Sfârşit de eră

Deşi ador să duc lucrurile la final, urăsc sfârşiturile, mai ales sfârşiturile lucrurilor bune din viaţă. Acele lucruri care ţi-au creat o senzaţie specială, o plăcere deosebită.
Aseară am văzut (în sfârşit) ultima parte din Harry Potter. Adică Deathly Hallows Part II. Unul din puţinele lucruri rămase proaspete din copilăria mea a ajuns la final. După ce mama în clasa a 4-a îmi dăruia Piatra Filozofală, am rămas etern fidel cărţilor şi lui J.K. Rowling.

Ajunsesem să plâng după cărţi ca după nişte jucării. Pentru că ai mei colegi o aveau pe ultima. Iar eu nu. Mama vroia să aştept ca s-o primesc cadou de Paşti. Când am primit-o (e vorba despre Pocalul de Foc) nu m-am putut apuca de ea pentru că aveam de citit o mizerie la şcoală. Trist, vă spun.
Apoi Rao au început s-o scoată numai de Crăciun şi îmi dădea o senzaţie bestială de fiecare dată când le primeam.
Parcă toate sărbătorile de iarnă au fost mai speciale din cauza lor.
Mama a avut cărţi precum Winnetou sau Regina Margot care i-au marcat copilăria. Eu l-am avut pe Harry. Şi ce este cel mai important, Harry s-a maturizat odată cu mine, a ajuns la adolescenţă cam în acelaşi timp şi a fost personajul perfect, într-o carte perfectă, într-o lume care mai are nevoie şi de magie.

Am văzut filmul serile trecute şi deşi nu a fost nemaipomenit de bun, m-a lăsat cu un sentiment melancolic, încântător. Este sfârşitul a ceva extraordinar. Deşi mie din seria de filme nu mi-au plăcut decât primele două şi-apoi părţile 6 şi 7, a fost un sfârşit demn, spectaculos, exact aşa cum merita o colecţie atât de senzaţională.
Dacă este să o iau la rece, partea a doua din Deathly Hallows a fost parcă mult prea scurtă în comparaţie cu prima care m-a ţinut crispat pe scaun cu răsuflarea tăiată timp de două ore şi jumătate. Efectele mi s-au părut extrem de slabe la anumite faze, eu având pretenţia să văd Avatar peste tot de-acuma. De asemenea trebuia pus mai mult accent pe drama morţii unor personaje esenţiale, lucru ignorat parcă pentru a înghesui cât mai multe scene în cele două ore şi puţin din cât are filmul. Poate la o versiune Extended... Dar ce a însemnat joc actoricesc, atmosferă, sentiment - astea au mers strună.

Mulţumesc Harry Potter pentru ce-ai reprezentat în viaţa mea. Sper ca într-o bună zi şi copiii mei să aprecieze şi să iubească aceste cărţi la fel cum am făcut-o şi eu.

                                                                 Wingardium Leviosa!

Discursul "regelui"

Spuneţi-mi ce vedeţi. Sincer.
Pentru că eu văd un bătrân de 90 de ani care acum 65 de ani a fost şef de stat şi a condus România spre cea mai neagră perioadă din istorie. Şi în faţa cui ţine bătrânul ăsta un discurs? În faţa celor mai mari mizerabili oameni din România. Cei care fură milioane de oameni pe faţă. Pe mama, pe tata, pe tine, pe mine. Dacă aş fi putut, aş fi plasat o bombă acolo. Lumea ar fi fost la sfârşitul zilei un loc mai bun.

Mă uit la bătrânel.
Îl văd trăind în trecut, pretinzând cu discursul ăsta un statut pe care nu-l merită. Ce semnifică Mihai pentru România la ora actuală? Este o bucată de istorie, şi-atât. Cine are nevoie de un astfel de titlu (de rege) în ţara asta care este deja atât de mizerabilă? Cine are nevoie de unul ca Mihai având în vedere circumstanţele în care a acţionat în scurtul său mandat şi modul în care a abdicat? A abdicat. Bye bye! Nu sunt în măsură să judec sau să abordez circumstanţele în care a făcut-o. Privesc doar faptele la rece şi urmările.
A abdicat. A facut-o pentru că era mai bine pentru el, pentru familia lui. Mai rău pentru ţara pentru care ar fi jurat atâtea. Ok, pot înţelege asta. Ce caută acum înapoi? Cu ce drept? Pentru cine? Pentru ce? El nu este în stare măcar să lege trei cuvinte în limba română corect. Dar ţine discursuri în Parlament.

Tot momentul îmi provoacă o scârbă de nedescris. O sală plină de ipocriţi care-şi împart între ei titluri, pretenţii, aplauze şi respecte. Ah, de n-aţi muri mai repede, dinozauri jegoşi!

Un lucru e sigur. Discursul ăsta al "regelui" nu va lua niciun Oscar.

