Poate că dacă mutarea asta s-ar fi petrecut acum...10-15 ani, poate ar fi trebuit ca lumea să fie şocată. Că se întâmplă acum...nu ştiu pe cine mai impresionează.
Să vă explic de ce pur şi simplu nu mai este relevant ce se întâmplă acum cu "trupa" asta.
Din punct de vedere muzical, Iris nu mai reprezintă nimic de la Mătase Albă încoace. Cu excepţia a 2-3 piese decente, au scos numai mizerii melancolice care mi-aduc mai degrabă aminte de Holograf şi Direcţia 5 decât de trupa de care m-am îndrăgostit eu prin 2000.
Adăugaţi la asta prostituţia muzicală cu limbricul ăla mic şi chel, best of-ul cu cele şapte piese obosite cântate excesiv de mult în detrimentul unor bucăţi mult mai bune şi o să înţelegeţi de ce lumea n-a dat bani să-i vadă la Arena Naţională.
Nu poţi să te prostituezi la festivaluri de bere şi revelioane cu intrare gratuită prin toată ţara şi apoi să ai pretenţia să vinzi bilete exagerat de scumpe în Bucureşti, sperând să umpli ditai stadionul. Dacă ţi-ai asumat statutul de trupă de festival, nu te da cocoş şi naţională de rock că nu mai pune nimeni botul.
Oricât l-aş iubi şi admira pe Minculescu pentru ce reprezintă el ca simbol în muzica românească, nu pot să nu admit că nu-l mai ajută vocea deloc. Concertul de vara trecută din Mamaia m-a convins că nu mai poate. Nu e o crimă, nu e o tragedie. E un trist adevăr. Restul trupei sună şi ea destul de rău. Tot trist este că deşi repetă aceleaşi 7 piese de ani de zile, şi alea sună parcă din ce în ce mai rău. Nu ştiu voi, dar eu nu mai pot asculta încă o dată 'Strada ta', 'Să nu crezi nimic', 'Baby' sau 'De vei pleca' fără să mi se facă rău.
În schimb mă bucur că Minculescu este sănătos. Asta este cel mai important.
Nu înseamnă ca neg într-un fel importanţa Iris-ului pentru rock-ul românesc. Love'em or hate'em, au fost printre cei mai buni şi au purtat stindardul ăsta ceva timp. Dar s-a terminat de ceva timp. Efectiv spectacolele lor nu mai sunt satisfăcătoare din punct de vedere calitativ. Ar fi trebuit să-şi încheie cariera cu ceva timp în urmă pentru binele propriului lor nume.
Dacă Minculescu decide că va cânta undeva în continuare...asta e...e o risipă de timp şi energie...dar e treaba lui până la urmă. Că vine alt solist la Iris, oricât de grozav ar fi...iarăşi nu ştiu pe câţi o să entuziasmeze. Ceva e prea putred în trupa aia...nici Coverdale altoit cu Dickinson şi Steve Tyler dacă vin acum nu-i mai face să sune bine.
Repet ce am zis într-un articol mai vechi. Nu trebuie să-i urâm pentru ce sunt acum ci mai degrabă să-i ignorăm şi să ni-i amintim cu plăcere (dacă am făcut-o vreodată) pentru lucrurile care ne-au atras la ei de la bun început.
Iris rămâne...într-un fel sau altul.
Aici rămâne prin vocea unora mai buni şi mai tineri:
Trooper - IRIS
Asculta mai multe audio rock
miercuri, 29 august 2012
joi, 23 august 2012
Măşti
Când se acumulează oboseală, frustrare, griji...la mine vine şi multă furie. Nu o neg. Sunt un om cu foarte multă furie de-abia stăvilită în mine. Mi-am dat seama că mai bine îmbrăţişez defectul ăsta decât să încerc să-l ascund. Astfel vine şi mult-aşteptatul control.
Am învăţat pe pielea mea că majoritatea oamenilor nu sunt de încredere şi că să te bazezi pe ei, să investeşti sentimente în nişte străini - asta este cea mai mare greşeală pe care o poţi face. Deoarece apoi stai şi-ţi dai palme din cauza propriei tale prostii.
Viaţa de student te forţează să ai de a face cu o grămadă de străini. Şi ţinând cont că eu locuiesc într-o vilă în care s-au perindat o grămadă de oameni, pot să mă declar mult mai înţelept în domeniul ăsta.
De când a început vacanţa şi până acum...s-au schimbat aproape toţi locatarii. Şi într-un timp priveam lucrurile cu optimism. "Poate ei vor fi mai ok". Nimic mai greşit. Bine că de data asta nu am făcut greşeala să cred cu adevărat că totul va fi ok. Am sperat. Şi asta nu costă nimic. Poţi spera şi că toţi politicienii şi cocalarii din ţara asta vor muri peste noapte. Nu se va întâmpla. Şi ar fi infantil să te afecteze asta. Aşa şi cei noi...nicio diferenţă.
