Sufletul unui luptător...

...nu moare niciodată.

Serile trecute am dat din întâmplare la ProTv peste un episod din Spartacus, sezonul 1 - adică Blood and Sand. Nu ştiam că au cumpărat serialul şi nici nu mi-am imaginat că l-ar mai fi difuzat cineva la noi în afară de HBO. Oricum, cred că este un coşmar să încerci să urmăreşti un serial alert şi palpitant care mai durează şi o oră pe episod, toate astea la un post obsedat de publicitate precum ProTv. Dar nu asta era ideea.

Nu am avut nevoie să privesc decât vreo două minute ca să mi se facă imediat dor de Andy Whitfield. Oricât de ilustru necunoscut s-o fi stins el din viaţă ca actor pentru marea majoritate a lumii, eu nu pot să ignor dăruirea şi sufletul pe care l-a pus el în rolul ăsta. Pe lângă Batiatus, scenariul inedit şi violenţa vizuală gratuită ala Frank Miller, modul în care Andy l-a portretizat pe Spartacus reprezintă motivul pentru care eu m-am ataşat de serial. Este genul de rol pe care-l realizezi poate doar o dată în viaţă, aşa cum probabil că Hugh Laurie nu va depăşi niciodată faima lui House, Wentworth Miller pe cea a lui Scofield (cel puţin primele 2 sezoane), Michael C. Hall pe Dexter sau Jensen Ackles şi Jared Padalecki în Supernatural în rolul fraţilor Winchester.

Andy Whitfield ne-a fermecat pe toţi şi este uşor să vezi câtă pasiune a pus în alea 13 episoade. Este genul de artă care nu se uită. Faptul că toate sentimentele astea de apreciere m-au răvăşit după ce am urmărit aprig în ultimele săptămâni sezonul 2, asta demonstrează că nu se uită. Mulţumim Andy, mulţumim!

Cât despre Vengeance, numai de bine. După un început uşor sughiţat, intriga pare să se ridice la nivelul celorlalte. Personajele s-au acomodat bine şi parcă nimic nu mai deranjează. Tot ce e de făcut este să stau liniştit şi să mă bucur săptămânal de porţia nouă de Spartacus.
Nu mă deranjează cu nimic Liam McIntyre şi mă bucur că se descurcă. Nu străluceşte aşa cum o făcea Andy dar nici nu face de ruşine rolul. Iar asta zic eu că este o reuşită. Credeam mai degrabă că-mi va lipsi Batiatus, dar Glaber, Ilythia şi Lucrezia se descurcă neaşteptat de bine în rolurile negative.

Nice!

Kingdoms of Amalur : Reckoning

În februarie, la scurt timp după încheierea sesiunii, plictiseala mea atinsese cote alarmante. Cheful lipsea faţă de orice, mai ales că începusem deja să număr zilele până la apariţia Mass Effect 3. Recunosc, am aşteptat jocul ăla ca pe Mesia. Câteva titluri au nimerit în perioada aia la mine pe hard şi o să le iau în timp pe fiecare la puricat dar o să încep cu Kingdoms of Amalur pentru că auzisem lucruri impresionante de la el.

Nu ştiu nimic despre producători - Big Huge Games şi 38 Studios, despre care nu ştiam mare lucru. Amalur se prezintă a fi un RPG în cel mai clasic mod cu putinţă. Destul de interesant este faptul că în Mass Effect 3 apare o armură care este identică cu ce vedeţi pe coperta de mai sus. Ca un soi de colaborare-tribut, şi în Amalur se găseşte o armură asemănătoare cu ce poartă comandantul Shepard.

Departe de a fi excepţional, Kingdoms of Amalur nu m-a convins că merită să petrec prea multe ore în el deşi perspectiva este remarcabilă pentru orice RPG-ist convins. Avem un teritoriu imens pentru explorare care cred că rivalizează cu uşurinţă cu însăşi Skyrim. Iar numărul de questuri disponibil este ameţitor. Există diferite...regate, evident, şi multe, multe schimbări peisagistice, deşi eu n-am avut răbdare să le explorez pe toate pentru că...veţi vedea curând de ce.