Lou Reed & Metallica - Lulu

M-am gândit la zeci de moduri diferite în care să încep articolul ăsta. Multe persoane cunosc ataşamentul meu deosebit faţă de Metallica. Deşi ascult sute de artişti, nenumărate genuri şi îmi place să găsesc frecvent muzică nouă şi proaspătă, Metallica rămâne trupa mea de suflet, trupa unde a început muzica şi unde se va termina (visez la o anumită piesă să fie cântată cândva la sfârşitul vieţii mele).
Indiferent de ce au scos de-a lungul timpului, am respectat deciziile lor şi am încercat de fiecare dată să privesc şi punctul lor de vedere. Iubesc fiecare părticică din primele 5 albume. Sunt fără doar şi poate - capodopere! Load şi ReLoad cresc şi ele în vârstă şi deja devin clasice acolo în nişa lor. Nu la fel de spectaculoase ca primele materiale? Probabil. Deosebite şi inspirate luate ca atare? Categoric.
St. Anger este cel mai slab album Metallica. Indiscutabil. Şi deşi are multe defecte, de la producţie la repetitivitate sau versuri uneori fără sens, pe mine mă satisfac de-acolo cel puţin 5 piese astfel încât experienţa muzicală plăcută persistă.
Death Magnetic a fost cea mai frumoasă surpriză pentru mine. Sigur că unii i-au blamat că s-au repetat. Aceiaşi care întâi i-au criticat că se depărtează de thrash-metal, apoi i-au acuzat că se întorc la el. Sincer, nu prea mi-a păsat. Este un album excelent pentru mine şi asta contează cel mai mult.
Dar nu ştiu ce să fac cu Lulu...

Sincer, habar n-aveam cine-i Lou Reed până în 2009 când a cântat cu Metallica la Rock N'Roll Hall of Fame piesa Sweet Jane aparţinând vechii trupe a lui Reed - Velvet Underground. Nici măcar n-am băgat în seamă momentul fiind fermecat de reprezentaţia cu Ozzy Osbourne şi cea cu Ray Davies (The Kinks) (care avea să dea naştere unui cover bestial). Momentul lui Lou cu Metallica mi s-a părut cel puţin jenant. Adică ok, băieţii au cântat la instrumente bine, ca de obicei. Kirk a avut un solo frumos ş.a.m.d. Dar Reed cânta de zici că era sufocat sau senil. Era ca un moşneguţ care-şi certa nepoţii sau care-şi povestea gloriile demult apuse.

Când s-a anunţat Lulu m-am gândit că treaba se va schimba. Vreau să spun...şi Dave Mustaine sună groaznic live dar în studio îşi face treaba, unde mai pui că este şi un bun compozitor. M-am gândit că Lou Reed, la cât de frumos vorbesc Metallica de el, este un Mozart al muzicii rock al anilor '70. N-a fost să fie. Tot ce-am găsit din vechiile sale lucrări a fost o muzică frivolă, plictisitoare, cântată la fel de prost ca la Rock N'Roll Hall of Fame. Hai să ascultăm muzica, mi-am spus. Metallica au mai făcut aur şi din lucruri mai dubioase.
A ieşit în septembrie aşa-zisul single, intitulat The View. Un riff monoton, repetat 5 minute, un ritm care sună rău parcă din primele 10 secunde şi Lou Reed vorbind nişte versuri peste instrumente fără niciun fel de muzicalitate. Îmi aduce aminte de Păunescu. Apoi un fel de refren în care James Hetfield strigă disperat "I am a table...". Okay...deja începusem să devin scceptic.

Dar hai să vedem ce este de fapt Lulu. Este un concept muzical bazat pe nişte controversate piese de teatru germane. Lulu este o prostituată...cred. Şi moare. Şi intreg conceptul e dark, gritty şi disturbing. Ok, Lou, whatever.

A ieşit albumul pe internet. Hai sa-l ascult! Fiecare piesă merge după acelaşi tipar idiot, neinspirat şi lipsit de melodicitate prezent în The View. Hetfield are foarte puţine momente în care cântă. Prea puţine ca să conteze. Tobele lui Lars sună de multe ori de parcă se încălzeşte înainte de concert. Bass-ul lui Robert Trujillo n-am stat să-l caut iar Kirk Hammett cred că era plecat la baie când au înregistrat pentru că nu se aude...deloc. Lou Reed n-ar putea să sune bine la voce nici dacă viaţa lui ar depinde de asta. Iar faptul că intonează ceva precum un moşneag nu ajută. Instrumentele sună ok dar scot "pe gură" nişte riff-uri sau ritmuri plictisitoare care se repetă minute întregi (avem piese de 4, 5, 6, 7, 8, 11 şi 19 minute). Nu ştiu dacă chiar are rost să iau fiecare melodie în parte...dar hai să le vedem, de amorul artei.