De ce? E simplu. 90% dintre cei care stau sau au stat în casa asta s-au dovedit a fi nişte scârbe. 10% este reprezentat de un prieten foarte bun al meu şi de iubita mea, plus câteva persoane cu care nu am avut ocazia să interacţionez aşa mult...Trist, aşa-i?
Toţi se comportă frumos la început. Toţi îşi poartă măştile de oameni cumsecade, feţele prietenoase şi zâmbetele îngăduitoare. Şi stau aşa două săptămâni. Apoi descoperi că nimic nu s-a schimbat. Alţi oameni, aceleaşi comportamente cretine. Mai mult sau mai puţin. Dar dă-le timp.
Oameni nesimţiţi, jegoşi, idioţi. Am mai scris despre asta. Ce rost are să mai dezbat?
Am făcut totuşi un experiment şi eu la rândul meu mi-am luat o mască şi am pozat o vreme în cea mai prietenoasă şi sociabilă versiune a mea. Ceea ce este ceva, dacă ţinem cont că sunt până la urmă un mizantrop arogant care ţine doar la familie şi la prietenii lui foarte apropiaţi.
Mi-am dat seama că mă lasă cu adevărat rece trivialităţile oamenilor ăsta. Mă plictisesc teribil discuţiile lor infantile şi banale. Am început deja să-i compătimesc pe oamenii care ascultă muzică proastă. Nu-i mai poţi urî. Ignoranţa lor e demnă de compătimit. Şi dacă nu-ţi înţeleg gusturile şi le declară ca fiind rele, atunci ştii sigur că prostia e infinită şi că n-are rost să încerci să te lupţi cu ea.
Muzica rock nu este singurul gen adevărat de pe lumea asta. Dar când vezi oameni mai în vârstă decât tine a căror întreagă cultură muzicală se rezumă la kiss fm şi care până la vârsta asta n-au făcut rost de nişte preferinţe demne de o persoană adultă... Atunci ce mai poţi să ceri?
Niciunul dintre ei nu are o pasiune adevărată, un interes real pentru ceva pe lumea asta. Un hobby, un crez, o ideologie în viaţă...nimic. Parcă ar fi orbi! Câte nopţi îţi poţi pierde jucând o banală partidă de cărţi şi făcând aceleaşi glume de copii de 12 ani?
Am renunţat iute. Prefer compania unor melodii bune, ale unor filme reuşite, a unei cărţi captivante şi a propriei mele singurătăţi decât pe cea a unor oameni la fel de complecşi precum o foaie goală de hârtie.
Exemplele pot continua. Ideea rămâne. Mi-am dat seama că realitatea are două posibilităţi. Fie am nimerit în centrul celor mai plicticoşi şi neinteresanţi (unii chiar iritanţi) oameni, fie sunt eu nebun...ei sunt nişte oameni perfect normali şi eu un tâmpit neînţeles care caută o adevărată utopie.
Dar cum poate mediocritatea să fie normală?
Am învăţat pe pielea mea că majoritatea oamenilor nu sunt de încredere şi că să te bazezi pe ei, să investeşti sentimente în nişte străini - asta este cea mai mare greşeală pe care o poţi face. Deoarece apoi stai şi-ţi dai palme din cauza propriei tale prostii.
Viaţa de student te forţează să ai de a face cu o grămadă de străini. Şi ţinând cont că eu locuiesc într-o vilă în care s-au perindat o grămadă de oameni, pot să mă declar mult mai înţelept în domeniul ăsta.
De când a început vacanţa şi până acum...s-au schimbat aproape toţi locatarii. Şi într-un timp priveam lucrurile cu optimism. "Poate ei vor fi mai ok". Nimic mai greşit. Bine că de data asta nu am făcut greşeala să cred cu adevărat că totul va fi ok. Am sperat. Şi asta nu costă nimic. Poţi spera şi că toţi politicienii şi cocalarii din ţara asta vor muri peste noapte. Nu se va întâmpla. Şi ar fi infantil să te afecteze asta. Aşa şi cei noi...nicio diferenţă.
De ce? E simplu. 90% dintre cei care stau sau au stat în casa asta s-au dovedit a fi nişte scârbe. 10% este reprezentat de un prieten foarte bun al meu şi de iubita mea, plus câteva persoane cu care nu am avut ocazia să interacţionez aşa mult...Trist, aşa-i?
