MFOM

Este probabil cel mai frumos moment live pe care l-am văzut la Metallica în ultimii...20 de ani. Mă refer la momentul când tot publicul cântă în armonie linia melodică. Toată trupa sună senzaţional dar probabil că James este deasupra tuturor cu vocea sa care sună excepţional, chiar mai bine decât anul de graţie 2009. Iar piesa? Bunăciune!

My Friend of Misery - Rock in Rio - Lisboa

Game of Thrones (rpg)

Fiindcă sezonul 2 din ceea ce a devenit serialul meu preferat (acum că House s-a încheiat definitiv) se apropie de final şi pentru că am citit deja toate cărţile lui George R.R. Martin din seria Cântec de Gheaţă şi Foc, cred că e evident că următoarea mişcare era...un joc!

Nu ştiu exact de ce a bătut GRRM palma cu aceşti Cyanide Studios pentru o serie de jocuri inspirate din seria sa de cărţi. Dosarul de alte creaţii nu prea-i recomandă. Sunt un studio european la început de drum şi mai au foarte mult de muncă până la a ajunge la nivelul altor companii din Europa care chiar au reuşit pe piaţa jocurilor video. Toamna trecută a ieşit un real-time strategy numit A Game of Thrones şi a trecut cât se poat de generic peste piaţa suprasaturată de jocuri-vedetă în acea perioadă. Pe majoritatea le-am prezentat şi eu în recenziile trecute. RTS-ul a trecut şi pe lângă mine fără să mă impresioneze în vreun fel. Nu ştiu dacă am pierdut mai mult de două ore în faţa lui. Chiar şi-aşa, jocul nu a convins pe nimeni, nici măcar pe gamerii ceva mai răbdători ca mine.

Când am auzit că va ieşi un RPG, nu am putut să nu fiu încântat. Pe lângă faptul că rpg-urile reprezintă (probabil) genul meu preferat, este de asemenea şi singurul tip de joc în care universul Song of Ice and Fire chiar ar putea străluci. La scurt timp după apariţia mult-lăudatului The Elder Scrolls V - Skyrim, chiar mi-am imaginat un mod masiv care să dea naştere Westeros-ului şi nu numai. Şi încă trăiesc cu speranţa că undeva cândva, nişte modderi pasionaţi de Skyrim şi Game of Thrones vor face ceva foarte frumos. Comunitatea Elder Scrolls nu a dezamăgit niciodată, asta e clar.

Dar să revenim la jocul nostru. Pentru că Cyanide nu sunt tocmai BioWare sau Bethesda, vă daţi seama că jocul ăsta are multe, multe probleme. Este departe de a fi un joc bun pe toate planurile. Din fericire pentru el, există însă nişte aspecte care merg minunat şi care reuşesc să te ţină lipit de monitor pentru ceva timp. Din păcate pentru Cyanide, review-urile au fost în general proaste. Doar Gamespot au fost mai indulgenţi.

Voi începe cu punctul forte - povestea. Scenariul jocului este scris chiar de George R.R. Martin şi se dezvoltă înainte de începerea primului volum din serie, mergând apoi în paralel cu acesta. Jocul ne pune în pielea a două personaje inedite şi versatile. Pe de-o parte vom juca cu Mors, un veteran al Rebeliunii lui Robert Baratheon, acum cantonat la Zid în Rondul de Noapte. Mai la sud trecem în spatele lui Alester Sarwick, un nobil supus casei Lannister care a părăsit Westeros după încoronarea lui Robert, devenind Preot Roşu şi devotându-se Zeului Roşu care ne intrigă şi pe noi în sezonul 2 din serial. Intriga se învârte în jurul unor manevre făcute de Jon Arryn şi toate strădaniile lui Cersei Lannister de-ai pune capăt. Desigur că dacă n-aţi văzut serialul sau n-aţi citit cărţile, atunci toate astea nu vă vor spune nimic.

Fără să mai divulg altceva, vă spun că povestea jocului este excelent scrisă şi răsturnările de situaţie sunt tipice unui roman marca George Martin. Se simte, se vede, e de la tatăl lor.

Să trecem la gameplay. Cyanide au încercat să imite concomitent câteva jocuri, încercând să ne păcălească şi să ne facă să credem că au reuşit cumva să inoveze genul. Avem camera ce ne dă perspectivă asupra jocului peste umărul stâng al personajelor, exact ca în Mass Effect. Roata de conversaţii este de asemenea luată frumuşel din seria celor de la Bioware. Când ajungem la partea de luptă, brusc jocul vrea să fie Dragon Age sau Knights of the Old Republic. Din nou...Bioware. Avem posibilitatea de a încetini jocul până la un slow-motion (în timp ce în jocurile BW opream timpul cu totul) şi de a da ordine personajelor şi a coordona cât mai bine bătăliile. Foarte, foarte asemănătoare. Din păcate nu funcţionează la fel de bine.