Din prima piesă îmi dau seama că Lou Reed nu ştie cu ce se mănâncă Metallica. Niciodată nu începi un album Metallica cu o piesă lentă. Ah uit! Trebuie să respecte povestea. Brandenburg Gate are un scurt moment acustic urmat de un riff care se repetă şi se repetă şi se repetă. Lou Reed urlă de parcă instrumentele celor de la Metallica sunt date prea tare în studio şi nu poate face faţă. Mă întreb dacă a trebuit resuscitat vreun moment în timpul înregistrărilor. James începe şi el să strige fără vreun sens (cam ca la Sweet Jane) - Small town girl. Şi e doar începutul.
The View v-am spus cam cum este mai sus. Singurul moment ascultabil este când Reed tace din gură, Metallica preia şi urcă puţin ritmul doar ca să-l auzim pe Hetfield cum pretinde că este o masă. Prea puţin pentru un single. Prea puţin pentru puţinele momente ok de pe acest...album.

Pumping Blood m-a dus cu gândul la Slayer. Nu ştiu de ce. Am fost crunt dezamăgit. Un riff slăbuţ tare (un pic asemănător cu The Judas Kiss) îi ţine isonul lui Lou Reed care geme ca un muribund titlul piesei. Şi-apoi devine lentă, apoi iar rapidă. Pe fundal se aude un gâjâit stresant. Un instrument electronic probabil. Şi cam atât. Riff-urile care urmează sunt atât de generice... Oh James, ştiu că poţi mai mult de-atât pentru că ştiu că de fapt n-ai vrut să le dai riff-uri mai bune. Nu ştiu de ce toată chestia asta sună a Lars până la urmă.

Mistress Dread e heavy! Şi-atât. Riff-ul principal este împrumutat...puţin din Disposable Heroes, puţin din Dyers Eve. Şi ar fi ok. Dacă nu s-ar repeta timp de 7 minute şi dacă Lou Reed ar închide naibii gura! Deci zău, sună groaznic şi versurile nu sunt deloc inteligente şi cu înţeles ascuns. Înţeles ascuns are Outlaw Torn, Bleeding Me, Master Of Puppets...băi, până şi So What are mai multă profunzime.
Iced Honey parcă ar fi Sweet Jane. Atenţie toată lumea! Lou nu mai intonează ci cântă. Hetfield încearcă să-l ajute dar nimic nu-l mai poate salva pe bătrânel. El trăieşte în lumea lui.

Urmează o bucată de 11 minute, numită Cheat On Me. 3 minute se aude numai o vâjâială. Apoi Reed recită.
De parcă n-ar fi îndeajuns de rău, Hetfield falsează şi el. Chitarele sunt...ca şi inexistente. Şi asta a fost discul 1. Pfiu. Hai să facem o pauză.

Dacă pe tot ce înseamnă site de rock/metal părerile au fost negative în general, am intrat de curiozitate pe forumul lui Lou Reed. Acolo, o gaşcă de intelectuali îşi dădeau cu părerea despre capodopera moşuleţului. Spuneau că este o adevărată reuşită, că heavy-ul celor de la Metallica este inedit dar că partea proastă din piese este James pe care l-au botezat "the shouting man". Ok. Deci asta era problema la piese. James care cântă 3 minute tot albumul. Nu pălăvrăgeala cretină a lui Reed.
Eu înţeleg conceptul avangardist. Înţeleg alternative-ul atunci când el chiar există. Înţeleg ca ceva să-ţi mângâie urechile dar pur şi simplu întreaga experienţă este ruinată de vocea stresantă şi de riff-urile generice şi repetitive. Asta nu este nimic avan-garde, nimic cu înţeles ascuns. Versurile sunt de-a dreptul ridicole de multe ori. Justificările de genul ăsta sunt nişte fiţe şi figuri demne de artişti neînţeleşi. În plus nu înţeleg de ce s-au băgat Metallica în nămolul ăsta. Comercial nu este şi ştiau că baza de fani metalistă va fi împotrivă, deci de ce? Amorul artei aşa-i? Dorinţa de a face ce le place? Mă temeam că vor spune asta. De data asta nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ei.

Discul 2. Here we go...
Frustration surprinde foarte bine ce tot încerc să spun despre Lou. Întreg articolul se învârte în jurul lui. Lou în sus, Lou în jos. Riff-ul iar seamănă cam prea mult cu ceva deja scris...Suicide & Redemption de data asta. Versurile sunt de-a dreptul...wow. Hai să vă dau nişte bucăţi (scoase din context ce-i drept)... spermless like a girl, salivate on your tighs, puking my guts at your feet. Este artă, băi inculţilor. Ce ştiţi voi!?

