Sonisphere 2010

...sau ce inseamna raiul pe Pamant.
Nu cred ca mai puteam tine in mine ceea ce aveam de zis aici. Experienta a fost mult prea magnifica, mult prea de neuitat ca sa mai prelungesc tacerea. In plus, examenele s-au dovedit a fi usurele . Dar despre ele alta-data. Now is fuckin' heavy-metal's time!

26 iunie, Bucuresti, Romexpo - orele 14:00 !
Ar fi o poveste simpatica sa va povestesc si cum am ajuns acolo, impreuna cu cei 3 prieteni pe care i-am convins sa vina la cea mai mare nebunie muzicala din istoria Romaniei. Am stiut exact cum sa ajung mai aproape de Romexpo doar pana in statia de metrou de la Aviatorilor. De-acolo mai era ceva de mers... Si am fost inteligenti, ne-am luat dupa tricourile negre, imposibil sa-i pierzi. Era pleata de rocker cata frunza, cata iarba prin tot Bucurestiul.

Din start trebuie sa zic ca organizarea mi s-a parut remarcabila. Nicio coada interminabila, niciun moment de letargie cu oameni blocati aiurea sau orice altceva. A fost asa cum ar trebui sa fie un festival rock cu trupe de calibrul asta. Prima chestie facuta in Romexpo...fuguta la luat jetoane si apoi la stand-ul cu tricouri. Mi-am pus noul tricou peste cel din 2008 si apoi ne-am indreptat tiptil catre Golden Circle, in fata scenei. Am zis din start ca trebuie sa stam cat mai in fata asa incat nu era vreme de pierdut.

Foarte misto atmosfera din arena, pe langa locatia care n-a fost rea deloc, se punea muzica buna si videoclipuri spectaculoase pe ecranele de langa scena.

N-am asteptat mult si pe la ora 15:00 si-au facut aparitia cei de la Vita de Vie. Nu i-am mai vazut pana acum live si trebuie sa spun ca am un numar considerabil de cantece cu ei in iPod dar chiar si-acum admit ca nu sunt cea mai fericita alegere pentru a deschide un concert Big 4. Din punct de vedere al show-ului n-au fost rai. Mie Despot mi se pare a fi un tip cult, stie muzica, canta muzica destul de buna. Omul s-a priceput sa vorbeasca pe scena incat sa nu casti intre piese. Daaaar...o mica problema. Nu are voce de ce au vrut ei sa cante in ziua aia. S-au axat pe piese mai agresive din discografia lor, piese care duceau uneori cu gandul la nu-metal. Intentia e evidenta, dar nu au convins atat de tare. Printre alte piese am recunoscut Iamma, Coltul Meu si desigur Basul! Au cantat si cateva piese de pe Fetish dar eu n-am apucat inca sa ascult ceva de pe el, asa ca n-am fost foarte familiarizat. La Basul tot publicul ajuns la Romexpo a prins viata si piesa a sunat chiar foarte, foarte misto.
Un gest curajos pentru VdV sa cante la un asemenea eveniment, bravo lor. Mai in gluma, mai in serios basul si tobele au sunat cel mai bine. Basistul Adrian Ciuplea a fost cel putin pentru mine vedeta de pe scena la recitalul lor.

Am mai asteptat oleaca si pe la 16:30 au urcat pe scena, surprinzator de repede pentru noi, Anthrax! Greu de explicat reactia mea cand l-am zarit pe Scott Ian (chitara ritmica)! I mean...it's fuckin' Scott Ian. Omul e o bomba de energie pe scena. Alaturi de el fenomenalii Joey Belladonna (voce), Frank Bello si ceva mai putin activii Charlie Benante (tobe) si Rob Caggiano (chitara solo) au facut un show genial care a durat ceva mai putin de o ora. Nu sunt foarte familiarizat cu discografia Anthrax dar am recunoscut, aplaudat, strigat si cantat cu cea mai mare placere pe piese precum Caught In A Mosh, Indians, I Am The Law, Be All End All sau Madhouse.
Momentul cel mai emotionat a fost constituit de un scurt cover al piesei Heaven & Hell in memoria lui Ronnie James Dio. Daca mai tineti minte, H&H trebuiau sa deschida pentru The Big 4 dar decesul lui Dio a schimbat planurile.
Belladonna a fost fantastic. Tipul are o voce de aur si contactul vizual pe care-l face cu publicul este uluitor. Mi-aduce aminte de Bruce Dickinson la capitolul asta. Sunetul a fost exceptional cu exceptia primelor minute unde Caggiano a avut mici probleme cu chitara. Nu, Anthrax nu au fost headlineri dar raportand la timpul petrecut pe scena si energia depusa...n-au fost cu nimic mai prejos fata de urmatorii trei.