Animaţiile de luptă sunt ţepene şi mult prea iuţi încât nu ai ocazia să stai să le admiri atunci când le faci. În plus, faptul că jocul te obligă ca la fiecare abilitate selectată să încetineşti timpul, asta fură mult din momento-ul acţiunii şi mai ales că unele lupte nu sunt aşa tensionate...începe să apară inevitabil plictiseala.
Partea de customizare a personajelor este făcută destul de drăguţ, asemănător cu Dragon Age, dar au băgat şi nişte idei foarte frumoase legate de un soi de calităţi care aduc de la sine şi nişte slăbiciuni. Putem să selectăm ce fel de luptător să fie cei doi eroi. Mors poate avea vreo 3 clase diferite, clasice genului RPG. Alester poate fi Water Dancer, lucru destul de cool pe hârtie dar care nu arată prea spectaculos în joc.
Sistemul de looting este destul de redus şi de generic dar sunt nişte momente drăguţe în care putem descoperii o armă surpriză sau o armură.

Grafica...of, of, of. Grafica este foarte slabă pentru 2012. S-ar putea să fie prea slabă chiar şi pentru 2006. Nu ştiu de ce am impresia că Oblivion arată mai bine. Deşi jocul a început să fie produs cu mult înainte de a exista măcar serialul, au oprit probabil producţia, şi când s-au reapucat au făcut la repezeală modelele unor personaje după actorii din serial. Din păcate sunt făcuţi destul de slab. Din ce am apucat să văd până acum, modelele lui Mormont, Cersei şi Varys aduc cu originalele din serial dar în modul ăla bizar de la Fifa 2007 - seamănă dar tot arată ciudat.
Cei doi protagonişti sunt făcuţi cu mai mult simţ de răspundere şi arată mai bine decât 90% din restul jocului. Mors are şi un câine companion (un fel de omonim pentru un lup străvechi dar...mai naşpa) care are modelul copiat (prost) din Dragon Age. Arată ca o javră neîngrijită şi bătută de soartă care e posibil să fi fost la un moment dat prin Dragon Age...până au dat darkspawnii peste el. Şi l-au mâncat. Apoi a ajuns în jocul ăsta.
Peisajele, oraşele...arată ok de aproape dar camera este atât de claustrofobică încât nu poţi să admiri nimic. Te uiţi doar în jos şi în faţă.

Şi deşi nu e cu nimic pretenţios la grafică, jocul este optimizat destul de prost, având momente când efectiv sughiţă şi sacadează fără nicio explicaţie. Sunetul o ia şi el razna. După un restart al jocului, lucrurile s-ar putea să meargă perfect.

La capitolul acting, lucrurile sunt amestecate. Actorii care-i joacă pe Mors şi Alester au momente când îşi fac treaba foarte bine şi momente când strângi din dinţi la câte-o replică bună spusă mizerabil. E ca şi cum ai auzi-o pe Adela Popescu jucând Hamlet. Restul sunt destul de mediocrii şi dacă nu deranjează urechea cu intonaţia proastă şi lipsită de sentiment...e bine. Şi e păcat, că replicile sunt ok în sine.
Varys este jucat de Conleth Hill, actorul din serial şi pentru câteva minute dă clasă tuturor cu nişte replici extrem de banale. Dar apare destul de puţin.
Coloana sonoră parcă nici nu există. Asta cu excepţia intro-ului, acelaşi ca în serial.

Este greu să-ţi placă jocul ăsta dacă eşti critic din fire sau pur şi simplu n-ai răbdare pentru nişte gafe comise de producători. Jocul efectiv îţi face semne şi-ţi zice că e făcut de o companie mică cu buget redus dar uneori mai uită şi începe să-şi facă treaba cu ce ştie mai bine. Apoi şi-aduce iar aminte şi iar dă în gropi.
Eu l-am jucat o bună bucată şi-l voi termina, fascinat fiind de poveste. Fiind vorba de Game of Thrones, pot fi iertător cu greşelile grosolane prezente în joc dar restul lumii nu prea a fost, dovadă notele slabe primite.

Din păcate la un joc nu poţi să iei în considerare doar povestea ci un întreg format din mai multe aspecte. Game of Thrones este un rpg cel mult decent, cu o poveste peste medie şi cu multe, multe probleme la celelalte capitole. Uneori face lucruri bune dar ţine din constant să-ţi amintească totuşi că vorbim de un joc mediocru.