La Little Dog deja începusem să râd pentru că aveam impresia că este o glumă proastă. Metallica nu prea există aici. Dar avem 8 minute de nişte zăngăneli electronice şi de Lou care face cele mai puerile versuri de până acum. Cred că ar concura serios cu Kurt Cobain în materie de versuri stupide şi lipsite de sens. Rape me, my friend.
Dragon este pentru mine bucata de rezistenţă, în principal pentru momentul în care Reed urlă "Hallucination!". Genial! Omul este bântuit şi cântă ca atare. 11 minute. Şi multe versuri. Multe. Eu cred că dacă vor cânta vreodată live vreo piesă de-asta Matusalemică Lou nu va ţine minte versurile şi Lars ar obosi să cânte la infinit aceleaşi ritmuri plictisite. Riff-ul piesei este chiar decent. Dar te saturi de el după 7 minute în care este repetat odată cu moşulică. Încă o mostră de genialitate : the smell of your armpit, the taste of your vulva.
Materialul se încheie cu 19 minute de Junior Dad, piesa la care aparent Kirk şi James au părăsit camera în lacrimi. Nu voi comenta mai mult de-atât la adresa evenimentului. Dar versurile sunt chiar ok aici. Probabil s-a chinuit mult să le scrie de au ieşit atât de decente. Da, aş putea vedea de ce au fost impresionaţi cei doi. Atât de impresionaţi încât au furat un pic de acorduri din Unforgiven III şi din Hero of the Day. Dar oricât de ok ar fi cuvintele, vocea este execrabilă. Ultimele zece minute din cele 19 sunt doar pe post de outro. Muzical nu se mai întâmplă nimic. Şi gata. Lulu, doamnelor şi domnilor.

Oricât aş iubi Metallica nu pot lua albumul ăsta ca atare aşa cum nu voi aproba vreodată faptul că Lars şi Kirk au colaborat cu Ja Rule când Hetfield era la dezintoxicare. Erau disperaţi. Trupa murea. Acum ce sunt? Plictisiţi cu binele? Prea multă iubire? Au spus că ei au fost pe locul din spate, backing band pentru maestrul Reed. Aha, ok. De ce ar vrea vreodată Metallica să fie backingul cuiva? Înţeleg că a lor contribuţie a fost minimă dar de ce să experimentezi cu aşa ceva? Experimentatul este un lucru bun, atunci când iese ceva inedit şi ascultabil. Nu ceva care sună prost.
Nu-mi pasă de cât de inteligent şi neînţeles este Lou Reed, cântă execrabil iar versurile lui sunt îndoielnice de cele mai multe ori. Oricât de mişto ar fi creaţiile unui poet, dacă e afon, atunci nimeni nu vrea să-l audă cântând. Metallica sunt în egală măsură vinovaţi de dezastru pentru că s-au implicat în proiect (asta în primul rând) şi pentru că au creat un mediu banal şi repetitiv pentru ceva care oricum era foarte dubios şi lipsit de inspiraţie.

Singurul care are de câştigat din toată chestia asta este Lou Reed. El a primit în ultimele luni mai multă atenţie şi publicitate în media decât în întreaga sa carieră adunată. Albumul se va vinde, pentru că scrie Metallica pe el. El va lua laurii în aspectul ăsta în timp ce Metallica va primi tot rahatul criticilor şi al fanilor pentru ce este pe album. Evident. O afacere reuşită.
Ascultaţi-l, daţi-l mai departe şi învăţaţi din asta.
Singura speranţă pentru Metallica acum este să scoată un album (propriu) care să fie mai bun decât Death Magnetic. Altfel nu vor scăpa vreodată de toată ura şi prostia care se aruncă în ei. St. Anger va fi clar uitat după toată tevatura asta.

Eh, viaţa merge înainte. Muzica nu se opreşte aici. Am de ascultat şi revizuit multe albume noi...Megadeth, Mastodon, Superheavy, Anthrax şi este în curs de apariţie noul album Nightwish. Să fie într-un ceas bun!

Link.

Mesmerizing

Încă încerc să-mi adun cuvintele pentru Lulu. Linkul este aici. Deocamdată mă delectez cu asta :

Fifa 12 vs PES 2012

Noua găselniţă Metallica tocmai a ieşit ieri pe site-ul oficial. Îi spune Lulu şi este o colaborare cu unul dintre cei mai siniştrii artişti pe care i-am văzut şi auzit vreodată. Lou Reed. Încă am nevoie de timp să-mi revin şi să mai trec puţin prin întreaga...chestie. Aşa că deocamdată o să vă scriu aşa cum impune tradiţia...anuala comparaţie dintre Fifa şi Pro Evolution Soccer.

Dacă din 2007 încoace jucasem numai PES, situaţia s-a schimbat anul trecut când EA Sports au decis în sfârşit să facă pasul cel mare pentru PC-uri şi să aducă versiunea cât mai aproape de ce exista deja de mulţi ani pe console. Fifa 11 a fost primul Fifa pe care l-am jucat constant din 2006. Şi deşi avea multe defecte, era per total mai fun, mai realist şi mai plăcut decât PES 2011. Anul ăsta cei de la Konami aveau mult de recuperat pentru a redresa din gafele anului trecut. Mai ales că şi cei de la EA au decis să ridice ştacheta.

