Tranziţie

Urăsc luna martie. O urăsc deşi BioWare încearcă tot timpul să mi-o facă mai frumoasă, lansând Dragon Age Awakening acum doi ani, Dragon Age II anul trecut şi Mass Effect 3 săptămâna trecută. But I can't help it. Urăsc luna martie.

Poate că-i senzaţia aia de după iarnă când se face mai cald afară şi totul te irită şi simţi că nu-ţi găseşti locul. Astenie...poate. Sau poate că în fiecare an presiunea pe mine creşte în luna martie. În fiecare an trebuie să conştientizez că am mai crescut un pic şi că lucrurile se schimbă. Şi schimbarea poate fi înfricoşătoare. Întotdeauna suntem puşi într-o situaţie delicată când apare schimbarea. De multe ori nici nu ştim cum să reacţionăm.

Dar multe trebuie făcute. Pentru binele nostru, pentru binele celor din jurul nostru. Pentru că aşa este corect. Este o perioadă liniştită totuşi pentru că exact aşa acţionează presiunea, în perioadele când nu ai nimic special de făcut, atunci când ai timp să gândeşti, să meditezi. Şi te chinuie. Toate gândurile alea te chinuie şi-ţi creezi mii de scenarii în minte. Mii de variabile. Mii de griji.

E liniştea de dinaintea furtunii cea care mă face neliniştit, nu furtuna în sine.

Cum se termină?

Când?

Mass Effect 3

Dacă vă vine să credeţi sau nu - mi-e greu să-mi adun cuvintele pentru review-ul ăsta. Nu mai e un secret că sunt un mare fan BioWare şi că am adorat o grămadă de jocuri de la ei până acum. Din acea zi de graţie a anului 2009 când am descărcat Dragon Age : Origins şi până la a face apoi cunoştinţă cu seria Mass Effect, a fost un singur pas. Primul joc din serie a fost foarte palpitant, interesant, fascinant dar m-a lăsat un pic rece din cauza interacţionării destul de minimaliste cu personajele.
Mass Effect 2 a fost în schimb o capodoperă din toate punctele de vedere. Poveste genială, personaje memorabile, acţiune demnă de cele mai măgulitoare adjective, ba mai mult (ceva la care Dragon Age a clacat) a avut şi nişte DLC-uri pur şi simplu superbe.

Mi-a plăcut Dragon Age II dar am fost dezamăgit de joc pe mai multe planuri. Astfel încât era clar că BioWare trebuie să-şi spele păcatele. Şi cum s-o faci mai bine dacă nu cu o finalizare epică a unei trilogii care m-a ţinut cu sufletul la gură încă din primele ei momente?

Ce înseamnă Mass Effect? Înseamnă o poveste SF situată într-un univers plauzibil în care omenirea a descoperit o tehnologie (lăsată acolo de civilizaţii de mult apuse) prin care poate călători în diferite galaxii la viteze record - aşa numitele mass-relays. În universul prezentat de BioWare, omenirea s-a integrat (nu fără ceva eforturi) în civilizaţia universală, alături de alte rase.
Povestea din Mass Effect ni-l înfăţişează pe comandantul Shepard, eroul nostru (care poate fi editat ca sex, aspect şi capabilităţi), prins într-un moment neplăcut pentru întreaga galaxie în timp ce află că o rasă extrem de veche de inteligenţă artificială (numiţi Reaperi) se pregăteşte să nimicească toate formele inteligente de viaţă din univers într-un ciclu care s-a mai repetat de nenumărate ori înainte cu alte şi alte rase inteligente care au trebuit să dispară graţie venirii Reaperilor.
Asta se întâmpla în primul joc la sfârşitul căruia Shepard şi echipajul său reuşeau să salveze Citadela (un soi de capitală galactică) de furia unui singur Reaper, asta în timp ce aflau că alte mii îşi strângeau forţele pentru exterminarea totală. Elementele RPG intrau în joc în momentul conversaţiilor cu diferite personaje, ale deciziilor extrem de importante legatede diferite aspecte şi desigur, dacă unii supravieţuiau sau nu incursiunilor lui Shepard.

În al doilea joc, comandantul se întoarce şi încearcă să avertizeze întregul univers de pericolul care se apropie, fără prea mare succes. În aceeaşi manieră ca şi în primul titlu, dar realizat per total mult mai bine şi mai frumos, Mass Effect 2 urmăreşte deciziile luate de jucător în jocul precedent, ţine cont mereu de deciziile sale şi face o experienţă unică de la jucător la jucător.

