N-am să înţeleg niciodată de ce este religia ortodoxă atât de bizară. Aş putea scrie romane legate de toate inutilităţile pe care le impune dogma asta. Dar pentru că astăzi este sărbătoare (da, da, la mulţi ani Andreilor/Andreelor) şi am fost confruntat în mod brutal de mama pe această temă specifică, mă voi lua de regulile unei zile "sfinte".
N-ai voie să speli. De ce? Având în vedere că oricum toată lumea a mers astăzi la muncă, cu ce mai schimbă faptul că eu astăzi am spălat nişte rufe? Şi nici măcar nu le-am spălat eu. Le-a spălat maşina. Eu doar le-am băgat acolo cu nişte detergent şi am apăsat trei butoane. Acum Dumnezeu sau Sfântul Andrei nu vor putea dormi la noapte? Furia lor se va vărsa pe mine şi mă va trăzni fulgerul? Cum am îndrăznit...auzi la mine. Să-ţi speli hainele...Mai bine rămâi cu ele jegoase. Oricum, nici nu contează că fix azi am avut timp. Nu...shame on me!
Eu sunt o persoană bazată relativ pe logică. Adică faci sau nu faci nişte lucruri pe baza unui raţionament, a unei logici. Întotdeauna trebuie să existe o explicaţie. Atunci de ce nu avem voie să spălăm de sărbători? Înţeleg că lumea ar trebui să se odihnească şi să se îmbogăţească spiritual cu ocazia acestui moment nemaipomenit care oricum se repetă de o grămadă de ori pe an, dar în fine...Şi totuşi nu s-a dat (încă) zi liberă de la stat. Deci oamenii muncesc, nu bat apa-n piuă.
Atunci? Doar spălatul este un păcat strigător la cer? Astăzi Sfântul Andrei este mai atent şi s-ar putea uita din ceruri la rufele noastre murdare sau ce? Care este explicaţia?
Dar oare spălătoriile au fost deschise astăzi? Şi dacă au fost, oare furia divină se va abate asupra lor şi toţi vor fi pedepsiţi cu un loc la căldurică acolo la subsol? Amuzant.
Şi hai să presupunem că există o conştiinţă divină care ţine cont de toate căcaturile astea inventate de nişte oameni cu mult timp liber. Dacă această entitate este atât de răzbunătoare şi pedepseşte în stânga şi dreapta, chiar asta i-ar fi prioritatea? Oamenii care spală de sărbători? Ăsta este păcatul cel mai capital? La naiba cu uciderea, furtul, desfrânarea, chipurile cioplite şi toate celelalte porunci ale lui peşte prăjit. Să moară toţi care-şi spală rufele astăzi.
Oameni buni, fiţi serioşi. Viaţa e prea scurtă ca să ne mai facem griji din astea băbeşti şi să stăm cu frică. Oare ne bate doamne-doamne dacă facem asta sau aia? Nu ştiu, stai să mă uit în Biblie că dacă nu...murim. Riiiight!
miercuri, 30 noiembrie 2011
marți, 29 noiembrie 2011
Megadeth - TH1RT3EN
Dave Mustaine şi-a făcut un obicei din a lansa albumele Megadeth în aceeaşi perioadă cu Metallica pentru ca oamenii să le poată compara şi eventual să dea câştig de cauză primilor şi să mai arunce puţin cu rahat în 'tallica pentru că este la modă.
Chestia interesantă este că într-un mod cu totul neaşteptat am ascultat piese de pe Thirteen (mă abţin să scriu titlul albumului în modul cocălăresc în care este stilizat) mai mult decât de pe...Lulu. Şi indiferent cât de jos îmi erau aşteptările legate de Lou Reed chiar credeam că va ieşi ceva mai ascultabil. Pe de altă parte Dave & Co. au ales să joace la sigur, simplu şi la obiect cu un album care poate fi categorisit foarte simplu aşa - a good ol' rocker.
Dacă într-adevăr ar fi o concurenţă între Metallica şi Megadeth şi dacă lui Mustaine chiar i-ar păsa atât de mult de comparaţiile între materialele celor două trupe, atunci Thirteen reprezintă o victorie pragmatică, inteligentă şi nu tocmai glorioasă. De ce? Pentru că nu e nimic glorios în a fi mai bun decât ceva care sună atât de lamentabil precum Lulu.
Thirteen nu este nici pe departe o capodoperă, este doar un album decent cu câteva piese simpatice ce conţin nişte momente cool. Şi care are numele Megadeth pe copertă.
Nu există nimic inovator, nimic original, nimic care să vă dea pe spate, doar o colecţie de 13 cântece relativ comerciale pentru metal-ul din ziua de azi. Aş îndrăzni să compar tonul albumului cu ce a însemnat The Black Album pentru Metallica deşi poate este exagerat pentru că acesta n-ar atinge niciodată nivelul capodoperei din 1991.
Marea problemă la Thirteen este că lipseşte cu desăvârşire un concept, ceva care să dea identitate întregului material. Şi e normal având în vedere că sunt 2 cântece scrise acum ceva timp pentru nişte jocuri video şi alte trei rămase de undeva din anii '90, un prim-single foarte reuşit şi o grămadă de alte piese nu tocmai deosebite.
Se începe cu Sudden Death, scrisă special de Dave Mustaine pentru a promova un nou joc Guitar Hero. Ţin să amintesc faptul că atunci când Metallica au promovat Death Magnetic pe GH, au fost înjuraţi de multă lume, acuzaţi că se vând la preţ de nimic etc. Culmea, nimeni n-a comentat nimic la faptul că Megadeth a urmat trendul.
Revenind la Sudden Death, nu e rea dar nici prea specială. Structura şi versurile generice chiar dau senzaţia a ceva făcut ceva pentru un joc video, cu solo-uri lungi şi plictisitoare dar care probabil sunt fun de cântat la chitara aia plastică de jucărie.
Public Enemy No.1 este din punctul meu de vedere singura perlă adevărată a albumului şi îmi place de la un capăt la altul. Super instrumente, super solo-uri, super versuri şi chiar un videoclip drăguţ, aşa cum veţi vedea mai jos. Amuzant este că l-am văzut pe Mustaine live-live şi de câteva ori live pe Youtube şi în niciun caz nu mai poate cânta atât de bine. Autotune? Tot ce se poate? Eh, cui îi pasă? Omul este un mare chitarist, asta e clar.
Whose Life (Is It Anyways?) e plictisitoare din cauza riff-ului generic de alternative, bătăiilor banale de tobe (graţie lui Shawn Dover, un toboşar decent totuşi) şi a versurilor infantile. Nu pot spune că nu m-am obişnuit cu asta de la Dave dar totuşi... Singurele părţi ascultabile sunt date de solo-urile încântătorului Chris Broderick.
We The People reuşeşte performanţa de a fi extrem de catchy prin melodicitatea vocii lui Dave şi prin ritmurile simple şi de efect. Refrenul de asemenea reprezintă un plus. Cum o reuşi Mustaine să treacă de la nişte chestii puerile la ceva atât de ok, nu ştiu.
Guns, Drugs & Money mi-a adus aminte de faptul că Nickelback se pregătesc de un nou album. Sau a ieşit deja...nu mai ştiu. Chit era că single-urile erau groaznice.
