Invazie muzicală

E curios că deşi în România marea majoritate a lumii ascultă muzică slabă spre foarte proastă şi...ştiţi voi...manele...e curios că sunt atâtea concerte bune în 2012, unul mai răsărit ca altul.

Capul de afîş este ţinut (contrar părerilor hipsterilor) de festivalul OST ce se va desfăşura în iunie la Bucureşti şi-i va găzdui pe Motorhead, Megadeth, Lake Of Tears, WASP, Motley Crue, Dimmu Borgir şi Trooper. Fiecare (dacă mă întrebaţi pe mine) în parte mai buni decât zece Red Hot Chili Pepperşi.
Nu am nimic cu ardeii, dar muzica lor, deşi simpatică, este destul de limitată comparată cu alţii (spre exemplu - cei menţionaţi mai sus). În plus, mediatizarea exagerată a concertului lor la noi se datorează evident faptului că sunt foarte comerciali şi nu se adresează unei baze mai fidele de fani ci oricărui ascultător de muzică banală ce poate răbda un micuţ riff de chitară odată la câteva piese. Asta şi niţele versuri melancolice.

În acelaşi fel s-a exagerat anul trecut cu concertul Bon Jovi deşi muzical micuţul blond nu se va compara niciodată cu măiestria legendarilor Judas Priest (care au concertat şi ei astă-vară). În urmă cu doi ani a fost mare nebunie cu AC/DC. Frumos, nu zic nu. Dar păleşte în comparaţie cu The Big 4-ul de la Romexpo. Metallica, Slayer, Megadeth şi Anthrax, la care am avut onoarea să fiu prezent.

Important este totuşi că vin. Vin foarte mulţi şi niciodată arenele nu sunt pe jumătate goale. Este foarte bine că se umplu arenele indiferent de cine vine.
Anul ăsta pe lângă cei menţionaţi mai sus, îi mai aşteptăm pe unii din finlandezii mei preferaţi - Apocalyptica precum şi alte nume solide precum maeştrii thrash-ului - Slayer, bunul şi bătrânul Blaze Bayley (care a colaborat la o piesă cu Trooper!), Napalm Death, Primal Fear, Kreator sau Moonspell (ultimele două la Bestfest).

Păcat este însă că biletele sunt adeseori exagerat de scumpe. Românul, în purul lui stil clasic, a reuşit să mai şutească nişte bani de la melomanii înfocaţi. Spre exemplu la OST, s-a creat o mizerie de categorie numită Fire Circle, ce a împins mai în spate Golden Circle. Nicăieri în lume nu există această categorie de bilete. Mai găsim câteodată Golden dar la majoritatea festivalurilor clasice (gen Wacken) există o singură categorie şi în mod firesc, fiecare stă acolo unde apucă, depinzând de la ce oră a a ajuns la faţa locului.
Neah, ai noştri au inventat Fire Circle şi au băgat nişte preţuri de m-au băgat în sperieţi. Ador atât Motorhead cât şi Megadeth şi Lake of Tears dar ca să-i văd din aceeaşi poziţie din care am văzut The Big 4 acum doi ani ar trebui să plătesc cu 50 de lei!!! mai mult. Cu 300 de lei am văzut Metallica. Aceeiaşi Megadeth. Slayer!!!!! Mă rog. Realitatea rămâne...e bizar.

Încerc să mă hotărâsc. Să-i prinzi pe Lemmy, Mustaine şi Lake of Tears în aceeaşi seară nu-i de lepădat (chit că la mare distanţă). Pe de altă parte mă încearcă un sentiment înălţător gândindu-mă la cum ar fi să văd Apocalyptica în Arenele Romane, cât mai aproape...

Probleme mari oameni buni! Mari de tot!

L.A. Noire

Nu ştiu sigur dacă L.A. Noire este jocul cu cele mai pretenţioase cerinţe pentru PC de până acum dar clar este acolo sus, mai ales în materia de putere de procesare unde mi-a dat mie chix sistemul şi nu l-am putut face jucabil în primă fază.
Rockstar sunt faimoşi pentru faptul că fac mai întâi jocurile lor pentru console şi după un an şi ceva se orientează spre computere. Principiul ăsta a dat naştere unor portări defectuoase şi nişte optimizări mizerabile, victime fiind de cele mai multe ori jocurile din seria Grand Theft Auto.
Nici L.A. Noire nu scapă de animozitatea celor de la Rockstar faţă de PC. Am citit pe diferite forumuri de oameni care aveau procesoare i7 şi plăci video la fel de solide şi care aveau mari probleme în a-l rula şi al face măcar jucabil.

Vă veţi întreba ce e cu jocul ăsta de-l face aşa pretenţios şi deosebit. Dacă Battlefield 3 a atins noi performanţe în eyecandy-ul legat de grafica mediului şi au făcut din universul shooterului ceva care seamănă înfiorător de mult cu realitatea, L.A. Noire s-a axat pe ceva mai complicat şi deosebit - feţele personajelor. S-a încercat ceva nemaiîntâlnit până acum - simularea cât mai exactă a unei feţe umane. Mişcările muşchilor feţei, maxilar, privire, ochii ş.a.m.d. Clipul ăsta explică perfect ce vreau eu să spun. Au folosit acelaşi principiu pe care probabil l-aţi văzut în crearea lui Gollum pentru Lord Of The Rings doar că ţinta n-a mai fost de data asta un film ci un joc. Evident, ca să poţi face asta ai nevoie de oameni reali. Astfel că fiecare din cei care şi-au împrumutat vocea în joc şi-au împrumutat şi faţa. O să daţi peste multe feţe cunoscute şi destui actori pe care este posibil să-i mai fi văzut în diferite filme sau seriale.