De dragul lui George R.R. Martin, GoT primeşte de la mine 7 / 10.
Dacă n-ar fi fost el, s-ar fi situat undeva la un punct jumate mai jos.

The Lilith

The conclusion of a two-parts story...Part I is right here.

Lucifer was superior in many ways to any being ever created by the creator. But as aware of this and as brilliant as he was, he was also hated, feared, despised, cast away from anything and anyone. Jealousy, hatred, dreadfulness, all these things were targeted against him, because of his qualities. Unfortunately, Lucifer began to defend against these things in a wrong way. Instead of using his superior existence to rise above these petty attacks, he instead chose to fight fire with fire. As he was hated, he too began to hate. Anyone and anything. As he was despised, so did he despised everything that existed and anything that he could perceive with his mind. As he was feared for being different, so was he afraid of everything that was not like him. As he was cast away from everything, so did he choose to be isolated from everything, including those things that made him special in the first place.

The creator stood worried way above this dreadful conflict that he himself had created by giving birth both to Lucifer and to mankind. He created them all and had put them in the same place without realizing that they could never coexist. His avatar of perfection would never be a part of the world, that was clear. He was also disappointed that beyond all that superiority and higher understanding of things, Lucifer still had those flaws that mankind also had. They actually gave them to him. And Lucifer, as powerful and as wise as he was, could not resist mankind's wretched nature. And he became a lone being. The creator himself placed him far away, hoping that all this struggle will cease to exist. Once more...he was wrong.

Seeing there is no end to his own doings, he began thinking of creating a partner for Lucifer, someone who could complete him, someone who could be his real half, his only meaning in his damned eternal existence. But instead of simply creating a new being, similar to his first avatar, he instead chose to give those gifts of perfection to a human being. Carelessly he picked a innocent girl called Lilith and blew into her all that Lucifer already had. The creator was once more happy with his methods, not realizing that he was at fault once more for the fate of these helpless beings.

Lilith was given to Lucifer and for a while, our hero felt for the first time what it means to belong to somewhere and someone. He discovered love, a thing so strong and magnificent that it made him feel like a god. He once more rediscovered his beautiful nature, his superior understanding, his genius condition. His whole existence raised to higher grounds, fulfilling everything that was every asked in him.
At first, Lilith indeed seemed to be the perfect companion for our hero. But she was not really that perfect being that Lucifer was. She was merely human, a human gifted with all these strange notions that could not really set in her mind. As time passed, she began to feel overwhelmed by everything. By Lucifer's company, by her own qualities that were enforced into her by the creator. As fast as she rose, she did fall. Her light shut down so quickly that poor Lucifer didn't even had the chance to cry for her.

Lilith was consumed by all that knowledge, all that power, all that superiority - too much for a simple human being - that she just simply ceased to exist. Enraged, our hero once more cursed his creator for this cruel illusion. Hate, fear. They all came back. He hated mankind for their weaknesses but in the same time he feared them for having the ability to trick him and making him feel peaceful for a while. He began to perceive serenity as his weakness, one that he tried from there on - not to give in again.

The creator failed to see his mistake once more and instead chose to pick up another Lilith and give her all those gifts, quickly sending her to Lucifer. Our poor hero proved to be too weak to withstand the tempting offer to live with someone who seemed to be like him. And he was once more happy and fulfilled, just to break into ashes moments later as the new Lilith followed the path of the old one. This brought more and more hatred. More and more fear. But the creator did not care. He simply kept creating new Liliths and kept giving them to Lucifer, not realizing what a monster he is creating by putting our hero through this tormented nightmare.

Lucifer turned mad. Everything that was good and ideal in him ceased to exist. He turned into something new, something horrible, corrupted by the pain and sorrow that was caused to him. His powers grew and began to spread like a plague, controlling more and more of the mankind. And his powers that were unleashed brought only disasters, wars, deaths, everything that was vile and wretched began to exist because of him. Meanwhile, he would still enjoy, for moments only, the Liliths that the creator brought him.
And this went on for a while...

One day, the creator watched mankind and saw the pinnacle of disaster. He also saw Lucifer, stronger as ever, feeding off from all the misfortunes of the world. Enraged by his own failure, the creator decided to stop it all, decided to terminate these monsters that he had created. He only needed a single thought and all would have been over. He watched speechlessly how his thought did not turn to reality, that everything just kept on existing, although he had wished otherwise. What was going on?
His powers were done. His creations grew more powerful than he ever was. And there was nothing that he could do to stop them. Lucifer and mankind would just torment each other for an eternity and all was the creator's doing.

