Nightwish - Imaginaerum

Tot cu muzică vă delectez şi astăzi, pentru că nu e chef şi nici timp de altceva. :) Partea bună este că avem despre ce să scriem. Doamne ajută, 2011 a fost un an îmbelşugat în muzică bună
Înainte de a începe să scriu ceva despre albumul ăsta, hai să stabilim un lucru. Anette Olzon este solista trupei şi probabil aşa va şi rămâne de-acum încolo, decât dacă nu se întâmplă o minune. Dar eu nu mi-aş pune speranţe prea mari. Da, toţi o iubim pe Tarja. Tarja este mai frumoasă, mai talentată, mai specială, mai charismatică şi cu ochii mai verzi. Dar dacă e să judecăm doar din punctul de vedere al muzicii...Nightwish a rămas aceeaşi trupă spectaculoasă. Pentru că nu Tarja făcea muzica şi nici Anette nu o face acum. Ele două sunt sunt doar nişte instrumente. Ştim cu toţii unde stă creierul trupei...

Mi-a plăcut şi încă-mi place Dark Passion Play deşi nu a avut prea multe cântece excepţionale, în raport cu Once sau Century Child. Dar oricum, bun! Şi eu am fost retincent la schimbarea solistei, dar mi-am dat seama că nu are rost să mă agit în legătură cu asta. Dacă mai vreau să ascult trupa asta, atunci voi accepta situaţia şi-o voi lua pe Anette ca atare...Culmea, lansarea albumului Imaginaerum m-a prins nerăbdător. Fiindcă mi-era dor de Nightwish şi de muzica lor epică.

Ăsta e cuvântul care descrie fără doar şi poate albumul - epic! Se vede că este structurat pentru filmul cu acelaşi nume, film pe care de asemenea îl aştept cu nerăbdare. Tot albumul, toată această cursă muzicală de o oră şi 14 minute este foarte vizuală, foarte plină de sentiment şi un sentiment cald, de film de Crăciun, amestecat cu puţin Tim Burton.
Materialul începe foarte frumos cu Taikatalvi (Winter Magic în engleză) un intro în finlandeză cântat de bassistul Marco Hietala. Marco, care are şi o voce absolut demenţială, poate una din cele mai bune din metal la ora actuală. Începutul e lent, paşnic, liniştitor. Dar călătoria abia începe...
Storytime este primul single, cu primul videoclip şi primele momente de jubilare din partea mea. Genială! Orgasmică! Cu atitudine! Superb! Classic Nightwish - chitară generică (din păcate), "riff-uri" mişto la clape de la unicul şi inegalabilul Mozart al muzicii metal - Tuomas Holopainen! şi o linie melodică a vocii absolut încântătoare. Serios, cum aţi putea să ascultaţi melodia asta şi să o judecaţi pe Anette? Sună grozav! Iar versurile...ce frumos...un început cu adevărat demn de o trupă mare.

Dacă încercaţi să vă trageţi răsuflarea după superbitatea de dinainte...n-aveţi nicio şansă. Urmează Ghost River cu un duet de toată frumuseţea între Marco şi Anette. Marco are unul dintre cele mai catchy refrene de pe tot albumul. Orchestraţia este superbă şi mi-a plăcut partea de chitară a lui Emppu de la început. Ca de obicei, piesa capătă dinamism datorită percuţiilor lui Jukka. Ca să existe cireaşa de pe tort, la un moment dat este introdus un cor de copii (ce ar fi trebuit daţi mai tare la mixaj) ce cântă refrenul, luându-se la întrecere cu Marco. Sună epic, sună un pic înfricoşător, sună grozav.
Slow, Love, Slow ne lasă să ne tragem un pic sufletul. Interesantă abordarea, un pic jazzy. Tuomas lasă clapele pentru un sunet de pian veritabil. Piesa nu devine foarte zgomotoasă nici pe final când îşi fac apariţia în peisaj Marco şi apoi întreaga orchestră simfonică. Ce-i drept asta chiar nu poate intra la metal dar sună interesant.
I Want My Tears Back este o combinaţie de Wish I Had An Angel (datorită refrenului catchy) cu Over The Hills And Far Away (datorită cimpoiului în cursă cu chitara lui Emppu) şi ceva heavy-metal clasic cu un aer optimist din anii' 80. Eu voi fi primul care vă va spune că este artă pură să-i auzi pe Tarja şi Marco pe Phantom of the Opera. Dar el şi Anette se completează atât de bine aici încât nu pot să nu mă bucur de muzică şi să o laud încă o dată pe solista suedeză.