Toţi se comportă frumos la început. Toţi îşi poartă măştile de oameni cumsecade, feţele prietenoase şi zâmbetele îngăduitoare. Şi stau aşa două săptămâni. Apoi descoperi că nimic nu s-a schimbat. Alţi oameni, aceleaşi comportamente cretine. Mai mult sau mai puţin. Dar dă-le timp.
Oameni nesimţiţi, jegoşi, idioţi. Am mai scris despre asta. Ce rost are să mai dezbat?
Am făcut totuşi un experiment şi eu la rândul meu mi-am luat o mască şi am pozat o vreme în cea mai prietenoasă şi sociabilă versiune a mea. Ceea ce este ceva, dacă ţinem cont că sunt până la urmă un mizantrop arogant care ţine doar la familie şi la prietenii lui foarte apropiaţi.
Mi-am dat seama că mă lasă cu adevărat rece trivialităţile oamenilor ăsta. Mă plictisesc teribil discuţiile lor infantile şi banale. Am început deja să-i compătimesc pe oamenii care ascultă muzică proastă. Nu-i mai poţi urî. Ignoranţa lor e demnă de compătimit. Şi dacă nu-ţi înţeleg gusturile şi le declară ca fiind rele, atunci ştii sigur că prostia e infinită şi că n-are rost să încerci să te lupţi cu ea.
Muzica rock nu este singurul gen adevărat de pe lumea asta. Dar când vezi oameni mai în vârstă decât tine a căror întreagă cultură muzicală se rezumă la kiss fm şi care până la vârsta asta n-au făcut rost de nişte preferinţe demne de o persoană adultă... Atunci ce mai poţi să ceri?
Niciunul dintre ei nu are o pasiune adevărată, un interes real pentru ceva pe lumea asta. Un hobby, un crez, o ideologie în viaţă...nimic. Parcă ar fi orbi! Câte nopţi îţi poţi pierde jucând o banală partidă de cărţi şi făcând aceleaşi glume de copii de 12 ani?
Am renunţat iute. Prefer compania unor melodii bune, ale unor filme reuşite, a unei cărţi captivante şi a propriei mele singurătăţi decât pe cea a unor oameni la fel de complecşi precum o foaie goală de hârtie.
Exemplele pot continua. Ideea rămâne. Mi-am dat seama că realitatea are două posibilităţi. Fie am nimerit în centrul celor mai plicticoşi şi neinteresanţi (unii chiar iritanţi) oameni, fie sunt eu nebun...ei sunt nişte oameni perfect normali şi eu un tâmpit neînţeles care caută o adevărată utopie.
Dar cum poate mediocritatea să fie normală?
marți, 14 august 2012
Cum se face un film cu super-eroi?
Dacă vreţi să aflaţi răspunsul la întrebarea asta, cel mai bine este să-l întrebaţi pe Cristopher Nolan. Pentru că eu cel puţin nu-mi pot explica cum a reuşit omul ăsta să facă din conceptul de Batman o trilogie atât de bună.
Şi nu încerc să fiu drăguţ. Nu. Trilogia The Dark Knight a lui Nolan este indiscutabil cea mai bună serie cu un super-erou făcută vreodată. Mai bună decât Spiderman, care a dat chix cu a treia parte, mai palpitantă decât orice Superman şi mai serios realizat decât orice film Marvel. Ok, n-am văzut încă The Avengers dar sunt convins că nu mi se va mai schimba părerea.
Sincer, până să apară Batman Begins în 2005, nici nu mă dădea prea tare pe spate Batman. Probabil că încă rămăsesem traumatizat după ce-l văzusem pe George Clooney cum îşi bătuse joc de erou în parodia aia mizerabilă de Batman şi Robin. Nici prestaţiile dubioase ale lui Jim Carrey, Danny De Vito sau Jack Nicholson nu mă dăduseră pe spate de-a lungul anilor.
Dar a venit Nolan. Şi a venit cu un actor adevărat, în persoana lui Christian Bale şi...pentru fiecare parte, cu câte-un villain mai mult decât convingător. Liam Neeson, nu mai are nevoie de nicio prezentare sper. Heath Ledger...a luat Oscar-ul. Iar Tom Hardy este un actor extrem de sub-apreciat, care zic eu că merită mult mai multă atenţie.
Dacă se întreabă cineva ce are seria Dark Knight de este aşa de specială, răspunsul este simplu. Pe lângă un casting fenomenal, o poveste inteligent trasată şi un regizor priceput...realismul. Plauzibilitatea evenimentelor din filme te cutremură. Nimic tras de păr, nimic absurd, nimic care să semene măcar a truc ieftin de Hollywood.