Anul acesta, pentru prima dată în istorie, versiunile de PC, PS3 şi Xbox360 de la Fifa arată şi se comportă identic. Ceea ce înseamnă că PC-ul este tratat în sfârşit cu respectul cuvenit după ce ani de-a rândul cei care nu aveau console primeau o versiune lamentabilă a unui joc ce efectiv strălucea pe televizoarele dotate cu PS3 sau Xbox360.
Pro Evolution Soccer n-a avut niciodată problema asta. Întotdeauna versiunile au fost aceleaşi pe toate platformele. Un lucru mişto pe vremea când Fifa era penibil. Unul nasol acum când lucrurile se joacă de la egal la egal.

Prima dată am jucat PES 2012 toamna asta şi am fost profund dezamăgit. Trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că nu voi mai primi niciodată gameplay-ul ăla superb din 2008 şi că cei de la Konami înţeleg fotbalul într-un mod străin mie. Deşi grafic lucrurile stau teoretic foarte bine, jocul insistă să arate ca ceva foarte glamorous în stilul tipic asiatic şi să strălucească excesiv precum o revistă mult prea colorată. După atâţia ani, jucatorii în continuare dau senzaţia că patinează pe gazon. Efectiv animaţia de alergare este nerealistă, ciudată, enervantă.

Sistemul de şuturi şi pase mi se pare defectuos. Colac peste pupăză anul ăsta avem nişte cronometre de măsurare a puterii loviturii care arată ca nuca-n perete. Portocaliu cu albastru peste terenul deja verde. Deosebit! În rest, ca de obicei. Chiar şi cea mai firavă ciupire de tastă are tendinţa să trimită avioane ca să nu mai spun că direcţia este un coşmar de reglat. Animaţiile de pase, şut- nu par naturale deloc, se vede că-s nişte roboţi. Ceva nu se leagă, nu dă senzaţia de plăcere atunci când joci. Îmi place AI-ul adversarului totuşi, m-a surprins plăcut de multe ori dar sunt alte lucruri care continuă să-mi distragă atenţia în mod neplăcut.

Cinematic-urile sunt defectuoase. Jucătorii intră unii în alţii ba chiar FPS-ul jocului scade drastic deşi în timp real, calculatorul duce lejer şi clar jocul cu toate detaliile maxime. Deşi chiar nu sunt probleme mari cu optimizarea (spre deosebire de Fifa) chestia asta chiar m-a pus pe gânduri.
În rest, degeaba are PES chesii drăguţe, eye-candy. Un manager mode extrem de interesant (acum poţi schimba echipa...wow!). Licenţe pentru UEFA Champions League şi Europa League ş.a.m.d. Totul este inutil pentru mine însă pentru că jocul pe teren nu-mi provoacă nicio satisfacţie. Este plictisitor, complicat şi nerealist.

Nu mă înţelegeţi greşit. Pro Evolution Soccer este jucabil şi poate pentru mulţi reprezintă o reuşită. Dar...

Fifa 12 pe de-altă parte...este o bijuterie. Una încă neşlefuită dar care promite în anii care vin să fie simulatorul perfect de fotbal. Totul arată şi se simte grozav. Grafica (deşi un pic inferioară PES-ului) este grozavă, nelucitoare. Comentariul este extrem de plăcut, gameplay-ul natural şi fun şi un manager mode îmbunătăţit care deşi nu se ridică la toate chichiţele inventate de Konami anul ăsta tot dă senzaţia de joc bine legat. Sunetul este iarăşi foarte bine gândit iar muzica este, ca de obicei, fascinantă.

Dar există şi aspecte negative. Optimizarea. Chiar mai proastă decât anul trecut deşi schimbările grafice nu par a fi atât de mari. Nu ştiu exact dacă sistemul meu este menit să ducă jocul pe setări mai sus de "low". Placa mea grafică nu prea mai apare prin listele din read-me-uri. Doar că anul trecut, cu chiu-cu-vai, 11-le a rulat perfect la "high". Dar optimizarea este mai proastă. Jocul va merge 3 minute bine şi alte 5 sacadat, fără vreun motiv anume. În cele din urmă progrămelul D3DOverrider mi-a rezolvat problemele dar totuşi...aveam mai multe pretenţii de la EA.
Buguri încă n-am văzut, sper nici să nu observ. Sistemul de coliziune între jucători are unele probleme astfel că uneori plonjează un pic nerealist, dar sunt cazuri izolate care apar o data la câteva meciuri. De asemenea mi se pare un gest nesimţit să-ţi faci toate meniurile strict pentru gamepad-uri de parcă nu mai există oameni cu tastaturi şi mouse. Eu refuz în continuare să joc pe aşa ceva atâta timp cât mă aflu în faţa unui PC. Aparent o parte din experienţa jocului se pierde fără un gamepad şi eu m-am simţit de câteva ori pierdut prin nişte meniuri dar pe teren, lucrurile sunt ok şi cu tastatura. Asta dacă reuşiţi să ajungeţi în misteriosul meniu de unde se pot schimba tastele...Buhuhu!

