...de iarba-verde.
...de gratare.
...de aglomeratie.
...de zgomot.
...de muzica proasta.
...de oameni care se "distreaza" mancand pana la refuz si ascultand muzica din aia proasta.
...sa ma distrez asa cum concep altii notiunea respectiva.
Rezumand tot ce am spus mai sus, rezulta ca eu nu sunt roman ci un specimen ciudat rasarit de pe alta planeta. Sau cel putin asa par sa dau senzatia. Acum un timp ma bucuram ca vine 1 mai - era o zi libera, era frumos afara...bla bla bla. Dupa o vreme insa, toata chestia asta devine enervanta si plictisitoare. De ce tot timpul de 1 mai trebuie sa mergi la iarba-verde sa faci un gratar, sa bei si "sa te simti bine"? Nu ca as avea ceva impotriva unor astfel de excursii, dar de ce trebuie sa fie in fiecare an la fel? E anost, e plictisitor, e banal (nu e distractie)... De ce in tara asta nu se poate face altceva de 1 mai daca tot e zi libera?
Toata lumea din jurul meu se pregateste de o escapada de genul asta. Nu se poate oare ca intr-un an in loc sa mergem la iarba-verde sa...nu stiu...jucam sah, tenis, sa luam aer curat (nu fum de gratar si gaz de esapament), sa facem tumbe pe sarma - orice decat vesnicele gratare.
Sunt un ciudat? Poate...nu zic nu. Doar ca sunt genul care se plictiseste tare repede de anumite lucruri. Si cred ca din 17 "1 mai-uri" avute, cel putin 15 au avut acelasi tipar. E timpul sa-mi spun mie insumi ca m-am saturat.
Imi e dor de un concert, de o carte, de un film - 1 mai - nu stiu cum o fac altii dar pentru mine e doar o zi in care nu ma duc la scoala.
Cand o sa emigrez, o sa fac multi romani fericiti :D .
joi, 30 aprilie 2009
luni, 27 aprilie 2009
Un pic de tupeu!
Eram aseara la Teatru...revedeam pentru a doua oara piesa "Scaiul" - prima data il vazusem in grup cu mai multi colegi undeva prin noiembrie. Aseara i-am dus pe mama si pe tata sa vada si ei piesa - pentru ca mie-mi placuse la nebunie de prima data. Era amuzanta, hilara chiar. Personajele, desi provenite dintr-o epoca de secol 19 erau foarte, foarte fresh si foarte interesante - de la primul pana la ultimul. Iar rolul principal - magnific din toate punctele de vedere - nu o sa-l uit pe General cat o-i trai.
Poate ca n-am ras ca atunci cand am vazut prima data, dar a fost mult mai amuzant decat multe filme "de comedie" pe care le vedem pe la tv sau cinema (huh? mai merge cineva acolo?). Am avut ocazia sa studiez mai bine modul in care actionau fiecare pe scena - deplasarea scenica, modul in care isi spuneau replicile catre public si nu intre ei s.a.m.d. La sfarsit m-am simtit un pic descurajat.
Nu stiu cum se face ca de cand am intrat la liceu, teatrul si filmul (ca arte, nu hobby) mi-au intrat pe sub piele. Sunt deja 3 ani de cand fac ora de Drama la scoala. In astia 3 ani am participat in (cred) vreo 5-6 scenete (unele mai lungi, altele mai scurte) si in alte 3 filme (se stie!). Trebuie sa recunosc - la inceput nu vroiam sa aud de jucat. Nu-mi placea sa fiu acolo pe scena, ma simteam inconfortabil. Spuneam tuturor ca eu prefer sa stau in spatele camerelor/scenei - sa fiu eu ala care da cu gura inainte de spectacol, nu in timpul lui.
Timpul a trecut si eu m-am maturizat (doar la capitolul asta, ca la altele...). N-am nicio problema cu jucatul - incepe sa-mi placa, tracul incepe sa fie doar o amintire veche si tot asa...Cine ar fi crezut? Nu radiez de talent - nici pe departe. Am in schimb cativa colegi in clasa care sunt pur si simplu geniali - actori nedescoperiti. Eu nu. Dar eu imi dau silinta, si atata timp cat ma simt confortabil cu ceea ce joc de regula iese bine.