Fiecare scenă de acţiune este realistă şi nu înceacă în vreun moment sa insulte inteligenţa audienţei. În rest, mitul lui Batman a fost dintotdeauna impresionant. Nolan doar l-a ghidat în direcţia potrivită.
DC Comics şi WB au fost îndeajuns de inteligenţi ca în aceeaşi perioadă să scoată şi două jocuri. Mai mult decât atât, s-au gândit foarte bine să nu copieze în vreun fel filmul ci mai bine să situeze jocurile în universul din benzile desenate / serialele de animaţie. Din nou, genială idee, mai ales că au folosit actorii din seriale (Kevin Conroy şi Mark Hamill îndeosebi) la voci.
Cu toate că jocurile nu au legătură cu filmele lui Nolan, pentru că ai de-a face cu unul dintre ele, automat vrei să vezi ce se întâmplă în celelalte...şi tot aşa. Şi uite aşa se face o franciză de succes. Rivalul nr.1 a lui Batman - Spidey din universul Marvel a avut potenţial cu primele două filme extrem de reuşite. A dat-o însă în bară cu ultima parte - total stupidă şi cu şiruri interminabile de jocuri mediocre care încercau permanent să reinveteze o roată defectă.
Concluzia? Mergeţi şi vedeţi ultima parte din franciza lui Nolan. Dacă nu le-aţi văzut pe primele două, daţi fuguţa şi vedeţi-le. Apoi mergeţi la cinema. Două ore şi ceva nu o să vă dezlipiţi de scaun.
Singurul defect al filmelor...vocea lui Bale când poartă costumul. Dar trecem cu vederea.
sâmbătă, 11 august 2012
Trupele româneşti şi trupele lor
Iniţial vroiam să aştern un fel de recenzie pentru albumul ăsta. Apoi mi-am dat seama că genul respectiv se găseşte departe de ce ascult eu în mod normal şi astfel aş vorbi în necunoştinţă de cauză. Dar subiectele se intersectează...
Îl "ştiu" pe Mihai de pe vremea când mai aveam o tangenţă cu Fifa şi implicit cu forumul FifaRomânia. Mihai cântă la chitară bass şi face parte dintr-o trupă - QuantiQ. Dacă n-aţi auzit de ei, eu cred că o să auziţi mai devreme sau mai târziu. Oricum, ar trebui să ştiţi că au cântat în deschidere lapiticul blond Bon Jovi. Au reuşit încet-încet să adune destule recitaluri încât să fie băgaţi în seamă. Şi pe bună dreptate... În toamna asta, QuantiQ îşi lansează albumul de debut. Stilul abordat este Progressive Rock, o ramură cu care nu sunt foarte familiarizat. Mihai m-a rugat să-mi dau cu părerea în legătura cu Umbre de Plumb, lucru care m-a blocat un pic.
Sigur, mai ascult un ocazional Dream Theater, Coheed and Cambria sau Pink Floyd dar sunt departe de a-mi da cu părerea aşa cum mi-aş da în legătură cu un Death sau Heavy Metal.
Când am început prima dată să ascult genul ăsta muzical, aveam mai multă răbdare. Nu mă dădeam înapoi de la structuri muzicale ceva mai complexe. Acum, datorită stilului de viaţă alert impus de job şi toată rutina asta obositoare - caut foarte mult piese ritmice, alerte, heavy, simple şi agresive.
Sunt momente foarte bune pe album, părţi de-aici şi de-acolo care-mi plac foarte mult. Altele care mă atrag mai puţin în rock. Sunt întotdeauna un pic reticent când vine vorba de clape. Şi sunt momente în care nu mi se pare că face ceva piesei. Şi-apoi există solo-ul din Fantasme. Holy fuckin' mother of all keyboards - that's just epic.
Vis Rătăcit iarăşi mi-a atras atenţia în mod special. Din câte ţin eu minte, asta este printre primele lor piese scrise şi se vede...mi se pare că sună cel mai legat, fiind cea asupra căreia s-a lucrat probabil cel mai mult. Liniile melodice sunt chiar catchy.
Aş putea continua aşa cu fiecare piesă, pentru că sunt momente foarte mişto pe toate cele 9 cântece de pe album, dar ţinta articolului este alta.
Ascultând Umbre de Plumb devine destul de evident că există talent, există skill şi categoric există inspiraţie. Dacă ar fi să găsesc un cusur albumului, acesta ar fi producţia. Deşi nu sună deloc rău la capitolul ăsta, se poate mult, mult mai bine. De fapt, consider chiar nedrept că partea tehnică limitează muzica să sune aşa cum ar merita.
Umbre de Plumb este doar unul dintre sutele de exemple din rockul românesc unde producţia nu face dreptate muzicii. Din fericire, la ei fiecare instrument şi fiecare voce se aude clar şi curat, lipseşte mai mult dinamism, mai multă putere...?! nu ştiu, nu mă pricep.