Nothing happened. Everything simply went on.



To be continued with other stories, in another context...at another time.

Apocalyptica Live @ Arenele Romane

I-am bifat şi pe ei şi bine am făcut căci de mult vroiam să-i văd live. Evident, finlandezii nu au dezamăgit. Concertul a făcut parte din Romanian Rock Meeting, o manifestaţie ce se pare că a mai avut loc şi înainte dar care nu a mai prezentat un nume aşa mare până acum.

Pe internet multă lume s-a plâns de preţul relativ piperat al biletelor (85 de lei) şi poate că aveau dreptate. Dar eu nu mai aveam de gând să-i pierd încă o dată, mai ales că eram deja în Bucureşti.
Locaţia a fost mai mult decât ok, mai ales că mai fusesem la Arene acum un an să văd alţi minunaţi finlandezi - Children of Bodom şi Ensiferum. Tricouri negre, multe. Mişto, evident. Dar destul de puţină lume. Abia dacă s-a umplut jumătate din arenă în faţa scenei plus câteva mâini de oameni ce au avut locuri în tribună. Puţini cum am fost, atmosferă tot s-a făcut iar Apocalyptica s-au ridicat şi au depăşit chiar orice fel de aşteptări.

În deschidere au cântat nişte români - întâi Changing Skins. Care nu m-au dat cu nimic pe spate. La tobe era o puştoaică care le zicea bine dar nimic din afara ariei de confort. Chitaristul avea freză de hipster şi a cântat nişte power-chords-uri generice şi plictisitoare până la ultima piesă când a avut un solo şi am aflat şi eu că totuşi ştie ceva la chitară. Frumoasă chitară avea! Bass-ul a fost generic iar solistul iarăşi a trecut pe lângă mine fără să mă impresioneze în vreun fel. Ca gen cred că a fost un fel de rock alternativ?...nu ştiu, suna a ceva ce n-aş asculta acasă, oricum.

Au urmat pentru un spectacol de o oră - White Walls. White Walls sunt din Constanţa şi reprezintă (probabil) rămăşiţele mândre ale puţinilor rockeri din acest manelistic oraş. Deşi genul şi stilul nu m-au impresionat personal, nu am putut să nu-i admir pe toţi patru pentru că arătau şi cântau ca nişte profesionişti pe scenă. De la toboşar la chitarist, bassist şi solist, toţi făceau o treabă excelentă, fiecare în parte. Rezultatul este o muzică agresivă, heavy, rapidă, cu riff-uri elaborate şi multe, multe schimbări şi ruperi de ritm. Metalcore, hardcore - cred că prin zona asta se învârt ei. Chitaristul şi bassistul s-au luat de multe ori la întrecere în nişte riff-uri kilometrice şi complicate în acelaşi timp. Solistul mi-a lăsat o impresie bună mai ales datorită uşurinţei cu care combina growl-ul cu părţile clean. Asta şi suna foarte bine în ambele ipostaze. Iar bateristul i-a ţinut pe toţi la un loc într-un spectacol solid. Sunt mişto băieţii. Repet, nu mă dă pe spate genul dar ei fac treabă foarte bună, merită să fie ascultaţi de oameni care chiar apreciază stilul.

Pe la ora 10 se urcă pe scenă şi eroii acestei seri - APOCALYPTICA. Îi avem pe cei trei maeştrii violoncelişti - Eicca Toppinen, Perttu Kivilaakso şi Paavo Lotjonen precum şi pe energeticul Mikko Siren la tobe!
Băieţii încep domol cu o piesă atmosferică plină de suspans, menită parcă să le încălzească lor instrumentele şi nouă oasele (răcoare azi-noapte în Bucureşti) - On The Rooftop With Quasimodo. Crescendo-ul piesei ne trimite apoi fulminant în 2010 , bucata mea preferată de pe 7th Symphony, ultimul lor album. A urmat Grace, de pe Worlds Collide şi apoi lucrurile au luat-o cu adevărat razna - Masteeeeer of Puppeeeeeeets! Un cover minunat după Metallica, primul dintr-o serie de bine primită de public.
După ce ne-am încălzit bine trupurile şi vocile, urcă pe scenă şi un anume Tipe Johnson care şi-a făcut foarte bine treaba de solist pentru câteva piese. Întâi a cântat single-ul End of Me de pe 7th Symphony şi apoi minunăţia de I'm Not Jesus de pe Worlds Collide. Tare de tot a doua piesă mai ales. Mai ales din cauza versurilor...