În primele momente Amalur face o treabă frumoasă în a-şi vinde produsul. Povestea, deşi incredibil de generică şi asemănătoare cu 80% din alte RPG-uri fantasy, îţi dă o perspectivă extrem de interesantă la începutul jocului. Ai murit! Şi da, m-a intrigat că povestea eroului nostru (personalizabil în destule detalii, ca în orice RPG respectabil) începe, culmea, cu moarte lui/ei. Apoi revii la viaţă. Şi aşa-ţi dă jocul posibilitatea de a lua totul de la zero, dat fiindcă nu-ţi aminteşti nimic. Dar avantajul ăsta nu ţine foarte mult şi la scurt timp întreaga tărăşenie cade într-o banalitate monstruoasă.

Amalur te invadează cu un miliard de termeni necunoscuţi, te aruncă în nişte elemente complet nefamiliare încât ai nevoie de un dicţionar ca să înţelegi tot ce ţi se comunică deşi este vorba de limba engleză. Primeşti în prima jumătate de oră atâtea şi atâtea noţiuni încât deja întreaga atmosferă devine greoaie şi nimic nu te motivează în a începe măcar unul din sutele de questuri disponibile. Nu am ajuns prea departe în povestea principala sau în orice altă poveste pentru că toate sunt generice, plictisitoare şi scrise parcă de scenaristul din Xena, Hercules sau Sinbad.

Poate că nu ajută nici stilul artistic care seamănă prea mult cu World of Warcraft. Ba chiar în primele momente mi se părea puţin copiat cu nesimţire. Şi cum nu-mi place WoW de nicio culoare, vă puteţi imagina că nu mă atrage la capitolul ăsta nici KoA. Da, arată frumos, strălucitor, cu texturi frumoase ca de basm. Dar cred că asta e şi problema. Ajungi la o vârstă la care lucrurile astea nu te mai ating şi vrei mai mult. Asta sau pur şi simplu jocul nu face o treabă prea bună în a-şi arăta frumuseţile.

Camera jocului este extrem de dubioasă pentru că deşi nu te încurcă în mod special are ciudatul obicei de a se orienta în jos şi a-ţi bruia posibilitatea să priveşti în sus la peisaje. Şi culmea că universul din Amalur nu arată rău deloc dar modul în care camera funcţionează face ca toate eye-candy-urile alea să fie egale cu zero. Când vei vrea să te mişti, să te lupţi sau să vorbeşti cu cineva, o vei orienta în jos, ajungând să uiţi cu desăvârşire că măcar există un cer deasupra ta.

Toate personajele pe care le întâlneşti par rupte din aceiaşi 4 actori deşi jur că am auzit destule voci, dar care interpretează într-o manieră extrem de limitată. Da, standardele mele sunt ridicate de la jocuri precum Dragon Age, Mass Effect şi chiar Batman sau Assassin's Creed. Dar Amalur e destul de ridicol şi la capitolul ăsta.

Gameplay-ul a fost în schimb lăudat de mai toate publicaţiile de specialitate, fiind de altfel şi motivul pentru care am luat jocul de la bun început. Da, sistemul de luptă este ceva mai frumos gândit decât în alte RPG-uri dar nu vă aşteptaţi la o reinventare a roţii pentru că în final sunt acelaşi 4-5 mişcări spectaculoase şi pline de luminiţe care sunt palpitante la început dar devin răsuflate după a 30-a repetare. În plus, item-urile surpriză venite cu ediţia specială a jocului, te fac invincibil de la bun început astfel încât defilezi fără emoţii prin faţa oricărui adversar.

Pe lângă asta mai putem adăuga la lucruri bune şi coloana sonoră, care mie mi s-a părut plăcută (deşi nu reuşeste să fie memorabilă, oricum) şi optimizarea impecabilă. Cu toate setările pe maxim, Amalur nu a părut a fi deranjat de bătrânul meu procesor şi a rulat fără probleme, ajutat fără îndoială de placa video şi de RAM.

O să recunosc că timpul limitat şi nerăbdarea provocată de Mass Effect 3 m-au oprit din a experimenta jocul ăsta aşa cum şi-ar fi dorit producătorii şi probabil că abia am zgâriat suprafaţa imensului conţinut pe care Kingdoms of Amalur îl are de oferit. Dar eu m-am plictisit de săpat la el. Există prea multe lucruri care nu-l fac atractiv, nu-l fac catchy. Nimic nu pare dornic să te integreze în universul jocului şi să te atragă spre noi poveşti şi aventuri.

Dacă voi rămâne vreodată blocat undeva cu un PC, fără internet şi fără orice alt fel de ocupaţie, poate i-aş mai da o şansă, dar în rest nu-i văd o soartă prea senină.

