Pe plajă bate vântul...

(Pentru că simţeam nevoia să scriu din nou. Ca-n vremurile bune. Enjoy!)


Suspine

Pe plajă bate vântul. Un vânt rece şi puternic. Marea pare furioasă. Parcă ar şti ce urmează să se întâmple. Parcă ar vrea să protesteze, să-şi mărească grandoarea şi să ne cuprindă pe toţi în braţele ei. Să ne răcorească, să ne elibereze, să oprească tot răul din lume. Ar fi frumos, aş aprecia serenitatea şi frumuseţea ei. Ba chiar aş îmbrăţişa-o. Aş lăsa-o să mă ducă departe de ţărm, să mă poarte prin toate căile ei neştiute. Şi când ar termina cu mine...aş vrea să nu-mi mai rămână decât un zâmbet.
Nu mai simt frigul. A rămas doar frica. Şi culmea, nu mi-e frică de ceea ce va urma ci de necunoscut. Cum va fi oare nimicul? Negru? Alb? Se va auzi ceva? Aş vrea să se audă. Îmi place foarte mult muzica...Aş vrea să ascult o vioară!


Cândva în viitor... Anul 2xyz.

Mi se pare ironic că oricât ar pretinde omenirea că a avansat, întotdeauna vor exista cele mai primitive şi sălbatice şocuri demne de cele mai mizerabile creaturi. Căci omul chiar este cel mai teribil animal care a pus vreodată piciorul pe această lume. De asemenea, nu ştiu dacă faptul că uneori mai conştientizăm şi admitem aspectul ăsta ar trebui să ne facă se ne simţim mai bine, mai înţelepţi...sau ar trebui să ne înfioare şi să privim cu teamă la monstruozitatea propriei noastre existenţe.
În momentul când într-adevăr se întâmplă ceva rău, nimeni nu conştientizează pe moment oribilitatea lucrului, aspectul său tulburător. Poate este adrenalina. Poate este frica. Sau poate doar ne acceptăm soarta şi admitem că am avut ghinionul să ne naştem într-o perioadă ce va marca o nouă cicatrice pe faţa omenirii. Aceasta va fi probabil cea mai adâncă şi urâtă de până acum.

Citeşte mai departe...

Nimeni nu i-a plâns pe indieni pe când coloniştii americani îşi făceau tot mai mult loc spre vest, tăind şi spânzurând totul în cale. Nimeni nu s-a cutremurat în momentul în care evreii erau executaţi în masă de un nebun maniac ce avea impresia că ar face parte dintr-o rasă superioară. Contextul nu o permitea. Oamenii se gândeau la ei. Indienii s-au plâns probabil singuri. Au trecut ani până când alţii au realizat că ceea ce au făcut coloniştii a fost de cea mai joasă speţă. Dar la vremea respectivă? Indienii nu erau altceva decât o pestă, nişte sălbatici aşezaţi între omul alb şi viitorul său.
Cine s-a cutremurat la soarta evreilor în momentul în care întreaga planetă era măcinată de războaie? A renunţat cineva la propriile griji legate de propria lor soartă pentru a-şi îndrepta gândurile către cei vânaţi de nazişti? Probabil că nu. Probabil că cei mai mulţi se mulţumeau cu gândul că nu sunt ei cei vizaţi. Că măcar pentru moment, ei sunt în siguranţă. Au trecut ani până când omul a realizat că...naziştii fuseseră nişte criminali. Trecutul nu te sperie aşa cum o face prezentul. Îndrăzneşti să gândeşti şi să spui lucruri despre el pentru că e acolo, departe, de unde nu-ţi mai poate face rău.

Şi acum se deschide un nou capitol sângeros.

Aş fi vrut să am timpul necesar pentru a-l pierde gândindu-mă cum s-a ajuns la toate acestea. Pentru că pe mine mă torturează ceva. Culmea, nu gândul că în curând totul se va termina. Nu. Doar ideea că nu ştiu exact cum s-a ajuns la asta.
Poate că totul a început graţie boom-ului tehnologic. Poate că toate acele crize, toată acea goană după bani este de vină. Sau poate că poluarea, acel subiect sensibil şi de neatins, s-a trezit în sfârşit la viaţă. A venit, ne-a bătut pe umăr şi ne-a spus cu un glas afectat : „hei, sunt eu. În sfârşit am venit să culeg roadele sădite de voi. Toate mizeriile alea făcute planetei voastre...le ţineţi minte? Ei bine, a venit momentul să vă întor serviciul”.
Şi poate că n-a fost nici asta. Pentru că este posibil să nu fie un nou început ci doar o continuare a propriului nostru destin mizerabil.

S-a hotărât că planeta este suprapopulată. Astfel că nu s-a putut lua decât o singură decizie. Câţiva dintre noi, un număr înfiorător de mare, trebuie să dispărem. Pentru că aşa zic nişte oameni, unii mai puternici decât noi. Că dacă omul doreşte să existe în continuare, un sacrificiu suprem trebuie făcut. Cei care au fost aleşi nu sunt de fapt victime colaterale ale unei decizii monstruoase. Nu. Ei sunt eroi, martiri. Când planeta se va restabiliza, lumea îi va plânge pe cei sacrificaţi, vor critica pe care au luat decizia şi toată lumea se va simţi mai bine. Dar în momentul ăsta? Nimeni nu mai spune nimic.