Pauză. Toată lumea cu excepţia lui Perttu părăseşte scena. Iar micul nebunatic ţine un scurt recital de cello care parcă ne-a teleportat puţin în lumea muzicii de cameră. Restul trupei revine la scurt timp pentru Sacra, piesa interludiu menită ca intro pentru Nothing Else Matters. A fost frumos să aud cum şi publicul contribuie la una din cele mai faimoase balade Metallica cântând refrenul odată cu Eicca atunci când era cazul.

Să ne întoarcem la rockereală! Last Hope. Încă una de pe Worlds Collide. La fel de apocaliptică ca şi tot albumul. Mai apoi un vechi hit - Quutamo. Refuse/Resist by Sepulturaaaaaaaa! Lucrurile devin tot mai thrashy, acum că băieţii bifează şi un cover de la aceşti minunaţi brazilieni. Tipe Johnson revine pentru Life Burns! Eicca face un lucru pe care nu l-am mai văzut până acum pe dvd-uri sau Youtube - backing vocals! Şi nu face rău deloc. Ah, şi varianta de aseară mi-a plăcut mai mult decât cea din studio cu solistul de la The Rasmus.
A urmat apoi (probabil) cel mai spectaculos moment al serii cu piesa Seek & Destroy (tot de la 'Tallica) care merge întotdeauna mai bine cu contribuţia publicului. Şi publicul n-a dezamăgit. La breakdown-ul de dinainte de solo, Eicca se urcă pe tobele lui Mikko şi loveşte cinelele haotic. Amuzant de-a dreptul, Perttu se aşează în fund cu violoncelul în braţe şi-şi acoperă urechile deranjat.

Dar a mai fost loc de momente epice. În timpul unui al doilea cover de la Sepultura - Inquisition Symphony, Eicca şi Perttu dau drumul celui mai genial headbanging pe care l-am văzut eu vreodată live la vreun artist. Ever. Bestial! These guys know how to do it. Mikko este în continuare neobosit la tobe iar Paavo nu lasă o clipă publicul să stea locului.

După încă o pauză ceva mai lungă, Apocalyptica revin pentru encore. Şi o fac cu o piesă grandioasă, At The Gates of Manala - 7 minute de muncă şi spectacol. Publicul în delir! Tipe Johnson revine pentru o ultimă dată cu I Don't Care, care a sunat genial!
Show-ul se încheie cu o bucată nebună de muzică finlandeză de la Edward Grieg - In The Hall of the Mountain King. Aplauzele nu au contenit. Fenomenali!
Pe ceas, au cântat fix o oră şi jumătate. Normal pentru standardele lor dar puţin pentru mine. Aş fi stat acolo şi i-aş fi ascultat o zi întreagă pentru că au fost pur şi simplu fenomenali.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la ei a fost entuziasmul cu care au performat. Nu numai că au sunat grozav şi au colaborat excelent cu publicul dar se vedea pe feţele lor că se distrează de minune. Şi asta chiar vrei să vezi de la un artist şi am văzut cu adevărat asta de la ei. Şi nu ştiu dacă alţii văzuţi de mine live s-au manifestat aşa de frumos între ei, să se vadă că ceea ce fac acolo este cu adevărat distractiv. Şi doar pentru asta o să preţuiesc nespus concertul de aseară...Apocalyptica au fost absolut grozavi!

KIITOS, APOCALYPTICA! KIITOS!

Tenacious D - Rize Of The Fenix

Nu trebuie să fii un fan al rockului ca să-ţi placă muzica celor de la Tenacious D. Nu trebuie nici măcar să-ţi placă de Jack Black ca actor. Tenacious D este un side-project cu un motiv. Şi chiar dacă l-am văzut pe Jack Black în diferite ipostaze şi filme, unele în care puteam desluşi pasiunea lui pentru rock n'roll, Tenacious D reprezintă din punctul meu de vedere un refugiu pentru un actor destul de căutat la Hollywood.

Principala calitate a acestei trupe formată din Jack Black (voce şi chitară) şi Kyle Gass (chitară şi backing) este accesibilitatea. Au avut dintotdeauna grijă să nu fie prea elitişti şi să îndepărteze pe cei care nu preferă în mod normal rockul. Desigur că îi asculţi pe Tenacious D mai ales din pricina versurilor şi a temelor umoristice şi mai puţin din pricina instrumentalului, dar ar fi nedrept să nu remarcăm câteva riff-uri, solo-uri şi linii melodice remarcabile de-a lungul carierei muzicale a celor doi.
Ajutaţi de Dave Grohl (ex-Nirvana, actualmente solist şi chitarist în Foo Fighters) la tobe, John Koneski la chitară electrică şi John Spiker la bass, Tenacious D reuşesc să ne aducă o gură proaspătă de aer cu un album nou, energic şi destul de aşteptat.

