Assassin's Creed Revelations

Orice erou trebuie să-şi pună într-un final sabia în cui. Din păcate nu avem niciodată ocazia să-i vedem făcând asta. Dar Ubisoft au avut minunata idee de a încheia socotelile atât cu Ezio Auditore (erou în AC2 şi Brotherhood) cât şi cu Altair (protagonistul primului joc din serie) - amândoi într-un singur joc, combinat cu o nouă porţie de ciudăţenie şi întrebări nerăspunse din partea lui Desmond Miles, care practic (re)trăieşte amintirile celor doi asasini dându-ne nouă ocazia să experimentăm viaţa din timpul Cruciadelor sau Renaştere.

La sfârşitul poveştii din Brotherhood, ceva i se întâmplă lui Desmond, care o ia razna, leşină şi este prins pe o insulă. Pe acea insulă se petrec multe lucruri ciudate. Este un fum negru care bântuie pe-acolo, nişte oameni ciudaţi numiţi Ceilalţi şi nişte prieteni...Jack, Sawyer, Hurley şi..................................................
Ooops, am greşit articolul. Mă iertaţi! :)
E o insulă care reprezintă interiorul Animus-ului, maşina care-i permite lui să experimenteze aventurile strămoşilor lui. Dintr-un motiv sau altul, tipul s-a blocat cumva în maşină şi singura cale de scăpare pare să fie să termine memoriile celor doi asasini menţionaţi mai sus...să treacă cumva în pielea lor până când dau amândoi colţul.
Din fericire pentru el, nu are foarte mult de aşteptat pentru că în Revelations, Ezio Auditore ne este înfăţişat la vârsta de 425 de ani şi nu pare că mai are mult...Glumesc...eroul nostru nu pare să aibă mai mult de vreo 50 de ani dar mişcările şi abilităţile îi sunt cu mult încetinite din cauza vârstei, ceea ce crează o perspectivă interesantă, aceea de juca într-un mod cumva alternativ cu cel care ne-a devenit deja prieten în 3 jocuri diferite.

Pentru că era probabil nemulţumit de pensia din Firenze, Ezio pleacă spre Orientul Mijlociu, pe meleagurile pe unde hoinărea odinioară legendarul Altair. Ajuns la Masyaf, vechiul sediu al Asasinilor din perioada Cruciadelor, este întâmpinat de bunii săi duşmani Templieri şi moşulică este nevoit să găsească o altă metodă de a ajuns la misterele din acea cetate, având în vedere că abia a scăpat cu viaţă din prima confruntare cu ei. O să râdeţi sau o să suspinaţi dezamăgiţi la primele faze de acţiune ale jocului care fac din Ezio un daredevil mai mare decât în celelalte 2 jocuri combinate plus Altair. Încântător ce cascadorii trebuie să facă el la 50 de ani...
Nevoia îl aduce în cele din urmă la Constantinopole, proaspăt cucerit de Imperiul Otoman. Trebuie să caute nişte căcaturi care-i vor deschide calea către alte căcaturi care nici măcar nu vor fi acolo spre final. Oh shit, spoiler!
Şi lucrurile o iau pe făgaşul normal. Ezio face cunoştinţă cu ghilda Asasinilor din Istanbul, pe care apoi îi ajută să se extindă şi combină toate astea cu puţin flirt cu o doamnă veneţiano-otomană pe numele ei Sofia Sartor şi cu o colaborare cu prinţul Suleiman, viitorul sultan Soliman Magnificul, ăla de la istorie.

Problema principală a jocului este faptul că nu există niciun fel de motivaţie pentru care să facem toate lucrurile astea. Ceea ce conducea povestea din 2 şi Brotherhood cu uşurinţă era răzbunarea lui Ezio asupra familiei Borgia, care-i executaseră familia. Acum tot contextul pare uşor forţat. Dar pentru că Ezio a fost întotdeauna un personaj interesant, plăcut şi la bătrâneţe găsim o altă parte a personalităţii lui, eu am mers mai departe. Povestea principală oricum nu este foarte lungă.

Problema este repetitivitatea care deja survine după alte două jocuri în care am făcut aceleaşi chestii. Recrutează asasini, cucereşte turnuri de sub influenţă templieră, apără turnurile în caz de urgenţă (care dă drumul la un joculeţ iritant pe care nu l-am făcut decât o dată), caută nişte discuri ciudate prin nişte ruine, plus ocazionala urmărire sfârşită cu un asasinat. Şi încearcă să faci toate astea fără să-i rupi spatele lui Ezio care uneori pare incredibil de bătrân (probabil din cauza bărbii).
Mai există mici întreruperi de la rutina asta, oferite de Altair care este surprins în diferite momente ale vieţii lui. De pe vremea când era tânăr şi-l puteam manevra chiar noi în primul joc, până când devine bătrân şi abia mai poate merge. Am zâmbit în sinea mea şi am zis să spun mersi că Ubisoft nu s-au gândit să facă un joc întreg cu Altair boşorog...vă imaginaţi ce amuzant ar fi fost? Cu toate astea, momentele scurte în care ne întoarcem cu 300 de ani în urmă sunt de multe ori tratate cu superificialitate, îngrămădite acolo ca să fie.

În aceeaşi manieră mai este implicat şi Desmond în nişte puzzle-uri pe insulă, puzzle-uri ce trebuiesc depăşite dintr-o perspectivă first-person ce ne cere să sărim pe nişte platforme în timp ce domnul Miles începe să-şi debiteze amintirile din copilărie. Nespectaculos, neinteresant...doar plictisitor. Am sărit peste partea asta pentru că nu-şi merita timpul pierdut.

Poate că scepticismul ăsta survine şi în urma faptului că în 2 săptămâni am jucat toate 3 titlurile din saga Auditore şi după o vreme...efectiv nu-ţi mai arde de făcut acelaşi chestii. Poate lucrurile se vor schimba în viitor.
Ce e corect e corect însă. Când Revelations face ceea ce Assassin's Creed face cel mai bine, nu e chiar atât de rău. Constantinopolul arată minunat. Experienţa de a te căţăra pe Hagia Sofia este nemaipomenită şi atmosfera este reuşită, deşi eu aş fi insistat pe muzica orientală mai mult, să iasă în evidenţă, mai ales când vizitezi bazarul sau cartierul de ţigani. Ţiganii sunt trataţi cu grijă, probabil sub ghidarea atentă a celor de la Ubisoft Bucureşti care au avut partea lor de producţie la fel ca în precedentele 2 jocuri.

Concluzia? Un sfârşit onorabil pentru o serie onorabilă, care a fost întotdeauna departe de perfecţiune dar mereu aproape de o plăcută senzaţie de awesomeness. Ezio a fost un personaj memorabil şi interesant de cele mai multe ori, ba chiar a fost plăcut să-i văd povestea sfârşindu-se în scurt-metrajul Embers unde-l vedem murind în pace în timp ce atenţia celor de la Ubisoft pare să se concentreze pe China...ar fi grozav dacă Assassin's Creed 3 ne-ar duce acolo. Gândiţi-vă ce mină de aur ar reprezenta cultura chineză!
Din păcate nici cu Revelations nu am ajuns să-l cunoaştem mai bine pe Altair care a rămas la fel de generic, plicticos şi neinteresant ca şi în primul joc. Asta e...nu le putem avea pe toate.

7.50 / 10