Printr-o oarecare conjunctura am ajuns in noiembrie anul trecut la un grup de teatru-francofon. La inceput a fost din obligatie...o promisiune, ma rog. Dar apoi nu a mai fost nevoie de asa ceva - ceea ce era foarte ciudat. Pentru ca eu ma stiam sceptic cand venea vorba sa joc si mai era si in franceza - pe care o uram (cred ca inca o urasc - dar ideea e ca desi pot sa joc in franceza, nu inseamna neaparat ca as stii limba). Si am ramas. Si treaba a devenit teribil de serioasa. S-a pus la cale o piesa (dureaza cam 40 de minute...va dura mai mult cu artificiile de rigoare) - pe tema televizorului si a efectelor sale (mai mult sau mai putin nocive) si a iesit o comedioara tare simpatica...in franceza! Voila! La Famille Tele !
Nu va impresioneaza prea tare? Stati sa va spun...o sa participam la un festival international la Istanbul (adica in Turcia, ba :P). Tanaaaaam!
Eu am un rol relativ substantial. Destul de multe replici pe parcursul a mai multe scene. Nu stiu cum am facut dar in una dintre ele sunt un fel de folkist cu chitara la subrat. Daaa...si uite asa o sa ajungem sa jucam pe o mare scena intr-o tara straina, in franceza...in luna mai! Si ca tot se apropie ziua, m-am gandit sa impartasesc chestia asta cu voi...si inevitabil, sa ma laud - desi ce fac eu nu e asa iesit din comun.
Aseara m-am comparat putin (si inevitabil) cu actorii aia adevarati - profesionistii - diferentele sunt foarte mari, dar cu un pic de expresivitate se pot masca destule lipsuri (talent, experienta, cunostinte). Sigur, nici macar nu ma pot compara eu cu niste artisti adevarati dar asta nu ma opreste sa-mi fac treaba, sa-mi faca placere sa fac toate astea si totul sa arate tres jolie!
Unde vroiam sa ajung...ganditi-va, ca daca eu am ajuns sa fac asa ceva (mergeti inapoi la pasajul in care ma autodescriu pe mine la inceputul liceului) fara sa mai am in suflet un stres real, ba mai mult sa-mi placa atat de mult toata chestia asta...ganditi-va atunci ca oricine poate face asta sau oricealtceva.
Intr-un context similar a evoluat si chitara la mine. Nu sunt eu urmatorul James Hetfield (oh, doamne ce n-as da...intr-o zi) dar cu un pic de munca, perseverenta si curaj am reusit sa invat sa cant niste bucati care pareau "incredibil de imposibil" la inceput. Nimic nu e prea greu daca exista un pic de timp si de tupeu. Nu o sa iasa din prima, nici din a doua - dar da-o naibii ca iese ea pana la urma.
Eu am avut multa vreme visul de a canta la chitara, dar am fost prea timid si lipsit de tupeu ca sa zic chestia asta cu voce tare. Acum chiar regret ca n-am inceput mai de demult, mai ales ca am invatat atatea intr-un timp relativ scurt. Intre timp am descoperit ca imi place pe scena...sa joc. N-as fi indraznit sa ma gandesc la asa ceva acum o vreme...
Sunt sigur ca sunt si altii in situatia mea. Nu vreau sa fac acum pe marele intelept sau guru - dar va dau un indemn simplu - daca vreti ceva din tot adancul sufletului - chiar daca pare greu, imposibil, aiurea - strangeti din dinti, faceti pasul si vedeti ce iese. Care dezamagire ar fi mai mare? Cea de a nu incerca sau cea de a esua?
Incercati!
Poate ca n-am ras ca atunci cand am vazut prima data, dar a fost mult mai amuzant decat multe filme "de comedie" pe care le vedem pe la tv sau cinema (huh? mai merge cineva acolo?). Am avut ocazia sa studiez mai bine modul in care actionau fiecare pe scena - deplasarea scenica, modul in care isi spuneau replicile catre public si nu intre ei s.a.m.d. La sfarsit m-am simtit un pic descurajat.