Tema principală a albumului este reprezentată de revenirea spectaculoasă a trupei după ce filmul-album The Pick of Destiny a fost desfiinţat de critici. O să recunosc că filmul a fost destul de slab şi că mi-a plăcut doar pentru că-s fan al trupei, dar chiar şi-aşa, sunt nişte piese ale naibii de bune şi pe PoD.
Astfel că au preluat această tema a renaşterii din propria cenuşă, caracteristică păsării phoenix. Desigur, au stilizat numele în Fenix ca să semene cu ...penis...pentru că şi pasărea de pe copertă aduce a...ştiţi voi...

Albumul debutează cu title-track-ul. Rize of the Fenix este o piesă progresivă, începând lent şi accelerându-şi ritmul cu un riff scos parcă din vremurile de glorie Led Zeppelin. Jack cântă bestial, ca de obicei, variind de la note foarte înalte la voci foarte adânci. Combinaţia chitări acustice - chitări electrice a funcţionat întotdeauna foarte bine la Tenacious D şi asta nu se schimbă nici acum.

Low Hangin' Fruit este o piesă despre mâncare...şi despre alte lucruri. Avem o varitetate frumoasă de riff-uri care sună toate foarte bună şi nişte armonii frumoase între vocile lui JB şi KG.
Classical Teacher este un skit de vreo 3 minute care acţionează ca un soi de intro pentru piesa Senorita. Senorita e bazată pe ritmuri latino şi chitara lui Kyle în combinaţie cu vocea lui Jack sună pur şi simplu bestial. Câteva pasaje de trompetă ajută să intrăm în atmosferă. Parcă ar merge în animaţia Puss in Boots. Bine, minus înjurături şi obscenităţi. Căci da, versurile sunt foarte amuzante şi catchy în acelaşi timp.
Deth Starr este o creaţie 100% Tenacious D şi nu are absolut nicio legătură cu Death Star-ul din Star Wars. Să fie clar! Ce are totuşi în comun cu Star Wars este awesomeness-ul. De la versuri la riff-uri la liniile melodice pur şi simplu geniale. Este de asemenea prima piesă unde parcă tobele strălucesc. Dave Grohl nu a fost niciodată un toboşar extraordinar de tehnic dar are un stil şi un feel atât de unic încât este imposibil să nu-l remarci şi să fii plăcut surprins. Este o calitate pe care o aveau şi multe din piesele Nirvana.

Ca şi piesa de dinainte, Roadie a fost cântată în premieră în vara lui 2010 la BlizzCon unde băieţii (împreună cu Dave) au ţinut un concert de zile mari. Youtube-ul stă mărturie! Roadie este evident despre eroii nevăzuţi ai rockului, tehnicienii care fac întreg spectacolul posibil.
Flutes and Trombones este tot un skit care creează un soi de context muzical pentru The Ballad of Hollywood Jack and Rage Kage. Piesa are un sentiment country, indus şi de abordarea răguşită a lui JB. Piesa povesteşte despre scenariul inventat de ei despre presupusa destrămare a trupei după eşecul filmului. Şi avem şi un solo la flaut.
Throwdown are un riff care mi-aduce aminte fie de The Passenger de la Iggy Pop sau de Holiday de la Green Day. Frumos totuşi.
Rock is Dead este scurtă şi are un stil care oscilează între un rock n'roll şi un blues mai rupt din ZZ Top aşa. They Fucked Our Asses este balada cea dubioasă caracteristică de-acum după Fuck Her Gently de pe Pick of Destiny. Încă o dată băieţii suferă după criticile aduse precedentului album. Sper ca Rize of the Fenix să aibă o recepţie ceva mai bună, altfel mă tem serios pentru viitorul trupei...not!
După cum mărturisesc chiar ei, To Be The Best a fost făcută să fie un fel de imn precum Eye of the Tiger (Survivor) sau Here We Go Again (Whitesnake). Şi are tot ce-i trebuie, sunetul ăla demodat de tobe ce se folosea pe la sfârşitul anilor '70 - începutul '80, clapele alea teribile şi versurile puerile. Şi e totuşi o piesă fun...care durează un minut. Păcat, vedeam un solo epic pe-acolo.

Când am auzit prima dată 39, credeam că am dat din greşeală pe vreo piesă Kid Rock sau Smokie. Apoi am bufnit în râs din pricina versurilor. E domoală. Şi haioasă. Dar na, aşa a fost tot albumul.
Rize of the Fenix vine în anumite ediţii cu încă vreo 3 piese pe care n-am avut totuşi ocazia să le ascult. Dar sunt convins că nu-mi mai schimbă opinia mai bine sau rău în legătură cu materialul prezentat mai sus.