Încă o victorie solidă pentru EA Sports dacă mă întrebaţi pe mine. Nu ştiu dacă Konami continuă să eşueze pentru că lucrează la alte jocuri (unele cu Megadeth pe coloana sonoră) sau pur şi simplu până aici le-a fost cu simulatorul de fotbal. Dar parcă an de an rămân în pană de idei şi încearcă să repare ceva ce poate cu ani în urmă nu a fost stricat niciodată.

Fifa 12  9/10
Pro Evolution Soccer 2012  7/10

Cum se mai protestează...

Duminică în Piaţa Unirii a fost o manifestaţie numită Occupy Bucharest. De ce s-a organizat? În principiu pentru că este la modă să te aduni în diverse locaţii şi să fii şmecher, să socializezi şi să protestezi.
Teoretic eu sunt de acord cu principiul protestului atâta timp cât este întemeiat, are o bază şi toţi participanţii au habar de ce s-au strâns acolo.

Dar prin Bucureşti nu prea se fac proteste care să însemne ceva. Acum o săptămână-două a fost o chestie numită SlutWalk care...încerca să...bun, sincer din blogurile, site-urile, feisbucucurile româneşti care explicau fenomenul, din ele n-am înţeles nimic. M-am dus pe wikipedia şi am înţeles. Femeile vor să meargă pe stradă oricât de indecent ar considera ele de cuviinţă fără să fie fluierate, flirtate sau băgate în seamă în vreun fel. Pentru că toţi bărbaţii sunt nişte porci. Şi ele nu se îmbracă provocator pentru a sugera ceva ci pentru că sunt un spirit artistic. Ok, şi toată chestia se numeşte SlutWalk?!?!
Mai amuzant a fost că din poze am văzut şi ce fel de femei se adunaseră. Pe lângă travestiţi erau foarte multe fete care, îmi scuzaţi superficialitatea masculină, nu le-ar fi fluierat nimeni pentru că nu aveau nimic de arătat. Asta ca s-o spun elegant. Şi revin...de ce SlutWalk?

Occupy Bucharest iarăşi s-a explicat prost pe internet dar am aflat într-un final am aflat că-şi are rădăcinile dintr-un protest Occupy Wall Street unde se adunaseră oamenii să urle împotriva crizei şi-a sistemului. Ok. Cine s-a strâns în Piaţa Unirii? Vă zic eu din poze şi clipuri. Hipsteri căutători de atenţie sau oameni fără muncă ce automat au impresia că de situaţia lor socială este responsabil numai statul şi ei deloc.
Cine a mai venit la Occupy Bucharest? Noi filozofi, adevăraţi Thomas More care mai au puţin şi rescriu Utopia.
Mai jos aveţi un exemplu:


Presimt că tipul ăsta este un viitor "mi-a dat de m-a julit".

Pe autorul clipului îl găsiţi aici. El a fost acolo.

Suntem o generaţie de rebeli...Roar!

Picioare de femeie

Weekend-ul ăsta m-am aflat întâmplător într-un mall şi de curiozitate mă mai uitam la ce fel de modele de blugi există. Şi m-a lăsat mască un lucru...

Înţeleg că la fete există diferite stiluri, tipuri...skinny, slim, talie înaltă, joasă, medie. Ok! Înţeleg conceptul şi varietatea de preferinţe. Ceea ce nu înţeleg eu este de ce există aceleaşi standarde şi la hainele pentru bărbaţi. Spre exemplu la un magazin descria chiar conceptul de skinny la hainele bărbăteşti : picioare foarte subţiri, talie joasă, tur foarte larg.

Ok, nu comentez acum asupra imbecilitaţii stilului. Am trecut de mult peste cum mă minunam când vedeam câte-un puştan cu pantalonii în vine care abia facea trei paşi fără să rămână în chiloţi. Dar nu înţeleg de ce există standarde de genul ăsta la sexul masculin. Picioare subţiri? De când este asta un ideal în silueta unui bărbat? Şi am măsurat din priviri (acum câteva luni chiar am probat) grosimea blugului de la picior care era atât de anormală încât n-am putut concepe să port eu aşa ceva. Ca să vă faceţi o idee, eu sunt un tip de-o statură relativ atletică la 1,80 şi 80 de kilograme. Nu arăt umflat cu pompa dar nici malnutrit. Sunt ok cum s-ar spune în limbaj uzual. Dar să-mi încapă pe picior o ciudăţenie din aia de pantalon...no freakin' way. S-ar potrivi mai degrabă unei fete minione cu picioare de balerină. 