Rezultatul este spectaculos şi impresionant. Problema apare însă în momentul în care observăm că restul aspectelor din joc nu sunt nici pe departe la fel de realiste, ba unele sunt chiar jenant de învechite. Se formează o diferenţă deranjantă care pe mine m-a bântuit încă de la începutul jocului. Feţele arată excelent dar combinaţi asta cu nişte texturi slabe ale corpului şi nişte mişcări nenaturale şi veţi vedea cât de ciudat arată cu adevărat L.A. Noire.

Aşa, să trecem un pic peste tehnicalităţi. L.A. Noire ilustrează o poveste poliţistă în Los Angeles-ul anilor '40, la scurt timp după încheierea războiului. Eroul nostru se numeşte Cole Phelps, veteran şi erou, actualmente ofiţer în LAPD. Din momentul în care vom intra în pielea lui Phelps îl vom ajuta să ajungă un detectiv remarcabil. Va promova aşadar spre trafic, omucideri şi vice. Povestea este interesantă, captivantă şi te ţine în priză, combinată cu nişte flashback-uri din trecutul lui Cole şi experienţele sale din război, precum şi o intrigă ce începe în paralel cu acţiunea principală dar care într-un final se intersectează şi devine punct de interes pentru noi.

Fiind un produs Rockstar, jocul împrumută masiv din gameplay-ul seriei GTA, îndeosebi la partea de shooting şi cea de condus diferite vehicule. N-am jucat GTA4 aşa că nu ştiu cum stau lucrurile dar în raport cu...să zicem San Andreas, partea de shooting este foarte bună. Dar controlul vehiculelor este în continuare un mister în multe aspecte, având uneori senzaţia că conduc nu o maşină, ci un tanc.
Punctul forte care face de asemenea diferenţa este însă constituit de partea de investigaţie acolo unde L.A. Noire serveşte delicatesă după delicatesă. Fiecare capitol al jocului se separă în diferite cazuri şi în funcţie de ce departament servim, abordarea diferă şi ea. Căutatul de indicii rămâne interesant chiar şi după o perioadă lungă de timp (jocul este foarte, foarte, foarte lung...încă nu l-am terminat). Interogatul suspecţilor sau martorilor este cealaltă parte interesantă. Este de asemenea rolul principal al feţelor exagerat de detaliate. Cole Phelps va trebui să determine dacă persoana pe care o interoghează spune adevărul sau minte şi apoi s-o confrunte, fie cu binişorul, fie cu dovezi, fie cu forţa. Succesul cazurilor sale depind de aceste metode.

Aşadar trebuie urmărită cu atenţie mimica feţelor. Aici apare însă o altă problemă la L.A. Noire. Ambiguitatea răspunsurilor. Există trei variante de răspuns la o declaraţie. Fie crezi persoana respectivă, fie te îndoieşti de ceea ce spune, fie o acuzi (aducând de la sine şi o eventuală dovadă) direct că minte. Problema este că trei variante sunt prea puţine şi prea neclare pentru a şti mereu ce e de făcut cu diferitele personaje pe care le interoghezi. Ca rpg-ist înrăit pot să declar fără echivoc că sistemul este deficitar. Nu este niciodată clar dacă Cole este pe cale să facă o remarcă inteligentă prin îndoiala sa sau îi va ameninţa (fără vreun motiv întemeiat) toate neamurile bietului interogat.

Jocul este open-world ceea ce înseamnă că întreg oraşul Los Angeles este disponibil spre explorare. Acum nu pot să vă spun cât de fidel este reprodus, pentru că n-am fost niciodată acolo, dar totul pare destul de veridic, mai ales că apar destule elemente reprezentative ale oraşului - clădiri, cartiere etc.
L.A. Noire face o treabă excelentă în a ne introduce în atmosfera anilor '40, prin haine, maşini, vocabular şi muzică. La muzică recunosc că se putea găsi o coloană sonoră ceva mai catchy, mai ales la radio-ul maşinilor dar chiar şi-aşa, îşi face treaba cu brio.

Ca să revin puţin la partea tehnică, vă spuneam cât de bizar arată feţele alea reuşite în combinaţie cu nişte modele destul de slabe pentru un joc din 2011. De asemenea optimizarea este slabă. Sistemul meu îndeplineşte toate condiţiile de rulare, mai puţin procesorul, aflat binişor sub limită, ceva nu chiar atât de grav, ţinând cont că am rulat jocuri precum Arkham City, Skyrim, Assassin's Creed Revelations sau Crysis 2 la detalii maxime. Cu toate acestea jocul mi-a sacadat în disperare de cauză încă din primele minute şi dezamăgit, l-am şters. În vacanţă, fiind în Constanţa şi având mult timp liber am mai căutat informaţii despre joc, ca să aflu că mai există o şansă printr-o serie de comenzi băgate într-o consolă a jocului care ar urma să-l facă să meargă decent pe anumite sisteme.

Şi să vedeţi chestie...aşa a şi fost! Reducând câte puţin din detaliile neimportante, folosind progrămelul D3DOverrider şi băgând comenzile în consolă am redus sacadatul la un nivel acceptabil şi l-am făcut jucabil. Chiar şi aşa, asta nu scuză optimizarea defectuoasă chiar şi pe sisteme mult mai performante decât al meu.

Dar dacă e să rămânem la joc în sine şi la lucrurile asupra cărora trebuie să ne concentrăm de la bun început atenţia, L.A. Noire are nişte puncte slabe şi nişte puncte tari. Şi din fericire, insistă foarte mult pe aspectele lui bune şi mai puţin pe cele rele, spre deosebire de alte jocuri (*cough Assassin's Creed *cough) şi crează o atmosferă frumoasă, o poveste atractivă şi evident...dependenţă pentru jucător, din dorinţa de a vedea cum se termină toată tărăşenia.
Tărăşenia se termină trist în caz că vă întrebaţi. Cred şi eu, suntem în pielea singurului detectiv onest din L.A.