Mass Effect 3 încheie trilogia şi ţine să lege toate nodurile şi să ia în calcul deciziile din precedentele două jocuri într-un context epic care vă va unge pe suflet. La începutul jocului Shepard se află pe Terra când Reaperii pornesc deja o invazie în masă. Comandantul trebuie însă să părăsească planeta pentru a aduna cât mai mulţi aliaţi şi să salveze planeta până nu e prea târziu. Asta nu este foarte uşor ţinând cont că fiecare rasă trebuie să se confrunte cu Reaperii pe planetele lor. Ba mai mult, Cerberus, foştii aliaţi a lui Shepard din 2 ţin să-i pună beţe în roate de fiecare dată când au ocazia pentru a-şi realiza planurile lor periculos de ambiţioase. Shepard se va reuni cu o parte din vechii săi companioni, primind şi ceva ajutor proaspăt din partea unora mai noi. Totul se va termina într-o confruntare disperată şi epică în care şansele de succes par mici dar în care mesajul este simplu - rasele se pot uni şi pot lupta până în ultima clipă pentru existenţa lor.

Atmosfera din joc este pur şi simplu superbă, punând în permanenţă pe jucător o presiune care-ţi aminteşte că timpul este împotriva ta şi că în timp ce tu te aventurezi în diferite colţuri ale galaxiei, Terra este răvăşită de atacuri. Momentele de linişte sunt benevenite şi aici intră partea mea preferată din joc - interacţiunea cu celelalte personaje. La capitolul acţiune declar cu mâna pe inimă că Mass Effect 3 este indiscutabil cel mai epic joc din istoria jocurilor. Şi nici măcar nu încearcă să construiască treptat acest statut. Nu, ne bagă din prima în bătaia puştii, fără menajamente, fără timpi morţi.

Sunt nişte bătălii care vă vor lăsa cu gura căscată. Gameplay-ul de luptă nu s-a schimbat foarte mult, dar sistemul de cover&shoot a fost îmbunătăţit şi funcţionează de minune. Am rejucat recent Gears of War (care se ştie că este tăticul sistemul c&s) şi pot să spun liniştit că Mass Effect l-a depăşit la fluiditate şi intuitivitate. Jocul ne pune la dispoziţie o gamă gigantică de arme de foc, lăsând stilul de abordare a luptelor la atitudinea celui care joacă.
Grafica este excepţională şi sunt extrem de mândru de BioWare pentru asta pentru că au reuşit să-l facă incredibil de arătos fără a cere ştiu-eu-ce piese incredibil de pretenţioase şi scumpe (se aude acolo-n spate, L.A. Noire?). Mass Effect 3 are aproape aceleaşi cerinţe ca şi Mass Effect 1. Ceea ce este pur şi simplu excepţional în contextul în care mulţi producători aleargă după zeci de mii de procesoare, memorii RAM şi plăci video de sute şi sute de dolari. Mass Effect 3 arată în ton cu anul 2012 dar cere un calculator de 2008-09. Asta înseamnă respect faţă de gameri în general zic eu.
Optimizarea este făcută ceas, aşa cum m-am şi obişnuit de la BioWare. Singurele sughiţuri le-am avut în Citadelă, unde erau foarte mulţi oameni adăpostiţi. În rest chiar şi la cele mai spectaculoase faze, calculatorul meu s-a ţinut tare pe poziţie şi s-a mişcat extraordinar de fluid.
Sunetul mi-a dat ceva bătăi de cap, dar probabil că sunt nişte bug-uri ce se vor rezolva ulterior cu nişte patchuri. Ar mai trebui nişte patchuri şi pentru importarea feţelor lui Shepard din jocurile precedente (Shepard-ului meu feminin nu i s-a transferat cum trebuie aspectul fizic).

Dar există şi lucruri care m-au nemulţumit la joc, lucruri care l-au depărtat un pic de perfecţiune. În primul rând faptul că BioWare au pus la vânzare un dlc chiar în ziua lansării jocului, un dlc important care ar fi trebuit, zic eu, să facă parte din pachetul original. O decizie urâtă de marketing. Al doilea lucru un pic iritant este că Mass Effect 3 ia prea multe decizii pentru noi şi prea puţine lucruri decise în primele două jocuri au vreun efect real asupra mersului acţiunii. Nu am înţeles de ce s-a apelat la introducerea unui companion nou în contextul în care ar fi fost mult mai logic să mai aducă o parte din cei vechi, mai ales că unii erau ataşaţi de Shepard şi din alte puncte de vedere.
Şi nu în ultimul rând - finalul. Reacţia mea a fost...WHAT THE FUCK??!! Tot jocul este epic dar finalul mă lasă grav cu buza umflată pentru că arată ca şi cum toate deciziile mele au fost în van şi în schimb tot BioWare decid mai bine cum ar trebui să se termine jocul lor. Da, la sfârşit a fost jocul lor, nu al meu. Shepard-ul meu a căzut victime unor forţe mult mai puternice decât Reaperii - producătorii.
Am citit ulterior că finalul ar putea fi influenţat (pozitiv sau negativ) şi de multiplayer. Astfel încât dacă joci multiplayer-ul (ceea ce nu voi intenţiona să fac) s-ar putea ca la sfârşit lucrurile să arate un pic altfel. Sper să nu fie adevărat şi la un ulterior parcurs să am parte de o concluzie ceva mai ...fericită, mulţumitoare...nu ştiu!