Nota 7 / 10

Cum se adună...

Încercam aseară să montez o imagine (iso) pe o unitate optică virtuală. Problema era că imaginea era pe un hard disk extern şi dintr-un oareşce motiv nu vroia să pornească. Daemon Tools se bloca de fiecare dată. În exasperarea mea am luat toate măsurile ca să o fac să meargă. Am mers atât de departe încât am fixat şi eroarea aia cu virusul inofensiv pe care-l recunoaşte Windows-ul la diferite medii portabile.
Ştiţi eroarea aia, e banală şi niciodată nu v-a încurcat sau ajutat în vreun fel, indiferent de cum aţi fi gestionat-o. Ei bine, de la aia era. Dintr-un motiv anume, nu vroia să meargă tocmai din pricina "virusului" ăla.

Şi mi-am dat seama că genul ăsta de lucruri se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi. Întâmpinăm probleme şi obstacole în fiecare zi, exact ca un sistem de operare. Şi ajungem să ne ocupăm de problemele importante care ne stau în cale. În acelaşi timp am ajuns să ignorăm micile dileme care ar trebui să ne atragă mai mult atenţia. În schimb, noi ne-am obişnuit cu ele şi le acceptăm ca fiind de-a gata cu toate că ar fi foarte uşor să le rezolvăm. Pentru că-s mici şi inofensive atunci.

Din păcate nu ne dăm seama la momentul potrivit şi ne trezim după mai mult timp că problemuţa aia s-a transformat în ceva serios care afectează întreg sistemul nostru de a fi. Pentru că deşi era o banalitate cu ceva timp în urmă, acum a crescut în ceva mare şi urât şi nu ştim exact cum să ne descurcăm.

Nici cuvintele şi nici faptele nu mai ajută acum. Ceva s-a rupt, s-a stricat şi eşti neajutorat. Singurul lucru pe care-l poţi face este să stai, să aştepţi şi să speri că printr-o serie de rezolvări micuţe, precum era problema la început, vei putea să faci ca totul să funcţioneze din nou. Şi iute, până când nu se duce dracului totul.

XXI

În ciuda pesimismului meu din perioada asta îmi doresc să fie totul într-un ceas bun. Sure as hell că mi-a mers neaşteptat de bine şi nu văd niciun motiv pentru care să nu-mi doresc ca treaba să meargă la fel şi în viitor.

The world is on your shouldersThe weight is crushing meNow we're all getting olderTake it out, Take it out, Take it out, Take it outTake it out on me...Vent your frustration on me !

 Bullet For My Valentine - Take It Out On Me
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Welcome Home !

Săptămâna asta am avut dispoziţie pentru ei şi mi-am dat seama că poate nu i-am ascultat atât pe cât ar fi meritat.
Buni, buni de tot.



Şi ca bonus, ceva mai liniştit:



@Anca, sper că e ok :)

Tranziţie

Urăsc luna martie. O urăsc deşi BioWare încearcă tot timpul să mi-o facă mai frumoasă, lansând Dragon Age Awakening acum doi ani, Dragon Age II anul trecut şi Mass Effect 3 săptămâna trecută. But I can't help it. Urăsc luna martie.

Poate că-i senzaţia aia de după iarnă când se face mai cald afară şi totul te irită şi simţi că nu-ţi găseşti locul. Astenie...poate. Sau poate că în fiecare an presiunea pe mine creşte în luna martie. În fiecare an trebuie să conştientizez că am mai crescut un pic şi că lucrurile se schimbă. Şi schimbarea poate fi înfricoşătoare. Întotdeauna suntem puşi într-o situaţie delicată când apare schimbarea. De multe ori nici nu ştim cum să reacţionăm.

Dar multe trebuie făcute. Pentru binele nostru, pentru binele celor din jurul nostru. Pentru că aşa este corect. Este o perioadă liniştită totuşi pentru că exact aşa acţionează presiunea, în perioadele când nu ai nimic special de făcut, atunci când ai timp să gândeşti, să meditezi. Şi te chinuie. Toate gândurile alea te chinuie şi-ţi creezi mii de scenarii în minte. Mii de variabile. Mii de griji.

E liniştea de dinaintea furtunii cea care mă face neliniştit, nu furtuna în sine.

Cum se termină?

Când?