Nu stiu cum se face ca de cand am intrat la liceu, teatrul si filmul (ca arte, nu hobby) mi-au intrat pe sub piele. Sunt deja 3 ani de cand fac ora de Drama la scoala. In astia 3 ani am participat in (cred) vreo 5-6 scenete (unele mai lungi, altele mai scurte) si in alte 3 filme (se stie!). Trebuie sa recunosc - la inceput nu vroiam sa aud de jucat. Nu-mi placea sa fiu acolo pe scena, ma simteam inconfortabil. Spuneam tuturor ca eu prefer sa stau in spatele camerelor/scenei - sa fiu eu ala care da cu gura inainte de spectacol, nu in timpul lui.
Timpul a trecut si eu m-am maturizat (doar la capitolul asta, ca la altele...). N-am nicio problema cu jucatul - incepe sa-mi placa, tracul incepe sa fie doar o amintire veche si tot asa...Cine ar fi crezut? Nu radiez de talent - nici pe departe. Am in schimb cativa colegi in clasa care sunt pur si simplu geniali - actori nedescoperiti. Eu nu. Dar eu imi dau silinta, si atata timp cat ma simt confortabil cu ceea ce joc de regula iese bine.
Printr-o oarecare conjunctura am ajuns in noiembrie anul trecut la un grup de teatru-francofon. La inceput a fost din obligatie...o promisiune, ma rog. Dar apoi nu a mai fost nevoie de asa ceva - ceea ce era foarte ciudat. Pentru ca eu ma stiam sceptic cand venea vorba sa joc si mai era si in franceza - pe care o uram (cred ca inca o urasc - dar ideea e ca desi pot sa joc in franceza, nu inseamna neaparat ca as stii limba). Si am ramas. Si treaba a devenit teribil de serioasa. S-a pus la cale o piesa (dureaza cam 40 de minute...va dura mai mult cu artificiile de rigoare) - pe tema televizorului si a efectelor sale (mai mult sau mai putin nocive) si a iesit o comedioara tare simpatica...in franceza! Voila! La Famille Tele !
Nu va impresioneaza prea tare? Stati sa va spun...o sa participam la un festival international la Istanbul (adica in Turcia, ba :P). Tanaaaaam!
Eu am un rol relativ substantial. Destul de multe replici pe parcursul a mai multe scene. Nu stiu cum am facut dar in una dintre ele sunt un fel de folkist cu chitara la subrat. Daaa...si uite asa o sa ajungem sa jucam pe o mare scena intr-o tara straina, in franceza...in luna mai! Si ca tot se apropie ziua, m-am gandit sa impartasesc chestia asta cu voi...si inevitabil, sa ma laud - desi ce fac eu nu e asa iesit din comun.
Aseara m-am comparat putin (si inevitabil) cu actorii aia adevarati - profesionistii - diferentele sunt foarte mari, dar cu un pic de expresivitate se pot masca destule lipsuri (talent, experienta, cunostinte). Sigur, nici macar nu ma pot compara eu cu niste artisti adevarati dar asta nu ma opreste sa-mi fac treaba, sa-mi faca placere sa fac toate astea si totul sa arate tres jolie!
Unde vroiam sa ajung...ganditi-va, ca daca eu am ajuns sa fac asa ceva (mergeti inapoi la pasajul in care ma autodescriu pe mine la inceputul liceului) fara sa mai am in suflet un stres real, ba mai mult sa-mi placa atat de mult toata chestia asta...ganditi-va atunci ca oricine poate face asta sau oricealtceva.
Intr-un context similar a evoluat si chitara la mine. Nu sunt eu urmatorul James Hetfield (oh, doamne ce n-as da...intr-o zi) dar cu un pic de munca, perseverenta si curaj am reusit sa invat sa cant niste bucati care pareau "incredibil de imposibil" la inceput. Nimic nu e prea greu daca exista un pic de timp si de tupeu. Nu o sa iasa din prima, nici din a doua - dar da-o naibii ca iese ea pana la urma.
