Assassin's Creed Brotherhood

În primăvara anului trecut am încercat să joc Brotherhood. Seria Assassin's Creed este fascinantă chiar dacă şi enervantă în acelaşi timp dar presupun că asta reprezintă jocurile astea - o plăcere vinovată. Ştii că-ţi va face şi mult rău, dar continui, pentru că vrei să ştii ce se va întâmpla mai departe.
Spuneam că încercasem să joc Brotherhood primăvara trecută dar calculatorul a eşuat lamentabil. Placa video, RAM-ul...probabil şi procesorul (care încă este şi luptă eroic cu tot ce-l pun să întâmpine) toate erau destul de depăşite de situaţie. Jocul rula doar că arăta execrabil şi era în sine...nejucabil.

Dar a venit 2012 şi ştiţi ce investiţie minunată am făcut. După ce m-am delectat cu Arkham City şi Skyrim şi m-am oripilat de cât de nasol e Crysis 2, am zis să mă orientez spre Assassin's Creed. M-am apucat întâi să reiau partea a doua, pentru a-mi aduce aminte de aventurile lui Ezio Auditore da Firenze da Italia da...bla, bla, bla! şi apoi am pornit la drum.

Vă spun acum ca să nu uit până la sfârşit. Diferenţa dintre un joc bun şi unul prost este făcut de câţi nervi îţi verşi în faţa fiecăruia în timp ce-l joci. Ore pline de înjurături şi oftături m-au încercat jucând Assassin's Creed. În schimb nu-mi aduc aminte să mă fi enervat vreodată la Batman...
Da, seria Assassin's Creed ar trebui caracterizată prin faptul că speră către o grandoare de care este de multe ori depăşită. Bug-uri enervante, momente în care personajele nu ascultă din senin de comenzile tale şi misiuni iritante de genul "ascunde-te, nu fii detectat".

Voi continua comparaţia cu Batman şi voi spune că este singurul (ok, poate şi seria Splinter Cell) joc unde sistemul de stealth funcţionează bine. Assassin's Creed înglobează în stilul ăsta de joc al asasinului şi momente de stealth. O fac cu încăpăţânare, neînţelegând că întreg conceptul e greşit şi haotic.
Mă veţi întreba de ce mai jucăm seria asta...eh, pentru că avem o poveste fascinantă, chit că după 4 jocuri şi 3 filme de scurt-metraj habar n-avem ce dracu' se întâmplă. Asta, combinată cu nişte redări fenomenale a unor oraşe din perioada Renascentistă în care putem naviga în voie, câteva scene de acţiune bestiale, un voice-acting solid şi o atmosferă care efectiv de captivează prin magia creată, face ca nebuneala asta să-mi placă. Şi evident, nu numai mie, din moment ce mii de oameni joacă seria încă de la apariţia primul titlu.

Povestea în Brotherhood începe fix de unde ne-a lăsat AC2. Aflat undeva sub Vatican şi conversându-se cu o zeiţă...sau aşa ceva...Ezio (învingător în urmă cu cinci minute într-un sparring cu Rodrigo Borgia a.k.a Papa Alexandru al VI-lea) nu înţelege nimic, el fiind doar o marionetă pentru Desmond Miles, un asasin al zilelor noastre care încearcă să dezlege misterul artefactelor Edenului prin intermediul vizitării memoriilor strămoşilor săi. O să mă întrebaţi ce e ăla artefact al Raiului...sincer, nici eu n-am înţeles prea bine. Aparent e mărul furat de Eva din Rai. Dar povestea e mult mai complicată şi...nu duce nicăieri.
Ideea de bază este că Ezio părăseşte San Pietro pentru a se întoarce la Monteriggioni victorios. Are o noapte palpitantă în care petrece şi se culcă cu Caterina Sforza...a doua zi dimineaţă, Cesare Borgia, fiul Papei, ia cu asalt Monteriggioni, îi omoară unchiul lui Ezio.

Eroul nostru îşi pierde toate investiţiile făcute în jocul precedent, armura, sabia şi abilităţile învăţate, pentru a se trezi rănit la Roma de unde evident, trebuie să o ia de la zero. Dezamăgitoare decizie, pentru că simt efectiv că toate eforturile depuse în 2 au fost în van. Oraşul a fost distrus şi ce e mai important - armura şi sabia, dobândite în urma a ore de explorare...pierdute.
Astfel că urmează să ne petrecem timpul în Roma, care arată la fel de splendid pe cât au arătat Firenze, Venezia sau Milano în jocul precedent. Superb! De la misiuni geniale pe cupola Panteonului la infiltrări surpriză prin ruinele Colosseumului, nu lipseşte nimic!
Grafica a fost îmbunătăţită destul de mult şi parcă în sfârşit gloata oraşelor arată mai diversificat.
A fost introdusă arbaleta în arsenalul lui Ezio şi funcţionează destul de bine şi de satisfăcător, trebuie să recunosc. Au mai introdus de asemenea un sistem de recrutare de noi asasini, care pot fi apoi folosiţi să te ajute în misiuni într-un soi de hit&run. Ingenios, plus că merge destul de bine. Partea plicticoasă dar în cele din urmă necesară este eliminarea zonelor de influenţă Borgia care te lasă apoi să investeşti în clădiri, magazine ş.a.m.d. Cine ar fi crezut că cea mai bună cale de a-ţi învinge inamicii este să-i depăşeşti în domeniul imobiliar?

Dacă se întâmplă să urmăriţi The Borgias, serialul marca HBO, veţi fi dezamăgiţi să vedeţi ce personalităţi incolore sunt atât Rodrigo cât şi  Cesare sau Lucrezia în joc. Nu par niciodată îndeajuns de serioşi încât să te facă să te temi pentru soarta eroului.
Coloana sonoră este destul de ok, dar parcă suna mai frumos în 2. Dar nu s-a pus foarte mult accent pe asta, aspect care mă dezamăgeşte, că doar vorbim de un joc Ubisoft - creatorii seriei Prince of Persia.
Brotherhood părea ocazia perfectă pentru a accentua mai mult pe personajele pe care le ştim deja, dar din păcate eşuează la acest capitol. Desmond pare să intervină mai mult în poveste dar în cele din urmă tot nu aflăm nimic interesant, cu excepţia morţii (inutile, de asemenea) a unui personaj cheie.

Mici schimbări şi chestii drăguţe combinate cu un număr generos de misiuni enervante, dar cu reţeta clasică ce nu poate da greş într-un joc Assassin's Creed - toate astea fac din Brotherhood un joc ok, care nu-şi depăşeşte condiţia de interludiu. Pare scurt, incomplet, grăbit şi un pic cam de umplutură. Veţi vedea mâine, când voi revizui Revelations, următorul titlu, că nici el nu atinge exact nivelul lui AC2. Ambele sequel-uri sunt doar nişte episoade mai degrabă decât o parte solidă a unui întreg.

O experienţă mixtă, în purul stil Ubisoft.

7.50 / 10