Eram aseara la Teatru...revedeam pentru a doua oara piesa "Scaiul" - prima data il vazusem in grup cu mai multi colegi undeva prin noiembrie. Aseara i-am dus pe mama si pe tata sa vada si ei piesa - pentru ca mie-mi placuse la nebunie de prima data. Era amuzanta, hilara chiar. Personajele, desi provenite dintr-o epoca de secol 19 erau foarte, foarte fresh si foarte interesante - de la primul pana la ultimul. Iar rolul principal - magnific din toate punctele de vedere - nu o sa-l uit pe General cat o-i trai.
Poate ca n-am ras ca atunci cand am vazut prima data, dar a fost mult mai amuzant decat multe filme "de comedie" pe care le vedem pe la tv sau cinema (huh? mai merge cineva acolo?). Am avut ocazia sa studiez mai bine modul in care actionau fiecare pe scena - deplasarea scenica, modul in care isi spuneau replicile catre public si nu intre ei s.a.m.d. La sfarsit m-am simtit un pic descurajat.
Nu stiu cum se face ca de cand am intrat la liceu, teatrul si filmul (ca arte, nu hobby) mi-au intrat pe sub piele. Sunt deja 3 ani de cand fac ora de Drama la scoala. In astia 3 ani am participat in (cred) vreo 5-6 scenete (unele mai lungi, altele mai scurte) si in alte 3 filme (se stie!). Trebuie sa recunosc - la inceput nu vroiam sa aud de jucat. Nu-mi placea sa fiu acolo pe scena, ma simteam inconfortabil. Spuneam tuturor ca eu prefer sa stau in spatele camerelor/scenei - sa fiu eu ala care da cu gura inainte de spectacol, nu in timpul lui.
Timpul a trecut si eu m-am maturizat (doar la capitolul asta, ca la altele...). N-am nicio problema cu jucatul - incepe sa-mi placa, tracul incepe sa fie doar o amintire veche si tot asa...Cine ar fi crezut? Nu radiez de talent - nici pe departe. Am in schimb cativa colegi in clasa care sunt pur si simplu geniali - actori nedescoperiti. Eu nu. Dar eu imi dau silinta, si atata timp cat ma simt confortabil cu ceea ce joc de regula iese bine.
Printr-o oarecare conjunctura am ajuns in noiembrie anul trecut la un grup de teatru-francofon. La inceput a fost din obligatie...o promisiune, ma rog. Dar apoi nu a mai fost nevoie de asa ceva - ceea ce era foarte ciudat. Pentru ca eu ma stiam sceptic cand venea vorba sa joc si mai era si in franceza - pe care o uram (cred ca inca o urasc - dar ideea e ca desi pot sa joc in franceza, nu inseamna neaparat ca as stii limba). Si am ramas. Si treaba a devenit teribil de serioasa. S-a pus la cale o piesa (dureaza cam 40 de minute...va dura mai mult cu artificiile de rigoare) - pe tema televizorului si a efectelor sale (mai mult sau mai putin nocive) si a iesit o comedioara tare simpatica...in franceza! Voila! La Famille Tele !
Nu va impresioneaza prea tare? Stati sa va spun...o sa participam la un festival international la Istanbul (adica in Turcia, ba :P). Tanaaaaam!
Eu am un rol relativ substantial. Destul de multe replici pe parcursul a mai multe scene. Nu stiu cum am facut dar in una dintre ele sunt un fel de folkist cu chitara la subrat. Daaa...si uite asa o sa ajungem sa jucam pe o mare scena intr-o tara straina, in franceza...in luna mai! Si ca tot se apropie ziua, m-am gandit sa impartasesc chestia asta cu voi...si inevitabil, sa ma laud - desi ce fac eu nu e asa iesit din comun.
Aseara m-am comparat putin (si inevitabil) cu actorii aia adevarati - profesionistii - diferentele sunt foarte mari, dar cu un pic de expresivitate se pot masca destule lipsuri (talent, experienta, cunostinte). Sigur, nici macar nu ma pot compara eu cu niste artisti adevarati dar asta nu ma opreste sa-mi fac treaba, sa-mi faca placere sa fac toate astea si totul sa arate tres jolie!
Unde vroiam sa ajung...ganditi-va, ca daca eu am ajuns sa fac asa ceva (mergeti inapoi la pasajul in care ma autodescriu pe mine la inceputul liceului) fara sa mai am in suflet un stres real, ba mai mult sa-mi placa atat de mult toata chestia asta...ganditi-va atunci ca oricine poate face asta sau oricealtceva.
Intr-un context similar a evoluat si chitara la mine. Nu sunt eu urmatorul James Hetfield (oh, doamne ce n-as da...intr-o zi) dar cu un pic de munca, perseverenta si curaj am reusit sa invat sa cant niste bucati care pareau "incredibil de imposibil" la inceput. Nimic nu e prea greu daca exista un pic de timp si de tupeu. Nu o sa iasa din prima, nici din a doua - dar da-o naibii ca iese ea pana la urma.
Eu am avut multa vreme visul de a canta la chitara, dar am fost prea timid si lipsit de tupeu ca sa zic chestia asta cu voce tare. Acum chiar regret ca n-am inceput mai de demult, mai ales ca am invatat atatea intr-un timp relativ scurt. Intre timp am descoperit ca imi place pe scena...sa joc. N-as fi indraznit sa ma gandesc la asa ceva acum o vreme...
Sunt sigur ca sunt si altii in situatia mea. Nu vreau sa fac acum pe marele intelept sau guru - dar va dau un indemn simplu - daca vreti ceva din tot adancul sufletului - chiar daca pare greu, imposibil, aiurea - strangeti din dinti, faceti pasul si vedeti ce iese. Care dezamagire ar fi mai mare? Cea de a nu incerca sau cea de a esua?
Incercati!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu