Kingdoms of Amalur : Reckoning

În februarie, la scurt timp după încheierea sesiunii, plictiseala mea atinsese cote alarmante. Cheful lipsea faţă de orice, mai ales că începusem deja să număr zilele până la apariţia Mass Effect 3. Recunosc, am aşteptat jocul ăla ca pe Mesia. Câteva titluri au nimerit în perioada aia la mine pe hard şi o să le iau în timp pe fiecare la puricat dar o să încep cu Kingdoms of Amalur pentru că auzisem lucruri impresionante de la el.

Nu ştiu nimic despre producători - Big Huge Games şi 38 Studios, despre care nu ştiam mare lucru. Amalur se prezintă a fi un RPG în cel mai clasic mod cu putinţă. Destul de interesant este faptul că în Mass Effect 3 apare o armură care este identică cu ce vedeţi pe coperta de mai sus. Ca un soi de colaborare-tribut, şi în Amalur se găseşte o armură asemănătoare cu ce poartă comandantul Shepard.

Departe de a fi excepţional, Kingdoms of Amalur nu m-a convins că merită să petrec prea multe ore în el deşi perspectiva este remarcabilă pentru orice RPG-ist convins. Avem un teritoriu imens pentru explorare care cred că rivalizează cu uşurinţă cu însăşi Skyrim. Iar numărul de questuri disponibil este ameţitor. Există diferite...regate, evident, şi multe, multe schimbări peisagistice, deşi eu n-am avut răbdare să le explorez pe toate pentru că...veţi vedea curând de ce.

În primele momente Amalur face o treabă frumoasă în a-şi vinde produsul. Povestea, deşi incredibil de generică şi asemănătoare cu 80% din alte RPG-uri fantasy, îţi dă o perspectivă extrem de interesantă la începutul jocului. Ai murit! Şi da, m-a intrigat că povestea eroului nostru (personalizabil în destule detalii, ca în orice RPG respectabil) începe, culmea, cu moarte lui/ei. Apoi revii la viaţă. Şi aşa-ţi dă jocul posibilitatea de a lua totul de la zero, dat fiindcă nu-ţi aminteşti nimic. Dar avantajul ăsta nu ţine foarte mult şi la scurt timp întreaga tărăşenie cade într-o banalitate monstruoasă.

Amalur te invadează cu un miliard de termeni necunoscuţi, te aruncă în nişte elemente complet nefamiliare încât ai nevoie de un dicţionar ca să înţelegi tot ce ţi se comunică deşi este vorba de limba engleză. Primeşti în prima jumătate de oră atâtea şi atâtea noţiuni încât deja întreaga atmosferă devine greoaie şi nimic nu te motivează în a începe măcar unul din sutele de questuri disponibile. Nu am ajuns prea departe în povestea principala sau în orice altă poveste pentru că toate sunt generice, plictisitoare şi scrise parcă de scenaristul din Xena, Hercules sau Sinbad.

Poate că nu ajută nici stilul artistic care seamănă prea mult cu World of Warcraft. Ba chiar în primele momente mi se părea puţin copiat cu nesimţire. Şi cum nu-mi place WoW de nicio culoare, vă puteţi imagina că nu mă atrage la capitolul ăsta nici KoA. Da, arată frumos, strălucitor, cu texturi frumoase ca de basm. Dar cred că asta e şi problema. Ajungi la o vârstă la care lucrurile astea nu te mai ating şi vrei mai mult. Asta sau pur şi simplu jocul nu face o treabă prea bună în a-şi arăta frumuseţile.

Camera jocului este extrem de dubioasă pentru că deşi nu te încurcă în mod special are ciudatul obicei de a se orienta în jos şi a-ţi bruia posibilitatea să priveşti în sus la peisaje. Şi culmea că universul din Amalur nu arată rău deloc dar modul în care camera funcţionează face ca toate eye-candy-urile alea să fie egale cu zero. Când vei vrea să te mişti, să te lupţi sau să vorbeşti cu cineva, o vei orienta în jos, ajungând să uiţi cu desăvârşire că măcar există un cer deasupra ta.

Toate personajele pe care le întâlneşti par rupte din aceiaşi 4 actori deşi jur că am auzit destule voci, dar care interpretează într-o manieră extrem de limitată. Da, standardele mele sunt ridicate de la jocuri precum Dragon Age, Mass Effect şi chiar Batman sau Assassin's Creed. Dar Amalur e destul de ridicol şi la capitolul ăsta.

Gameplay-ul a fost în schimb lăudat de mai toate publicaţiile de specialitate, fiind de altfel şi motivul pentru care am luat jocul de la bun început. Da, sistemul de luptă este ceva mai frumos gândit decât în alte RPG-uri dar nu vă aşteptaţi la o reinventare a roţii pentru că în final sunt acelaşi 4-5 mişcări spectaculoase şi pline de luminiţe care sunt palpitante la început dar devin răsuflate după a 30-a repetare. În plus, item-urile surpriză venite cu ediţia specială a jocului, te fac invincibil de la bun început astfel încât defilezi fără emoţii prin faţa oricărui adversar.

Pe lângă asta mai putem adăuga la lucruri bune şi coloana sonoră, care mie mi s-a părut plăcută (deşi nu reuşeste să fie memorabilă, oricum) şi optimizarea impecabilă. Cu toate setările pe maxim, Amalur nu a părut a fi deranjat de bătrânul meu procesor şi a rulat fără probleme, ajutat fără îndoială de placa video şi de RAM.

O să recunosc că timpul limitat şi nerăbdarea provocată de Mass Effect 3 m-au oprit din a experimenta jocul ăsta aşa cum şi-ar fi dorit producătorii şi probabil că abia am zgâriat suprafaţa imensului conţinut pe care Kingdoms of Amalur îl are de oferit. Dar eu m-am plictisit de săpat la el. Există prea multe lucruri care nu-l fac atractiv, nu-l fac catchy. Nimic nu pare dornic să te integreze în universul jocului şi să te atragă spre noi poveşti şi aventuri.

Dacă voi rămâne vreodată blocat undeva cu un PC, fără internet şi fără orice alt fel de ocupaţie, poate i-aş mai da o şansă, dar în rest nu-i văd o soartă prea senină.

Nota 7 / 10