Nota : 8.50 / 10

Ne întoarcem la lucru...

A început facultatea sau şcoala sau orice altceva. Să ne relaxăm. Să o luăm uşor.
Staţi pe spate, închideţi ochii şi ascultaţi. Nimic nu e capăt de lume. Vă urez inspiraţie!

02 Headstones - Lake Of Tears
   
 Asculta  mai multe  audio   acustica

Windows 7 - impresii finale

Recunosc că am ajuns cu greu la stadiul ăsta, mai ales că Windows 8 bate încet-încet la uşă şi există zvonuri care-i văd lansarea chiar în 2012 sau poate un început de 2013.

Cu toate astea, iată că eu am avut curajul să experimentez pe propria piele (a se citi - propriul PC) un sistem nou de operare (altul decât XP) abia acum două luni. Asta nu înseamnă că nu am mai interacţionat cu Vista şi 7 înainte. Nici pomeneală. Mama are de vreo 4 ani deja o pacoste de notebook care a venit instalat cu Vista şi am simţit de multe ori pe pielea mea ce poate face un sistem de operare haotic în combinaţie cu o configuraţie îndoielnică. Vista şi creatorii ei au fost înjuraţi de nenumărate ori în ultimii ani, credeţi-mă.

Cu Windows 7 am fost mai îngăduitor deşi l-am criticat la început aspru pentru aceleaşi lucruri enervante pe care le-am văzut şi la Vista. Folosind mereu XP-ul cu cele mai noi drivere şi tot timpul îngrijit cu 3 antivirusuri şi un utilitar bun de întreţinere, aveam nişte pretenţii ridicate şi chiar nu vroiam să ajung în poziţia în care să mă declar nemulţumit de cum merg lucrurile şi să pierd timp şi date importante doar de dragul upgrade-ului.

A fost o decizie 50/50. În primul rând că noua mea placă video - Sapphire AMD Radeon HD 6570 - beneficiază de minunata tehnologie DirectX 11, funcţionabilă numai pe Win7, desigur. Ba mai mult, încet-încet - tot mai multe jocuri ignoră XP-ul, concetrându-se pe o mai bună funcţionare în...tot în 7 având în vedere că Vista a murit extrem de prematur.
A doua parte a deciziei este constituită de tristul adevăr. Windows XP şi-a atins scopul şi este depăşit de situaţie în raport cu cerinţele tehnologice din anul 2012. Da, l-am iubit cu toţii pentru că ne-am obişnuit cu el, pentru că îl vedeam peste tot şi pentru că a fost cu noi timp de foarte mulţi ani. Dacă într-adevăr Vista nu a convins trecerea, 7-ele sigur o face.

Odată cu placa video mi-am adăugat şi 2 gb de RAM la cei 2 deja existenţi. Asta mi-a adus PC-ul la o viteză mai mult decât mulţumitoare, ba chiar îmi ajută placa video ce este capabilă să preia din viteza RAM pentru a-şi îmbunătăţi performanţele. Pentru că vechiul şi bunul meu procesor este însă capabil să accepte sisteme de operare pe 64 de biţi, am instalat Windows 7 Ultimate x64 şi diferenţele sunt simţitoare.

Pe un OS creat special pentru asta, lucrurile într-adevăr stau mult mai bine pe 64 de biţi iar 7-ele în sine este un deliciu. O să mă concentrez pe chestiile de rutină, care ne interesează pe toţi. La capitolul mişcat fişiere dintr-o parte în alta...viteza a fost cu mult îmbunătăţită. În jocuri lucrurile merg în general mai bine şi mai uşor iar ca întreg, Win7 oferă mai mult ajutor utilizatorului de rând şi-i mai preia din sarcinile pe care oricine (ce dorea să fie responsabil cu al său PC) trebuia să le facă în XP. Procesorul meu este ca şi inexistent la zgomot de când cu tranziţia pe noul OS, semn că 7-ele gestionează mai bine resursele pe care le are la dispoziţie. În combinaţie cu noua placă video, infinit mai silenţioasă decât vechiul meu "monstru" Asus EAX1600 Pro, singurul lucru care se aude din calculator este unul dintre coolere şi sursa care mai scârţâie în zilele geroase.

Problemele ar putea apărea însă la capitolul drivere. În mare parte Windows 7 se descurcă mult, mult, mult mai bine decât Vista. Mi-aduc aminte când a trebuit să reinstalez Vista pe laptopul mamei. Bun, toate bune şi frumoase până când a trebuit să instalez drivere. Maşinăria nu venise cu niciun dvd, toate fiind preinstalate iar Vista nu era nici măcar în stare să-mi facă placa de reţea funcţionabilă, pentru a intra pe internet. Astfel că fără un alt calculator conectat la internet, laptopul era inutil.
Windows 7 a recunoscut în schimb aproape tot ce trebuia recunoscut, fără să ceară vreo instalare. Internet-ul, sunetul ba chiar nişte elemente la care nu mă aşteptam, ştiind că au nevoie de dvd - adaptorul wireless şi tv tunerul.
Dilema a venit în momentul în care am vrut să cânt la chitara electrică. Whiplash (aşa o cheamă) întră cu cablul în mufa de line-in din placa audio, fiind apoi convertit printr-un program pe post de amplificator şi voila! Problema este că Windows 7 nu a recunoscut în totalitate placa audio, făcând funcţionabil doar sunetul. Celalte facilităţi - line-in, microfon etc...nu mergeau.
Pe site-ul producătorului plăcii de bază (drăguţii de la Intel) aflu că ea(placa) a ieşit din seria de produse la care ei oferă suport şi că ultimul OS suportat de ei a fost XP. Mda, nasol.

După câteva căutări pe site-uri obscure am găsit un driver pentru placa mea de sunet, driver făcut pentru Vista dar care din fericire a mers (şi încă merge) de minune. Ar mai fi rămas dilema delay-ului chitară-boxe provocat tot de Windows 7 dar am rezolvat-o şi deja era o formalitate.

