Măşti

Când se acumulează oboseală, frustrare, griji...la mine vine şi multă furie. Nu o neg. Sunt un om cu foarte multă furie de-abia stăvilită în mine. Mi-am dat seama că mai bine îmbrăţişez defectul ăsta decât să încerc să-l ascund. Astfel vine şi mult-aşteptatul control.

Am învăţat pe pielea mea că majoritatea oamenilor nu sunt de încredere şi că să te bazezi pe ei, să investeşti sentimente în nişte străini - asta este cea mai mare greşeală pe care o poţi face. Deoarece apoi stai şi-ţi dai palme din cauza propriei tale prostii.
Viaţa de student te forţează să ai de a face cu o grămadă de străini. Şi ţinând cont că eu locuiesc într-o vilă în care s-au perindat o grămadă de oameni, pot să mă declar mult mai înţelept în domeniul ăsta.

De când a început vacanţa şi până acum...s-au schimbat aproape toţi locatarii. Şi într-un timp priveam lucrurile cu optimism. "Poate ei vor fi mai ok". Nimic mai greşit. Bine că de data asta nu am făcut greşeala să cred cu adevărat că totul va fi ok. Am sperat. Şi asta nu costă nimic. Poţi spera şi că toţi politicienii şi cocalarii din ţara asta vor muri peste noapte. Nu se va întâmpla. Şi ar fi infantil să te afecteze asta. Aşa şi cei noi...nicio diferenţă.

De ce? E simplu. 90% dintre cei care stau sau au stat în casa asta s-au dovedit a fi nişte scârbe. 10% este reprezentat de un prieten foarte bun al meu şi de iubita mea, plus câteva persoane cu care nu am avut ocazia să interacţionez aşa mult...Trist, aşa-i?

Toţi se comportă frumos la început. Toţi îşi poartă măştile de oameni cumsecade, feţele prietenoase şi zâmbetele îngăduitoare. Şi stau aşa două săptămâni. Apoi descoperi că nimic nu s-a schimbat. Alţi oameni, aceleaşi comportamente cretine. Mai mult sau mai puţin. Dar dă-le timp.

Oameni nesimţiţi, jegoşi, idioţi. Am mai scris despre asta. Ce rost are să mai dezbat?

Am făcut totuşi un experiment şi eu la rândul meu mi-am luat o mască şi am pozat o vreme în cea mai prietenoasă şi sociabilă versiune a mea. Ceea ce este ceva, dacă ţinem cont că sunt până la urmă un mizantrop arogant care ţine doar la familie şi la prietenii lui foarte apropiaţi.

Mi-am dat seama că mă lasă cu adevărat rece trivialităţile oamenilor ăsta. Mă plictisesc teribil discuţiile lor infantile şi banale. Am început deja să-i compătimesc pe oamenii care ascultă muzică proastă. Nu-i mai poţi urî. Ignoranţa lor e demnă de compătimit. Şi dacă nu-ţi înţeleg gusturile şi le declară ca fiind rele, atunci ştii sigur că prostia e infinită şi că n-are rost să încerci să te lupţi cu ea.
Muzica rock nu este singurul gen adevărat de pe lumea asta. Dar când vezi oameni mai în vârstă decât tine a căror întreagă cultură muzicală se rezumă la kiss fm şi care până la vârsta asta n-au făcut rost de nişte preferinţe demne de o persoană adultă... Atunci ce mai poţi să ceri?

Niciunul dintre ei nu are o pasiune adevărată, un interes real pentru ceva pe lumea asta. Un hobby, un crez, o ideologie în viaţă...nimic. Parcă ar fi orbi! Câte nopţi îţi poţi pierde jucând o banală partidă de cărţi şi făcând aceleaşi glume de copii de 12 ani?

Am renunţat iute. Prefer compania unor melodii bune, ale unor filme reuşite, a unei cărţi captivante şi a propriei mele singurătăţi decât pe cea a unor oameni la fel de complecşi precum o foaie goală de hârtie.

Exemplele pot continua. Ideea rămâne. Mi-am dat seama că realitatea are două posibilităţi. Fie am nimerit în centrul celor mai plicticoşi şi neinteresanţi (unii chiar iritanţi) oameni, fie sunt eu nebun...ei sunt nişte oameni perfect normali şi eu un tâmpit neînţeles care caută o adevărată utopie.

Dar cum poate mediocritatea să fie normală?