Never Dead este iarăşi mişto, chiar dacă a fost destinată unui joc video. Intro forţos, riff bărbătesc şi ceva atitudine în voce.
New Word Order este reciclată de prin anii '90 şi o să vă daţi rapid seama de ce. Fast Lane parcă este Fuel de la Metallica, doar că mai naşpa. Observ de asemenea o tendinţă în piesele Megadeth de a fi foarte megalomane, cu foarte multe eu-uri.
Black Swan a fost cică scoasă prima dată ca bonus-track pentru Youthanasia (1999). Cu excepţia intro-ului care are nişte finger-tapping mişto la chitară, restul este generic şi plictisitor.
Pentru Wrecker vă recomand să-i citiţi versurile, să vă amuzaţi şi să mergeţi mai departe. Păcat de solo-uri.
Millenium of the Blind iarăşi ar avea rădăcini în 1991 când a fost făcută demo dar doar atât. Cred şi eu...Oricum pare că a fost pusă doar ca să facă numărul magic. Aţi ghicit. E treişpe!
Deadly Nightshade are riff-uri ok şi practic intră in micul grup al pieselor bunicele de pe acest material. Este prima piesă unde-l auzim ca lumea şi pe bassistul Dave Ellefson.
Şi...13. Da piesa numărul 13 se numeşte 13 şi face parte din albumul numit 13 care este şi al 13-lea album Megadeth. Now that's mindfucking! Mustaine încearcă să fie artistico-melancolic şi să scoată din el un fel de power-ballad dar iese oarecum lamentabil, la fel ca pe Endgame unde avusese o baladă cu nume dubios. Lamentabil la versuri că aşa instrumental sună grozav. Solo-uri frumoase şi acorduri care-ţi captează atenţia.
Concluzii. Mai bun ca Lulu? Probabil că da, deşi asta nu este niciun fel de performanţă. Cum ai putea să compari un album metal cu o ciudăţenie pe care cântă o altă formaţie de metal? Multe piese de umplutură, lucru care mă dezamăgeşte, mai ales că au recunoscut că au lucrat cu mult material reciclat. Şi se vede, Public Enemy No.1 este grozavă pentru că este nouă. Cele două cu jocurile video...la fel. Bune dar nu-şi depăşesc condiţia.
În rest, arată ca o compilaţie de piese vechi nescoase până acum pe piaţă care s-au întâmplat să fie 12. A mai făcut una cu numele de 13 şi aşa a ieşit aşa-zisul concept al albumului. Nimic special, nimic remarcabil...a rocker şi-atât. Fanii vor gusta albumul. Vor fi satisfăcuţi de porţia mică de awesomeness pe care o dă orice material cu Megadeth şi vor merge mai departe. Megadeth nu sunt atât de mici încât să fie trecuţi cu vederea cu acest material dar nici atât de mari încât să aibă parte de o critică aprigă în ceea ce priveşte modestia albumului, o modestie cu care trupa se mulţumeşte. Sunt pe teren stabil şi probabil asta este cel mai important pentru ei. Oh well...
În final, nu ştiu dacă Mustaine chiar face asta dar se poate bucura liniştit. În sfârşit i-a bătut clar pe Metallica într-un album direct, fie el şi cu Lou Reed. Sincer, tot ce aştept acum este o revanşă.
joi, 24 noiembrie 2011
Phoenix Live @ Sala Palatului
S-a întâmplat într-un mod cu totul spontan să aflu că în cadrul Unifest, Phoenix vor concerta la Sala Palatului cu intrarea gratuită pentru studenţi. Excelent!
Sala era plină până la refuz şi chiar am fost plăcut surprins să văd cât de mulţi oameni tineri s-au strâns să vadă Phoenix live, fie el concertul gratis.
Deşi pe invitaţie scria ora 19:00, Covaci & Co. s-au urcat pe scenă undeva după ora 20:00 ca nişte rockstaruri adevărate. Aşteptarea n-a mai contat în momentul în care muzica a vorbit. Aşadar - Nicolae Covaci la chitară şi voce răguşită (a recunoscut din nou că a reuşit să şi-o piardă) dar plin de energie, Ovidiu Lipan - la tobe care a fost pentru mine starul serii, Bogdan Bradu la voce, Cristi Gram la chitară solo, Dzidek Marcinkiewicz la clape (cred...) şi Volker Vaessen (din nou...cred) la bass.
Concertul a fost de zile mari. S-a început oarecum timid cu Baba Novak dar a continuat fulminant cu adevărate clasice. La Nunta mii de oameni s-au ridicat în picioare şi parcă distracţia abia atunci a început. Oricât de bine ar fi sunat trupa cu Baniciu, Neumann şi Kappl în componenţă, efectiv nu puteai ignora cât de bine au sunat aseară.
În umila mea părere Bradu cântă acum mult mai bine decât ar putea face-o Mircea Baniciu la ce 62 de ani ai săi. E drept, bassistul nu a ieşit în evidenţă aşa cum o face Ioji pe albume şi deşi îmi place Mani şi ce a făcut el pentru Phoenix la nivel instrumental, parcă dragostea de chitară e mai mare şi cum toate bucăţile respective sunt cântate genial de Cristi Gram pe electrică...
Trupa sună excelent de la un capăt la altul aşa că nu a trebuit decât să stau, să mă distrez şi să gust la maxim un recital de zile mari. Am ascultat pe rând Ochi Negri, Ochi de Ţigan (Covaci genial la acordurile de început), Mica Ţiganiadă, Meşterul Manole, Apocalipsa, Anotimpul 5. Când a venit momentul pentru În Umbra Marelui URSS, maestrul Covaci s-a scuzat pentru vocea sa dar în momentul când a dat drumul la acordurile de chitară şi a început să cânte versurile acelea memorabile, sala s-a ridicat în picioare şi l-a acoperit. Ce să mai zic? Mi-a dat fiori şi mi s-a făcut pielea găină, chiar este o melodie care te atinge.
Apoi a mai venit un solist, nu ştiu sigur cine era, care a cântat nişte piese în engleză. Omul cânta destul de nasol dacă mă întrebaţi pe mine şi falsa destul de mult. Dar din ce am priceput cred că au performat Running, Empire of Vampires, Would You Follow Me şi Stars Dance. Nu că n-ar fi sunat bine, dar solistul era cam plicticos şi aş fi preferat să-l aud mai mult pe Bogdan Bradu.
S-a revenit la spectacol cu un magistral Negru Vodă care a durat cred că mai mult de un sfert de oră. Pe lângă piesa clasică, aşa cum e ea pe album, cu acel genial riff de chitară au fost şi solo-urile. Întâi la chitară...Cristi Gram ne-a arătat că este un mare shredder. Au urmat nişte vocalize de la Bradu şi apoi un magistral solo de la unicul şi inegalabilul Ovidiu Lipan. Fenomenal. Este de departe cel mai spectaculos toboşar pe care l-am văzut vreodată live. Şi da, i-am văzut pe unii dintre cei mai buni la metal...Dave Lombardo (Slayer), Nicko McBrain (Iron Maiden), Jaska Raatikainen (Children of Bodom)...ok, hai chiar şi Lars Ulrich (Metallica) dar niciunul (mai ales Lars) nu s-a comparat cu ce spectacol a făcut Ţăndărică. Absolut bestial! Îl ascultam şi nu-mi venea să cred. Ce ritm, ce bătăi. Auzeam la un moment dat pedala bass şi era aşa de rapidă încât aveam senzaţia că-s două. Bătea în tobele alea de zici că acum se dărâmau.