A fost cam singurul obstacol întâmpinat. Aşezat în mâini decise, răbdătoare şi care au un minim de cunoştinţe, Windows 7 este un deliciu, o plăcere să-l foloseşti. Îmi place Aero. Am dezactivat UAC-ul în secunda în care am intrat în Windows şi sunt extrem de satisfăcut de viteza la care se mişcă toate lucrurile atunci când ai nevoie de ele. Să fie RAM-ul în plus, să fie OS-ul pe 64 de biţi, să fie toate la un loc...cine ştie? Important este că sunt mulţumit. Cu destul de puţini bani am făcut ca PC-ul meu să mai trăiască lupte cu alte jocuri frumoase alte vremurilor noastre iar pentru mine asta contează destul.

Am reuşit chiar să trag nişte sfori (virtuale desigur) şi să fac să meargă L.A. Noire în condiţii decente. Deci vă puteţi aştepta la un review pe tema asta.

Cel mai prost din curtea şcolii

Am văzut şi eu cu stupoare episodul ăla stupid de la Antena1 cu filmuleţul cu Boc şi tot scandalul de după care a înroşit cablurile tv cu revolte, acuze şi injurii.

Sincer eu m-am săturat de oameni care aleg părţi în tot circul ăsta şi consideră că deţin adevărul suprem, fiecare din diverse motive. În primul rând eu cred cu tărie că la capitolul televiziune, Antenele sunt cele mai penibile specimene ce se pot găsi într-o grilă de programe din România. Antena1 are buletinele alea imbecile formulate doar de dragul de a ajunge ProTv-ul într-o perpetuă cursă a prostiei şi a informării eronate şi emisiunile de mâna a patra cu prezentatori şi jurişti îndoielnici. Antena2 este un post atât de piţi încât nici nu cred că merită să menţionez ceva mai mult decât Morar şi Brancu. Şi-am rezumat tot. Antena3 ar fi ok cu tot cu ştirile dacă ar renunţa puţin la ura asta anti-putere care a ajuns de la un statut corect şi apreciat de mine, la o adevărată obsesie.

Totul la Antene se măsoară în alb şi negru. Ori eşti cu ei, ori eşti băsist, nu există niciodată cale de mijloc şi insistă cu o ură stupidă şi nejustificată, exploatând la maxim ultrasul din fiecare român, cu fel şi fel de procedee jenante prin care aruncă cu mult rahat în cei care, consideră ei, merită.

Nu-l suport deloc pe Băsescu şi nici pe cei de-o teapă cu el. Îi doresc o moarte sinceră pentru că pentru mine el reprezintă o icoană a ipocriziei, nesimţirii, corupţiei şi prostiei - elemente care ne caracterizează ţara de prea mult timp. Niciuna dintre chestiile astea nu au început cu el. Dar categoric au ajuns pe nişte culmi mai înalte.

Înţeleg de asemenea poziţia pe care trebuie să o ia trustul Intact în raport cu puterea, aceea de opoziţie. Nu am nimic împotriva ei. Ce mă deranjează este penibilul cu care se luptă împotriva puterii. Mă deranjează ura asta sălbatică pe care fiecare angajat la Antene o arată faţă de orice nu le convine lor. O critică lipsită de orice fel de constructivitate, demnă de ciobanul de pe câmp care vine şi-ţi dă una-n cap că aşa i se năzare lui. Nu ştiu care este cuvântul cheie...nesimţire? Prostie? Imbecilitate?

Cert este că au luat-o pe un drum ruşinos şi ridicol din care nu vor ieşi cum se aşteaptă. Vreau să cred că poporul ăsta nu va pune botul la atitudinea de rebeli ala Robin Hood pe care o au ăştia legată de ţara în care trăim în aceeaşi măsură în care nu par dispuşi să mai pună botul la vreo mizerie din partea lui Băsescu & Co. pentru că la finalul zilei - toţi sunt o apă şi-un pământ. Niciun Voiculescu, USL sau orice alt nume nu va crea diferenţa aia pe care ne-o dorim cu totul. Asta probabil n-o vom putea face decât noi, oamenii de rând, dacă se va trezi vreodată în noi o conştiinţă îndeajuns de puternică încât să-i dăm la o parte pe toţi şi să o luăm de la capăt.

Antenele arată acum ca un puşti idiot din curtea şcolii care este enervat de unul la fel de idiot. Şi nu ştie cum să-şi canalizeze energia împotriva lui...decât cu pumnii şi picioarele, cu înjurături şi alte acţiuni demne de ultraşi analfabeţi dintre blocuri, băieţii de cartier...ştiţi voi.
M-am uitat mai mult la tv în vacanţa care doar ce a trecut şi îl priveam cu tristeţe pe Mircea Badea. Eram dezamăgit pentru că s-a schimbat. Totul era concentrat într-o singură direcţie, fără alte opinii, păreri. Un singur adevăr, o singură tabără. Şi multă, multă ură şi multe, multe înjurături. Mă întreb unde a dispărut imaginaţia şi umorul ăla care mă făcea să-l urmăresc seară de seară prin liceu. Şi de asemenea mă întreb dacă el crede că a meritat schimbarea asta şi o simte ca pe o decădere a produsului de televiziune pe care-l oferă, aşa cum o simt eu.

Sunt sigur că, spre exemplu în SUA, şi Obama are o opoziţie care-l critică constant şi caută să-i submineze încrederea în faţa poporului. Dar sunt convins că nu se recurg la trucuri din astea penibile.