Mass Effect 3

Dacă vă vine să credeţi sau nu - mi-e greu să-mi adun cuvintele pentru review-ul ăsta. Nu mai e un secret că sunt un mare fan BioWare şi că am adorat o grămadă de jocuri de la ei până acum. Din acea zi de graţie a anului 2009 când am descărcat Dragon Age : Origins şi până la a face apoi cunoştinţă cu seria Mass Effect, a fost un singur pas. Primul joc din serie a fost foarte palpitant, interesant, fascinant dar m-a lăsat un pic rece din cauza interacţionării destul de minimaliste cu personajele.
Mass Effect 2 a fost în schimb o capodoperă din toate punctele de vedere. Poveste genială, personaje memorabile, acţiune demnă de cele mai măgulitoare adjective, ba mai mult (ceva la care Dragon Age a clacat) a avut şi nişte DLC-uri pur şi simplu superbe.

Mi-a plăcut Dragon Age II dar am fost dezamăgit de joc pe mai multe planuri. Astfel încât era clar că BioWare trebuie să-şi spele păcatele. Şi cum s-o faci mai bine dacă nu cu o finalizare epică a unei trilogii care m-a ţinut cu sufletul la gură încă din primele ei momente?

Ce înseamnă Mass Effect? Înseamnă o poveste SF situată într-un univers plauzibil în care omenirea a descoperit o tehnologie (lăsată acolo de civilizaţii de mult apuse) prin care poate călători în diferite galaxii la viteze record - aşa numitele mass-relays. În universul prezentat de BioWare, omenirea s-a integrat (nu fără ceva eforturi) în civilizaţia universală, alături de alte rase.
Povestea din Mass Effect ni-l înfăţişează pe comandantul Shepard, eroul nostru (care poate fi editat ca sex, aspect şi capabilităţi), prins într-un moment neplăcut pentru întreaga galaxie în timp ce află că o rasă extrem de veche de inteligenţă artificială (numiţi Reaperi) se pregăteşte să nimicească toate formele inteligente de viaţă din univers într-un ciclu care s-a mai repetat de nenumărate ori înainte cu alte şi alte rase inteligente care au trebuit să dispară graţie venirii Reaperilor.
Asta se întâmpla în primul joc la sfârşitul căruia Shepard şi echipajul său reuşeau să salveze Citadela (un soi de capitală galactică) de furia unui singur Reaper, asta în timp ce aflau că alte mii îşi strângeau forţele pentru exterminarea totală. Elementele RPG intrau în joc în momentul conversaţiilor cu diferite personaje, ale deciziilor extrem de importante legatede diferite aspecte şi desigur, dacă unii supravieţuiau sau nu incursiunilor lui Shepard.

În al doilea joc, comandantul se întoarce şi încearcă să avertizeze întregul univers de pericolul care se apropie, fără prea mare succes. În aceeaşi manieră ca şi în primul titlu, dar realizat per total mult mai bine şi mai frumos, Mass Effect 2 urmăreşte deciziile luate de jucător în jocul precedent, ţine cont mereu de deciziile sale şi face o experienţă unică de la jucător la jucător.

Mass Effect 3 încheie trilogia şi ţine să lege toate nodurile şi să ia în calcul deciziile din precedentele două jocuri într-un context epic care vă va unge pe suflet. La începutul jocului Shepard se află pe Terra când Reaperii pornesc deja o invazie în masă. Comandantul trebuie însă să părăsească planeta pentru a aduna cât mai mulţi aliaţi şi să salveze planeta până nu e prea târziu. Asta nu este foarte uşor ţinând cont că fiecare rasă trebuie să se confrunte cu Reaperii pe planetele lor. Ba mai mult, Cerberus, foştii aliaţi a lui Shepard din 2 ţin să-i pună beţe în roate de fiecare dată când au ocazia pentru a-şi realiza planurile lor periculos de ambiţioase. Shepard se va reuni cu o parte din vechii săi companioni, primind şi ceva ajutor proaspăt din partea unora mai noi. Totul se va termina într-o confruntare disperată şi epică în care şansele de succes par mici dar în care mesajul este simplu - rasele se pot uni şi pot lupta până în ultima clipă pentru existenţa lor.