Capodoperă? Probabil că nu. Extrem de aşteptat şi mai mult decât ascultabil. Dap, categoric. Să fi fost în locul lor aş mai fi lungit câteva piese pentru că potenţial exista, dar chiar şi-aşa, am avut parte de 40+ de minute destul de distractive şi fresh. The fuckin' D is back!

Call of Duty : Black Ops

Şi hai şi cu ultimul shooter de pe lista de priorităţi. Cel mai enervant şi dezamăgitor a rămas evident la urmă. În plus, cred că mi-au ajuns atâtea împuşcături pentru ceva timp.

Black Ops a fost titlul Call of Duty al anului 2010 şi a intenţionat să fie un soi de urmaş spiritual a lui World At War, fiind dezvoltat de încântătorii Treyarch care au făcut din nou o treabă mizerabilă cu optimizarea. Şi ne dăm seama de asta încă de când intrăm în joc. Intro-urile cu logo-urile producătorilor şi distribuitorilor sacadează aşa de rău încât am crezut că m-am întors cu 6-7 ani în urmă la primul meu PC - un Pentium II bătut rău de tot de soartă.

Meniul jocului încearcă să fie captivant şi să te introducă direct în atmosfera tensionată a poveştii, reuşind în mod excepţional să sacadeze doar şi pentru a intra în setări. Când am văzut că nu se poate, m-am pus pe descărcat şi aplicat patchuri. Situaţia s-a îmbunătăţit considerabil dar în timpul jocului avea loc o fragmentare ciudată care arăta bizar pentru că apărea o dată la 10-15 secunde. Pentru un scurt timp jocul rula decent şi apoi sughiţa brusc. L-am lăsat deoparte şi am jucat Modern Warfare 3 care n-a avut nicio problemă serioasă.

M-am întors asupra acestuia abia după ce am aplicat nişte pastă termoconductoare nouă pe bravul meu procesor. Şi a renăscut. Mergea impecabil. Mai puţin intro-ul care făcea la fel de oribil ca la început şi cinematic-urile de dinainte de fiecare nivel. Toate erau imposibil de urmărit din cauza sacadării enervante şi inexplicabile. Şi să nu mai zic de timpii uriaşi de încărcare. E incredibil cât putea să dureze să înceapă o misiune. Cred că aşteptam 5 minute cu un ecran alb în faţă. Asta la 4 gb de RAM. Şi apoi alte minute pierdute în zadar când încercam să ies din joc. Am ajuns să folosesc tot timpul Ctrl-Alt-Del pentru a economisi timp. Inadmisibilă optimizare pentru un joc de aşa pretenţii, a scăzut chiar sub varza care era deja World At War, în contextul în care seria Modern Warfare a mers impecabil chiar şi fără pastă termoconductoare. .În joc însă, totul a mers strună în cele din urmă.

Black Ops ne spune povestea lui Alex Mason (jucat de Sam Worthington din Avatar), agent CIA ale cărui abilităţi îl fac un om de bază pentru Unchiul Sam în conflictul tot mai apăsător iscat sub numele Războiului Rece. Mason participă la Invazia din Golful Porcilor unde încearcă să-l asasineze pe Fidel Castro. Este însă capturat şi trimis într-un gulag (Volkuta) unde-l întâlneşte pe mai vechea noastră cunoştinţă din World At War - Vladimir Reznov (jucat de Gary Oldman). Împrietenindu-se cu Reznov, Mason află de o conspiraţie la nivel înalt (evident) a unui rus diabolic (ce original!) ce doreşte să distrugă cu desăvârşire SUA. Mason evadează din Vorkuta şi în urma unei întâlniri cu preşedintele Kennedy la Pentagon, porneşte după urmele lui Dragovich, rusul cel rău şi ai celor doi acoliţi ai săi - Kravchenko şi Steiner.

Misiunile ne duc în diferite perspective, de la Mason la Hudson (Ed Harris), un alt agent CIA şi chiar la Reznov. Prin ochii rusului vedem şi cum sfârşeşte Dimitri Petrenko, personajul nostru sovietic din World At War.