În final întăresc prin a spune că nici Boc nu mi-este şi nici nu mi-a fost vreodată simpatic dar atacul Antenei şi a cocalarului de Capatos a fost pur şi simplu stupid, cretin şi lipsit de vreun fel de demnitate.
În acelaşi timp, cei care critică Antenele (mă refer la celelalte televiziuni) ar trebui să le urmeze exemplul şi să tacă pentru că în mizeria asta de media românească nimeni nu are dreptate. De ce ar avea? Sunt doar nişte copii care se împroaşcă cu noroi.

Winter Is Coming

Numai în România există anotimpul iarna.
Altfel nu pot să-mi explic toată tragedia asta care se face prin presă. Într-adevăr, presa este jegoasă, inventează şi exagerează foarte multe lucruri. Dar efectiv nu poţi să ignori câtă prostie poate exista în ţara asta.

Istoria a făcut în aşa fel încât să fim situaţi în spaţiul ăsta geografic, de altfel foarte lăudat de lume ca fiind avantajos din multe puncte de vedere. La noi în fiecare iarnă se creează o mare criză în jurul incredibililui fenomen de ninsoare. Zici că suntem bătuţi de soartă şi mai avem puţin de apelăm la Naţiunile Unite să ne ajute pentru că suntem foarte sinistraţi.
Stau şi mă gândesc ce se întâmpla dacă România era situată undeva prin Scandinavia. Sau Rusia. Corect, atunci n-am mai fi fost români ci un alt popor, prin definiţie mai capabil. De unde reiese o chestie - spaţiul geografic ne defineşte pe noi ca popor. Natura are un fel tare ironic de a ne organiza pe toţi.

Un lucru care nu ajută deloc este presa. S-a format un trend. Toţi, dar absolut toţi sunt nişte jigodii. Pe primul loc se află Antenele, asta e clar. Dar în urma loc suflă hărniceşte şi ceilalţi. Toţi caută drama în fiecare căcat, toţi exagerează. Citisem pe nişte bloguri faptul că anteniştii făceau un reportaj într-un supermarket şi le cereau angajaţilor să golească nişte lăzi de cartofi ca să le filmeze ei şi vezi-doamne să creadă lumea la tv că s-a dat iama în magazine, că aşa cum zice familia Stark, "Winter Is Coming" şi toată lumea se adăposteşte în propria casă, de unde nu vor mai ieşi până în martie sau aprilie.
Iar reportajele alea dramatice, cu muzică alertă din filme de mâna a patra şi interviuri amuzanto-amărui cu tot felul de specimene de oameni - toate astea nu fac decât să accentueze penibilul ăstora de la ştiri. Partea proastă este că nu foarte multă lume crede asta despre televiziuni. Sunt mai mulţi care le privesc ca pe ceva demn de urmărit.

Asta mă duce către următorul punct. Românii sunt proşti. E un adevăr, o realitate, nicidecum o răutate sau o lipsă de patriotism. Dacă nu cumva te-ai născut ieri, e imposibil să nu realizezi că în perioada asta "se ninge" (diateza pasiv-reflexivă, definitorie pentru poporul român) şi că nu este recomandabil să pleci undeva. Dar nu, tu român tăuraş, te încăpăţânezi, că doar ai Logan şi ştii tu ce poate şi ce nu poate maşina ta. Pentru că te pricepi, ce naiba!
Ignori cu desăvârşire faptul că autorităţile sunt mai proaste decât tine şi tot timpul sunt surprinse de situaţie de parcă zăpada în miezul lui ianuarie-februarie este un fenomen straniu şi nemaiîntâlnit până acum. Ignori şi singura chestie care ar putea fi mai importantă la tv - starea meteo. Ignori chiar şi internetul, deşi probabil că accesezi Facebook mai des decât te duci la baie.
Apoi apari cu un zâmbet tâmp la nemernicii de jurnalişti mai sus menţionaţi şi te plângi de cât de grea e viaţa ta şi cum iarna asta nenorocită ţi-a stricat planurile.
Dacă eşti incredibil de prost şi situaţia deja se înrăutăţeşte în jurul tau, refuzi să-ţi părăseşti maşina...cum să faci tu aşa ceva?...preferi să stai să mori în frig, ştiind însă că nimeni nu va îndrăzni să-ţi jefuiască Loganul la -20 de grade. Dacă eşti îndeajuns de norocos încât să apuci dimineaţa, suni la televiziuni şi le zici în ce mare dramă ai intrat tu, arătând şi ţării întregi faptul că ai fost foarte, foarte prost.

Să mai comentez ceva de autorităţi, ministere, CFR-uri...ar fi de prisos. E un dezastru pe toate planurile. Mă gândesc totuşi la Scandinavi şi la celelate ţări cu climă rece. Sigur trebuie să fie o conspiraţie. Ori am fost minţiţi şi nu există iarnă  în acele ţări şi de fapt atât Suedia cât şi Norvegia, Finlanda, Rusia etc. au de fapt climă tropicală ori...sunt extratereştrii care le curăţă lor zăpada de pe şosea şi de pe căile ferate. Sigur asta este...

Oricum, nu e niciodată vina noastră.

Assassin's Creed Revelations

Orice erou trebuie să-şi pună într-un final sabia în cui. Din păcate nu avem niciodată ocazia să-i vedem făcând asta. Dar Ubisoft au avut minunata idee de a încheia socotelile atât cu Ezio Auditore (erou în AC2 şi Brotherhood) cât şi cu Altair (protagonistul primului joc din serie) - amândoi într-un singur joc, combinat cu o nouă porţie de ciudăţenie şi întrebări nerăspunse din partea lui Desmond Miles, care practic (re)trăieşte amintirile celor doi asasini dându-ne nouă ocazia să experimentăm viaţa din timpul Cruciadelor sau Renaştere.