Atmosfera din joc este pur şi simplu superbă, punând în permanenţă pe jucător o presiune care-ţi aminteşte că timpul este împotriva ta şi că în timp ce tu te aventurezi în diferite colţuri ale galaxiei, Terra este răvăşită de atacuri. Momentele de linişte sunt benevenite şi aici intră partea mea preferată din joc - interacţiunea cu celelalte personaje. La capitolul acţiune declar cu mâna pe inimă că Mass Effect 3 este indiscutabil cel mai epic joc din istoria jocurilor. Şi nici măcar nu încearcă să construiască treptat acest statut. Nu, ne bagă din prima în bătaia puştii, fără menajamente, fără timpi morţi.

Sunt nişte bătălii care vă vor lăsa cu gura căscată. Gameplay-ul de luptă nu s-a schimbat foarte mult, dar sistemul de cover&shoot a fost îmbunătăţit şi funcţionează de minune. Am rejucat recent Gears of War (care se ştie că este tăticul sistemul c&s) şi pot să spun liniştit că Mass Effect l-a depăşit la fluiditate şi intuitivitate. Jocul ne pune la dispoziţie o gamă gigantică de arme de foc, lăsând stilul de abordare a luptelor la atitudinea celui care joacă.
Grafica este excepţională şi sunt extrem de mândru de BioWare pentru asta pentru că au reuşit să-l facă incredibil de arătos fără a cere ştiu-eu-ce piese incredibil de pretenţioase şi scumpe (se aude acolo-n spate, L.A. Noire?). Mass Effect 3 are aproape aceleaşi cerinţe ca şi Mass Effect 1. Ceea ce este pur şi simplu excepţional în contextul în care mulţi producători aleargă după zeci de mii de procesoare, memorii RAM şi plăci video de sute şi sute de dolari. Mass Effect 3 arată în ton cu anul 2012 dar cere un calculator de 2008-09. Asta înseamnă respect faţă de gameri în general zic eu.
Optimizarea este făcută ceas, aşa cum m-am şi obişnuit de la BioWare. Singurele sughiţuri le-am avut în Citadelă, unde erau foarte mulţi oameni adăpostiţi. În rest chiar şi la cele mai spectaculoase faze, calculatorul meu s-a ţinut tare pe poziţie şi s-a mişcat extraordinar de fluid.
Sunetul mi-a dat ceva bătăi de cap, dar probabil că sunt nişte bug-uri ce se vor rezolva ulterior cu nişte patchuri. Ar mai trebui nişte patchuri şi pentru importarea feţelor lui Shepard din jocurile precedente (Shepard-ului meu feminin nu i s-a transferat cum trebuie aspectul fizic).

Dar există şi lucruri care m-au nemulţumit la joc, lucruri care l-au depărtat un pic de perfecţiune. În primul rând faptul că BioWare au pus la vânzare un dlc chiar în ziua lansării jocului, un dlc important care ar fi trebuit, zic eu, să facă parte din pachetul original. O decizie urâtă de marketing. Al doilea lucru un pic iritant este că Mass Effect 3 ia prea multe decizii pentru noi şi prea puţine lucruri decise în primele două jocuri au vreun efect real asupra mersului acţiunii. Nu am înţeles de ce s-a apelat la introducerea unui companion nou în contextul în care ar fi fost mult mai logic să mai aducă o parte din cei vechi, mai ales că unii erau ataşaţi de Shepard şi din alte puncte de vedere.
Şi nu în ultimul rând - finalul. Reacţia mea a fost...WHAT THE FUCK??!! Tot jocul este epic dar finalul mă lasă grav cu buza umflată pentru că arată ca şi cum toate deciziile mele au fost în van şi în schimb tot BioWare decid mai bine cum ar trebui să se termine jocul lor. Da, la sfârşit a fost jocul lor, nu al meu. Shepard-ul meu a căzut victime unor forţe mult mai puternice decât Reaperii - producătorii.
Am citit ulterior că finalul ar putea fi influenţat (pozitiv sau negativ) şi de multiplayer. Astfel încât dacă joci multiplayer-ul (ceea ce nu voi intenţiona să fac) s-ar putea ca la sfârşit lucrurile să arate un pic altfel. Sper să nu fie adevărat şi la un ulterior parcurs să am parte de o concluzie ceva mai ...fericită, mulţumitoare...nu ştiu!