Călătorim într-o grămadă de locaţii -  Cuba, Vietnam, Laos, Rusia etc. În Vietnam avem o secvenţă absolut memorabilă în care navigăm pe un fluviu cu o barcă înarmată solid, împărţind moarte şi distrugere în jur în timp ce coloana sonoră ia prim-planul cu geniala Sympathy for the Devil a celor de la Rolling Stones. Un moment scurt dar deosebit de reuşit! Avem desigur parte de multe momente epice de acţiune, în aer, în apă, pe sol şi în subterane, fiecare atent aleasă şi creată ca să facă din Black Ops o experienţă versatilă.
Nu sunt multe de comentat la gameplay pentru că nimic nu s-a schimbat. La fel şi la partea sonoră, avem nişte actorii de rang înalt care sunt cât se poate de credibili şi nişte arme care ne trimit înapoi în era Războiului Rece.

Grafica mi s-a părut un pic ştearsă dar s-a potrivit binişor cu întregul context istoric. Au existat şi câteva blocări şi bug-uri extrem de iritante care împreună cu timpii ăia de încărcare au făcut din Black Ops o experienţă destul de iritantă.
Nu a ajutat prea mult nici desfăşurarea generică a acţiunii. Deşi povestea din spatele jocului este poate chiar mai bună decât ce am văzut în seria MW, nu mi-a plăcut deloc atitudinea ostilă orientată spre ruşi care au fost făcuţi să arate a băieţi răi şi americanii să pară a fi nişte eroi şi nişte martiri, lucru departe de realitate.

La sfârşit jocul bagă o răsturnare ala Fight Club şi încearcă să ne şocheze. Nu prea îi iese pentru că deznodământul e oricum acelaşi şi nu afectează ansamblul cu nimic. Dar intenţia a fost drăguţă.

Mediocritate. Cam ăsta-i cuvântul de bază. Black Ops este mai generic decât alte titluri Call of Duty deşi tema avea un potenţial mare la capitolul poveste şi acţiune. Îşi face treaba la partea de shooting dar nimic mai mult. Are în schimb mari probleme tehnice care nu pot fi trecute cu vederea prea uşor şi care ruinează experienţa finală a jocului.

7 / 10

Acum să vină The Walking Dead, Episode 2 ; A Game of Thrones (RPG) şi Diablo III. Hurah!

The Lucifer

A two-parts story...

He was more than a man. He thought of himself a true miracle of creation and whatever or whoever brought him to life, it made him different in every way to any other being that the world had ever seen. His gifts were many for he was defined through them. And for each of them he was grateful and happy to posses them.

His superiority came from a great amount of greater and lesser qualities that were also found in others. But beyond all these qualities, there was one that mostly stood out and that was his wisdom. For whatever reason he could see the world different from others. He could understand things differently, see everything in a different light and in the end he managed to judge everything in a better way. Or so he thought.

He was not necessarily better than anyone else for he was not born to be perfect. Perfection was a goal that maybe he could have achieved, had he wished for it, but by all means - that was not his goal in life. His goal was far simpler but far more difficult to achieve. He was given a free mind, a free will and the potential to do anything he wished to. And the world was placed at his feet for him to follow his own path.

He was full of flaws but most importantly it was that he knew all about them. He would always recognize his mistakes, his weaknesses and he would draw different teachings from his own actions in order for him to be better. His own path was characterized through all the decisions good or bad that he made. And that's how he lived, always trying to feed his hunger that came from his passion. But nothing was that simple.

Because life was filled with more than his passions and wishes that just waited to be fulfilled and discovered. No. He also had to deal with people. And he was happy for it because others seemed to be and look just like him. And for some time he really felt like he belonged. Unfortunately his true nature would show up eventually and his wisdom would get the better of him, taking him in places where others could not follow.

Some understood him but others despised him, isolated him, making him feel out of place and alone. Mankind had its flaws, one of them being that they were meant to hate whatever they could not understand. And so our hero often felt alone for he really was. He began to realize that this world that was given to him was not meant for him at all and that maybe he did not have a place in here. With nowhere to go he could only isolate himself from the others, being careful to sometimes interact for the sake of it while feeding off his passions that made him special but that also killed him from the inside.

His creator watched how unhappy and lost our hero was. In a fit of anger he cast him away, considering him unworthy and being mad of his inability to adapt to this world that was created for him. The creator did not realize that the flaw was in himself and that the genius that he thought he had created had to be alone forever because of his wisdom. Because that made him out of the ordinary, out of the world.
Our hero had to leave the world and spend alone all the time that it was given to him, suffering because of his unfair fate. More than that, he became a symbol for the ordinary men. He became the avatar of everything that was bad and evil.

Such concepts do not born out of nowhere but are created by others and given away. And so did your hero became wretched, evil because of the world that was originally meant to have him. Mankind despised him without really remembering why, destroying his destiny forever.

They even gave him a name.