La sfârşitul poveştii din Brotherhood, ceva i se întâmplă lui Desmond, care o ia razna, leşină şi este prins pe o insulă. Pe acea insulă se petrec multe lucruri ciudate. Este un fum negru care bântuie pe-acolo, nişte oameni ciudaţi numiţi Ceilalţi şi nişte prieteni...Jack, Sawyer, Hurley şi..................................................
Ooops, am greşit articolul. Mă iertaţi! :)
E o insulă care reprezintă interiorul Animus-ului, maşina care-i permite lui să experimenteze aventurile strămoşilor lui. Dintr-un motiv sau altul, tipul s-a blocat cumva în maşină şi singura cale de scăpare pare să fie să termine memoriile celor doi asasini menţionaţi mai sus...să treacă cumva în pielea lor până când dau amândoi colţul.
Din fericire pentru el, nu are foarte mult de aşteptat pentru că în Revelations, Ezio Auditore ne este înfăţişat la vârsta de 425 de ani şi nu pare că mai are mult...Glumesc...eroul nostru nu pare să aibă mai mult de vreo 50 de ani dar mişcările şi abilităţile îi sunt cu mult încetinite din cauza vârstei, ceea ce crează o perspectivă interesantă, aceea de juca într-un mod cumva alternativ cu cel care ne-a devenit deja prieten în 3 jocuri diferite.

Pentru că era probabil nemulţumit de pensia din Firenze, Ezio pleacă spre Orientul Mijlociu, pe meleagurile pe unde hoinărea odinioară legendarul Altair. Ajuns la Masyaf, vechiul sediu al Asasinilor din perioada Cruciadelor, este întâmpinat de bunii săi duşmani Templieri şi moşulică este nevoit să găsească o altă metodă de a ajuns la misterele din acea cetate, având în vedere că abia a scăpat cu viaţă din prima confruntare cu ei. O să râdeţi sau o să suspinaţi dezamăgiţi la primele faze de acţiune ale jocului care fac din Ezio un daredevil mai mare decât în celelalte 2 jocuri combinate plus Altair. Încântător ce cascadorii trebuie să facă el la 50 de ani...
Nevoia îl aduce în cele din urmă la Constantinopole, proaspăt cucerit de Imperiul Otoman. Trebuie să caute nişte căcaturi care-i vor deschide calea către alte căcaturi care nici măcar nu vor fi acolo spre final. Oh shit, spoiler!
Şi lucrurile o iau pe făgaşul normal. Ezio face cunoştinţă cu ghilda Asasinilor din Istanbul, pe care apoi îi ajută să se extindă şi combină toate astea cu puţin flirt cu o doamnă veneţiano-otomană pe numele ei Sofia Sartor şi cu o colaborare cu prinţul Suleiman, viitorul sultan Soliman Magnificul, ăla de la istorie.

Problema principală a jocului este faptul că nu există niciun fel de motivaţie pentru care să facem toate lucrurile astea. Ceea ce conducea povestea din 2 şi Brotherhood cu uşurinţă era răzbunarea lui Ezio asupra familiei Borgia, care-i executaseră familia. Acum tot contextul pare uşor forţat. Dar pentru că Ezio a fost întotdeauna un personaj interesant, plăcut şi la bătrâneţe găsim o altă parte a personalităţii lui, eu am mers mai departe. Povestea principală oricum nu este foarte lungă.

Problema este repetitivitatea care deja survine după alte două jocuri în care am făcut aceleaşi chestii. Recrutează asasini, cucereşte turnuri de sub influenţă templieră, apără turnurile în caz de urgenţă (care dă drumul la un joculeţ iritant pe care nu l-am făcut decât o dată), caută nişte discuri ciudate prin nişte ruine, plus ocazionala urmărire sfârşită cu un asasinat. Şi încearcă să faci toate astea fără să-i rupi spatele lui Ezio care uneori pare incredibil de bătrân (probabil din cauza bărbii).
Mai există mici întreruperi de la rutina asta, oferite de Altair care este surprins în diferite momente ale vieţii lui. De pe vremea când era tânăr şi-l puteam manevra chiar noi în primul joc, până când devine bătrân şi abia mai poate merge. Am zâmbit în sinea mea şi am zis să spun mersi că Ubisoft nu s-au gândit să facă un joc întreg cu Altair boşorog...vă imaginaţi ce amuzant ar fi fost? Cu toate astea, momentele scurte în care ne întoarcem cu 300 de ani în urmă sunt de multe ori tratate cu superificialitate, îngrămădite acolo ca să fie.

În aceeaşi manieră mai este implicat şi Desmond în nişte puzzle-uri pe insulă, puzzle-uri ce trebuiesc depăşite dintr-o perspectivă first-person ce ne cere să sărim pe nişte platforme în timp ce domnul Miles începe să-şi debiteze amintirile din copilărie. Nespectaculos, neinteresant...doar plictisitor. Am sărit peste partea asta pentru că nu-şi merita timpul pierdut.

Poate că scepticismul ăsta survine şi în urma faptului că în 2 săptămâni am jucat toate 3 titlurile din saga Auditore şi după o vreme...efectiv nu-ţi mai arde de făcut acelaşi chestii. Poate lucrurile se vor schimba în viitor.
Ce e corect e corect însă. Când Revelations face ceea ce Assassin's Creed face cel mai bine, nu e chiar atât de rău. Constantinopolul arată minunat. Experienţa de a te căţăra pe Hagia Sofia este nemaipomenită şi atmosfera este reuşită, deşi eu aş fi insistat pe muzica orientală mai mult, să iasă în evidenţă, mai ales când vizitezi bazarul sau cartierul de ţigani. Ţiganii sunt trataţi cu grijă, probabil sub ghidarea atentă a celor de la Ubisoft Bucureşti care au avut partea lor de producţie la fel ca în precedentele 2 jocuri.