A urmat piesa Vremuri. Clasică, deosebită, super!!! Şi în final...Andrii Popa desigur. Sala a cântat de s-a cutremurat tavanul. Şi cum să nu cânţi la asemenea artişti? Covaci a luat apoi cuvântul cu un acord simplu şi de efect şi a cântat...
Mai trebuie văzuţi măcar o dată în viaţa asta.
Atât!
Phoenix - Negru Voda
Asculta mai multe audio diverse
Sala era plină până la refuz şi chiar am fost plăcut surprins să văd cât de mulţi oameni tineri s-au strâns să vadă Phoenix live, fie el concertul gratis.
Deşi pe invitaţie scria ora 19:00, Covaci & Co. s-au urcat pe scenă undeva după ora 20:00 ca nişte rockstaruri adevărate. Aşteptarea n-a mai contat în momentul în care muzica a vorbit. Aşadar - Nicolae Covaci la chitară şi voce răguşită (a recunoscut din nou că a reuşit să şi-o piardă) dar plin de energie, Ovidiu Lipan - la tobe care a fost pentru mine starul serii, Bogdan Bradu la voce, Cristi Gram la chitară solo, Dzidek Marcinkiewicz la clape (cred...) şi Volker Vaessen (din nou...cred) la bass.
Concertul a fost de zile mari. S-a început oarecum timid cu Baba Novak dar a continuat fulminant cu adevărate clasice. La Nunta mii de oameni s-au ridicat în picioare şi parcă distracţia abia atunci a început. Oricât de bine ar fi sunat trupa cu Baniciu, Neumann şi Kappl în componenţă, efectiv nu puteai ignora cât de bine au sunat aseară.
În umila mea părere Bradu cântă acum mult mai bine decât ar putea face-o Mircea Baniciu la ce 62 de ani ai săi. E drept, bassistul nu a ieşit în evidenţă aşa cum o face Ioji pe albume şi deşi îmi place Mani şi ce a făcut el pentru Phoenix la nivel instrumental, parcă dragostea de chitară e mai mare şi cum toate bucăţile respective sunt cântate genial de Cristi Gram pe electrică...
Trupa sună excelent de la un capăt la altul aşa că nu a trebuit decât să stau, să mă distrez şi să gust la maxim un recital de zile mari. Am ascultat pe rând Ochi Negri, Ochi de Ţigan (Covaci genial la acordurile de început), Mica Ţiganiadă, Meşterul Manole, Apocalipsa, Anotimpul 5. Când a venit momentul pentru În Umbra Marelui URSS, maestrul Covaci s-a scuzat pentru vocea sa dar în momentul când a dat drumul la acordurile de chitară şi a început să cânte versurile acelea memorabile, sala s-a ridicat în picioare şi l-a acoperit. Ce să mai zic? Mi-a dat fiori şi mi s-a făcut pielea găină, chiar este o melodie care te atinge.
Apoi a mai venit un solist, nu ştiu sigur cine era, care a cântat nişte piese în engleză. Omul cânta destul de nasol dacă mă întrebaţi pe mine şi falsa destul de mult. Dar din ce am priceput cred că au performat Running, Empire of Vampires, Would You Follow Me şi Stars Dance. Nu că n-ar fi sunat bine, dar solistul era cam plicticos şi aş fi preferat să-l aud mai mult pe Bogdan Bradu.
S-a revenit la spectacol cu un magistral Negru Vodă care a durat cred că mai mult de un sfert de oră. Pe lângă piesa clasică, aşa cum e ea pe album, cu acel genial riff de chitară au fost şi solo-urile. Întâi la chitară...Cristi Gram ne-a arătat că este un mare shredder. Au urmat nişte vocalize de la Bradu şi apoi un magistral solo de la unicul şi inegalabilul Ovidiu Lipan. Fenomenal. Este de departe cel mai spectaculos toboşar pe care l-am văzut vreodată live. Şi da, i-am văzut pe unii dintre cei mai buni la metal...Dave Lombardo (Slayer), Nicko McBrain (Iron Maiden), Jaska Raatikainen (Children of Bodom)...ok, hai chiar şi Lars Ulrich (Metallica) dar niciunul (mai ales Lars) nu s-a comparat cu ce spectacol a făcut Ţăndărică. Absolut bestial! Îl ascultam şi nu-mi venea să cred. Ce ritm, ce bătăi. Auzeam la un moment dat pedala bass şi era aşa de rapidă încât aveam senzaţia că-s două. Bătea în tobele alea de zici că acum se dărâmau.
A urmat piesa Vremuri. Clasică, deosebită, super!!! Şi în final...Andrii Popa desigur. Sala a cântat de s-a cutremurat tavanul. Şi cum să nu cânţi la asemenea artişti? Covaci a luat apoi cuvântul cu un acord simplu şi de efect şi a cântat...
Şi s-a terminat. Cred că e de prisos să mai spun că ce am văzut marţi seara a fost cu zece clase peste ce ne-a arătat "naţionala de rock a României" astă-vară. Pe lângă că au fost mai rock, Phoenix au făcut spectacol, au cântat cu sufletul. Covaci a fost zâmbitor tot concertul, foarte galant şi comunicativ cu publicul (atât cât i-a permis gâtul să vorbească) iar despre ceilalţi v-am povestit mai sus. Încă o dată trebuie să subliniez că au fost minunaţi şi că Lipan a fost monumental live şi Covaci este un adevărat geniu pentru piesele pe care le-au cântat. Că doar el le-a scris, nu?
"Fie să renască numai cel ce harAre de-a renaşte curăţit prin jarDin cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrumAstăzi ca şi mâine, pururi şi acum."
Mai trebuie văzuţi măcar o dată în viaţa asta.
Atât!
Phoenix - Negru Voda
Asculta mai multe audio diverse
luni, 21 noiembrie 2011
Ceaţa
(se pare că inspiraţia mi-e dezlănţuită)
Nu cunoşti cu adevărat durerea până nu o experimentezi la maxim. Doar atunci când viaţa ta se răstoarnă cu totul, când ceea ce ieri ţi se părea firesc şi banal astăzi devine un lux pe care nu-l mai poţi avea. Nu vorbesc de durerea fizică ci de cea sufletească. Atunci când simţi că ceva se rupe din tine, când vocea ţi-a rămas blocată în gât, braţele-ţi sunt grele şi moi, capul îţi vâjâie şi tot ce vrei să faci este să urli, să dai tot afară, să te răzbuni pe lumea întreagă pentru nedreptatea ta. Vrei ca furia ta să nu cunoască margini şi vrei să nu se termine niciodată. Problema este că la sfârşitul zilei nimic nu se va schimba. Moartea se va holba la tine, sfidătoare şi-ţi va spune că degeaba te dai cu capul de toţi pereţii. Degeaba ameninţi şi ţipi. Ea nu se mai întoarce iar tu nu poţi face nimic în legătură cu asta.
Amintirile-mi devin neclare de fiecare dată când încerc să mă gândesc la ea. Constat cu groază că pe măsură ce timpul trece, pare că toate acele momente trec în uitare. O altă ispravă a Morţii. După ce mi-a zâmbit nonşalant şi mi-a sfidat sentimentele şi durerea acum mă supune chinului groaznic de a uita, de a mă trimite tot mai mult în viitor şi de a mă face să îmbătrânesc. Se spune că timpul le vindecă pe toate. E o prostie, zic eu. Timpul nu vindecă nimic. Rănile rămân acolo, înrădăcinate adânc. Tot ce face timpul este să aşeze o coajă aspră şi groasă pe deasupra. La început e acolo, o ştii. O vezi, o simţi. Apoi bucata se catifelează şi durerea dispare pe moment. Când realizezi că acum ceva timp aveai ceva acolo...ceva care a dispărut, atunci rana îţi trimite un semnal.
Da, sunt încă aici, îngropată. Dar încă sângerez. Poate chiar mai mult decât la început. Doar că tu nu o ştii. Dar te voi face să nu uiţi. Nu vei putea trece niciodată peste.
Citeşte mai departe...
Nu cunoşti cu adevărat durerea până nu o experimentezi la maxim. Doar atunci când viaţa ta se răstoarnă cu totul, când ceea ce ieri ţi se părea firesc şi banal astăzi devine un lux pe care nu-l mai poţi avea. Nu vorbesc de durerea fizică ci de cea sufletească. Atunci când simţi că ceva se rupe din tine, când vocea ţi-a rămas blocată în gât, braţele-ţi sunt grele şi moi, capul îţi vâjâie şi tot ce vrei să faci este să urli, să dai tot afară, să te răzbuni pe lumea întreagă pentru nedreptatea ta. Vrei ca furia ta să nu cunoască margini şi vrei să nu se termine niciodată. Problema este că la sfârşitul zilei nimic nu se va schimba. Moartea se va holba la tine, sfidătoare şi-ţi va spune că degeaba te dai cu capul de toţi pereţii. Degeaba ameninţi şi ţipi. Ea nu se mai întoarce iar tu nu poţi face nimic în legătură cu asta.
Amintirile-mi devin neclare de fiecare dată când încerc să mă gândesc la ea. Constat cu groază că pe măsură ce timpul trece, pare că toate acele momente trec în uitare. O altă ispravă a Morţii. După ce mi-a zâmbit nonşalant şi mi-a sfidat sentimentele şi durerea acum mă supune chinului groaznic de a uita, de a mă trimite tot mai mult în viitor şi de a mă face să îmbătrânesc. Se spune că timpul le vindecă pe toate. E o prostie, zic eu. Timpul nu vindecă nimic. Rănile rămân acolo, înrădăcinate adânc. Tot ce face timpul este să aşeze o coajă aspră şi groasă pe deasupra. La început e acolo, o ştii. O vezi, o simţi. Apoi bucata se catifelează şi durerea dispare pe moment. Când realizezi că acum ceva timp aveai ceva acolo...ceva care a dispărut, atunci rana îţi trimite un semnal.
Da, sunt încă aici, îngropată. Dar încă sângerez. Poate chiar mai mult decât la început. Doar că tu nu o ştii. Dar te voi face să nu uiţi. Nu vei putea trece niciodată peste.
Citeşte mai departe...
sâmbătă, 19 noiembrie 2011
Revelaţii
Cât de ciudat este că îmi place foarte tare trupa asta? Şi cum se încadrează ei în lista artiştilor mei preferaţi?
Până şi noul single este marfă!
Garajul EuropaFm este o idee bună. Păcat că pe lângă artişti mişto mai invită şi rebuturi gen Inna sau Holograf. Meh...să apreciem ce avem, totuşi.
joi, 17 noiembrie 2011
Pe plajă bate vântul...
(Pentru că simţeam nevoia să scriu din nou. Ca-n vremurile bune. Enjoy!)
Suspine
Pe plajă bate vântul. Un vânt rece şi puternic. Marea pare furioasă. Parcă ar şti ce urmează să se întâmple. Parcă ar vrea să protesteze, să-şi mărească grandoarea şi să ne cuprindă pe toţi în braţele ei. Să ne răcorească, să ne elibereze, să oprească tot răul din lume. Ar fi frumos, aş aprecia serenitatea şi frumuseţea ei. Ba chiar aş îmbrăţişa-o. Aş lăsa-o să mă ducă departe de ţărm, să mă poarte prin toate căile ei neştiute. Şi când ar termina cu mine...aş vrea să nu-mi mai rămână decât un zâmbet.
Nu mai simt frigul. A rămas doar frica. Şi culmea, nu mi-e frică de ceea ce va urma ci de necunoscut. Cum va fi oare nimicul? Negru? Alb? Se va auzi ceva? Aş vrea să se audă. Îmi place foarte mult muzica...Aş vrea să ascult o vioară!
Cândva în viitor... Anul 2xyz.
Mi se pare ironic că oricât ar pretinde omenirea că a avansat, întotdeauna vor exista cele mai primitive şi sălbatice şocuri demne de cele mai mizerabile creaturi. Căci omul chiar este cel mai teribil animal care a pus vreodată piciorul pe această lume. De asemenea, nu ştiu dacă faptul că uneori mai conştientizăm şi admitem aspectul ăsta ar trebui să ne facă se ne simţim mai bine, mai înţelepţi...sau ar trebui să ne înfioare şi să privim cu teamă la monstruozitatea propriei noastre existenţe.
În momentul când într-adevăr se întâmplă ceva rău, nimeni nu conştientizează pe moment oribilitatea lucrului, aspectul său tulburător. Poate este adrenalina. Poate este frica. Sau poate doar ne acceptăm soarta şi admitem că am avut ghinionul să ne naştem într-o perioadă ce va marca o nouă cicatrice pe faţa omenirii. Aceasta va fi probabil cea mai adâncă şi urâtă de până acum.
Citeşte mai departe...
marți, 15 noiembrie 2011
Religie IV
Acum câteva milenii scriam despre subiectul ăsta delicat. Am apucat să adaug vreo 3 părţi, până să trec la alte lucruri. Prima. A doua. A treia. Revin în perioada asta pentru că am avut o experienţă inedită zilele astea legate de tema asta. Nu vă voi povesti despre asta (încă) ci îmi voi aduna gândurile mai întâi şi voi porni la drum cu o altă discuţie, aceea legată de partea materială a religiei, mai exact a creştinătăţii, mai exact a Bisericii Ortodoxe Române.
Contraziceţi-mă dacă greşesc dar eu ştiu că toate religiile de pe planeta asta încurajează bogăţia spirituală şi mai puţin pe cea materială care de foarte multe ori este trimisă undeva în plan secund şi adeseori criticată. Pentru că cele mai multe religii cred în viaţa de după, evident descurajează alergătura după bani şi-i consideră un concept inutil pentru ce va să vină. Corect?
