Hugh Laurie - Let Them Talk

Că House M.D. este un serial genial, cred că o ştim cu toţii. Că este genial din pricina lui Hugh Laurie...şi asta e evident, nu? Singurul lucru de care îmi pare rău este că nu l-am descoperit pe omul ăsta înainte de House pentru că deşi n-a fost un superstar în adevăratul sens al cuvântului, are câteva momente chiar frumoase în carieră.
Dacă veţi avea curiozitatea să-l căutaţi pe el şi pe Stephen Fry pe youtube veţi găsi câteva sketchuri foarte reuşite, mostre pure de umor britanic.
Pe lângă actorie, Hugh Laurie este foarte ataşat (şi plin de talent) de muzică. Tot pe vremea când lucra la BBC şi-a arătat şi acest talent. Printre cele mai memorabile momente ţin să amintesc "I'm in love with Steffi Graff" şi "Mystery". Foarte amuzante! Asta şi câteva faze geniale din House. Încă mi-aduc aminte cum am rămas mască atunci când a cântat la chitara electrică o bucată din Van Halen.

Eh, a venit momentul ca Mr. Laurie să-şi etaleze abilitaţile muzicale la potenţialul său maxim cu un stil serios şi care necesită ceva clasă. Blues! Cântece clasice de blues interpretate într-o manieră proprie şi personală. O să vă arăt pe scurt momentele pe care eu le-am găsit cu adevărat remarcabile de pe acest album 15(18 dacă vorbim de varianta bonus) cântece.
Pe lângă voce, Laurie mai cântă şi la chitară şi pian.

Materialul se deschide cu St.James Infirmary, o piesă destul de frivolă dar care într-adevăr merge bine ca un deschizător de album. You Don't Know My Mind este grozavă şi-mi trimite nişte sentimente plăcute, fresh pe care parcă nu le-am mai experimentat până acum de când am devenit meloman. Blues-ul nu este genul meu cap de listă dar efectiv nu pot să ignor câte bunătăţi există în aria asta şi cât de mult a infuenţat metal-ul şi rockul în general. Six Cold Feet este iarăşi ceva mai melancolică. Buddy Bolden's Blues urlă "anii 20" şi este normal având în vedere că poartă numele celui care este considerat inventatorul jazz-ului.

Ah, şi urmează preferata mea de pe Let Them Talk - Battle Of Jericho. Grozav groove, grozave versuri, bestial refren!!! Asta înţeleg eu prin blues. Piesa asta efectiv are suflet!
After You're Gone este iarăşi mellow şi un pic adormitoare.
Dar Swanee River...vai, ce frumuseţe. Ce instrumente, ce feeling grozav! Minunat! Lejer a doua preferată a mea! Şi de-aici parcă nici n-a mai contat. Am găsit 3 piese mişto, mă declar mulţumit. Dar să mergem mai departe.

The Whale Has Swallowed Me are aceeaşi tematică religioasă ca şi Battle Of Jericho dar îi lipseşte din groove şi acel sentiment catchy insuflat. John Henry ne delectează cu o voce feminină şi cu un refren destul de memorabil. Police Dog Blues este destul de uşurică şi uitabilă.
Tipitana are o orchestraţie ceva mai grandioasă aşa că merită puţină atenţie chiar şi numai din cauza asta. Winnin' Boy Blues iarăşi a trecut uşor pe lângă mine.  Red Hot are 1 minut şi 12 secunde şi mi-a adus aminte de RHCP şi albumul lor monoton. Şi uite cum nenea Laurie a reuşit în 72 de secunde să cânte ceva mai catchy decât Flea & Co. în ditai albumul de o oră.
Baby, Please Make A Change revine cu vocea femină şi Tom Jones...care este inconfundabil dar melodia nu m-a dat pe spate.
În Let Them Talk Hugh Laurie cântă din toată fiinţa sa, atât cu vocea cât şi cu pianul...

Per total o experienţă plăcută, o audiţie inedită, eu nefiind un mare cunoscător de blues, m-am delectat cu nişte bucăţi clasice deosebite şi de un Hugh Laurie sensibil, simţitor şi plin de pasiune. Cum ne-a obişnuit...Să vină House cu ultimul sezon şi de ce nu...noi albume de muzică. Are cine să le aprecieze!