La naiba cu Drepturile Omului, la naiba cu poruncile lui Dumnezeu, la naiba cu etica, omenia şi toate celelalte căcaturi. Sunt nişte vorbe inventate de oameni mari dar care la nevoie sunt retrase pentru ca aceiaşi oameni mari să-şi scape cumva pielea din orice necaz ar avea loc. Aş vrea să ştiu cum au ajuns acei oameni mari să fie atât de mari. Cu amar îmi dau seama că noi, cei sacrificaţi, noi i-am făcut mari. Şi ne primim răsplata.
Organizaţia Mondială a desemnat un număr uriaş de oameni care trebuiesc scoşi din ecuaţie. Fiecare ţară are de atins un obiectiv. Fiecare oraş are de desemnat martirii, fiecare zonă a oraşului are de ales cum o va face.
Şi uite aşa primeşti un plic alb cu o siglă pretenţioasă desenată cu albastru. Îl deschizi şi citeşti că ai fost ales de semenii tăi pentru o cauză nobilă. Vei fi sacrificat pentru binele omenirii.
Textul apelează la nişte valori şi sentimente ipocrite pe care se presupune că le-ai avea. Curaj, onoare, binele celorlalţi. Îţi explică mai departe că în funcţie de numărul de membri, doar una, două sau trei persoane din familie pot fi sacrificate. Dar întotdeauna trebuie să rămână cel puţin două care să ducă memoria „eroilor” mai departe. Oricum nu-ţi mai pasă, oricum nu mai citeşti.
Nimeni nu-şi mai pune întrebări, nimeni nu mai încercă să se opună. Cei care o fac sfârşesc mai rău. Sfârşesc dezonoraţi. De parcă ar fi ceva onorabil în a muri. Toată lumea se supune într-un fel sau altul.
Rudele tale stau toate neputincioase, fără să zică ceva. Nu mai au puterea nici să plângă. Sunt doar recunoscători că ei au scăpat şi evident, îţi promit că-ţi vor onora memoria.

Voi muri pe plajă. Pentru că aşa a decis oraşul. Aşa a decis zona. După toată modernizarea şi omenia cu care ne dăm mari, s-a decis, din lipsă de fonduri ca modul în care oamenii vor fi sacrificaţi să fie extrem de brutal, fie el lipsit de durere.
În New York oamenii primesc injecţia letală. La Paris sunt adormiţi un gaz fatal. În Germania li se dau nişte pastile. La noi...ei bine, îţi frâng gâtul. E rapid, nedureros (decât dacă ai ghinionul să supravieţuieşti, moment în care agonia se prelungeşte pentru un minut sau două după care încearcă iar) şi ieftin. S-au găsit nişte gorile să ducă treaba până la capăt.
Lumea s-a adunat şi aşteaptă. Mă uit în depărtare şi văd nişte siluete negre care bruschează altele de diferite culori. Unii cad ca seceraţi din braţele brutelor. Alţii tremură, zvâcnesc şi părăsesc această lume în lacrimi, durere şi uluială. Cum de s-a ajuns aici? Inspir adânc.


Pe o alee de nisip...

Parcă orice alt gând mi-a părăsit mintea. Precum nişte păsări care simt pericolul, îşi iau zborul şi lasă locul deprimant şi gol. Fără gânduri, fără nimic altceva decât frică. Se apropie. Lângă mine este o mamă cu un copil. Privirea inocentă şi lipsită de sentiment a copilului îmi provoacă scârbă. De ce să-mi fie mie frică? Mama are ochii umflaţi de plâns dar priveşte cu mult curaj şi îndârjire la brutele în negru care se apropie. Acasă probabil a mai lăsat un copil şi soţul. Aşa a hotărât oraşul. Fiecare familie pierde din membrii dar niciuna nu dispare cu desăvârşire.
Poartă cagule. Evident. Nu spun nimic, efectiv smulg copilul din braţele femeii. Aceasta plânge acum şi efectiv urlă de frustrare şi durere. Cu o mişcare scurtă se aude un sunet sec şi e gata. Ca şi cum ai scoate un televizor din priză, copilul închide ochii. Filmul lui s-a terminat.
Mama a amuţit. Probabil ea nu mai are nimic de pierdut. Tot ce avea se regăsea în trupul ăla micuţ care a fost deconectat într-o secundă. Se aşează în genunchi şi nici măcar nu-mi pot feri privirea. Nişte mâini umflate îi cuprind capul. Acelaşi sunet sec. Cade tăcut în nisip cu privirea pierdută.
Pe urmele brutelor negre stau nişte amărâţi care învelesc trupurile în nişte saci. La sfârşitul zilei le adună pe toate şi le ard. Cât de pitoresc...

Vine rândul meu. Sunt doi. Unul vine din faţă, celălalt din spate. Acesta încearcă să nu fie văzut dar e atât de stângaci şi de nătâng încât e imposibil să nu-l observi. Cel din faţă îmi cere să îngenunchez. Vântul bate tot mai puternic. Marea geme. Sunt în genunchi. Privesc una dintre brute pătrunzător. Prin cagulă văd o pereche de ochi de un albastru spălăcit. Mă întreb dacă nefericitul ăsta va fi şi el executat mai pe seară de vreun alt coleg sau dacă nu cumva este scăpat din cauza faptului că a primit sarcina asta odioasă.
Nişte mâini calde îmi alunecă pe gât.
Plaja nu mai există şi nici oamenii. Văd doar o alee de nisip care porneşte de la picioarele mele prin bruta neagră din faţă până la mare.
Încă bate vântul.
[Un sunet sec] [Întuneric]