Jurnal de Bucureşti 5 - A Bug's Life

Rămăsesem să vă spun ce-am păţit. Micuţii ăştia precum cel de mai sus mai apăreau anul trecut din când în când prin camera mea din Titan. Dar pentru că aspiram regulat şi păstram o curăţenie decentă, vedeam unul, maxim doi pe săptămână. Şi majoritatea erau pe lângă chiuvetă, unde era umezeală, arareori se aventurau în cameră. Traiul în Titan era decent spre bun. Camera era mulţumitoare din multe puncte de vedere.

Mai nasol era cu baia inter-belică de pe hol cu care unii locatari aveau tendinţe de urangutani retardaţi. Ah, şi mai pica internetul din când în când. Dar trăiam comod şi îmi faceam treaba.
În vară, când a trebuit să plec, situaţia gândacilor se înrăutăţise puţin dar am pus-o pe seama faptului ca nici eu nu mai faceam aşa aprig curat, urmând să plec acasă în câteva zile. Mă gândeam că (se vorbea şi de o posibilă renovare a căminului) totul se va rezolva până la toamnă. Noua conducere părea pusă pe fapte mari.

Duminică am ajuns în Bucureşti. Cu tata. Cu maşina plină de tot ce am eu nevoie. PC, chitară, haine, cărţi. Toate lucrurile mele dragi de pe lumea asta. Mare mi-a fost mirarea când am văzut starea deplorabilă în care ajunsese căminul. Vechea mea camera era acum ocupată de trei inşi dubioşi care făcuseră neagră carpeta bej de la intrare (adusă de mine). Nimic nu mai arăta cum mi-aduceam aminte, doar bietul fridgider şi cuptorul cu microunde, lăsate acolo pentru a nu le căra înapoi când va fi momentul. Buun. .Mi-a fost dată o altă cameră. E ok, zic eu. O iau de la capăt. Camera cea nouă o voi face la fel ca pe cea veche.

Tata s-a îmbolnăvit când a văzut numărul uriaş de gândaci care răsărea de unde nu te aşteptai în noua cameră. Am găsit insecte şi în marginea de la cuptorul cu microunde. Sub pat, sub saltea, în dulap, sub covor etc. Cu inima în dinţi a luat aspiratorul şi a facut locul cât de cât locuibil. Noul meu coleg de cameră însă părea oarecum amuzat de eforturile noastre de a face locul decent. N-am nimic cu el, l-am cunoscut de prea puţin timp ca să ştiu ce-i bate capul dar modul lui de viaţă era deplorabil. Ignoranţa şi mizeria în care stătea m-a cutremurat. Sper să nu prindă vreo boală din locul ăla sinistru. Chiar sper.

Dar atitudinea lui de "oricum de ăştia nu scapi" (gândacii) şi "mizerie se face oricum că eşti la cămin" m-a lăsat în dubii. Cu toate astea am dormit cât de cât relaxat. Dimineaţă când m-am trezit colegul plecase deja la muncă. Eu dau să mă ridic din pat, văd o arătare pe perete, o plesnesc şi dau să-mi iau ce-mi trebuie din dulap, să-mi fac igiena de dimineaţă. Prieteni...dulapul colcăia de gândaci. Primul instinct este de frică, nervi...na, te chinui o zi întreagă să faci curat ca să-i vezi întorşi peste noapte...Da, dar curăţasem doar patul meu, doar dulapul meu, doar partea mea de cameră. Iar dragul de coleg trăia într-o mizerie cruntă. Evident că din dulapul lui veniseră înapoi în al meu.

 Am zis să mă calmez. Am nevoie la baie. Dau să descui uşa cu cheia. Şoc! Nu se potriveşte. Administratora îmi dăduse cheia greşită cu o zi înainte iar eu (cap sec) n-am verifcat-o . Era ora 7 dimineaţa şi tanti venea în două ore. Două ore prins într-o camera ce acum arăta infiorător de mică, infestată cu gândaci. Criză, nervi, telefoane date la cei dragi ca să caut puţină alinare şi să mai treacă timpul. Până la urmă am zis să dau piept cu dracul şi să curăţ acolo unde tata nu-şi permisese, colegul fiind în cameră.