Se numără bobocii...

Pentru că toamna nu vine niciodată singură şi pentru că oricum ea nu aduce numai veşti rele, putem deja să ne bucurăm de un număr generos de seriale. Aşa cum am făcut şi anul trecut le voi pune în revistă...

House M.D. se pare că va ajunge la ultimul sezon. Serialul care pentru mine va fi mereu primul consideră de ajuns 8 sezoane. Eu cred că putea s-o ducă lejer până 10 dar mă rog. În ultima săptămână m-am delectat cu albumul blues al lui Hugh Laurie - Let Them Talk. Voi reveni asupra lui la momentul potrivit.
Tot la ultima zvâcnire este şi Desperate Housewives pe care la început l-am urmărit din obligaţie dar care m-a captivat prin scenariul  ingenios şi umorul veşnic proaspăt.

Killerul nostru preferat se întoarce...Dexter! Mi-era un dor grozav de el, abia aştept să dea bătaie la o serie de 12 episoade cât mai bestiale.
Supernatural. Sam şi Dean nu m-au convins în ultimul sezon. Da' deloc! Of...dar ce să le fac, m-am ataşat de ei aşa că-i urmăresc până la capăt.
Survivor este probabil singurul reality-show de pe planeta asta care nu mă plictiseşte niciodată şi probabil singurul la care chiar aş participa. Au ajuns la sezonul 23 şi există deja doi (poate chiar trei) participanţi surpriză...cough...Ozzy...cough...Coach.

La capitolul sitcomuri bătălia se dă în trei la mine. The Big Bang Theory n-au (în viziunea mea) niciun sezon slab iar Emmy-ul cucerit de Jim Parsons nu face decât să încununeze asta. Two And A Half Men nu va fi niciodată la fel de bun fără Charlie Sheen oricât de controversat şi hulit este omul şi oricât de simpatizat ar fi Ashton Kutcher. Care, apropo, ar trebui să dea naibii pe la frizer...părul ăla şi barba...dude...
How I Met Your Mother nu mai sunt de mult relevanţi. Urmărind vara asta 70% din Friends mi-am dat seama câte împrumuturi subtile au făcut cei de la HIMYM şi cât de superior îi este Friends la toate capitolele. Dar primele 4 sezoane rămân excepţionale chiar şi-aşa şi impun să-l urmăresc în continuare, oricât de sec ar fi.

Bones este un alt favorit personal care nu m-a dezamăgit niciodată. Şi cum intriga lăsată în aer de ultimul episod este genială mă aştept la încă o serie bună de tot.
Star Wars Clone Wars continuă...nu ştiu câte vor mai putea oamenii ăştia să inventeze ca să umple aşa zisul gol dintre Attack of the Clones şi Revenge of the Sith dar hey, e Star Wars...merge!

Din plictiseală, tot vara asta am urmărit şi True Blood deşi subsemnatul comenta acid la invazia vampirească de pe ecrane (mici şi mari) acum câţiva ani, True Blood nescăpând de critica mea. Dar hey, e chiar ok. Cu o uşoară savoare de Anne Rice, idei proaspete şi vampiri nesclipicioşi ori banali...merge bine treaba. Urmează să încep sezonul 4. SOOKEH!

În 2012 aştept cu nerăbdare încă vreo 3 titluri...sezonul 2 din Game of Thrones (care ar trebui să se numească A Clash Of Kings), Spartacus : Vengeance (cu speranţa că Andy veghează de sus şi va purta noroc peliculei) precum şi sequel-ul de la The Borgias.
În plus, datorită Ancăi, am pus mâna pe un episod din Sons of Anarchy şi...
...gata, este şi el pe lista mea.

1...2...14. 14 seriale! Hm...contrar a ceea ce aţi putea crede, mai am şi o viaţă. Less sleeping more reading and watching stuff...Yeah!

iHasNewToy

Şi odată cu el sper să înceteze şi problemele tehnice. A fost o adevărată "pain in the ass" să nu am monitor două săptămâni (în speranţa că se repară) şi să mă holbez la tv încercând să descifrez orice din rezoluţia defectuoasă.
Well...not anymore. Să fie într-un ceas bun!