Cu toate astea presupun că există băieţi cărora îi încap astfel de haine.

Treaba nu este izolată, caracteristică unui singur magazin. Nu, este o modă adoptată de toate firmele mari care vând jeanşi.

Dar când au devenit un ideal la băieţi picioarele schiloade asemănătoare fetelor? Dacă la femei moda de a arăta într-un fel s-a mai schimbat cu anii de cealaltă parte lucrurile au stagnat (asta dacă excludem trendul de a avea început de chelie şi burtă, preponderent românesc). De sute de ani perfecţiunea fizică este întruchipată de înălţime, muşchi, statură...aşa zisul Adonis sau silueta perfectă a lui David de Michalangelo. Oare personajele astea pot intra în nişte blugi skinny?

Mai mult, de ce ar vrea cineva să arate aşa? Eu când m-am văzut ultima dată ca fiind prea slab (cândva prin clasa a 10-a) m-am pus pe mâncat şi făcut sport de am luat în greutate aproape 20 de kilograme ca să ajung...ok :) Acum parcă şi hainele stau altfel pe mine. Mai bine. Dar blugi skinny? No way...

Aş mai comenta şi asupra modei de a purta talie largă (tot la băieţi) pe care iarăşi nu-l înţeleg. Adică ce-i cu feminizarea asta? Dacă fetele au altă anatomie la nivelul ăla mi se pare normal să poarte astfel de modele. Dar tu bărbat, mascul, viril, puternic, brută...unga bunga!

 Să porţi aceeaşi chestie? Nenică...

Jurnal de Bucureşti 5 - A Bug's Life

Rămăsesem să vă spun ce-am păţit. Micuţii ăştia precum cel de mai sus mai apăreau anul trecut din când în când prin camera mea din Titan. Dar pentru că aspiram regulat şi păstram o curăţenie decentă, vedeam unul, maxim doi pe săptămână. Şi majoritatea erau pe lângă chiuvetă, unde era umezeală, arareori se aventurau în cameră. Traiul în Titan era decent spre bun. Camera era mulţumitoare din multe puncte de vedere.

Mai nasol era cu baia inter-belică de pe hol cu care unii locatari aveau tendinţe de urangutani retardaţi. Ah, şi mai pica internetul din când în când. Dar trăiam comod şi îmi faceam treaba.
În vară, când a trebuit să plec, situaţia gândacilor se înrăutăţise puţin dar am pus-o pe seama faptului ca nici eu nu mai faceam aşa aprig curat, urmând să plec acasă în câteva zile. Mă gândeam că (se vorbea şi de o posibilă renovare a căminului) totul se va rezolva până la toamnă. Noua conducere părea pusă pe fapte mari.

Duminică am ajuns în Bucureşti. Cu tata. Cu maşina plină de tot ce am eu nevoie. PC, chitară, haine, cărţi. Toate lucrurile mele dragi de pe lumea asta. Mare mi-a fost mirarea când am văzut starea deplorabilă în care ajunsese căminul. Vechea mea camera era acum ocupată de trei inşi dubioşi care făcuseră neagră carpeta bej de la intrare (adusă de mine). Nimic nu mai arăta cum mi-aduceam aminte, doar bietul fridgider şi cuptorul cu microunde, lăsate acolo pentru a nu le căra înapoi când va fi momentul. Buun. .Mi-a fost dată o altă cameră. E ok, zic eu. O iau de la capăt. Camera cea nouă o voi face la fel ca pe cea veche.

Tata s-a îmbolnăvit când a văzut numărul uriaş de gândaci care răsărea de unde nu te aşteptai în noua cameră. Am găsit insecte şi în marginea de la cuptorul cu microunde. Sub pat, sub saltea, în dulap, sub covor etc. Cu inima în dinţi a luat aspiratorul şi a facut locul cât de cât locuibil. Noul meu coleg de cameră însă părea oarecum amuzat de eforturile noastre de a face locul decent. N-am nimic cu el, l-am cunoscut de prea puţin timp ca să ştiu ce-i bate capul dar modul lui de viaţă era deplorabil. Ignoranţa şi mizeria în care stătea m-a cutremurat. Sper să nu prindă vreo boală din locul ăla sinistru. Chiar sper.

Dar atitudinea lui de "oricum de ăştia nu scapi" (gândacii) şi "mizerie se face oricum că eşti la cămin" m-a lăsat în dubii. Cu toate astea am dormit cât de cât relaxat. Dimineaţă când m-am trezit colegul plecase deja la muncă. Eu dau să mă ridic din pat, văd o arătare pe perete, o plesnesc şi dau să-mi iau ce-mi trebuie din dulap, să-mi fac igiena de dimineaţă. Prieteni...dulapul colcăia de gândaci. Primul instinct este de frică, nervi...na, te chinui o zi întreagă să faci curat ca să-i vezi întorşi peste noapte...Da, dar curăţasem doar patul meu, doar dulapul meu, doar partea mea de cameră. Iar dragul de coleg trăia într-o mizerie cruntă. Evident că din dulapul lui veniseră înapoi în al meu.

