vineri, 19 decembrie 2008

Prince of Persia (2008)


Pe masura ce trece timpul - luna dupa luna ies tot mai multe jocuri fitoase, aratoase, cu cerinte de sistem care-ti provoaca ameteli. Eu am primit un dar imens (de foarte multi bani, adica) de la mama dupa ce am intrat la liceu. Un calculator nou-nout, care la vremea respectiva (2006-2007) rula orice fara sa zica nici pas!
Sfarsitul lui 2008. Apar primele jocuri care cica in teorie (n-am testat, ce-i drept) nu mi-ar merge deloc (si cand zic "nu mai merge" ma refer la placa video, piesa de baza cand vorbim de jocuri). M-am resemnat. Am un calculator foarte bun. Doar pentru ca nu suporta enspe mii de megabyes, pixeli si alte prosteli, asta nu inseamna ca e bun de dat la gunoi. Si cu toata resemnarea asta de pe capul meu, mai aveam un singur dor (zi-le Eminescu!)...Prince of Persia.

Daca m-ati intreba acum care este jocul meu preferat dintotdeauna - as ezita doar o clipa inainte sa spun - Trilogia Prince of Persia. Cealalta varianta ar fi Syberia, dar parca nici ala nu are farmecul si ingeniozitatea seriei Printului. De ce mi-a placut PoP? In primul rand pentru ca a avut o poveste superba, intinsa pe parcursul a trei jocuri - am avut parcursuri initiatice, aventura, iubire, bataie, muzica foarte inspirata, personaje memorabile si un mod inedit prin care se desfasura jocul in sine. Ma refer aici la acrobatiile care l-au consacrat pe Print in lumea jocurilor, acrobatii care l-ar inspaimanta si pe Marian Dragulescu.

La 3 ani de la incheierea acelei trilogii (pe care am jucat-o de atatea ori si tot nu m-am plictisit de ea), Ubisoft a scos un nou joc, o noua poveste, un nou univers. Culmea, jocul se numeste tot Prince of Persia, dar nu are nimic in comun cu vechea serie. Ah, poate doar acrobatiile, dar astea deja au atins un nou nivel.
Primul test il trecusem, PoP mergea pe PC-ul meu. In momentul in care am inceput sa-l joc, a fost dragoste la primul click de mouse. Pentru ca jocul este pur si simplu bestial.
Ce-l diferentiaza de ceea ce eram eu obisnuit, este povestea simpla, de basm. O printesa doreste sa-si opreasca tatal in a elibera pe zeul intunericului din inchisoarea sa (inchisoare creata de...ati ghicit - zeul luminii). In goana ei, Printesa da peste un nomad, care fara sa vrea sa gaseste prins intr-un adevarat razboi dintre bine si rau. Erou venit de nicaieri, tipul asta accepta sa o ajute pe printesa si incep sa formeze un duo ideal.
Cam asta e povestea - simpla, clasica, ca o poveste de spus copiilor inainte de culcare.

Si intradevar, nu asta este punctul forte al jocului. Adica nu intriga. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost dezvoltarea relatiei dintre personaje, pentru ca pe parcursul calatoriei lor, poarta discutii foarte interesante ( cu mult, mult subinteles) desi caracterele lor par sa se ciocneasca - Elika - printesa, fiind foarte serioasa si preocupata cu dusul la bun sfarsit a salvarii lumii si El, presupusul print (nu are nume, fix ca si in celelalte jocuri), un tipi detasat, ironic, cu un neobisnuit simt al umorului. Modul cum se incheaga relatia dintre ei e uimitor.

Si desi n-ar trebui sa mentionez asta, finalul face toti banii. Pe parcursul jocului, ne chinuim sa inchidem niste porti care sa-l tina in loc pe zeul intunericului. La sfarsit insa, Elika isi da viata pentru ca acele porti sa ramana inchise pe veci. Dupa ce o poarta in brate, lipsita de viata, Printul isi da seama ca o iubeste si fara sa-i pese de altceva, distruge sigiliile, elibereaza zeul intunericului (lucru pe care tot incerci sa-l eviti in timpul jocului) dar o invie pe ea. Bineinteles ca e rost de o continuare.