Ipocrit ?!

Cum este un om care se dă mare cunoscător al muzicii, cu un simţ fin critic, foarte pretenţios şi maliţios faţă de oricine vine în faţa lui cu o piesă non-mainstream când în realitate el se ocupă să fure de la alţii şi să modereze emisiuni cretine cu pitipoance şi cocalari amatori de playback într-un perpetuu demers de a promova non-valorile şi incultura?

În fiecare sâmbătă şi duminică...la Antena1.

Deşi eu în locul vostru nu m-aş deranja, emisiunea e la fel de nasoală cum au fost şi preselecţiile. Juriul are pe sticlă prezenţa unor cărămizi şi ce spun ei este la fel de interesant ca uscatul vopselei. Montajul mi se pare defectuos iar publicitatea continuă (nu mai pot suporta portocaliul pentru o vreme) în timpul şi-n afara emisiunii strică orice plăcere de a asculta nişte oameni cântând (fie frumos sau urât).
Nu că aş fi fan ProTv, de fapt pe ei îi urăsc mai tare din diverse motive dar există un adevăr general. Emisiunile lor ridică măcar interesul şi sunt făcute profi. Antena1 va arăta întotdeauna ieftin, kitschos şi cocalaresc. Că doar au emisiuni cu botezatu', nu?

In Memoriam...

Din pricina unor probleme tehnice (care încă persistă, dar na...) n-am putut face articolul ăsta la momentul potrivit, dar mai bine mai târziu decât niciodată.

S-au împlinit nişte ani de la naşterea unui uriaş cântăreţ şi unul dintre cei mai carismatici frontmani din istorie. Freddie Mercury este unic, inegalabil, genial şi orice alte cuvinte ar fi de prisos căci nu vor putea măsura niciodată imensitatea acestui artist. Să ne amintim de el aşa cum o merită:




Mult mai recent s-a produs o altă tragedie în lumea filmului. Charismaticul Andy Whitfield, protagonistul din Spartacus s-a stins din viaţă după o lupta aprigă împotriva cancerului. Poate că Andy nu s-a remarcat foarte mult în afara producţiei Starz, dar chiar şi-aşa, cred că prestaţia lui din primul sezon Spartacus a fost demnă de toată lauda - plină de pasiune, emoţie şi sentiment, astfel că am ajuns să îndragesc serialul din cauza lui. Şi-a lui John Hannah recunosc.
Este trist că un astfel de om a trebuit să plece atât de curând dintre noi lăsând în urmă o familie şi un serial care nu va mai fi niciodată la fel fără el în rolul principal.
Odihneşte-te în Pace, Andy şi fie ca zeii să-ţi acorde liniştea pe care o meriţi.
Sperăm că Liam McIntyre va face dreptate lui Spartacus şi va reuşi să aducă măcar aminte de sclipirea lui Andy!

Kill Them All!

Şi-a fost şi meciul...

Am uitat când s-a crizat ultima dată în aşa hal o ţară întreagă de la un banal meci al Naţionalei la fotbal. Bineînţeles că acest oftat prelung care ţine de câteva zile n-are nimic în comun cu sportul în sine şi nici măcar cu desfăşurarea plictiselii petrecute pe teren. Nu, totul se rezumă la românisme.

Eu cred că ne merităm soarta. Nu mă surprinde nimic şi cred cu tărie că ţara asta nu merita un meci strălucitor pe un stadion strălucitor. Suntem infectaţi de nesimţire, prostie şi egoism. Pun pariu că nimeni altcineva de pe planeta asta n-ar fi reuşit să inaugureze o arenă de lux, anunţată cu tam-tam şi să ofere nişte condiţii de joc demne de noroaiele din Ghencea de-acum câţiva ani sau deştertul de pe Lia Manoliu din meciul ăla de pomină cu Danemarca.