Atunci ce este cu construcţiile astea hămesite de biserici prin România? Las la o parte Catedrala Ciordelii Neamului asupra cărei revin mai încolo şi întreb de astea mai minore care se înalţă sub ochii noştri tot mai dese, mai semeţe şi mai prost plasate în timp ce ţara moare de foame.
În Constanţa există o zonă foarte frumoasă în jurul Casei de Cultură. Există un părculeţ mic şi drăguţ şi cumva este foarte linişte şi plăcut pe-acolo. În fine, ca nuca-n perete au făcut o bisericuţă. Nu foarte mare dar îndeajuns să te streseze cu construcţia ei şi după cu prezenţa în sine. Să zicem (deşi e bullshit) că oamenii din zonă aveau nevoie de o biserică în cartier să nu mai petreacă ore pe drum. Zic că e bullshit pentru că sunt oricum grămezi de biserici printre cartierele de case. Dar s-o lăsăm aşa.
De ceva timp (fără vreo tendinţă de finalizare a lucrării) s-au apucat de construit la 10 metri de bisericuţa de mai sus o...ţineţi-vă bine...catedrală. În mijlocul unui parc mic, la bulevard. Momentan nu există decât un parc. La un moment dat umblau nişte dubioşi pe la uşi cerând donaţii pentru continuarea şi terminarea minunăţiei. Din păcate nu m-au prins pe mine acasă ci pe mama care este o persoană mult mai calmă şi respectuoasă decât de mine. Căci eu aş fi avut de spus câteva lucruri mai bine plasate. Într-adevăr era nevoie în oraş de o nouă catedrală. Cea deja existentă în oraşul vechi probabil că era suprasaturată de nunţile penibile care se tot desfăşoară acolo weekend de weekend.
Pe la mine prin cartier existau inţial două. Eu locuind la un bloc aflat pe colţul unei intersecţii în formă de "T" aveam câte una pe fiecare parte. Dacă vă aduceţi aminte eu merg la Înviere ca să mă amuz de alţii şi să mă simt eu mai bine cu propria mea persoană. Acum au mai făcut vreo două pe bulevardul adiacent străzii mele, pusă teribil între o benzinărie şi un vechi târg de legume, la un metru depărtare de stradă. Nu, normal că nu mai există trotuar...ce întrebare stupidă mai este şi asta? La ce naiba ai avea nevoie de trotuar?...
Citind presa de pe la noi, nu o dată am auzit cazuri de şcoli generale închise din diverse motive (elevi puţini, profesori puţini etc.) iar din vechea clădire au ridicat o mândră biserică. Sau au închis un spital pentru că primea ca buget de la stat vreo 80 lei pe lună. Da, dar au întemeiat un magnific şi umil lăcaş al Domnului. Biserica Ortodoxă Română, poate ştiţi, este scutită de orice fel de taxe şi impozite dar primeşte fonduri solide din partea unui stat şi-aşa cu economia la pământ.
Şi acum ajungem la parascovenia din faţa Palatului Parlamentului. Catedrala Neamului Protesc. Un post britanic a făcut un reportaj pe tema ei şi a conceptului în sine, care costă miliarde, în timp ce ţara merge din ce în ce mai prost...criza financiară, poate aţi auzit de ea. Tipic românesc. Fanatism maxim. Pragmatism zero.
Majoritatea populaţiei din România dau Biserica drept instituţia statului în care au cea mai mare încredere. În secolul 21. Şi poate ar avea vreo relevanţă dacă Biserica ar avea vreun rol real şi nu unul de figuraţie. Sau măcar dacă de dragul aparenţelor ar încerca să reprezinte cu adevărat ceea ce tot promovează.
Dacă-i întrebaţi pecretinicioşi credincioşi, construcţiile astea sunt ceva firesc. Că ei doar cu spiritul au rămas dacă bani nu sunt (nu face nimeni conexiunea?).
Şi chiar şi-aşa, nu pot să nu mă întreb ce fel de educaţie religioasă au oamenii ăştia dacă reacţionează aşa la o chestie de bază pe care propria lor credinţă o descurajează.
Observaţi că n-am criticat dogma în sine ci m-am supus ca argument propriilor principii. Asta de la unul care apare ateu conform statisticii lu' peşte prăjit. Un cuvânt mic şi limitat care nici pe departe nu-mi descrie convingerile spirituale dar sună mai bine decât creştin ortodox.
Contraziceţi-mă dacă greşesc dar eu ştiu că toate religiile de pe planeta asta încurajează bogăţia spirituală şi mai puţin pe cea materială care de foarte multe ori este trimisă undeva în plan secund şi adeseori criticată. Pentru că cele mai multe religii cred în viaţa de după, evident descurajează alergătura după bani şi-i consideră un concept inutil pentru ce va să vină. Corect?
Atunci ce este cu construcţiile astea hămesite de biserici prin România? Las la o parte Catedrala Ciordelii Neamului asupra cărei revin mai încolo şi întreb de astea mai minore care se înalţă sub ochii noştri tot mai dese, mai semeţe şi mai prost plasate în timp ce ţara moare de foame.
În Constanţa există o zonă foarte frumoasă în jurul Casei de Cultură. Există un părculeţ mic şi drăguţ şi cumva este foarte linişte şi plăcut pe-acolo. În fine, ca nuca-n perete au făcut o bisericuţă. Nu foarte mare dar îndeajuns să te streseze cu construcţia ei şi după cu prezenţa în sine. Să zicem (deşi e bullshit) că oamenii din zonă aveau nevoie de o biserică în cartier să nu mai petreacă ore pe drum. Zic că e bullshit pentru că sunt oricum grămezi de biserici printre cartierele de case. Dar s-o lăsăm aşa.
De ceva timp (fără vreo tendinţă de finalizare a lucrării) s-au apucat de construit la 10 metri de bisericuţa de mai sus o...ţineţi-vă bine...catedrală. În mijlocul unui parc mic, la bulevard. Momentan nu există decât un parc. La un moment dat umblau nişte dubioşi pe la uşi cerând donaţii pentru continuarea şi terminarea minunăţiei. Din păcate nu m-au prins pe mine acasă ci pe mama care este o persoană mult mai calmă şi respectuoasă decât de mine. Căci eu aş fi avut de spus câteva lucruri mai bine plasate. Într-adevăr era nevoie în oraş de o nouă catedrală. Cea deja existentă în oraşul vechi probabil că era suprasaturată de nunţile penibile care se tot desfăşoară acolo weekend de weekend.
Pe la mine prin cartier existau inţial două. Eu locuind la un bloc aflat pe colţul unei intersecţii în formă de "T" aveam câte una pe fiecare parte. Dacă vă aduceţi aminte eu merg la Înviere ca să mă amuz de alţii şi să mă simt eu mai bine cu propria mea persoană. Acum au mai făcut vreo două pe bulevardul adiacent străzii mele, pusă teribil între o benzinărie şi un vechi târg de legume, la un metru depărtare de stradă. Nu, normal că nu mai există trotuar...ce întrebare stupidă mai este şi asta? La ce naiba ai avea nevoie de trotuar?...