Eu am avut multa vreme visul de a canta la chitara, dar am fost prea timid si lipsit de tupeu ca sa zic chestia asta cu voce tare. Acum chiar regret ca n-am inceput mai de demult, mai ales ca am invatat atatea intr-un timp relativ scurt. Intre timp am descoperit ca imi place pe scena...sa joc. N-as fi indraznit sa ma gandesc la asa ceva acum o vreme...
Sunt sigur ca sunt si altii in situatia mea. Nu vreau sa fac acum pe marele intelept sau guru - dar va dau un indemn simplu - daca vreti ceva din tot adancul sufletului - chiar daca pare greu, imposibil, aiurea - strangeti din dinti, faceti pasul si vedeti ce iese. Care dezamagire ar fi mai mare? Cea de a nu incerca sau cea de a esua?
Incercati!
sâmbătă, 25 aprilie 2009
Secret Whispers II
Earthquakes shake our lives all the time. It just happened that tonight we all felt it together. Do we really need to dramatize that much about it? Are we that ignorant that we cannot recall those other moments? Sure, we did not felt all those things together, but individually. Is the effect lesser? What does it take to realize that deep inside we are seriously shaken? And when I say shaken I don't refer to that tiny 5 degree thingy.
I don't mean to sound arrogant or cocky in any way by saying that, it's just... It was a natural phenomenon and somehow we all got a bit shocked, scared and all that. In reality it was nothing serious and it's just childish and superficial to act in such a way for a thing like that.
Where do I want to go with this? No, really...where does all of this goes?
Do remember that these are secret whispers...Do you hear as they are blown in the wind together with their secrecy. Who will hear these whispers? Who will understand them?
I'm really starting to get used with the earthquakes that take place within myself. Blow after blow, they just keep coming. Either stronger or weaker they don't seem to stop. It's as if my soul was just a peaceful sea...you know...a vast, calm and endless amount of water that represented inner peace, strenght and confidence. Now...it's preety much gone. Well, I guess it was never that calm. Vast and endless - for sure! But it was never calm. Still, for a while it had been quiet and unfortunately I got used with it. A bit too much. And now that it's almost gone, it hurts. It really does.
In such a short amount of time it became a piece of me and then...then it ran away. What am I really talking about? Hard to say, hard to explain, hard to show...there were certain elements that meant a lot. But that thing...my so-called inner peace - as it started to disappear I began to hate it - a lot. Actually I still hate it. I don't really know if still there's some of it in there...but I hate it! I hate it so much that I just want to end with it. It was like a drug (wasn't it from the beginning?) and it lasted that little but consumed so much of me...It's unfair. I'm full of anger and frustration about it. Endless questions go through my head right now. Why did I had to taste it anyway from the beginning? Why to feel that better and that complete and then bleed from yourself with so much pain? Why did all those things happen? For what? Who won from those? Do they represent anything right now, except pain? Memories? They...they make you feel even worse considering the lack of what you have right now.
Actually... fuck memories, fuck pleasure, fuck it all! It wasn't worth it! Not when you feel like this right now. It was just a waste of my soul and a serious waste of time. Just fuck'em all!
How sad is it that a song that talks about anger, revenge, frustration makes me feel better? Should I be scared that one day I'll just lose control? What will it happen then?
That growl, that guitar, those lyrics - they shouldn't be a part of me (it just ain't right) but still they are. They make me feel better. They're a pure relief!
And I know it hurts me, although it removes the pain for the moment, it never takes it away for good. Nope! The good old bitchy pain will alway come back.
But still...there I am again - I can just imagine myself - locked in my room - standing there - screaming and headbanging. It's weird to look at that song that way...but it's how it is...how it always will be - and there you go - without knowing it, I just quoted from that song. It definitly is a part of me right now. Anger, revenge, frustration - look at me now - this is what I have become.
Why do I write in english? Does it make me feel hidden? Does it help? Is english an alternative escape? Neglecting it for that long...it sure was a mistake.
Shhh...anywhere the wind blows...