In materie de grafica, jocul aduce ceva nou. O abordare care nu vizeaza sa semene cu realitatea (ceea ce fac tot mai multe jocuri mai nou) ci te duce din nou, cu gandul la o poveste, la un basm, un basm cu iz oriental. Si ceea ce este ideal, nu are cerinte exagerate.
Gameplay-ul este atat de simplu, de cursiv si de inspirat incat in 90% din timp nu ai senzatia ca te joci la PC ci ca te uiti la un film. Cadrele in care se desfasoara actiunea sunt epice, unghiurile in care se duc bataliile te lasa cu rasuflarea taiata. Este cu siguranta un joc pentru toata lumea, tocmai prin simplitatea si frumusetea lui.
De asemenea, nu exista moarte in PoP. De fiecare data, Elika va fi acolo pentru Print, si-l va scoate din necaz. Astfel, ea-si poate purta singura de grija, dar in acelasi timp il si ajuta pe el cand trebuie. Bineinteles ca in momentul in care esti la limita si ai nevoie de Elika pentru a..."supravietui" exista si consecinte (esti trimis inapoi din locul in care ai cazut, sau inamicul recapata din energie).
Ca tot am ajuns la lupte, tin sa remarc un minus, si anume ca acestea se desfasoara ca niste puzzle-uri si este nevoie de multe ori sa apesi anumite butoane, in anumite momente cheie - lucru uneori tare iritant. Tinde sa semene cu Guitar Hero sau Spiderman 3, si asta pe mine nu m-a incantat. Dar si cand incasezi lovituri arata spectaculos, deci se iarta.

Atmosfera este completata de o muzica destul de draguta care insa se repeta prea mult...pana la urma e un joc destul de lung si parca te saturi de aceeasi tema muzicala. Desi suna bine, nu se va compara niciodata cu vechiul PoP la capitolul asta...coloanele sonore compuse de Stuart Chatwood si Godsmack (imbinau in general elemente orientale cu rock) sunt cu mult peste aceasta.

Ca sa adun tot ce-am spus deja, este o frumusete de joc. Merita din prima pana in ultima secunda de joc, cu tot cu unele momente de frustrare, mici bug-uri si erori pe care orice joc le are. Din punctul meu de vedere este jocul anului 2008, indiferent de cat de hyper-realiste sunt FarCry 2, GTA 4 si alte jocuri care-ti secatuiestc PC-ul de resurse.
In concluzie este un demn urmas a trilogiei. Mai nou, mai energic, mai plin de viata...cu mici lipsuri si uneori prea copilaros...dar uneori e bine sa mai visam, sa ne intoarcem putin in timp. Sa ne aducem aminte cum era sa ascultam povesti inainte de culcare...

Nota 9/10.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Bun review, dar trebuia sa bagi un spoiler pentru final:d
N-am jucat decat PoP:WW, si nu am trecut de a II-a misiune, asa ca l-am lasat in pace.:D

Dave spunea...

O mare dezamagire incepand cu grafica si continuand cu gagica aia care nu ma lasa sa mor niciodata, nivelul de dificultate scazut si posibilitatea de a salva cand am chef. Nu mai zic ca m-am simtit insultat ca jucator inrait de Prince of Persia la prima lupta cu un monstru mai ciudat cand mi s-a spus "atentie, nu poate fi omorat cu sabia, foloseste-te de mediul inconjurator". Chiar asa de prosti ne cred astia de la Ubisoft incat au simtit nevoia sa ne omoare ei monstrul?

Stephen G. spunea...

@Marius, ar trebui sa o iei de la "O". Sands of Time este jocul meu preferat all-time si merita fiecare minut petrecut in fata monitorului. WW e mai dark, cu muzica rock, dar spectaculos oricum si ultimul e o combinatie draguta intre primele 2. Le recomand cu multa caldura :D.

@Dave, sa nu uitam ca in patratelul din stanga jos - scrie 12+ - pe cand la Warrior Within si The Two Thrones aveam un 16+. Evident ca exista si diferente de dificulate.
Raman la parerea ca s-a vrut a fi un basm, o poveste frumoasa si mai putin un joc.
Pentru mine ramane totusi o experienta frumoasa.