 Am zis să mă calmez. Am nevoie la baie. Dau să descui uşa cu cheia. Şoc! Nu se potriveşte. Administratora îmi dăduse cheia greşită cu o zi înainte iar eu (cap sec) n-am verifcat-o . Era ora 7 dimineaţa şi tanti venea în două ore. Două ore prins într-o camera ce acum arăta infiorător de mică, infestată cu gândaci. Criză, nervi, telefoane date la cei dragi ca să caut puţină alinare şi să mai treacă timpul. Până la urmă am zis să dau piept cu dracul şi să curăţ acolo unde tata nu-şi permisese, colegul fiind în cameră.

Am găsit sub patul şi salteaua lui două cuiburi. Sute! care se plimbau fericiţi pe-acolo în timp ce el dormea. De la puiuţi până la cele mai scârboase exemplare pe care le-am văzut vreodată. Sub covorul de lângă patul lui mai era un cuib cu arătări de toate formele şi mărimile. I-am aspirat pe toţi cei care mi-au ieşit în cameră şi apoi am dat cu soluţia cumpărată de mama de la veterinar (folosită de profesionişti cică).

Între timp ameţita de administrator venise la muncă. M-a descuiat din cameră şi a văzut şi ea că nu mergea cheia. Ca să vezi surpriză...M-a întrebat cu superioritate de ce-s hainele mele pe pat. I-am spus că dulapul e infestat cu gândaci. A tăcut şi a plecat în treaba ei.

 Am uitat să spun, deşi colegul trăia într-un jeg total, îşi încuiase dulapul ca vezi doamne să nu-i fur eu ceva. Aşa că n-am putut umbla să curăţ la el. Dar am scos tot ce aveam la mine, am scuturat hainele, le-am pus în pat şi le-am acoperit bine cu pilota şi am dezinfectat (din nou) dulapul. Am intoxicat camera cu soluţie pe unde am apucat şi am plecat la facultate.

După-amiază am vizitat vila pentru studenţi unde era cazat un prieten. Mi-au arătat locul. Încântător. Locaţia destul de accesibilă, condiţii de lux...în fine asta o să vă povestesc în alt articol. Vorbesc cu ai mei, mă îndeamnă să bat palma cu noua locaţie şi să plec cât mai repede din Titan. Bun. Ajung pe la cămin (încă nu se întunecase). Constat cu surprindere şi plăcere - niciun picior de insectă. Un pic înviorat mă schimb şi ies la o bere pe Lipscani. Ajung înapoi pe la 10.
 They're back! S-a lăsat întunericul, au ieşit din dulapul ferecat al colegului şi şi-au reluat traiul fericit în memoria rudelor pierdute dimineaţă. Am zis că renunţ. Când ai un coleg de cameră e o luptă pierdută daca nu lupţi în echipă ci doar de unul singur. Am început să-mi strâng lucrurile.

Ajuns târziu de la muncă, i-am spus colegului ce am găsit sub salteaua lui, sub pat, lângă pat...a ridicat indiferent din umeri : "De ăştia nu scapi..." şi şi-a văzut de treaba lui (care însemna să-şi butoneze telefonul sau să bea o cafea mizerabilă făcută alături de gândaci). L-am lăsat în pace. I-am spus că mă mut. A întrebat de ce. Am inventat ceva...mi-era teamă că dacă se află că am găsit în altă parte n-o să îmi mai recuperez banii de pe cazarea din Titan. Satisfacţia mea a fost mută.

Apoi a doua zi m-am mutat în ceea ce cred că este cea mai bună cazare din Bucureşti. Preţul este măricel dar corect până la ultimul leuţ ţinând cont de toate facilităţile şi condiţiile care îmi par uneori mai ceva ca ce mă aşteaptă acasă la Constanţa.
A doua zi am aşteptat două ore în Titan să-mi recuperez banii (minus zilele "locuite"). De ce două ore? Casieriţa plecase la bancă sau la piaţă...n-am înţeles exact. I-am luat şi n-am mai privit înapoi. Sper sincer să nu revin în Titan decât ca să vizitez parcul.

Da. Şi acest nou început de an universitar a fost la fel de dramatic precum cel trecut. Oare când mă voi învăţa minte?

The Beast, Part II

Ca şi anul trecut, rămân concis. Am ajuns în Bucureşti, momentan la căminul la care am stat tot anul trecut. Evident, problema este că întotdeauna există o nouă problemă. Aş avea multe de povestit dar timpul nu este deocamdată de partea mea. Revin cât de curând posibil.