Poate că pământul este blestemat. Că doar Arena Naţională stă fix deasupra fostului stadion 23 August. Poate de-asta tot sare gazonul ca un căluţ nărăvaş. Dacă e aşa, hai să fim recunoscători. A făcut jocul atât de impracticabil încât francezii n-au fost în stare să ne bată. Yay us!
Serios acum, ce mai poate fi comentat la adresa gazonului? O bătaie de joc a tuturor şmecherilor care şi-au tras foloase din afacerea asta (totul în România este o afacere, nu?), care au furat în stil mioritic şi la sfârşit când au tras linie şi-au dat seama că n-au rămas destui bani pentru gazon. Corect? Corect. Restul e poveste. Alte vorbe nu-şi iau locul.
Fotbalul românesc este infectat de specimene precum Sandu, Mitică, Gigi, Borcea care au stors şi ultima picătură de frumuseţe din sportul ăsta şi l-au ridicat la rang de spectacol grotesc disponibil zilnic la ştirile din whatever...
N-au fost în stare să aducă Argentina la Bucureşti şi-au plâns ca nişte fetiţe că vezi doamne nesimţiţii au luat banii şi nu şi-au onorat contractul. Şi totuşi acum câteva zile Messi & Co. au jucat undeva prin Africa...Zimbabwe parcă.

Ne merităm soarta şi au arătat-o spectatorii, există destule mărturii pe net legate de comportamentul lor. Deosebit gestul de a arunca drapelele la gunoi, deosebite huiduielile cretine şi nefondate. Mă mir doar că n-au urlat mai tare că n-au voie cu alcool sau seminţe. Pentru că este într-adevăr o jignire naţională să-i negi ultrasului român sămânţa şi berica.

Iar faza cu imnul a fost la fel...meritată, tipică, în ton cu tot ce s-a întâmplat. N-am înţeles de ce n-au lăsat-o pe Inna să cânte imnul dacă tot i-a stresat pe spectatori cu două...melodii. Ah, ce mai zburda ea ca o căprioară pe gazonul buclucaş în timp ce zbiera cu vocea ei de mâţă castrată - ole, ole, ole! Dar nu, l-au invitat pe Marcel Pavel care probabil avea liber de la emisiunile alea penibile de la Naţional Tv pe unde-şi tot face veacul.
Şi Marcel a uitat două versuri. Mama lui de imn, după ce că-i urât (dar ne reprezintă perfect) îl mai şi uită.

Bietul Împărat Traian, cred că acum se răsuceşte în mormânt dacă unii nu-l mai cântă ca să nu fie confundat cu Băsescu. O să-şi blesteme ziua când a decis să invadeze Dacia.

Eu zic că merităm totul şi ar trebui să fim mândri că suntem atât de speciali şi toate evenimentele astea care se presupun a fi stralucitoare sunt aşa de...memorabile.

Cât despre meciul în sine...Meh, plictisitor. Noroc că există US Open.

Red Hot Chili Peppers - I'm With You

Banal. Cam asta aş avea de spus despre cel de-al zecelea album de la Red Hot Chili Peppers.
O să recunosc însă două lucruri.

 Muzica lor o cunosc doar din materialele Californication şi Stadium Arcadium, două albume cu piese bune dar care în esenţă nu formează un tot unitar de unde să iasă ceva nemaipomenit.
Al doilea lucru pe care-l voi recunoaşte este că nu sunt fan de alternativ rock. Cunoştinţele mele se învârt undeva în jurul celor de la Viţa de Vie şi mai nou, Madame Hooligan. Viţa de Vie îmi plac pentru că au cântece excelente dar, iarăşi spun, le lipseşte sclipirea unui album bun. Nu mi-e greu să strâng zece bucăţi mişto de la ei, dar un album întreg...asta e mai greu de realizat.
Madame Hooligan pe de-altă parte îmi plac de la un capăt la altul odată pentru că Radu Almăşan este o super-voce şi datorită elementelor folcloro-gypsy-balcanice incorporate care menţin interesul îndeajuns pentru fiecare melodie în parte.