Citind presa de pe la noi, nu o dată am auzit cazuri de şcoli generale închise din diverse motive (elevi puţini, profesori puţini etc.) iar din vechea clădire au ridicat o mândră biserică. Sau au închis un spital pentru că primea ca buget de la stat vreo 80 lei pe lună. Da, dar au întemeiat un magnific şi umil lăcaş al Domnului. Biserica Ortodoxă Română, poate ştiţi, este scutită de orice fel de taxe şi impozite dar primeşte fonduri solide din partea unui stat şi-aşa cu economia la pământ.
Şi acum ajungem la parascovenia din faţa Palatului Parlamentului. Catedrala Neamului Protesc. Un post britanic a făcut un reportaj pe tema ei şi a conceptului în sine, care costă miliarde, în timp ce ţara merge din ce în ce mai prost...criza financiară, poate aţi auzit de ea. Tipic românesc. Fanatism maxim. Pragmatism zero.
Majoritatea populaţiei din România dau Biserica drept instituţia statului în care au cea mai mare încredere. În secolul 21. Şi poate ar avea vreo relevanţă dacă Biserica ar avea vreun rol real şi nu unul de figuraţie. Sau măcar dacă de dragul aparenţelor ar încerca să reprezinte cu adevărat ceea ce tot promovează.
Dacă-i întrebaţi pe
Şi chiar şi-aşa, nu pot să nu mă întreb ce fel de educaţie religioasă au oamenii ăştia dacă reacţionează aşa la o chestie de bază pe care propria lor credinţă o descurajează.
Observaţi că n-am criticat dogma în sine ci m-am supus ca argument propriilor principii. Asta de la unul care apare ateu conform statisticii lu' peşte prăjit. Un cuvânt mic şi limitat care nici pe departe nu-mi descrie convingerile spirituale dar sună mai bine decât creştin ortodox.
miercuri, 9 noiembrie 2011
Trooper - Voodoo
I-am văzut şi ascultat pe Trooper prima dată în 2008 în deschidere la Iron Maiden. De-atunci am devenit fan. Piese precum Strigăt, Tari ca Munţii, Amintiri sau Dispari din ochii mei au devenit favorite instant şi nu mi-au părăsit nici până acum iPodul şi preferinţele în general.
În anul în care i-am descoperit, băieţii au scos Rock N' Roll Pozitiv de unde am cules câteva piese extrem de reuşite dar din păcate eu n-am găsit albumul să ma satisfacă pe de-a întregul. Însă maşinăria era deja pusă în mişcare şi încetul cu încetul, Trooper au început să fie pe buzele tot mai multor oameni drept cea mai bună trupă de rock/metal din România din ultimii ani. A urmat ineditul proiect Vlad Ţepes - Poemele Valahiei, un proiect curajos, un album conceptual dedicat domnitorului Ţării Româneşti. Nu ştiu dacă a avut succesul scontat, ceva atât de îndrăzneţ ar fi meritat ceva mai multă atenţie şi publicitate dar cert este că muzica era de calitate şi parcă întregul proces de scriere al trupei avansa către noi culmi.
Dacă ar fi să critic ceva la Vlad Ţepes, ar fi producţia albumului care nu mi s-a părut a fi cea mai reuşită.
A venit şi 2011 şi Trooper au scos un nou material - Voodoo! Frumos. Mi-a adus aminte instant de Black Sabbath şi a lor piesă cu Dio la voce dar şi de Godsmack şi multele lor piese cu caracter ocult. Cu aceste două mari formaţii în minte, am pornit la ascultat ceea ce avea să devină o mare, mare surpriză.
Materialul se deschide cu title-trackul. Aşadar Voodoo porneşte cu un intro vorbit şi apoi întreaga instrumentaţie se desfăşoară în cel mai încântător mod cu putinţă. Riff-uri sănătoase, versuri catchy şi per total o atmosferă mistică, demnă de numele care-l poartă. Lucurile începeau promiţător.
Rugăciunea Soldatului continuă într-un stil caracteristic Trooper. Brut, hard n'heavy şi un riff inspirat plus nişte solo-uri bestiale marca Aurelian Dincă. Balaurul este de-asemenea în umila mea opinie vedeta acestui album. Coiotu a.k.a Alin Dincă îşi face onorabil treaba cu mai multe momente memorabile la voce. Bass-ul şi tobele nu ies prea mult din tipar dar îşi îndeplinesc menirea.
Călătoria începe mai melancolic şi progresează frumos, graţie un bucăţi minunate la chitară. Nu uitaţi, Balaurul este dezlănţuit. Din punctul ăsta mă aşteptam să ne întoarcem la stilul impus de primele două cântece, mă aşteptam ca Voodoo să fie voodoo. Dar urmează...
...Vino cu mine. Care este veselă. Neobişnuit de veselă şi optimistă şi care aparent se simte ca nuca-n perete faţă de întregul concept. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi. Încet-încet mi-am dat seama a cine sună. Evident, influenţa locală a băieţilor - Iris. Dar ştiţi care-i partea bună? Influenţa este de un Iris bun, din perioda de glorie, când Minculescu & Co. făceau muzică bună. Aşa şi piesa asta. Cam comercială şi uşurică pentru standardele Trooper şi pentru eticheta heavy-metal. Merge în direcţia hard-rock? Da! Este reuşită? Categoric!!!
Şi deşi următoarele piese încep să iasă din sfera metal şi încep să sune tot mai mult a Iris, este perfect în regulă. Pentru că dacă Iris nu mai sunt în stare să facă un album decent dar în schimb cântă cu
Viaţa e doar un vis este tot melancolică dar extrem de catchy. Încântător Coiotu', mişto bucăţile instrumentale, simplu şi la obiect.
Lumea de piatră este mai bad-ass dar tot pe stilul unui Iris de la începutul anilor '90. Îmi place aici în mod special cum se îmbină bătăile tobelor cu riff-urile de la chitară. Şi are versuri al naibii de catchy.
Noi doi revine la statutul de baladă. Avem chiar şi pian. Alin cântă chiar deosebit şi piesa are inspiraţia să nu se întindă prea mult. 2:45. Frumos şi scurt.
Unde eşti - încă una. Cu chitară acustică. Voci mişto, solo melodios. Nu prea mă atrage cum sună la versuri dar la refren şi la momentele instrumentale este chiar plăcută.
Rădăcini de lume efectiv m-a scos din visare. Un instrumental orientat în jurul chitării lui Aurelian. Un clip cu el cântând piesa asta găsiţi aici. Este de ascultat datorită acordurilor uşor balcanice, uşor folclorice de horă puse pe chitară electrică. O încântare. Şi în caz că nu ştiaţi, Balaurul este un mare, mare chitarist. Youtube stă marturie. Aici şi aici.
Scrisoare de adio arată ca un urmaş spiritual la De vei pleca de la Iris şi vine în două versiuni. Una cântată doar de Coiotu iar cealaltă în duet cu tenorul Florin Georgescu. Este încântătoare iar vocile puternice a celor doi chiar se potrivesc împreună.
Paşi de argint ne duce înapoi în sfera heavy. Dar parcă după maratonul irisist nu mai impresionează atât de mult.
Fără tine aduce ascultătorul înapoi în sfera melancolicului dar îndrăznesc să spun că sună un pic a umplutură. Poate că e normal. Suntem la a 11-a piesă deja. Şi mai urmează...