Însă aş putea da multe alte exemple. Celelalte Cuvinte...trupă incredibil de talentată. Din păcate singurul lor album cu un sunet decent este Stem din 2008. Pe Armaghedon există adevărate bijuterii îngropate practic sub nămolul unei producţii groaznice.
Vlad Ţepes - Poemele Valahiei de la Trooper mi s-a părut întotdeauna dezamăgitor de slab mixat de la o formaţie care a avut totuşi grijă întotdeauna de cum sună în studio. Voodoo este cel mai reuşit de până acum din punctul ăsta de vedere dar tot nu mi se pare perfect.
Primele albume Cargo şi Iris sunt evident mai reuşite decât ce a urmat ani mai târziu. Dar le-aţi văzut cum sună? Noroc cu Rezident Ex că am putut asculta Povestiri din Gara produs aşa cum trebuie.
Care să fie cauza? Instrumentele? Mă îndoiesc. Pentru că (aproape) toate trupele enumerate mai sus sună excelent live (în afară de Iris care au murit).
Singura trupă românească care chiar beneficiează de o producţie demnă de calitatea muzicii sunt cei de la Bucovina. EP-ul Duh este un deliciu. Da, dar au înregistrat prin Germania cu un producător uber-cunoscut.
Pentru că chiar nu mă pricep, închei cu întrebarea asta - unde şi cum se poate înregistra un album rock în România ca să sune la standardele impuse de orice trupă decentă din Europa?
De ce nu pot suna şi trupe româneşti aşa? Link1 Link2 Link3
În rest, Mihai, felicitări ţie şi trupei tale pentru album. Este o realizare importantă şi impresionantă. Abia aştept să găsesc discul pe piaţă :)
Îl "ştiu" pe Mihai de pe vremea când mai aveam o tangenţă cu Fifa şi implicit cu forumul FifaRomânia. Mihai cântă la chitară bass şi face parte dintr-o trupă - QuantiQ. Dacă n-aţi auzit de ei, eu cred că o să auziţi mai devreme sau mai târziu. Oricum, ar trebui să ştiţi că au cântat în deschidere la
Sigur, mai ascult un ocazional Dream Theater, Coheed and Cambria sau Pink Floyd dar sunt departe de a-mi da cu părerea aşa cum mi-aş da în legătură cu un Death sau Heavy Metal.
Când am început prima dată să ascult genul ăsta muzical, aveam mai multă răbdare. Nu mă dădeam înapoi de la structuri muzicale ceva mai complexe. Acum, datorită stilului de viaţă alert impus de job şi toată rutina asta obositoare - caut foarte mult piese ritmice, alerte, heavy, simple şi agresive.
Sunt momente foarte bune pe album, părţi de-aici şi de-acolo care-mi plac foarte mult. Altele care mă atrag mai puţin în rock. Sunt întotdeauna un pic reticent când vine vorba de clape. Şi sunt momente în care nu mi se pare că face ceva piesei. Şi-apoi există solo-ul din Fantasme. Holy fuckin' mother of all keyboards - that's just epic.
Vis Rătăcit iarăşi mi-a atras atenţia în mod special. Din câte ţin eu minte, asta este printre primele lor piese scrise şi se vede...mi se pare că sună cel mai legat, fiind cea asupra căreia s-a lucrat probabil cel mai mult. Liniile melodice sunt chiar catchy.
Aş putea continua aşa cu fiecare piesă, pentru că sunt momente foarte mişto pe toate cele 9 cântece de pe album, dar ţinta articolului este alta.
Ascultând Umbre de Plumb devine destul de evident că există talent, există skill şi categoric există inspiraţie. Dacă ar fi să găsesc un cusur albumului, acesta ar fi producţia. Deşi nu sună deloc rău la capitolul ăsta, se poate mult, mult mai bine. De fapt, consider chiar nedrept că partea tehnică limitează muzica să sune aşa cum ar merita.
Umbre de Plumb este doar unul dintre sutele de exemple din rockul românesc unde producţia nu face dreptate muzicii. Din fericire, la ei fiecare instrument şi fiecare voce se aude clar şi curat, lipseşte mai mult dinamism, mai multă putere...?! nu ştiu, nu mă pricep.
Însă aş putea da multe alte exemple. Celelalte Cuvinte...trupă incredibil de talentată. Din păcate singurul lor album cu un sunet decent este Stem din 2008. Pe Armaghedon există adevărate bijuterii îngropate practic sub nămolul unei producţii groaznice.