Mass Effect 3 este un joc excepţional. Nu ştiu dacă este perfect, aşa cum vroiam eu tot timpul să-l laud înainte de apariţie dar este un final demn de o serie excepţională. Sigur, Skyrim a primit foarte, foarte multe laude şi este deja considerat un clasic RPG. Dar asta nu schimbă faptul că este generic, plictisitor, că are o poveste slabă şi nişte personaje inexistente. Mass Effect bifează pozitiv în toate aceste aspecte şi reprezintă din punctul meu de vedere o adevărată reuşită.
Pentru că atunci când vorbim de un RPG bun, vorbim de o poveste bună. Şi mâna întinsă care nu spune o poveste nu spune nimic. Eh, aşa şi cu jocurile.
Iar din partea mea...Mass Effect primeşte numai laude. O mare, mare frumuseţe!

Nota 9.99/10 !!!

Desant - Joc de Noroc

Îi mai ţineţi minte pe Desant? Vi-i pusesem la ascultat aici cândva prin luna august. Sunau Cargo-ish. Este actuala trupă a lui Alin Achim, ex-Cargo, evident. Între timp au mai scos o piesă, cu tot cu videoclip. Se numeşte "Joc de noroc". Mi se pare la fel de catchy, dar mult mai închegată, ceva mai complexă, are şi solo... sună foarte, foarte mişto!

Oamenii anunţă un album complet pentru 2012. Şi recunosc sincer că abia aştept să văd ce au de oferit într-un material full. Mai aştept anul ăsta albume de la Moonspell, Tenacious D, Ţapinarii, Ghost, Bullet For My Valentine, Ensiferum, Therion şi probabil alte câteva surprize plăcute. Keep them coming!

Hollywood se joacă cu focul

Nu scriu niciodată despre filme pentru că eu consider că trebuie pur şi simplu experimentate individual şi într-un review nu poţi să spui nimic important fără să dai spoilere. Şi cui îi plac spoilerele? Dar voi face de data asta o excepţie.

Sunt fan al trilogiei lui Stieg Larsson - Millenium încă de când a apărut prima data în România. În plus am fost foarte încântat în momentul în care am auzit că vor exista ecranizări făcute chiar de suedezi. După ce am şi văzut filmele respective am concluzionat că s-a făcut o treabă excelentă. Mirosind după niscaiva caşcaval, Hollywood au intrat pe fir să răscolească ei puţin şi într-un final au decis să facă şi ei o ecranizare. Asta m-a revoltat puţin. Da, sunt scceptic în ceea ce priveşte Hollywood-ul. Pentru că au avut prea multe eşecuri cu mult material promiţător şi solid. Mă refer strict la ecranizări după cărţi sau jocuri. Ceva nu merge.

În fine, au luat un regizor mai mult decât decent – pe David Fincher, o ilustră necunoscută în rolul lui Lisbeth Salander – pe Rooney Mara şi probabil şi-au cheltuit bugetul pe salariul ţâfnosului de James Bond Daniel Craig.
Dar ca să nu spuneţi că am fost răuvoitor de la bun început, o să menţionez sincer că am aşteptat cu entuziasm să văd cum e filmul. A primit recenzii bune iar Rooney Mara a fost chiar nominalizată la Oscar.
Şi filmul este ok în cea mai mare parte a timpului. Face o treabă excelentă în a ne introduce în atmosfera de tensiune “suedeză”. Rooney Mara joacă excelent un rol foarte greu, poate la fel de bine ca şi omonima sa suedeză – Noomi Rapace. Daniel Craig nu iese cu absolut nimic în evidenţă dar nici nu deranjează. Probabil că şi-a făcut rolul de preety-boy.

Şi deşi filmul nu poate fi acuzat că este scurt sau grăbit (2 ore 40, cam la fel ca varianta suedeză, foarte fidelă după roman), ceva lipseşte. S-a pierdut foarte mult din valoarea personajelor şi nici n-a ajutat faptul că brusc la final au schimbat o chestie destul de importantă din plot. Nu au încercat deloc să intre mai adânc în personalitatea lui Lisbeth, au preferat să se axeze pe acţiune şi să lase caracterizarea să vină doar prin prisma acţiunilor ei, ceea ce nu este drept pentru Lisbeth în sine care este de multe ori un personaj mai complex decât lasă să se vadă propriile ei fapte.

Aproape că nu ne dăm seama că ea este hackeriţă. Tatuajul este foarte mic şi simplist, arătat doar o data. Nici nu-ţi dai seama, dacă nu eşti atent, că este un dragon. Nu menţionează nimic despre tatuajul ei cu viespea şi faptul că-i dă nickname-ul de Wasp pe internet şi investigaţiile ei sunt de multe ori generic arătate.
Iar schimbarea poveştii din final? Nejustificată, defectuoasă, tipic Hollywood. Nu a ajutat cu nimic restul peliculei.