Cuvinte reci , Către alte vieţi şi Iluzie sunt mai progresive dar lipsite de acel farmec care să te facă să revii asupra lor.
Şi deşi această ultimă parte a albumului este mai slabă decât restul, Trooper încheie în forţă cu o piesă epică de 8+ minute care este un întreg amestec de progresivitate Iron Maiden, riffăreală Slayer şi cântat Metallica. Până când moartea ne va despărţi. Foarte, foarte mişto. Un sfârşit demn de un album extrem de reuşit, zic eu.
Depărtarea de sfera heavy şi avansarea către hard-rock-ul ăsta melodic predominant pe Voodoo nu mi se pare deloc tragic ci chiar inspirat. Ca întreg, găsesc Voodoo mai ascultabil decât oricare dintre precendentele albume Trooper pentru că îmbină armonios piesele dure, decise cu altele mai melodioase şi melancolice păstrând un minim de atractivitate, de catchyness, ceva foarte important pentru mine. Nu pot decât să aplaud apropierea de ceea ce obişnuia să facă Iris pe vremuri. Reprezintă o gură proaspătă de aer cu o producţie pe măsură.
Voodoo reprezintă maturitatea mult-aşteptată la o trupă precum Trooper şi are un număr minim de piese de umplutură cu mult mai multe pline de intensitate şi atractivitate.
Următoarea mişcare este să-i prind pe băieţi live în SilverChurch pe 8 decembrie ca să-i văd performând albumul ăsta inedit
Trooper - Voodoo
Asculta mai multe audio rock
Trooper - Scrisoare de Adio
Asculta mai multe audio rock
Trooper - Vino Cu Mine
Asculta mai multe audio rock
marți, 8 noiembrie 2011
Cuţu-cuţu...până moare cineva
Eu mă pot declara cu mâna pe inimă un iubitor de animale. Cât am stat la casă am avut o căţeluşă adorabilă pe care am iubit-o enorm şi care mi-a frânt sufletul când a trebuit s-o părăsesc pentru că ne mutam. În zile mai vesele şi mai bune tata îşi luase ca paznic pentru magazin un dog german superb pe care am avut ocazia să-l cresc de când încăpea într-o cutie de pantofi şi până când s-a făcut mai mare ca mine.
Zău dacă n-a fost ca-n filme. Cel mai mult mi-a plăcut când l-am dus pe plajă şi am alergat ore întregi cu el. Din păcate a trebuit să renunţăm şi la el pentru că tata a închis magazinul iar bunicii de la curte sunt inepţi emoţional pentru a se ataşa de un căţel, uneori chiar şi de oameni. În fine, n-am avut pe cine să rog.
Prietena mea are un foxterrier adorabil de care m-am ataşat foarte mult şi la care ţin ca şi cum ar fi al meu. Şi într-o bună zi plănuiesc să am un câine pentru mine. Unul ca ăsta. Eu să-l cresc, eu să-l îngrijesc, eu să-l hrănesc. Să fie AL MEU, aşa cum poate ceilalţi n-au fost niciodată. Am cam deviat, nu asta vroiam iniţial să scriu.
M-am mutat în Berceni după evenimentul dramatic din Titan, la o vilă grozavă care se află într-o locaţie cumva mai la marginea oraşului. Dacă în Titan nu existau la fel de mulţi câini vagabonzi, aici sunt o puzderie. Cred că pe o arie de 5 kilometri sunt mai mulţi câini decât oameni. Pentru că există curţi în zonă, evident că toată lumea are o potaie pusă acolo să latre la oricine trece pe trotuar. Poate aţi putea să ignoraţi asta o dată, de două ori...dar până când? Mai mult, în aceeaşi zonă sunt nişte sere, service-uri şi fabrici unde vin zilnic oameni să lucreze. Paznicii sunt foarte afectuoşi şi darnici astfel încât au adunat haite întregi de patrupede. Corcituri peste corcituri...câini nesterilizaţi, unii mari cât nişte lupi cu nişte capete cât al unui urs care noaptea pun stăpânire pe zona unde se află, pentru că nu-i aşa, în secolul 21 în capitala României este normal ca noaptea să facă legea pe străzi sute de animale, nu?
Am fost atacat de cel puţin două ori. De multe ori potăile doar vor lătra, vor face zgomot fără să se apropie prea mult şi-atât, dându-mi totuşi ceva emoţii. Niciodată nu fug, niciodată nu încerc să-i provoc. Dar din când în când, atunci când colind singur străzile, atunci s-ar putea să crească tupeul în ei şi să încerce, de ce nu, să sară pe mine. Dacă ai unul în faţă e ok. Îi trimiţi câteva picioare în bot şi fuge. Dacă sunt 3-4, nu prea mari, la fel...e ok. Băi, dar ce te faci când ai de înfruntat nişte potăi imense care pari decişi să ia cina cu tine la felul principal?
Şi nimeni nu dă doi bani. Idioţii care vin la muncă îi hrănesc, îi fac mari şi puternici şi din când în când mai auzi că un copil a fost atacat sau o femeie chiar a murit din cauza unui atac. Nu-l am la inimă pe Băsescu şi deşi metoda a fost cretină şi lipsită de orice fel de etică, curăţirea generală de câini în Bucureşti (pe când era el primar) a fost un lucru bun pentru bucureşteni. Între timp, după multe borduri şi autostrăzi suspendate, primarii Bucureştiului n-au mai băgat de seamă că în foarte multe zone rasa canină este stăpână noaptea. Vai de ghinioniştii care trec pe-acolo. Ok, eu am posibilitatea unor rute alternative dar cei care n-au de ales ce fac? Strâng din dinţi şi speră că va fi ok?
Mă enervează la culme asociaţiile care pretind că ei protejează câinii vagabonzi şi în general cei care susţin că eutanasierea nu este o soluţie. Vino în Bucureşti, locuieşte constant într-o zonă plină de javre violente şi spune-mi apoi care e soluţia în condiţiile în care economia este la pământ şi ţara moare de foame. Să-i protejezi pe câini? Pe mine cine dracu' mă mai protejează, sau cumva ei au devenit mai valoroşi decât rasa umană între timp? Eutanasierea este singura soluţie, rapidă şi sigură. Animalele astea se reproduc foarte repede. Astăzi căţelul drăguţ din faţa blocului s-ar putea să se transforme într-o arătare feroce până mâine. Pentru că asta le e firea, sunt sălbăticiţi, îndobitociţi şi când trăiesc în haită îi loveşte moştenirea genetică de încep să se creadă în pădure şi pornesc la vânătoare.
Îţi plac câinii? Foarte bine. Şi mie. Ia-ţi câine şi ţine-l la tine în casă unde nu poate răni sau deranja pe nimeni aşa cum aş face şi eu dacă aş avea unul. Dar ăia care stau pe-afară şi latră ca proştii iar uneori fac mai mult rău, ăia nu ajută pe nimeni. Aşa că trebuie eliminaţi. După milioane de ani de evoluţie cred eu că ar trebui să fim capabili să prevenim genul ăsta de evenimente precum atacurile câinilor în oraş. Oraş care-i capitala României. România care cică-i ţară din Uniunea Europeană.