Vlad Ţepes - Poemele Valahiei de la Trooper mi s-a părut întotdeauna dezamăgitor de slab mixat de la o formaţie care a avut totuşi grijă întotdeauna de cum sună în studio. Voodoo este cel mai reuşit de până acum din punctul ăsta de vedere dar tot nu mi se pare perfect.
Primele albume Cargo şi Iris sunt evident mai reuşite decât ce a urmat ani mai târziu. Dar le-aţi văzut cum sună? Noroc cu Rezident Ex că am putut asculta Povestiri din Gara produs aşa cum trebuie.
Care să fie cauza? Instrumentele? Mă îndoiesc. Pentru că (aproape) toate trupele enumerate mai sus sună excelent live (în afară de Iris care au murit).
Singura trupă românească care chiar beneficiează de o producţie demnă de calitatea muzicii sunt cei de la Bucovina. EP-ul Duh este un deliciu. Da, dar au înregistrat prin Germania cu un producător uber-cunoscut.
Pentru că chiar nu mă pricep, închei cu întrebarea asta - unde şi cum se poate înregistra un album rock în România ca să sune la standardele impuse de orice trupă decentă din Europa?
De ce nu pot suna şi trupe româneşti aşa? Link1 Link2 Link3
În rest, Mihai, felicitări ţie şi trupei tale pentru album. Este o realizare importantă şi impresionantă. Abia aştept să găsesc discul pe piaţă :)
vineri, 10 august 2012
Cugetare de Olimpiadă
Pentru o ţară în care fotbalul a depăşit meritatul statut mediocru şi a ajuns la un cult-cancan-circ teribil, cred cu tărie că România s-a prezentat onorabil la Olimpiada de la Londra. Sigur, au fost destul de puţine surprize plăcute, dar alea care au fost, ne-au făcut să ne simţim bine în pielea noastră de români.
Olimpiada a fost pentru mine o gură grozavă de aer proaspăt, stând într-o casă unde tv-ul din bucătărie merge doar pe politică şi fotbal...
Apogeul întregii competiţii (pentru noi) a fost fără doar şi poate medalia de aur a Sandrei Izbaşa. Pe lângă senzaţia triumfătoare pe care am simţit-o când am văzut că fata asta minunată a reuşit iarăşi să fie cea mai buna, m-a cuprins şi un sentiment de silă faţă de ipocrizia afişată de români în general.
Să fim serioşi, cu excepţia acestui eveniment ce are loc o dată la 4 ani, câţi din ţara asta bagă în seamă pe vreunul din sportivii care ne-au reprezentat mai mult decât onorabil la Londra? De câte ori aţi mai văzut la ştiri noutăţi despre echipa de gimnastică, cea de scrimă sau polo? Acum gândiţi-vă de câte ori aţi văzut în patru ani ştiri despre cea mai de rahat echipă din lume - Steaua. V-aţi gândit? Şi nu v-a luat ameţeala?
Sandra a luat medalie de aur şi toată lumea a titrat - (Noi) Am luat medalie de aur la gimnastică. Noi, poporul, împreună am fost la bine şi la greu alături de sportivi şi i-am susţinut. Mda...sigur. Dar dacă spre exemplu vorbim de lotul masculin de gimnastică, care a avut o evoluţie ceva mai slabă... - Lotul a pierdut. Nu noi. Noi n-am avut nicio vină... Ei sunt ăia. Cum vă spuneam, ipocrizie tipică unui popor infect.
Mai mult, dacă eşti ProTv, Antena sau altă televiziune care obişnuieşte să mănânce mult rahat, te apuci să bagi şi ştiri critice în care explici tu populaţiei cum că Londra 2012 este cea mai slabă Olimpiadă pentru România din 1964 încoace... Oare merită să mai răspund la asta? Nu. Ştim cu toţii adevărul. Să-i ia dracu' pe ăia de la ştiri.
Din punctul meu de vedere, ecuaţia e simplă. Delegaţia română a mers la Londra şi sportivii au evoluat atât cât le-au permis diferiţi factori - forma, condiţiile, pregătirea, norocul, mentalitatea. Că e bine, că e rău, asta nu mai suntem în măsură să judecăm în momentul în care o panaramă de meci amical cu Barcelona primeşte statut de Breaking News la ştiri.
Noi n-am câştigat nimic. Ei, sportivii români, au câştigat un număr de medalii. Ei au făcut efortul, ei au făcut sacrificiile. Noi n-am făcut nimic. Noi am stat ca nişte vite în faţa tv-ului. Eu mă mulţumesc să-i felicit şi în sinea mea să mă simt un pic mândru de faptul că sunt de aceeaşi naţionalitate cu ei.
Atât.
Olimpiada a fost pentru mine o gură grozavă de aer proaspăt, stând într-o casă unde tv-ul din bucătărie merge doar pe politică şi fotbal...