Rockul alternativ nu are foarte multe de oferit instrumental, prin definiţie. Nu cred să existe vreun chitarist de marcă ce prestează genul ăsta. Astfel că aştepţi un groove mişto, versuri catchy şi o experienţă relaxantă.
I'm With You îmbină şi câteva elemente de funk ce aduc un sunet fresh. Din păcate asta nu durează mult. Sunt 14 piese pe album dar aş irosi timp şi spaţiu înşirându-le pe toate, având în vedere că doar o mică parte din ele mi-au exprimat ceva.

Tiparul se repete în destule rânduri astfel încât nu există foarte multă diversitate. Avem riff-uri la bass de la Flea,  unele chiar interesante, altele destul de generice, ritmuri statornice fără nicio rupere spectaculoasă de la Will Ferrell  Chad Smith, linii melodice şi versuri drăguţe la început dar plictisitoare după ceva timp de la Anthony Kiedis şi (cred eu) cea mai generică chitară din istoria vreunui album rock de la Josh Klinghoffer, cel mai nou membru. Nu că John Frusciante ar fi fost vreun Satriani, dar cu el exista acolo o personalitate, o amprentă în muzica RHCP. Acum...ioc!

Factory of Faith este optimistă, groove-ul este chiar reuşit. Refrenul în schimb mă dezamăgeşte, dar am observat că asta se întâmplă la majoritatea, o fi vina mea, nu înţeleg genul.
Mi-a plăcut şi Brendan's Death Song, una dintre balade - mişto versuri şi tempo-ul creşte clasic şi frumos. Good ol' American style.
Ethiopia e foarte funky şi nu chiar atât de generică. E drept că parcă întreaga coloană vertebrală a cântecului este constituită de bass-ul lui Flea.
The Adventures of Rain Dance Maggie (oh my god ce titlu bizar) încearcă atât de mult să fie Snow (Hey Oh) încât e chiar amuzant. Problema este că pe lângă ce urmează e chiar ok, cel puţin riff-ul de la bass este memorabil.
Did I Let You Know mai schimbă puţin tempo-ul, mai bagă şi un solo de trompetă, un gâjâit bizar de chitară şi nişte voci la backing care te mai fac să uiţi de Kiedis. N-am nimic împotriva lui dar parca deja devine obositor după 8 piese. Şi mai urmează...încă 6...

Şi cam atât am cules eu. Restul au trecut pe lângă mine precum vântul. Un album letargic cu prea puţine ruperi de ritm, prea puţine riscuri asumate, nimic concret şi unitar, o înşiruire de piese. Unele mai bunuţe, altele care te fac să le uiţi imediat cum s-au terminat.
Deci da, vreo 4-5 piese ok, maxim două îndeajuns de bune încât să ajungă în iPod şi restul sunt istorie.

Acum...unde am pus folderul cu Ghost?

Politically Correct Bullshit

Cu toţii ştim că politica este plină de rahaturi, iar din punctul meu de vedere un aspect care este "full of it" este cel legat de aşa-zisul political corectness. Este un termen care se învârte mai ales la americani şi care tratează nişte aspecte delicate (spun ei) legate de rasă, sex, religie sau origine.

Noţiunea funţionează în felul următor. Este politically corect să spui afro-american în loc de negru, nativ-american în loc de indian, caucazian în loc de alb. În limba engleză eticheta merge până la a înlocui în vorbirea curentă o grămadă de expresii. Nu e frumos să spui "retarded" (de parcă i-ar păsa bietului om cum îi spui) ci "mentally challenged". Când te referi la sex (dacă-i bărbat sau femeie) vorbitorii de engleză nu mai folosesc "sex" că cică iar nu-i bine, ci folosesc termenul "gender". La meserii care au "men" la sfârşit se folosesc alternative ca să nu se simtă (vezi doamne) femeile lezate. Aşa ca nu mai spunem "fireman" ci "firefighter" că doar există şi femei-pompier, nu?

Eu aş vrea să schimbe şi X-Men în altceva pentru că doar echipa de mutanţi are şi femei în componenţă, nu? Deci eu cer onoare pentru Jean Grey, Storm, Rogue, Shadowcat şi cine o mai fi. Misogini ăştia de la Marvel, nu glumă.
Serios acum, doamnelor / domnişoarelor, vă simţiţi discriminate de genul ăsta de lucruri?