Între timp dobitocii de deputaţi amână legea care ar trebui să oprească definitiv circul ăsta. Pentru că de-aia-s deputaţi. Pentru că de-aia-s dobitoci. Între timp alţi mâncători de căcat îşi dau cu părerea despre cum săracele animale ar trebui salvate. Uitaţi-vă la tâmpiţeii ăştia. Habar n-au pe ce lume trăiesc şi nu pot lega trei vorbe la un loc. Dar nu numai ei sunt vinovaţi, atâta timp cât există oameni care hrănesc animalele dar nu iau acasă. Pentru că evident ca mai toate probleme din România, buba este la mentalitate.
Un iubitor de câini.
Zău dacă n-a fost ca-n filme. Cel mai mult mi-a plăcut când l-am dus pe plajă şi am alergat ore întregi cu el. Din păcate a trebuit să renunţăm şi la el pentru că tata a închis magazinul iar bunicii de la curte sunt inepţi emoţional pentru a se ataşa de un căţel, uneori chiar şi de oameni. În fine, n-am avut pe cine să rog.
Prietena mea are un foxterrier adorabil de care m-am ataşat foarte mult şi la care ţin ca şi cum ar fi al meu. Şi într-o bună zi plănuiesc să am un câine pentru mine. Unul ca ăsta. Eu să-l cresc, eu să-l îngrijesc, eu să-l hrănesc. Să fie AL MEU, aşa cum poate ceilalţi n-au fost niciodată. Am cam deviat, nu asta vroiam iniţial să scriu.
M-am mutat în Berceni după evenimentul dramatic din Titan, la o vilă grozavă care se află într-o locaţie cumva mai la marginea oraşului. Dacă în Titan nu existau la fel de mulţi câini vagabonzi, aici sunt o puzderie. Cred că pe o arie de 5 kilometri sunt mai mulţi câini decât oameni. Pentru că există curţi în zonă, evident că toată lumea are o potaie pusă acolo să latre la oricine trece pe trotuar. Poate aţi putea să ignoraţi asta o dată, de două ori...dar până când? Mai mult, în aceeaşi zonă sunt nişte sere, service-uri şi fabrici unde vin zilnic oameni să lucreze. Paznicii sunt foarte afectuoşi şi darnici astfel încât au adunat haite întregi de patrupede. Corcituri peste corcituri...câini nesterilizaţi, unii mari cât nişte lupi cu nişte capete cât al unui urs care noaptea pun stăpânire pe zona unde se află, pentru că nu-i aşa, în secolul 21 în capitala României este normal ca noaptea să facă legea pe străzi sute de animale, nu?
Am fost atacat de cel puţin două ori. De multe ori potăile doar vor lătra, vor face zgomot fără să se apropie prea mult şi-atât, dându-mi totuşi ceva emoţii. Niciodată nu fug, niciodată nu încerc să-i provoc. Dar din când în când, atunci când colind singur străzile, atunci s-ar putea să crească tupeul în ei şi să încerce, de ce nu, să sară pe mine. Dacă ai unul în faţă e ok. Îi trimiţi câteva picioare în bot şi fuge. Dacă sunt 3-4, nu prea mari, la fel...e ok. Băi, dar ce te faci când ai de înfruntat nişte potăi imense care pari decişi să ia cina cu tine la felul principal?
Şi nimeni nu dă doi bani. Idioţii care vin la muncă îi hrănesc, îi fac mari şi puternici şi din când în când mai auzi că un copil a fost atacat sau o femeie chiar a murit din cauza unui atac. Nu-l am la inimă pe Băsescu şi deşi metoda a fost cretină şi lipsită de orice fel de etică, curăţirea generală de câini în Bucureşti (pe când era el primar) a fost un lucru bun pentru bucureşteni. Între timp, după multe borduri şi autostrăzi suspendate, primarii Bucureştiului n-au mai băgat de seamă că în foarte multe zone rasa canină este stăpână noaptea. Vai de ghinioniştii care trec pe-acolo. Ok, eu am posibilitatea unor rute alternative dar cei care n-au de ales ce fac? Strâng din dinţi şi speră că va fi ok?
Mă enervează la culme asociaţiile care pretind că ei protejează câinii vagabonzi şi în general cei care susţin că eutanasierea nu este o soluţie. Vino în Bucureşti, locuieşte constant într-o zonă plină de javre violente şi spune-mi apoi care e soluţia în condiţiile în care economia este la pământ şi ţara moare de foame. Să-i protejezi pe câini? Pe mine cine dracu' mă mai protejează, sau cumva ei au devenit mai valoroşi decât rasa umană între timp? Eutanasierea este singura soluţie, rapidă şi sigură. Animalele astea se reproduc foarte repede. Astăzi căţelul drăguţ din faţa blocului s-ar putea să se transforme într-o arătare feroce până mâine. Pentru că asta le e firea, sunt sălbăticiţi, îndobitociţi şi când trăiesc în haită îi loveşte moştenirea genetică de încep să se creadă în pădure şi pornesc la vânătoare.
Îţi plac câinii? Foarte bine. Şi mie. Ia-ţi câine şi ţine-l la tine în casă unde nu poate răni sau deranja pe nimeni aşa cum aş face şi eu dacă aş avea unul. Dar ăia care stau pe-afară şi latră ca proştii iar uneori fac mai mult rău, ăia nu ajută pe nimeni. Aşa că trebuie eliminaţi. După milioane de ani de evoluţie cred eu că ar trebui să fim capabili să prevenim genul ăsta de evenimente precum atacurile câinilor în oraş. Oraş care-i capitala României. România care cică-i ţară din Uniunea Europeană.
Între timp dobitocii de deputaţi amână legea care ar trebui să oprească definitiv circul ăsta. Pentru că de-aia-s deputaţi. Pentru că de-aia-s dobitoci. Între timp alţi mâncători de căcat îşi dau cu părerea despre cum săracele animale ar trebui salvate. Uitaţi-vă la tâmpiţeii ăştia. Habar n-au pe ce lume trăiesc şi nu pot lega trei vorbe la un loc. Dar nu numai ei sunt vinovaţi, atâta timp cât există oameni care hrănesc animalele dar nu iau acasă. Pentru că evident ca mai toate probleme din România, buba este la mentalitate.
Un iubitor de câini.
marți, 1 noiembrie 2011
iHasNewToy II
Amazon Kindle 3rd Generation îi spune.
Ah, de când îmi doream jucărioara asta...Definiţia perfectă pentru un citit comod şi savuros, oriunde...oricând. Asta şi faptul că voi da de-acum foarte puţini bani pe cărţi. O investiţie bună pe termen lung.
Cunosc şi fraza "nu se compară cu ţinutul în mână a unei cărţi". O admit şi o respect, dar credeţi-mă că micuţul Kindle este mai dădător de dependenţă decât pare la prima vedere. Pe lângă capabilităţile evidente şi calitatea excelentă pentru citit mai are şi "speech" ca în Windows, Wi-Fi, Mp3 şi un dicţionar de la Oxford integrat.
It's a joy!
DND, sunt ocupat :) .
Abonați-vă la:
Postări (Atom)