Scaretail mi-a dat fiori. Incredibil ce efect poate avea un cor de copii. Piesa este un epic de peste 7 minute cu multe schimbări de ritm şi multe, multe instrumente. Anette sună de parcă este copilul tuturor personajelor negative din basme. She's like a witch. She's evil, I tell you...
Partea în care Marco joacă rolul de entertainer de circ...iarăşi foarte reuşită. Sună aproape grotesc într-un mod cât se poate de ok.
Arabesque acţionează ca un interludiu cu influenţe orientale, ca un fel de pauză. Iniţial mă aşteptam la o piesă gen The Siren, Tutankhamen sau Sahara. Dar nu, e destul de simpluţă şi dinamică. Ar fi mers frumos în Prince of Persia.
Turn Loose The Mermaids iarăşi m-a făcut să o apreciez pe Anette. Melodia e atât de paşnică şi vocea ei atât de liniştitoare...instrumentaţia aduce aminte de The Islander doar că Marco nu se bagă.
Rest Calm este exemplul clar de piesă care sună extraordinar de bine şi asta din cauza unei singure chestii...refrenul care-ţi rămâne blocat în minte. Asta face diferenţa dintre o piesă oarecare şi una foarte bună. Desigur, riff-ul şi ritmul de la început l-am mai auzit în cel puţin 5-6 piese Nightwish, dar nu asta e important. Important este ce iese la suprfaţă. Versuri, două voci plăcute şi încă o dată o contribuţie genială din partea corului de copii. Emppu şi-aduce aminte că este chitarist şi scoate din el un solo foarte frumuşel, aşa de final...
The Crow, The Owl and The Dove linişteşte iarăşi apele. Încă un duet frumos între cei doi mai sus menţionaţi. Foarte frumos progresează piesa până la nişte solo-uri făcute de nişte instrumente de suflat. Parcă ar fi stat mai bine pe un album Sully Erna, aşa de diferit sună faţă de ce ştim de la Nightwish.

Last of Ride of the Day e epică şi doar din cauza corului şi a riff-ului dinamic. Linia melodică a vocilor mă unge pe inimă. Urmează Song of Myself care are mai mult de 13 minute. Sunt fan al pieselor lungi dacă sunt făcute cu cap. Asta parcă se lungeşte prea mult cu lucruri pe care le-am mai auzit şi înainte la Nightwish.
Sunt şi multe pasaje vorbite şi credeţi-mă, după Lulu, nu mai suport să aud pasaje vorbite. Desigur că ar fi nedrept să compar tonalitatea aceea misterioasă şi fascinantă a lui Marco (şi a altor câteva voci necunoscute) cu zăpăcitul ăla de Lou Reed...dar hey...
Întregul material se încheie cu Imaginaerum, o piesă gândită să sintetizeze tot albumul, având bucăţi din fiecare cântec, unele orchestrate diferit, altele nu. Probabil o bucată special pentru momentul de final al filmului. Sună ca şi cum ar fi fost făcută special pentru asta.

Concluzia? Avem pe acest album unele dintre cele mai bune piese Nightwish scrise vreodată. Nu cred că este chiar cel mai bun album, am avut impresia că s-a terminat prea repede. 1 oră şi 14 minute nu e tocmai foarte mult, dar este îndestulător şi până la urmă ce-i prea lung are tendinţa să strice. Dar a mai lipsit ceva. Nu ştiu încă ce, e prea devreme să mă pronunţ. Ah, şi trebuia evidenţiat mai mult corul de copii. Foarte tare a fost corul de copii! Dar pot să selectez dintr-o răsuflare cinci dacă nu 6 cântece foarte bune de pe materialul ăsta, aşa că asta e de bine pentru mine. Un material ce merită ascultat, evident. Mai ales că întăreşte poziţia lui Anette în trupă. Ea sună mai bine decât în Dark Passion Play şi cu timpul, sper eu, o va face uitată pe Tarja.