Blind/deaf iarăşi cică nu-i politically correct. Ci visually challenged/hearing impaired. Bun, ideea în sine n-are de ce să mă deranjeze, deşi nu văd de ce trebuie în secolul 21 să ne ferim de cuvinte ca de dracu'. Cuvintele te pot răni doar dacă le laşi să o facă. Alminteri sunt doar vorbe în vânt.

Având în vedere că sclavia s-a abolit de ceva ani, oamenii au (relativ) drepturi egale pe lume indiferent de culoare chiar nu înţeleg de ce e atât de urât la termenul "negru". În curând nu vor mai exista oameni care să fi prins adevărata perioadă de discriminare şi atunci termenul chiar nu ar trebui să mai aibă vreun efect.
Dar în principiu este ok, se creează o exprimare mai curată şi elevată. Înţeleg

Doar că uneori se exagerează cu mascarea lucrurilor ăstora.
Mai nou, o ediţie din 2011 a romanului Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain a suferit schimbări majore, cuvântul "nigger" fiind înlocuit integral de "slave". Şi a ieşit o chestie foarte stupidă pentru că în anumite contexte un "free nigger" (negru liber) devine un "free slave" (sclav liber) şi iese o mare brambureală care fură din calitatea artistică a textului şi din veridicitatea transpusă din acele vremuri.

Cred că dacă interzici cuvintele astea şi le supui uitării jigneşti cumva pe cei care într-adevăr au fost victime ale rasismului. Iar spre exemplu mie gestul suprem la afro-americani a fost să adopte "nigger" între ei ca o formă de argou. Aşa că dacă ei îl folosesc, cui îi pasă ce zic albii, chinezii sau ţiganii...pardon, rromii.

Bun, ideea articolului a pornit de la faptul că am văzut filmul Thor săptămâna trecută. Aţi auzit de Thor, nu? Zeul nordic al fulgerului, fiul lui Odin. Blond, cu ochi albaştrii, se bate cu giganţii zăpezilor, are un ciocan, tot tacâmul. M-a frapat să văd că Asgaard-ul (corespondentul Olimpului) avea un paznic, Heimdall, care era negru. Foarte negru, ţinând cont că era jucat de Idris Elba. Un alt personaj - Hogun, prieten al lui Thor era jucat de un asiatic. În Asgaard! În mitologia nordică!

În pelicula Red Riding Hood tot de anul ăsta, cu Gary Oldman, au apărut iarăşi 2 personaje de culoare şi un asiatic, într-un film în care acţiunea se defăşoară într-un sătuc medieval englezesc.
Ideea celor de la Hollywood în ceea ce priveşte political corectness-ul devine de-a dreptul ridicolă şi din punctul meu de vedere scade din calitatea filmelor. Nu este plauzibil ca un tip de culoare să joace pe paznicul Asgaardului aşa cum n-aveau ce căuta chinezi şi negrii în Anglia medievală.

Cine i-ar acuza pe producători de rasism dacă nu bagă decât albi în film atâta timp cât se încadrează corect în epoca pe care o înfăţişează? Serios, cine? Cine ar fi atât de idiot? E un film, nu un testament de putere al vreunei rase superioare.

Rasismul este o ruşine şi o greşeală condamnabilă pentru omenire, doar că vrăjelile astea care se desfăşoară acum de frica termenului în sine mi se par extrem de penibile. Hai să nu mai fim politically corect. Hai să fim doar oameni.

If you're thinkin' about being my brother / It doesn't matter if you're black or white. (MJ)

GRRM

După un adevărat maraton, am isprăvit toate volumele publicate până acum în română din seria "Cântec de Gheaţă şi Foc". Toate. 1 volum gigantic "Urzeala Tronurilor", 2 bucăţi de "Încleştarea Regilor" , 3 gigantice părţi "Iureşul Săbiilor" şi încă două cărţi ce formează "Festinul Ciorilor".