În rest filmul face o treabă foarte bună, nu zic nu. Coverul Immigrant Song (marca Led Zeppelin) de la început este bestial şi foarte, foarte inspirat şi în general pelicula curge bine, semn că Fincher a făcut o treabă bună per ansamblu. Din păcate s-au pierdut nişte lucruri foarte importante, lucruri care fură din complexitatea poveştii. Este locul în care varianta suedeză face diferenţa chiar dacă nu are parte de acelaşi ritm bine impus din cea americană.

În plus, nu vreau să ştiu cum or să modifice următoarele două părţi care sunt mult mai încurcate. Primul volum are acţiunea mai straight-forward. Dar celelalte două…oh god!

P.S. Titlul tradus în română este retard. Puteau să menţină numele original al romanului care oricum reflect mai bine acţiunea.

Orianthi - Fire (EP)

Hai să începem luna martie cu nişte muzică. Zic eu că aşa se începe cel mai bine. Materialul pe care urmează să vi-l prezint a apărut în octombrie 2011, dar mie de-abia acum mi-a nimerit spre ascultare.

V-am mai povestit de Orianthi. A fost co-optată de Michael Jackson pentru concertele de adio ce urmau. După nefericitul eveniment, Orianthi şi-a lansat cel de-al doilea album solo şi s-a făcut remarcată printr-un material decent şi câteva piese foarte bune, care includeau şi o colaborare cu Steve Vai.
Orianthi a arătat că este mai mult decât o tipă foarte drăguţă (ceea ce oricum este) şi nu ezită niciodată să se dea mare cu măiestria ei la chitară. Şi pe bună dreptate, reuşeste din plin. Există mulţi chitarişti buni pe lumea asta. Dar din aceia, foarte puţini sunt şi buni compozitori. Ei bine, Orianthi reuşeşte să fie amândouă. Are un stil accesibil oricui, o muzică ceva mai liniştită şi echilibrată care nu sună rău, chiar şi pentru un fan preponderent metal, aşa ca mine.

Fire conţine 5 piese ce succed Believe, precedentul material scos în 2009. Şi se prezintă solid.
Începe cu Heaven in this Hell, o piesă cu un riff al naibii de sexy, un solo excelent şi multă-multă atitudine, dându-i piesei fără probleme statutul de good rocker...Vocea lui Ori sună deja plăcut de asemănător cu ceva ce ar cânta Joan Jett.

If You Were Here With Me este destul de simplă şi la obiect - o piesă country, un stil cu care Orianthi pare să se simtă foarte confortabil, dovadă şi colaborarea cu Lacey de la Flyleaf pentru single-ul Courage. Asta nu înseamnă că lipseşte chităreala. Nicidecum. Avem parte de un solo frumos, domol, tocmai bun pentru întreg ritmul melodiei.

How Does It Feel? are un aer jazz cu puţin pop dar până la sfârşit se transformă într-un shredding fest de toată frumuseţea, australianca "chinuindu-şi" chitara în cel mai plăcut mod cu putinţă.
How Do You Sleep? este din nou destul de directă, o baladă scurtă şi la obiect, încheiată foarte frumos cu nişte solo-uri pe chitară acustică.

Ultima bucată se numeşte chiar Fire şi revine la ritmul impus de Heaven in this Hell. Ce nu mi-a placut aici este efectul pe voce, care ar fi sunat ok doar la prima strofă şi i-ar fi scos mai mult în evidenţă calităţile vocale în momentul în care cânta curat. În rest, piesa se prezintă bine şi încheie un material scurt dar plăcut.

Încep să mă întreb dacă nu cumva EP-urile sunt cumva o idee mai bună decât albumele. Se pare că pentru unii artişti este mai uşor să legi 5 piese decât zece şi astfel timpul trece mai repede între materiale. Pentru că pe mine de multe ori mă omoară aşteptarea asta, în contextul în care am foarte albume mişto de ascultat anul ăsta de la trupe pe care nu le-am mai auzit de foarte mult timp. Şi abia aştept!

01 Heaven In This Hell - Orianthi
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

03 How Does It Feel  - Orianthi
   
 Asculta  mai multe  audio   pop