Mass Effect 3 este un joc excepţional. Nu ştiu dacă este perfect, aşa cum vroiam eu tot timpul să-l laud înainte de apariţie dar este un final demn de o serie excepţională. Sigur, Skyrim a primit foarte, foarte multe laude şi este deja considerat un clasic RPG. Dar asta nu schimbă faptul că este generic, plictisitor, că are o poveste slabă şi nişte personaje inexistente. Mass Effect bifează pozitiv în toate aceste aspecte şi reprezintă din punctul meu de vedere o adevărată reuşită.
Pentru că atunci când vorbim de un RPG bun, vorbim de o poveste bună. Şi mâna întinsă care nu spune o poveste nu spune nimic. Eh, aşa şi cu jocurile.
Iar din partea mea...Mass Effect primeşte numai laude. O mare, mare frumuseţe!

Nota 9.99/10 !!!

Desant - Joc de Noroc

Îi mai ţineţi minte pe Desant? Vi-i pusesem la ascultat aici cândva prin luna august. Sunau Cargo-ish. Este actuala trupă a lui Alin Achim, ex-Cargo, evident. Între timp au mai scos o piesă, cu tot cu videoclip. Se numeşte "Joc de noroc". Mi se pare la fel de catchy, dar mult mai închegată, ceva mai complexă, are şi solo... sună foarte, foarte mişto!

Oamenii anunţă un album complet pentru 2012. Şi recunosc sincer că abia aştept să văd ce au de oferit într-un material full. Mai aştept anul ăsta albume de la Moonspell, Tenacious D, Ţapinarii, Ghost, Bullet For My Valentine, Ensiferum, Therion şi probabil alte câteva surprize plăcute. Keep them coming!

Hollywood se joacă cu focul

Nu scriu niciodată despre filme pentru că eu consider că trebuie pur şi simplu experimentate individual şi într-un review nu poţi să spui nimic important fără să dai spoilere. Şi cui îi plac spoilerele? Dar voi face de data asta o excepţie.

Sunt fan al trilogiei lui Stieg Larsson - Millenium încă de când a apărut prima data în România. În plus am fost foarte încântat în momentul în care am auzit că vor exista ecranizări făcute chiar de suedezi. După ce am şi văzut filmele respective am concluzionat că s-a făcut o treabă excelentă. Mirosind după niscaiva caşcaval, Hollywood au intrat pe fir să răscolească ei puţin şi într-un final au decis să facă şi ei o ecranizare. Asta m-a revoltat puţin. Da, sunt scceptic în ceea ce priveşte Hollywood-ul. Pentru că au avut prea multe eşecuri cu mult material promiţător şi solid. Mă refer strict la ecranizări după cărţi sau jocuri. Ceva nu merge.

În fine, au luat un regizor mai mult decât decent – pe David Fincher, o ilustră necunoscută în rolul lui Lisbeth Salander – pe Rooney Mara şi probabil şi-au cheltuit bugetul pe salariul ţâfnosului de James Bond Daniel Craig.
Dar ca să nu spuneţi că am fost răuvoitor de la bun început, o să menţionez sincer că am aşteptat cu entuziasm să văd cum e filmul. A primit recenzii bune iar Rooney Mara a fost chiar nominalizată la Oscar.
Şi filmul este ok în cea mai mare parte a timpului. Face o treabă excelentă în a ne introduce în atmosfera de tensiune “suedeză”. Rooney Mara joacă excelent un rol foarte greu, poate la fel de bine ca şi omonima sa suedeză – Noomi Rapace. Daniel Craig nu iese cu absolut nimic în evidenţă dar nici nu deranjează. Probabil că şi-a făcut rolul de preety-boy.

Şi deşi filmul nu poate fi acuzat că este scurt sau grăbit (2 ore 40, cam la fel ca varianta suedeză, foarte fidelă după roman), ceva lipseşte. S-a pierdut foarte mult din valoarea personajelor şi nici n-a ajutat faptul că brusc la final au schimbat o chestie destul de importantă din plot. Nu au încercat deloc să intre mai adânc în personalitatea lui Lisbeth, au preferat să se axeze pe acţiune şi să lase caracterizarea să vină doar prin prisma acţiunilor ei, ceea ce nu este drept pentru Lisbeth în sine care este de multe ori un personaj mai complex decât lasă să se vadă propriile ei fapte.