I don't mean to sound arrogant or cocky in any way by saying that, it's just... It was a natural phenomenon and somehow we all got a bit shocked, scared and all that. In reality it was nothing serious and it's just childish and superficial to act in such a way for a thing like that.
Where do I want to go with this? No, really...where does all of this goes?
Do remember that these are secret whispers...Do you hear as they are blown in the wind together with their secrecy. Who will hear these whispers? Who will understand them?
I'm really starting to get used with the earthquakes that take place within myself. Blow after blow, they just keep coming. Either stronger or weaker they don't seem to stop. It's as if my soul was just a peaceful sea...you know...a vast, calm and endless amount of water that represented inner peace, strenght and confidence. Now...it's preety much gone. Well, I guess it was never that calm. Vast and endless - for sure! But it was never calm. Still, for a while it had been quiet and unfortunately I got used with it. A bit too much. And now that it's almost gone, it hurts. It really does.
In such a short amount of time it became a piece of me and then...then it ran away. What am I really talking about? Hard to say, hard to explain, hard to show...there were certain elements that meant a lot. But that thing...my so-called inner peace - as it started to disappear I began to hate it - a lot. Actually I still hate it. I don't really know if still there's some of it in there...but I hate it! I hate it so much that I just want to end with it. It was like a drug (wasn't it from the beginning?) and it lasted that little but consumed so much of me...It's unfair. I'm full of anger and frustration about it. Endless questions go through my head right now. Why did I had to taste it anyway from the beginning? Why to feel that better and that complete and then bleed from yourself with so much pain? Why did all those things happen? For what? Who won from those? Do they represent anything right now, except pain? Memories? They...they make you feel even worse considering the lack of what you have right now.
Actually... fuck memories, fuck pleasure, fuck it all! It wasn't worth it! Not when you feel like this right now. It was just a waste of my soul and a serious waste of time. Just fuck'em all!
How sad is it that a song that talks about anger, revenge, frustration makes me feel better? Should I be scared that one day I'll just lose control? What will it happen then?
That growl, that guitar, those lyrics - they shouldn't be a part of me (it just ain't right) but still they are. They make me feel better. They're a pure relief!
And I know it hurts me, although it removes the pain for the moment, it never takes it away for good. Nope! The good old bitchy pain will alway come back.
But still...there I am again - I can just imagine myself - locked in my room - standing there - screaming and headbanging. It's weird to look at that song that way...but it's how it is...how it always will be - and there you go - without knowing it, I just quoted from that song. It definitly is a part of me right now. Anger, revenge, frustration - look at me now - this is what I have become.
Why do I write in english? Does it make me feel hidden? Does it help? Is english an alternative escape? Neglecting it for that long...it sure was a mistake.
Shhh...anywhere the wind blows...
vineri, 24 aprilie 2009
N-am vesti bune, sorry
Pana reusesc eu sa-mi revin si gasesc ceva inteligent de spus (ar putea sa dureze o vreme), va las sa va delectati cu fetita asta care s-a nascut cu un har incredibil. E atat de talentata incat ar face de rusine multe din "divele" pop care-si fac veacul pe la MTV.
Over the Rainbow
Three Little Birds (Bob Marley Cover)
I Will Always Love You (Whitney Houston)
Acum serios, nu e geniala? Daca Connie Talbot (caci asa o cheama) ar concerta in Romania in locul panaramei de Madonna, serios ca as da bani sa o ascult live! Mi se pare uluitoare.
P.S. Stiu ca am cam multe posturi de umplutura luna asta (adica cu muzica) dar nu sunt in cea mai buna forma in ultima vreme.
Over the Rainbow
Three Little Birds (Bob Marley Cover)
I Will Always Love You (Whitney Houston)
Acum serios, nu e geniala? Daca Connie Talbot (caci asa o cheama) ar concerta in Romania in locul panaramei de Madonna, serios ca as da bani sa o ascult live! Mi se pare uluitoare.