Apogeul întregii competiţii (pentru noi) a fost fără doar şi poate medalia de aur a Sandrei Izbaşa. Pe lângă senzaţia triumfătoare pe care am simţit-o când am văzut că fata asta minunată a reuşit iarăşi să fie cea mai buna, m-a cuprins şi un sentiment de silă faţă de ipocrizia afişată de români în general.
Să fim serioşi, cu excepţia acestui eveniment ce are loc o dată la 4 ani, câţi din ţara asta bagă în seamă pe vreunul din sportivii care ne-au reprezentat mai mult decât onorabil la Londra? De câte ori aţi mai văzut la ştiri noutăţi despre echipa de gimnastică, cea de scrimă sau polo? Acum gândiţi-vă de câte ori aţi văzut în patru ani ştiri despre cea mai de rahat echipă din lume - Steaua. V-aţi gândit? Şi nu v-a luat ameţeala?
Sandra a luat medalie de aur şi toată lumea a titrat - (Noi) Am luat medalie de aur la gimnastică. Noi, poporul, împreună am fost la bine şi la greu alături de sportivi şi i-am susţinut. Mda...sigur. Dar dacă spre exemplu vorbim de lotul masculin de gimnastică, care a avut o evoluţie ceva mai slabă... - Lotul a pierdut. Nu noi. Noi n-am avut nicio vină... Ei sunt ăia. Cum vă spuneam, ipocrizie tipică unui popor infect.
Mai mult, dacă eşti ProTv, Antena sau altă televiziune care obişnuieşte să mănânce mult rahat, te apuci să bagi şi ştiri critice în care explici tu populaţiei cum că Londra 2012 este cea mai slabă Olimpiadă pentru România din 1964 încoace... Oare merită să mai răspund la asta? Nu. Ştim cu toţii adevărul. Să-i ia dracu' pe ăia de la ştiri.
Din punctul meu de vedere, ecuaţia e simplă. Delegaţia română a mers la Londra şi sportivii au evoluat atât cât le-au permis diferiţi factori - forma, condiţiile, pregătirea, norocul, mentalitatea. Că e bine, că e rău, asta nu mai suntem în măsură să judecăm în momentul în care o panaramă de meci amical cu Barcelona primeşte statut de Breaking News la ştiri.
Noi n-am câştigat nimic. Ei, sportivii români, au câştigat un număr de medalii. Ei au făcut efortul, ei au făcut sacrificiile. Noi n-am făcut nimic. Noi am stat ca nişte vite în faţa tv-ului. Eu mă mulţumesc să-i felicit şi în sinea mea să mă simt un pic mândru de faptul că sunt de aceeaşi naţionalitate cu ei.
Atât.
marți, 7 august 2012
Vă e cald?
Şi mie...rău de tot.
Hai să ne răcorim cu cel mai bun solist rock avut de România vreodată împreună cu noul său proiect minunat - Rezident Ex.
Oamenii au concert la Bucureşti pe 21 septembrie. Mi-am luat bilet şi sigur-sigur nu o să ratez asemenea show bestial. În deschidere, alţii foarte mişto - Desant.
Rock!
Rezident Ex - Iarna
Asculta mai multe audio rock
Hai să ne răcorim cu cel mai bun solist rock avut de România vreodată împreună cu noul său proiect minunat - Rezident Ex.
Oamenii au concert la Bucureşti pe 21 septembrie. Mi-am luat bilet şi sigur-sigur nu o să ratez asemenea show bestial. În deschidere, alţii foarte mişto - Desant.
Rock!
Rezident Ex - Iarna
Asculta mai multe audio rock
miercuri, 1 august 2012
N-ai mers la vot?
Băi, nu. N-am mers. În Constituţie zice că e un drept, nu o obligaţie. Nu înţeleg de ce trebuie să fie unii mai cocoşi decât alţii şi să privească cu superioritate doar pentru că ei s-au dus şi au votat să-l dea afară pe Băsescu.
Ponta şi Antonescu îmi provoacă greaţă. V-am scris deja despre asta. Să fi votat împotriva lui Băsescu ar fi însemnat cumva să le îndeplinesc lor ambiţia. Să votez pentru Băsescu ar fi însemnat să-i ofer un fel de suport nemernicului, suport pe care n-aş vrea să-l vadă niciodată de la mine. Aşa că am ales să nu mă duc. Şi-aşa l-am ajutat pe jegos, în mod indirect. Pentru că aşa trebuie să fie România...la extreme. Nimic nu poate fi imparţial, nimic nu poate fi echilibrat. Dacă nu eşti cu cineva, automat eşti împotriva lui.
