AxeWound - Vultures

Probabil plictisit puţin de Bullet for My Valentine, Matt Tuck s-a decis să mai animeze un pic lucrurile. A format astfel un super-grup împreună cu alţi membrii al unor trupe...să zicem consacrate. Chiar dacă toţi membrii AxeWound sunt nişte muzicieni competenţi, ar fi o minciună sa spunem că atenţia acordată nu i se datorează strict lui Matt.

Pe lângă nişte idei muzicale destul de roditoare de-a lungul timpului, Matt Tuck a adus de ceva timp şi o prezenţă charismatică pe scena metal - atât ca showman cât şi ca playboy. Da, Matt ştie că e un mare gigolo şi profită enorm din asta...să vedeţi doar videoclipurile AW şi BFMV. Din fericire pentru el, ştie bine cu chitara şi cu vocea unde nu conteneşte să mă uimească cu nişte linii vocale foarte melodice şi catchy. Pe albumul ăsta însă, Tuck face ce a tot visat de o vreme, conform interviurilor sale. E mai mult chitarist şi mai puţin solist. Cu excepţia câtorva refrene şi growl-uri scurte, postul de lead singer este a altcuiva...

Axewound înseamnă aşadar Matt Tuck la chitară şi backing, Liam Cormier (Cancer Bats) la voce, Mike Kingswood (Glamour of the Kill) chitară din nou, Joe Copcutt (ex-Rise to Remain) la bass şi la tobe Jason Bowld (Pitchshifter). Dacă ceilalţi nu vă spun nimic, e ok. Toţi fac parte din trupe de metalcore. Astfel că să ne aşteptăm la alt gen din partea acestui super-grup ar fi de aşteptat...sau nu!

Nu m-am interesat foarte mult de ce cântă ceilalţi în trupele lor, dar AxeWound sună de foarte multe ori a Bullet For My Valentine, oricât ar nega asta Matt Tuck în interviuri. Care este totuşi diferenţa? După câteva ascultări, lucrurile devin evidente. Faţă de Bullet, AxeWound oferă un sunet fără prea multe compromisuri, temeri sau ezitări. Este o muzică mult mai agresivă, mai ritmată, mai plină de groove, mai directă...ceva care într-adevăr se simte diferit de orice alt metalcore ascultat de mine până acum dar care păstrează nişte elemente familiare.

Albumul debutează cu title-trackul Vultures şi dă tonul unei structuri respectate cu sfinţenie până la final - piese scurte, agresive, riff-uri dirty, tobe zguduite în toate modurile posibile şi multe, multe growl-uri.
Trebuie să recunosc că ţipetele lui Liam Cormier sună mai plăcut decât ce am auzit vreodată la capitolul ăsta de la Bullet.
Post Apocalyptic Party este următoarea şi a fost şi prima mostră oferită de trupă înainte de lansarea albumului. Deşi nu m-a impresionat la prima audiţie, piesa are un riff care mi-aduce aminte de Pantera. Celelalte elemente încep să devină mai plăcute odată cu mai multe ascultări. Un alt lucru mai devine evident după acest cântec - fiecare instrument încearcă să strălucească puţin, fără să se sufoce între ele. Şi totul sună legat, plăcut, nu se observă o eventuală lipsă de coeziune.

Victim of the System mi s-a părut cam banală, cu excepţia ultimului minut în care avem un duel sacadat de riff-uri care seamănă al naibii de mult cu Domination de la aceeaşi Pantera. Na, nu poţi să reproşezi multe totuşi. Pantera au fost o trupă cu care foarte mulţi ar vrea acum să semene.
Primul single de pe Vultures a fost însă Cold. Videoclipul îl aveţi mai jos. Destul de melodioasă, cu un groove antrenant şi un refren catchy de la d-l Tuck. Despre clip ce să spun? Trei sferturi este cu Matt...cu ochii săi albaştrii, muşchii şi tatuajele...booooring!

După deja 4 trackuri ascultate simt totuşi lipsa a ceva foarte important - solo-urile de chitară care lipsesc aproape cu desăvârşire, şi nu înţeleg de ce...clar nu tehnica le lipseşte celor doi chitarişti.

Burn Alive are un intro şi un riff ce aduce aminte a Slayer. O schimbare binevenită de atmosferă de la metalcore-ul "in your face" de la început. Refrenul este BFMV 100% însă şi parcă rupe un pic din senzaţia de trupă nouă, străină pentru mine. Şi avem într-un final şi un mini-solo drăguţ dar care putea mai mult.
Exorchrist, una din piesele anti-religioase de pe acest album, este şi cel de-al doilea single, cu un videoclip cam naughty şi cu un groove al naibii de molipsitor. Liam şi Matt îşi împart versurile şi refrenul într-o bucată care-mi place foarte, foarte mult.

Collide este din altă lume. Conceptual, este ca nuca-n perete pe albumul ăsta. Pe de altă parte, este cea mai reuşită piesă de pe întreg materialul. Începe cu un pasaj de pian misterios care ne conduce apoi într-un riff furios acompaniat de nişte clape care nu strică deloc...
Matt îşi demonstrează puţin calităţile vocale cu nişte versuri ceva mai răsărite şi multe efecte atmosferice adăugate care fac din Collide o aşa de delicioasă audiţie. Antiteza de la refren dintre ţipetele agresive ale lui Liam şi cântatul afectat a lui Tuck sunt geniale. Deşi începe ca un power-ballad, cred că prin această progresivitate, Collide este de fapt cel mai heavy cântec de pe tot albumul.
Nu e nimic rău în a fi heavy dar când ai un aranjament atât de inspirat poţi într-adevăr să spui că ştii să scrii o piesă metal.

Din păcate pentru ele, mai sunt încă trei piese care urmează după Collide şi care nici măcar nu se apropie de calitatea ei. Destroy vine cu un nou maraton de riff-uri, cu un alt val de agresivitate şi aşa mai departe.
Blood Money and Lies reinventează un intro marca Holy Wars de la Megadeth dar înainte de a face ceva deosebit revine la acelaşi traforaj pe care l-am tot avut de la început. O alegere interesantă totuşi ca Liam să nu facă growl pe refren. Sună chiar okay.
Şi într-un final, Vultures se sfârşeşte cu Church of Nothing care dă startul unui mic solo de tobe, urmate de nişte efecte de bass şi într-un final nişte finger-tapping la chitară. Instrumentele se îmbină frumos dar când intră versurile brusc avem aceeaşi chestie, ca şi cum intro-ul ăla nu a existat. La refren, tapping-ul revine dar parcă nu mai are acelaşi impact ca la început. Păcat, exista mai mult potenţial în ea, dar s-a renunţat în ultima clipă la ceva mai melodic şi au dat-o iar direct pe nebunia metalcore supărată. Facem cunoştinţă şi cu primul solo adevărat de chitară. Târziu...

Concluzia? Un album mai mult decât decent. De fapt este un album foarte bun, plin de idei bune din care au ieşit o mână de piese excelente şi câteva care mai trebuiau lucrate, explorate un pic.