P.S. Stiu ca am cam multe posturi de umplutura luna asta (adica cu muzica) dar nu sunt in cea mai buna forma in ultima vreme.
sâmbătă, 18 aprilie 2009
Agitatie
Ca in fiecare an. Mi se pare exagerat cum toti adultii (aici as intra si eu, dar se pare ca inca am minte de adolescent, conform mamei) se agita in preajma perioadei. Seamana cu ce se intampla de Craciun, doar ca acum e mai cald si toata vanzoleala devine mai insuportabila.
Sa-mi reaminteasca cineva...ce se intampla? Pastele sau Apocalipsa? Pentru ca din nou, fridgiderul geme sa dea pe-afara de mancare, desi Sarbatorile Pascale dureaza 2 zile... Afara e cald deci nu se asteapta vreo noua era glaciara...Deci eu pur si simplu nu inteleg - ar putea fi o chestie care pur si simplu imi depaseste nivelul intelectual. In fine...
Nu pot sa nu remarc cum toata lumea imbie pe toata lumea la smerenie, piosenie si cumpatare - tineti post, fiti mai buni, ganditi-va la pacatele savarsite - in schimb in Carrefour goneau unii peste altii de parca nu avea sa mai existe ziua de maine. Si spitalele or sa fie pline din cauza unor foarte multe toxinfectii alimentare pentru ca romanul nu se poate abtine sa nu bage in el ca porcul (de unde rezulta ca daca de Craciun - porcul manca porc, de Pasti - porcul mananca miel). Cumpatare, piosenie, smerenie...mda.
Si parca era criza financiara, de ce se cumpara in acelasi ritm nebun?
Pentru cei care sunt mai linistiti de Pasti (fizic si sufleteste) si nu au de gand sa consume mancare in cantitati egale cu propria lor greutate si in general sunt mai calmi in perioada asta, le urez Sarbatori Fericite si Hristos a inviat!
Sa fiti linistiti, fericiti si multumiti. Mai multe cuvinte ar fi de prisos, se ureaza aceeasi chestie an de an. Paste Fericit! Pentru restul, tineti metoclopramidul aproape!
Revin cel mai probabil joi. Luni si marti cica imi iau o pauza de orice fel de activitate, si miercuri am de dat traseul pentru carnetul de sofer (fingers crossed). Sper sa revin cu vesti bune :D
Sa-mi reaminteasca cineva...ce se intampla? Pastele sau Apocalipsa? Pentru ca din nou, fridgiderul geme sa dea pe-afara de mancare, desi Sarbatorile Pascale dureaza 2 zile... Afara e cald deci nu se asteapta vreo noua era glaciara...Deci eu pur si simplu nu inteleg - ar putea fi o chestie care pur si simplu imi depaseste nivelul intelectual. In fine...
Nu pot sa nu remarc cum toata lumea imbie pe toata lumea la smerenie, piosenie si cumpatare - tineti post, fiti mai buni, ganditi-va la pacatele savarsite - in schimb in Carrefour goneau unii peste altii de parca nu avea sa mai existe ziua de maine. Si spitalele or sa fie pline din cauza unor foarte multe toxinfectii alimentare pentru ca romanul nu se poate abtine sa nu bage in el ca porcul (de unde rezulta ca daca de Craciun - porcul manca porc, de Pasti - porcul mananca miel). Cumpatare, piosenie, smerenie...mda.
Si parca era criza financiara, de ce se cumpara in acelasi ritm nebun?
Pentru cei care sunt mai linistiti de Pasti (fizic si sufleteste) si nu au de gand sa consume mancare in cantitati egale cu propria lor greutate si in general sunt mai calmi in perioada asta, le urez Sarbatori Fericite si Hristos a inviat!
Sa fiti linistiti, fericiti si multumiti. Mai multe cuvinte ar fi de prisos, se ureaza aceeasi chestie an de an. Paste Fericit! Pentru restul, tineti metoclopramidul aproape!
Revin cel mai probabil joi. Luni si marti cica imi iau o pauza de orice fel de activitate, si miercuri am de dat traseul pentru carnetul de sofer (fingers crossed). Sper sa revin cu vesti bune :D
Abonați-vă la:
Postări (Atom)