Concluzia? Un sfârşit onorabil pentru o serie onorabilă, care a fost întotdeauna departe de perfecţiune dar mereu aproape de o plăcută senzaţie de awesomeness. Ezio a fost un personaj memorabil şi interesant de cele mai multe ori, ba chiar a fost plăcut să-i văd povestea sfârşindu-se în scurt-metrajul Embers unde-l vedem murind în pace în timp ce atenţia celor de la Ubisoft pare să se concentreze pe China...ar fi grozav dacă Assassin's Creed 3 ne-ar duce acolo. Gândiţi-vă ce mină de aur ar reprezenta cultura chineză!
Din păcate nici cu Revelations nu am ajuns să-l cunoaştem mai bine pe Altair care a rămas la fel de generic, plicticos şi neinteresant ca şi în primul joc. Asta e...nu le putem avea pe toate.

7.50 / 10

Assassin's Creed Brotherhood

În primăvara anului trecut am încercat să joc Brotherhood. Seria Assassin's Creed este fascinantă chiar dacă şi enervantă în acelaşi timp dar presupun că asta reprezintă jocurile astea - o plăcere vinovată. Ştii că-ţi va face şi mult rău, dar continui, pentru că vrei să ştii ce se va întâmpla mai departe.
Spuneam că încercasem să joc Brotherhood primăvara trecută dar calculatorul a eşuat lamentabil. Placa video, RAM-ul...probabil şi procesorul (care încă este şi luptă eroic cu tot ce-l pun să întâmpine) toate erau destul de depăşite de situaţie. Jocul rula doar că arăta execrabil şi era în sine...nejucabil.

Dar a venit 2012 şi ştiţi ce investiţie minunată am făcut. După ce m-am delectat cu Arkham City şi Skyrim şi m-am oripilat de cât de nasol e Crysis 2, am zis să mă orientez spre Assassin's Creed. M-am apucat întâi să reiau partea a doua, pentru a-mi aduce aminte de aventurile lui Ezio Auditore da Firenze da Italia da...bla, bla, bla! şi apoi am pornit la drum.

Vă spun acum ca să nu uit până la sfârşit. Diferenţa dintre un joc bun şi unul prost este făcut de câţi nervi îţi verşi în faţa fiecăruia în timp ce-l joci. Ore pline de înjurături şi oftături m-au încercat jucând Assassin's Creed. În schimb nu-mi aduc aminte să mă fi enervat vreodată la Batman...
Da, seria Assassin's Creed ar trebui caracterizată prin faptul că speră către o grandoare de care este de multe ori depăşită. Bug-uri enervante, momente în care personajele nu ascultă din senin de comenzile tale şi misiuni iritante de genul "ascunde-te, nu fii detectat".

Voi continua comparaţia cu Batman şi voi spune că este singurul (ok, poate şi seria Splinter Cell) joc unde sistemul de stealth funcţionează bine. Assassin's Creed înglobează în stilul ăsta de joc al asasinului şi momente de stealth. O fac cu încăpăţânare, neînţelegând că întreg conceptul e greşit şi haotic.
Mă veţi întreba de ce mai jucăm seria asta...eh, pentru că avem o poveste fascinantă, chit că după 4 jocuri şi 3 filme de scurt-metraj habar n-avem ce dracu' se întâmplă. Asta, combinată cu nişte redări fenomenale a unor oraşe din perioada Renascentistă în care putem naviga în voie, câteva scene de acţiune bestiale, un voice-acting solid şi o atmosferă care efectiv de captivează prin magia creată, face ca nebuneala asta să-mi placă. Şi evident, nu numai mie, din moment ce mii de oameni joacă seria încă de la apariţia primul titlu.

Povestea în Brotherhood începe fix de unde ne-a lăsat AC2. Aflat undeva sub Vatican şi conversându-se cu o zeiţă...sau aşa ceva...Ezio (învingător în urmă cu cinci minute într-un sparring cu Rodrigo Borgia a.k.a Papa Alexandru al VI-lea) nu înţelege nimic, el fiind doar o marionetă pentru Desmond Miles, un asasin al zilelor noastre care încearcă să dezlege misterul artefactelor Edenului prin intermediul vizitării memoriilor strămoşilor săi. O să mă întrebaţi ce e ăla artefact al Raiului...sincer, nici eu n-am înţeles prea bine. Aparent e mărul furat de Eva din Rai. Dar povestea e mult mai complicată şi...nu duce nicăieri.
Ideea de bază este că Ezio părăseşte San Pietro pentru a se întoarce la Monteriggioni victorios. Are o noapte palpitantă în care petrece şi se culcă cu Caterina Sforza...a doua zi dimineaţă, Cesare Borgia, fiul Papei, ia cu asalt Monteriggioni, îi omoară unchiul lui Ezio.

Eroul nostru îşi pierde toate investiţiile făcute în jocul precedent, armura, sabia şi abilităţile învăţate, pentru a se trezi rănit la Roma de unde evident, trebuie să o ia de la zero. Dezamăgitoare decizie, pentru că simt efectiv că toate eforturile depuse în 2 au fost în van. Oraşul a fost distrus şi ce e mai important - armura şi sabia, dobândite în urma a ore de explorare...pierdute.
Astfel că urmează să ne petrecem timpul în Roma, care arată la fel de splendid pe cât au arătat Firenze, Venezia sau Milano în jocul precedent. Superb! De la misiuni geniale pe cupola Panteonului la infiltrări surpriză prin ruinele Colosseumului, nu lipseşte nimic!
Grafica a fost îmbunătăţită destul de mult şi parcă în sfârşit gloata oraşelor arată mai diversificat.
A fost introdusă arbaleta în arsenalul lui Ezio şi funcţionează destul de bine şi de satisfăcător, trebuie să recunosc. Au mai introdus de asemenea un sistem de recrutare de noi asasini, care pot fi apoi folosiţi să te ajute în misiuni într-un soi de hit&run. Ingenios, plus că merge destul de bine. Partea plicticoasă dar în cele din urmă necesară este eliminarea zonelor de influenţă Borgia care te lasă apoi să investeşti în clădiri, magazine ş.a.m.d. Cine ar fi crezut că cea mai bună cale de a-ţi învinge inamicii este să-i depăşeşti în domeniul imobiliar?