Aproape că nu ne dăm seama că ea este hackeriţă. Tatuajul este foarte mic şi simplist, arătat doar o data. Nici nu-ţi dai seama, dacă nu eşti atent, că este un dragon. Nu menţionează nimic despre tatuajul ei cu viespea şi faptul că-i dă nickname-ul de Wasp pe internet şi investigaţiile ei sunt de multe ori generic arătate.
Iar schimbarea poveştii din final? Nejustificată, defectuoasă, tipic Hollywood. Nu a ajutat cu nimic restul peliculei.

În rest filmul face o treabă foarte bună, nu zic nu. Coverul Immigrant Song (marca Led Zeppelin) de la început este bestial şi foarte, foarte inspirat şi în general pelicula curge bine, semn că Fincher a făcut o treabă bună per ansamblu. Din păcate s-au pierdut nişte lucruri foarte importante, lucruri care fură din complexitatea poveştii. Este locul în care varianta suedeză face diferenţa chiar dacă nu are parte de acelaşi ritm bine impus din cea americană.

În plus, nu vreau să ştiu cum or să modifice următoarele două părţi care sunt mult mai încurcate. Primul volum are acţiunea mai straight-forward. Dar celelalte două…oh god!

P.S. Titlul tradus în română este retard. Puteau să menţină numele original al romanului care oricum reflect mai bine acţiunea.

Orianthi - Fire (EP)

Hai să începem luna martie cu nişte muzică. Zic eu că aşa se începe cel mai bine. Materialul pe care urmează să vi-l prezint a apărut în octombrie 2011, dar mie de-abia acum mi-a nimerit spre ascultare.

V-am mai povestit de Orianthi. A fost co-optată de Michael Jackson pentru concertele de adio ce urmau. După nefericitul eveniment, Orianthi şi-a lansat cel de-al doilea album solo şi s-a făcut remarcată printr-un material decent şi câteva piese foarte bune, care includeau şi o colaborare cu Steve Vai.
Orianthi a arătat că este mai mult decât o tipă foarte drăguţă (ceea ce oricum este) şi nu ezită niciodată să se dea mare cu măiestria ei la chitară. Şi pe bună dreptate, reuşeste din plin. Există mulţi chitarişti buni pe lumea asta. Dar din aceia, foarte puţini sunt şi buni compozitori. Ei bine, Orianthi reuşeşte să fie amândouă. Are un stil accesibil oricui, o muzică ceva mai liniştită şi echilibrată care nu sună rău, chiar şi pentru un fan preponderent metal, aşa ca mine.

Fire conţine 5 piese ce succed Believe, precedentul material scos în 2009. Şi se prezintă solid.
Începe cu Heaven in this Hell, o piesă cu un riff al naibii de sexy, un solo excelent şi multă-multă atitudine, dându-i piesei fără probleme statutul de good rocker...Vocea lui Ori sună deja plăcut de asemănător cu ceva ce ar cânta Joan Jett.

If You Were Here With Me este destul de simplă şi la obiect - o piesă country, un stil cu care Orianthi pare să se simtă foarte confortabil, dovadă şi colaborarea cu Lacey de la Flyleaf pentru single-ul Courage. Asta nu înseamnă că lipseşte chităreala. Nicidecum. Avem parte de un solo frumos, domol, tocmai bun pentru întreg ritmul melodiei.

How Does It Feel? are un aer jazz cu puţin pop dar până la sfârşit se transformă într-un shredding fest de toată frumuseţea, australianca "chinuindu-şi" chitara în cel mai plăcut mod cu putinţă.
How Do You Sleep? este din nou destul de directă, o baladă scurtă şi la obiect, încheiată foarte frumos cu nişte solo-uri pe chitară acustică.

Ultima bucată se numeşte chiar Fire şi revine la ritmul impus de Heaven in this Hell. Ce nu mi-a placut aici este efectul pe voce, care ar fi sunat ok doar la prima strofă şi i-ar fi scos mai mult în evidenţă calităţile vocale în momentul în care cânta curat. În rest, piesa se prezintă bine şi încheie un material scurt dar plăcut.

Încep să mă întreb dacă nu cumva EP-urile sunt cumva o idee mai bună decât albumele. Se pare că pentru unii artişti este mai uşor să legi 5 piese decât zece şi astfel timpul trece mai repede între materiale. Pentru că pe mine de multe ori mă omoară aşteptarea asta, în contextul în care am foarte albume mişto de ascultat anul ăsta de la trupe pe care nu le-am mai auzit de foarte mult timp. Şi abia aştept!

01 Heaven In This Hell - Orianthi
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

03 How Does It Feel  - Orianthi
   
 Asculta  mai multe  audio   pop