rămâi cu noi. Nu-mi face asta...

[Lumină.]

Deschid ochii ca să dau de un monoton salon de spital. Încheieturile îmi sunt înfăşurate în bandaje. O perfuzie îmi este înfiptă în braţ. Dau s-o mişc şi...mă doare. Mă doare! Deschid ochii larg şi sunt invadat de tot felul de senzaţii care par noi de parcă nu le-aş mai fi experimentat de sute de ani. Un miros usturător, un murmur de pe hol, un bec cu o lumină chioară. Durerea mută dinăuntrul meu a plecat...pentru moment cel puţin. Trăiesc. Şi simt.

Lacrimile mi se preling de pe obraji. În sfârşit totul iese afară. Dau să rostesc trei cuvinte dar tot ce iese este urletul meu de nervi, de frustrare, de durere, tot ce doream să dau afară de-atâta timp. Arăt ca cea mai jalnică creatură, plângând şi ţipând, fără ca cineva să mă poată auzi. Trăiesc. Şi sunt singur. Încercând să-mi iau zilele nu m-am apropiat mai mult de ea. Tot ce-am făcut a fost să pun o coajă peste rana aceea care curgea abundent. De tot ce era nevoie era un şoc.

Minutele trec şi eu obosesc. Încet, încet seacă şi lacrimile şi parcă nu rămân decât cu oboseala şi o urmă din fosta mea durere, acum secată.
Următoarele ore mă găsesc holbându-mă la un laptop, încercând să uit din nou de viaţă şi să mă afund în lucruri de pe altă lume.
O fereastră de chat, un clinchet vesel:
Ea: bună, dragule!
Ea. Chiar ea. Aceiaşi adresă, acelaşi id, acelaşi font personalizat, aceiaşi poză zâmbitoare. Dacă la început mi se pare doar o glumă proastă, mă cuprind fiori când:
Ea: stiu k esti acolo. raspunde’mi!!!
Aceleaşi prescurtări şi trucuri. Nu se poate...
Eu: Cine e acolo? Asta nu este amuzant.
Ea: nu e o gluma :))
Eu: Cum poţi să fii...nu...nu cred.
Ea: te inteleg dar e ok, nu trebuie sa asimilezi imediat. iti spun doar atat dragule, inceteaza cu prostiile
Eu: Ce...la ce te referi?
Ea: stii prea bine la c...ajunge cu toate astea. c mi s’a intamplat mie a fost o nefericire dar asta nu inseamna k viata trebuie sa stea in loc pt mine. inceteaza cu prostiile. nu’ti va fi mai bine aici decat acolo.
Eu: Dar te vreau. Vreau înapoi la tine...
Ea: din pacate uneori in viata unele lucruri nu se mai pot intampla. tu m’ai invatat asta. tu erai cel inteligent, nu? va trebui sa traiesti cumva in continuare. va fi greu dar te iubesc prea mult k sa te las sa faci vreo prostie.
Eu: Te rog...vreau înapoi...trebuie să fim împreună. Spune-mi cum s-o fac...
Ea: dragule, nu. nu exista un aici sau un acolo. toti suntem parte din lumea asta si toti avem un rol de jucat pe mai departe.
Eu: Te iubesc prea mult ca să renunţ la tine!
Ea: :) si eu te iubesc. tocmai de aceea ca o ultima dorinta iti cer sa nu mai incerci nimic. sa nu indraznesti sa nu'l asculti pe tata. traieste’ti viata dragule. eu voi fi mereu cu tine.

[Lumină.]

Am fost trezit câteva ore mai târziu. Căzusem din pat, cu tot cu laptop, care s-a spart. Accidental îmi ieşise perfuzia şi leşinasem.
Aveam un singur gând în cap şi deşi părea cel mai greu lucru de făcut, aveam de gând să-l duc la capăt. Îi voi îndeplini dorinţa.

[Sfârşit.]