Am găsit sub patul şi salteaua lui două cuiburi. Sute! care se plimbau fericiţi pe-acolo în timp ce el dormea. De la puiuţi până la cele mai scârboase exemplare pe care le-am văzut vreodată. Sub covorul de lângă patul lui mai era un cuib cu arătări de toate formele şi mărimile. I-am aspirat pe toţi cei care mi-au ieşit în cameră şi apoi am dat cu soluţia cumpărată de mama de la veterinar (folosită de profesionişti cică).

Între timp ameţita de administrator venise la muncă. M-a descuiat din cameră şi a văzut şi ea că nu mergea cheia. Ca să vezi surpriză...M-a întrebat cu superioritate de ce-s hainele mele pe pat. I-am spus că dulapul e infestat cu gândaci. A tăcut şi a plecat în treaba ei.

 Am uitat să spun, deşi colegul trăia într-un jeg total, îşi încuiase dulapul ca vezi doamne să nu-i fur eu ceva. Aşa că n-am putut umbla să curăţ la el. Dar am scos tot ce aveam la mine, am scuturat hainele, le-am pus în pat şi le-am acoperit bine cu pilota şi am dezinfectat (din nou) dulapul. Am intoxicat camera cu soluţie pe unde am apucat şi am plecat la facultate.

După-amiază am vizitat vila pentru studenţi unde era cazat un prieten. Mi-au arătat locul. Încântător. Locaţia destul de accesibilă, condiţii de lux...în fine asta o să vă povestesc în alt articol. Vorbesc cu ai mei, mă îndeamnă să bat palma cu noua locaţie şi să plec cât mai repede din Titan. Bun. Ajung pe la cămin (încă nu se întunecase). Constat cu surprindere şi plăcere - niciun picior de insectă. Un pic înviorat mă schimb şi ies la o bere pe Lipscani. Ajung înapoi pe la 10.
 They're back! S-a lăsat întunericul, au ieşit din dulapul ferecat al colegului şi şi-au reluat traiul fericit în memoria rudelor pierdute dimineaţă. Am zis că renunţ. Când ai un coleg de cameră e o luptă pierdută daca nu lupţi în echipă ci doar de unul singur. Am început să-mi strâng lucrurile.

Ajuns târziu de la muncă, i-am spus colegului ce am găsit sub salteaua lui, sub pat, lângă pat...a ridicat indiferent din umeri : "De ăştia nu scapi..." şi şi-a văzut de treaba lui (care însemna să-şi butoneze telefonul sau să bea o cafea mizerabilă făcută alături de gândaci). L-am lăsat în pace. I-am spus că mă mut. A întrebat de ce. Am inventat ceva...mi-era teamă că dacă se află că am găsit în altă parte n-o să îmi mai recuperez banii de pe cazarea din Titan. Satisfacţia mea a fost mută.

Apoi a doua zi m-am mutat în ceea ce cred că este cea mai bună cazare din Bucureşti. Preţul este măricel dar corect până la ultimul leuţ ţinând cont de toate facilităţile şi condiţiile care îmi par uneori mai ceva ca ce mă aşteaptă acasă la Constanţa.
A doua zi am aşteptat două ore în Titan să-mi recuperez banii (minus zilele "locuite"). De ce două ore? Casieriţa plecase la bancă sau la piaţă...n-am înţeles exact. I-am luat şi n-am mai privit înapoi. Sper sincer să nu revin în Titan decât ca să vizitez parcul.

Da. Şi acest nou început de an universitar a fost la fel de dramatic precum cel trecut. Oare când mă voi învăţa minte?