Mă miră foarte mult că referendumul nu a trecut la câtă ură s-a aruncat în Băse în ultimii ani. Am început să vizualizez Antenele ca o maşină infernală asemănătoare cu o catapultă, a cărui singur scop în viaţă a rămas să-l înjure la fiecare pas pe preşedinte. Ce viaţă tristă pe ei...
O viaţă tristă are şi Ciutacu împreună cu Badea. Bine, de Ciutacu ştiam că e jalnic. Jalnic de foarte mult timp. De fapt nu cred să fi fost un timp în care omul ăsta să-mi fi dat vreo reacţie pozitivă. Dar Mircea Badea...pe el chiar îl admiram şi nu o dată am arătat aici diferite momente mişto de la el din emisiune. Păcat. E păcat că mizeria asta de politică a transformat nişte persoane ok în nişte personaje oribile. Faza cu Alina Dumitru a pus capac. Nu-mi pasă că a zis ce a zis, reacţia de colţul străzii a celor doi antenişti a fost de tot rahatul. Cel mai demn lucru ar fi fost să tacă din gură. Dar nu, dacă nu spui ceva care să le convină lor şi intereselor lor personale, eşti un băsist ratat şi nenorocit. Yep, I get it.
Deşi există multe guri ultragiate legate de prezenţa mică la vot, eu cred că ea vorbeşte de la sine. Oamenii sunt scârbiţi (ca şi mine) de politică şi de tot circul ăsta care a adus ţara în pragul disperării. Euro a crescut prin tavan tocmai din cauza situaţiei ăsteia desprinsă parcă din Caragiale. Lumea s-a săturat. Eu m-am săturat. Şi prezenţa la vot exact asta spune - nu ne pasă şi nu vă vrem pe niciunul dintre voi. Muriţi în chinuri.
Bineînţeles că toată brambureala este departe de a se termina. Lung mai e drumul...până atunci înghiţim în sec şi numărăm minutele până când nu va mai trebui să-i vedem pe împuţiţii ăştia la tv.
Ponta şi Antonescu îmi provoacă greaţă. V-am scris deja despre asta. Să fi votat împotriva lui Băsescu ar fi însemnat cumva să le îndeplinesc lor ambiţia. Să votez pentru Băsescu ar fi însemnat să-i ofer un fel de suport nemernicului, suport pe care n-aş vrea să-l vadă niciodată de la mine. Aşa că am ales să nu mă duc. Şi-aşa l-am ajutat pe jegos, în mod indirect. Pentru că aşa trebuie să fie România...la extreme. Nimic nu poate fi imparţial, nimic nu poate fi echilibrat. Dacă nu eşti cu cineva, automat eşti împotriva lui.
Mă miră foarte mult că referendumul nu a trecut la câtă ură s-a aruncat în Băse în ultimii ani. Am început să vizualizez Antenele ca o maşină infernală asemănătoare cu o catapultă, a cărui singur scop în viaţă a rămas să-l înjure la fiecare pas pe preşedinte. Ce viaţă tristă pe ei...
O viaţă tristă are şi Ciutacu împreună cu Badea. Bine, de Ciutacu ştiam că e jalnic. Jalnic de foarte mult timp. De fapt nu cred să fi fost un timp în care omul ăsta să-mi fi dat vreo reacţie pozitivă. Dar Mircea Badea...pe el chiar îl admiram şi nu o dată am arătat aici diferite momente mişto de la el din emisiune. Păcat. E păcat că mizeria asta de politică a transformat nişte persoane ok în nişte personaje oribile. Faza cu Alina Dumitru a pus capac. Nu-mi pasă că a zis ce a zis, reacţia de colţul străzii a celor doi antenişti a fost de tot rahatul. Cel mai demn lucru ar fi fost să tacă din gură. Dar nu, dacă nu spui ceva care să le convină lor şi intereselor lor personale, eşti un băsist ratat şi nenorocit. Yep, I get it.
Deşi există multe guri ultragiate legate de prezenţa mică la vot, eu cred că ea vorbeşte de la sine. Oamenii sunt scârbiţi (ca şi mine) de politică şi de tot circul ăsta care a adus ţara în pragul disperării. Euro a crescut prin tavan tocmai din cauza situaţiei ăsteia desprinsă parcă din Caragiale. Lumea s-a săturat. Eu m-am săturat. Şi prezenţa la vot exact asta spune - nu ne pasă şi nu vă vrem pe niciunul dintre voi. Muriţi în chinuri.
Bineînţeles că toată brambureala este departe de a se termina. Lung mai e drumul...până atunci înghiţim în sec şi numărăm minutele până când nu va mai trebui să-i vedem pe împuţiţii ăştia la tv.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)