George R.R. Martin m-a dat gata. N-am vrut parcă s-o recunosc, dar a intrat în topul autorilor mei preferaţi încă de când citeam Urzeala. Este acolo pe scara mea imaginară şi strălucitoare, alături de Stephen King, J.R.R. Tolkien, J.K. Rowling, Marin Preda  [sic!] sau Stieg Larsson. Bestiale cărţile. Bestială imaginaţie. Cred că Martin este aproape tot ce şi-ar dori să fie orice scriitor. Presupun că orice scriitor îşi doreşte să şocheze permanent şi să dea dependenţă cu operele sale, oferind un scris cu adevărat de calitate. Un singur neajuns...este lent. Omul scrie foarte încet iar ăsta este un impediment ţinând cont că toate cărţile sale sunt undeva la 1000+ pagini fiecare. Să mai înveţe (doar la capitolul ăsta) de la Stephen King care scoate cărţi aşa cum scoate Iron Maiden best of-uri sau Motorhead albume. Adica multe şi dese.

Dovadă că între "Festinul Ciorilor" (ultima tradusă în română) şi A Dance with Dragons (ultima publicată) este o distanţă de 5 ani. Evident că mă mănâncă grav să mă apuc de Dragons, e doar la un click distanţă. Dar parcă n-aş vrea să stric experienţa confortului şi încântării oferite de hărtie. Asta sau îmi iau un Kindle. Că tot mă atrage ideea în ultimul timp.
Dar cred că asta îl şi face irezistibil pe Martin. Faptul că opera dăinuie

Martin este unul dintre cei mai complecşi autori pe care i-am citit vreodată (şi am citit ceva la viaţa mea). Omul nu se încadrează în absolut niciun tipar. El a creat tiparul. Genul este fantasy, dar asta nu înseamnă nimic. Oricât de excepţională este trilogia lui Tolkien şi oricât de matură este povestea Inelelor (mai matură şi întunecată decât s-ar crede din cei care doar au văzut filmele) Martin a reuşit să o depăşească în realism, intrigă, personaje şi complexitate.
De altfel nu este uşor să fii un scriitor care să îmbine seriozitatea, tragicul cu umorul. Doar cei mai buni reuşesc. Stephen King este unul dintre ei, Martin altul, la fel de subtil şi spectaculos. Se pare că americanii ăştia sunt foarte tari, domne!

Mai impresionant la seria Cântec de Gheaţă şi Foc sunt personajele. Pentru că în majoritatea cărţilor vom vedea fel şi fel de personaje, inevitabil unele plate. Ăla-i rău, aia-i bună, celălalt este fricos iar eroul este lipsit de defecte.
La Martin asta nu există. Nimic nu este alb sau negru. Totul se desfăşoară în nuanţe de gri. Personaje pe care le dispreţuieşti de moarte în prima carte îţi sunt cei mai buni prieteni în partea a treia şi tot aşa. Nu există entităţi bune şi rele. Există oameni. Şi oamenii sunt imprevizibili, o demonstrează istoria. N-a existat niciun om virtuos pe de-a întregul şi lipsit de defecte (mă rog, ar fi unul, dar să nu intrăm în discuţii biblice). Martin a capturat (în primul rând) în cărţile sale umanitatea. Aşa cum este ea - urâtă, nedreaptă, lipsită de magie, crudă, nefericită - reală. Unii văd în asta un defect. Mulţi preferă happy-ending-urile. La Martin s-ar putea să nu avem parte de aşa ceva. Pe de-o parte pentru că un happy-ending este relativ ţinând cont că nu există buni şi răi. Pe de alta pentru că ar strica tonul şi stilul genial cu care ne-a obişnuit în atâtea mii de pagini.

Evident că oricine este pasionat de lectură TREBUIE să citească seria. Veţi începe cu prima carte şi n-o veţi lăsa din mână până la sfârşit. Apoi veţi astepta cu mine să apară următoarea. Care va lua ceva, dupa cum am ajuns deja să-l ştiu pe moş Martin.
Nu există scuze de genul "nu citesc genul ăsta de cărţi" sau "nu ma pasionează subiectul". Pentru că nu există un gen. Fantasy nu înseamnă nimic faţă de ce reprezintă seria asta. E artă! Atât.

P.S. În cel mai rău caz încercaţi serialul. Cred că...4 episoade vor fi deajuns. O să fiţi prinşi în capcana. Muwahaha!