Dacă se întâmplă să urmăriţi The Borgias, serialul marca HBO, veţi fi dezamăgiţi să vedeţi ce personalităţi incolore sunt atât Rodrigo cât şi  Cesare sau Lucrezia în joc. Nu par niciodată îndeajuns de serioşi încât să te facă să te temi pentru soarta eroului.
Coloana sonoră este destul de ok, dar parcă suna mai frumos în 2. Dar nu s-a pus foarte mult accent pe asta, aspect care mă dezamăgeşte, că doar vorbim de un joc Ubisoft - creatorii seriei Prince of Persia.
Brotherhood părea ocazia perfectă pentru a accentua mai mult pe personajele pe care le ştim deja, dar din păcate eşuează la acest capitol. Desmond pare să intervină mai mult în poveste dar în cele din urmă tot nu aflăm nimic interesant, cu excepţia morţii (inutile, de asemenea) a unui personaj cheie.

Mici schimbări şi chestii drăguţe combinate cu un număr generos de misiuni enervante, dar cu reţeta clasică ce nu poate da greş într-un joc Assassin's Creed - toate astea fac din Brotherhood un joc ok, care nu-şi depăşeşte condiţia de interludiu. Pare scurt, incomplet, grăbit şi un pic cam de umplutură. Veţi vedea mâine, când voi revizui Revelations, următorul titlu, că nici el nu atinge exact nivelul lui AC2. Ambele sequel-uri sunt doar nişte episoade mai degrabă decât o parte solidă a unui întreg.

O experienţă mixtă, în purul stil Ubisoft.

7.50 / 10

R.I.P Sesiune !

S-a terminat. Ieri. Cu bune, cu rele...deocamdată nu le ştiu decât pe alea bune, adică promovate . Relele poate nici nu vor exista...deşi n-aş vrea să fiu încercat de un optimism prea naiv. Strângem din dinţi şi mergem mai departe.
Trebuia să vă povestesc de ce am fost cuprins de un stres mai mare decât de obicei în perioada asta. Păi, graţie eternului fascinant dobitoc Funeriu care a dat o ordonanţă nouă privind restanţele şi dreptul de a le da, m-a pus în neaşteptata situaţie de a avea un examen total neplanificat exact când era grosul mai mare în mod normal.

Aveam o restanţă la portugheză, din anul I, semestrul I. Ce e mai stupid este că nu o căpătasem în urma neştiinţei mele ci din urma încăpăţânării profesoarei de a nu-mi accepta o temă stupidă fix înainte de examen, temă care valora 3 puncte din cele 10 care erau în joc pentru nota finală. Nu o acceptase pentru că nu o adusesem fix în ziua cerută de ea ci în următoarea pentru că nu circulau trenurile. Dar deh, ai cu cine să te înţelegi? Astfel că eu maxim puteam lua nota 7 din start la examen. Am luat 4. În toamnă am dat restanţa. Mare surpriză mare când drăguţa de profesoară mi-a negat dreptul la un examen notat clasic şi normal, de la 1 la 10. Nu, acelaşi căcat cu 3 puncte în minus. Şi am fost îndeajuns de distrat încât să uit să fac un subpunct de la un exerciţiu. Am ratat 5-ul la mustaţă.

Ce e mai amuzant este că profa asta îşi schimbă tehnica de la semestru la semestru. În al doilea semestru din anul I a prelungit perioada de graţie până la infinit pentru nişte dudui care uitaseră tema de câteva ori. Eu am avut grijă să o duc la timp, păţit fiind, dar vă imaginaţi ce frustrare m-a cuprins atunci când am văzut câtă ipocrizie...Mă rog.

Credeam că restanţa asta îmi va lua locul de la buget dar am fost îndeajuns de norocos încât să prind penultimul loc. Penultimul! Mulţumesc şi acum notelor ălora mari de la engleză care m-au salvat de la a da nişte foarte mulţi bani cu care am ajuns acum să fac lucruri mai bune :).

Ianuarie. Afiş mare pe holurile facultăţii. Pentru cei din anul II cu restanţe din anul I, semestrul I (Ştefan ridică timid o mână) ultima şansă de a da restanţa este chiar sesiunea ianuarie-februarie care urma să înceapă. În cazul în care nu este promovat, studentul va fi exmatriculat. Nu tu examen contra-cost, nu tu semestru de graţie. Exmatriculare! Vă daţi seama că m-a luat cu leşin. Încă nu ştiam cum să mă descurc cu spaima spaimelor şi ale ei 3 puncte nenorocite.
Ca să aflu că nu mai pot da cu ea restanţa (ahhhh, ce păcaaaat) ci trebuie să o dau cu domnul Perdigão, care aşa cum îi sună numele este portughez. Din Portugalia :). Îl ştiam deja, făcusem un semestru cu el şi părea mai mult decât ok, deşi nu ştiam cum va fi examenul pe care-l va da el la anul I.

Dacă aţi dat vreodată o simulare sau un examen Cambridge, veţi recunoaşte instant tipul de exerciţii. Au fost două probe tip Reading şi Listening. Ca nivel de dificultate au fost destul de solicitante dar nimic din care să nu mă descurc. Am trecut, am răsuflat uşurat şi am pus sfârşit coşmarului ăsta nenorocit.
Deşi presimt că în urma celorlalte examene de la portugheză...dar asta nu contează acum.

E vacanţă! Nu ştiu cum o să plec (sau dacă o să plec) din Bucureşti, având în vedere că este frigul şi înzăpezirea de pe lume dar nu mai contează. Mă bucur de mica doză de libertate şi uşurare dobândită.