marți, 17 mai 2011

Parintii

Varsta asta de 19-20-21 de ani e dificila din foarte multe privinte. Se sfarseste abrupt copilaria si responsabilitatile parca pica in cascade (ma rog, in cele mai multe cazuri). Sunt unii care incearca sa-si prelungeasca acea copilarie, sa dribleze din ceea ce vine spre ei si de regula urmarire sunt mai dureroase. Am invatat ca trebuie sa ne acceptam si sa ne imbratisam varsta si sa luam in piept ceea ce ne pune viata in fata.
Intrebarea mea este una singura...unde intra parintii in ecuatia asta?

Pentru multi dintre noi (si cand spun noi, ma refer la cei de varsta apropiata cu mine, preferabil cu liceul terminat) este valabil sa mentionam ca parintii ne intretin inca. Deocamdata la nivel economic pentru mine, diferentele intre liceu si facultate nu sunt mari. Sunt in continuare intretinut de mama. Daca as vrea s-o fac sa sune urat, dar fara sa intentionez neaparat sa sun asa, as spune ca sunt chiar dependent de ea. Corect?
Singura diferenta la capitolul asta intre liceu si facultate este ca la facultate deja fac (sau ar trebui) pasi repezi catre o eliberare din dependenta parintilor.
In general cam asta e situatia unui proaspat absolvent de liceu care a inceput facultatea. Mai sunt intr-adevar cei norocosi sau ghinionisti, depinde de caz care reusesc sa se intretina singuri, inca de la varsta asta. Cazurile astea sunt rare dar pentru mine destul de impresionante.

Acum hai sa ne indreptam atentia catre parinti. Orice parinte normal isi iubeste copilul. Nu intru in discutii legate de oameni idioti care nu meritau sa aiba odrasle. Strict de cazuri...sa le zicem normale. Uneori maturizarea copilului este mai greu de acceptat de catre parinti decat de catre persoana in sine. Situatia poate sa difere daca mai exista si alti frati/surori in ecuatie. Daca mai sunt, atunci situatia este ceva mai simplu de acceptat si trecerea asta...desprinderea de sub aripa parinteasca are loc ceva mai subtil. 
Dar daca vorbim de un copil singur la parinti, atunci lucrurile iau o turnura complicata. 

Am observat in foarte multe cazuri cat de greu le este unora sa accepte maturizarea copilului si par sa faca absolut orice sa-i tina cat mai mult aproape. Psihologic ei sunt mai marcati decat ar fi copilul pentru ca pleaca de acasa, resimt un gol imens.
Si de-aici se desprind mai multe tipuri de parinti, fiecare actionand in feluri diferite. Ce influenteaza felurile astea? Intrebarea asta ma eludeaza si pe mine...sa fie mentalitatea? Propria lor copilarie? Varsta? Dorinta de control?

Eu sunt singur la parinti si trecerea despre care am mentionat mai sus a fost foarte subtila, sincera...perfecta chiar. As dori oricui sa aibe o relatie de asa natura cum am eu cu mama in momentul asta. A fost imboldul ei sa ma faca sa studiez in capitala, desi eu aveam retineri. Erau lucruri si persoane la care nu vroiam sa renunt. Faptul ca m-am indragostit a intarit retinerea asta.
Privind la rece insa, a fost decizia potrivita. In modul ei bizar, facultatea asta imi place. Imi place si Bucurestiul. Iar faptul ca relatia mea merge de minune nu poate decat sa ma bucure in situatia actuala. Yeah, distance sucks but we can really make it.
Atitudinea mamei in toate astea a fost foarte profi. E ca un fel de actionar. Firma sunt eu si trebuie sa cresc...in cunostinte. Ea ma finanteaza, eu trebuie sa-mi fac treaba. Nu pune alte conditii decat cele firesti si pe care orice om care incepe facultatea ar trebui sa le indeplineasca oricum.

Dar mi se pare ca nu toti sunt la fel de norocosi ca si mine. Am vazut cazuri de persoane plecate de-acasa la facultate dar care nu s-au rupt de tot de sub controlul parintilor, care n-au acumulat acea independeta pe care orice om matur ar trebui sa o aiba. Nu ma refer la independenta financiara, am discutat deja despre asta, ci la independenta de personalitate. E ciudat sa vezi pe cineva la 20-21 de ani cum sta la telefon cu un parinte pentru a-i asculta monologul legat de o chestie banala, si cum "copilul" sta si accepta situatia ca pe ceva firesc. 

Eu n-as putea. Si n-as avea de ce pentru ca ai mei n-au fost niciodata asa. Deci intr-un fel eu nu pot intelege cum este cu adevarat. Parerea mea este una de outsider.
Mi se pare ca vad o disperare totusi in genul asta de parinti. Sa se agate si de ultimul fir de control pe care-l mai au chiar daca odrasla este la 200 de km departare. Si ce este cel mai nasol...se folosesc de un procedeu josnic si care (cred eu) n-ar trebui folosit niciodata de un parinte pe propriul copil. Santajul suna in felul asta - atata timp cat esti pe banii mei, faci cum spun eu. Efectiv cand aud asta simt ca vad mai mult un fel de prizonier semi-liber decat o odrasla...

Ultimul tip pe care l-am observat e reprezentat de cei care n-au plecat de-acasa dar care nici nu simt absolut niciun fel de maturizare intre liceu si...orice altceva mai urmeaza. Lucrurile stagneaza. Fie parintele are in continuare dorinta absurda de a controla fiecare aspect al vietii copilului, fie persista intr-o ignoranta surda care nu duce la nimic bun. Cand stai inca acasa, e parca si mai usor sa fii tinut din scurt. Santajul functioneaza de minune, replica - esti la mine in casa, faci cum spun eu - sta la loc de cinste. Sper ca nu trebuie sa argumentez de ce metoda asta este oribila, nu? Toata lumea o vede ca pe ceva rau, nu? Eu cel putin urasc genul asta de santaj, mai ales ca il faci propriului tau copil.
Ferice de cei care stau acasa dar au parte si de o relatie perfect normala si sanatoasa cu ai lor. Ei imi par a fi cei mai fericiti.

O sa sfarsesc aceste ganduri cu o intrebare - cum si cand vor putea cei ce inca nu s-au desprins de parinti (din punct de vedere al personalitatii) sa o faca cu adevarat? Cum poti proceda intr-o situatie de genul asta? Ce este de facut?

O sa va dau un scurt exemplu de odrasla tinuta prea mult in poala, sub control, incat respectivul a facut 40+ ani si-i lipseste orice fel de coloana vertebrala. Da, este acum foarte independent, dar asta cu pretul sanatatii mentale si fizice ale parintilor - de-acum oameni batrani care n-au stiut sa-i dea drumul la timp - deh, doar era mezinul... Nimic bun n-a iesit din ecuatia asta. Numai durere. Si e tragic...dar despre asta voi relua alta data.

Un comentariu:

iuliana spunea...

sunt la 190 de km distanta de ai mei. Nu le simt lipsa in niciun fel. poate doar foarte putin. vorbesc cel mult o data pe zi cu mama la telefon. nu mi-a reprosat niciodata ca strica banii cu mine. Eu cred ca fac parte din grupul norocos de tineri. Sper ca de la anu' sa ma pot intretine singura... asta ar fi frumos.