Megadeth! Megadeth! Aguante Megadeth! Dave si ai lui au intrat cuminti pe scena si apoi Mustaine a dat drumul la unul dintre cele mai geniale riff-uri scrise vreodata la chitara... Holy Wars...The Punishment Due. Puteam spune ca nebunia incepuse oficial. Megadeth au fost scumpi la vorba dar galagiosi prin muzica lor alambicata si inteligent-aranjata. N-am avut timp sa respiram intre Holy Wars si Hangar 18, doua piese grele, grele urmate de Headcrusher de pe ultimul album - Endgame. A urmat o prima "balada" cu In My Darkest Hour, piesa compusa in memoria lui Cliff Burton, si alte momente de zbataiala cu Skin O' My Teeth.
Tot Romexpo-ul a cantat apoi la unison A Tout Le Monde. Au urmat Trust si Hook in Mouth - mai putin cunoscute/apreciate pentru ca apoi lucrurile sa o ia iarasi razna cu Sweating Bullets, geniala Symphony of Destruction, She-Wolf si la final inconfundabila Peace Sells.
Mustaine & co. si-au incheiat show-ul reluand Holy Wars de la break-ul de dinainte de solo. La sfarsit m-au lasat cu zambetul pe buze. Trupa a fost la inaltime, la fel si sunetul. Au exista probleme cu vocea lui Mustaine care dupa ce ca era data prea incet din microfon, mai canta si Dave pe langa el. Da, Mustaine nu este si nu a fost niciodata un solist prea grozav dar ramane un adevarat guitar hero. Fantastic a fost si partenerul sau de solo-uri - Chris Broderick care pe mine ma uimeste de fiecare data cu modul in care-si misca degetele pe chitara si cum face plin de dezinvoltura headbanging pe cele mai complicate riff-uri sau solo-uri. Misto revenirea in trupa a lui David Ellefson si prezenta lui Shawn Drover care s-a tinut bine pe scaunul sau. O experienta extrem de placuta...

S-au schimbat sculele pe scena si deodata au aparut foarte multe amp-uri. Foarte multe boxe si niste tobe foarte mari. Yep, o stiam cu totii - inclusiv un nene care a strigat lung Slaaaaaayeeeeeeeeer! Slayer au urcat pe scena la fel de simplu ca si Megadeth. Si au inceput explosiv cu World Painted Blood de pe albumul omonim. Ok, pentru a povesti ma departe m-am gandit indelung cum sa formulez. De la prima piesa pana la ultima, langa noi s-a format un mosh-pit. Nu stiu exact ce parere sa-mi exprim in legatura cu mosh-piturile in general. Oricum, pe moment m-a deranjat si nu m-am putut concentra prea tare pe trupa, pe muzica si pe ce se intampla acolo in general. Pentru ca trebuia sa ne pazim de zvapaiatii astia...
Inteleg fenomenul in sine, nu-l condamn, doar ca la un festival de o asemenea anvergura e poate un pic exagerat. Nicio chestie nu ma deranjeaza atata timp cat nu incalca confortul ala minim al celorlalti. Si l-au cam incalcat putin...Dar era vorba de Slayer.
Am auzit rand pe rand piese grele, traforaje cum le zic eu - Jihad (awesome) , War Ensemble, Hate Worldwide, Seasons in the abyss (poate cea mai balladish piesa Slayer), Angel of Death (freakin' awesome), Beauty through order, Disciple, Mandatory Suicide, Chemical Warfare, South of Heaven si...Raining Blood! La Raining Blood mosh-ul s-a transformat intr-un veritabil wall of death. Am crezut ca o sa pic pe jos si o sa fiu calcat in picioare dar nu s-a intamplat. Si da, Raining Blood este o piesa a naibii de diabolica, de heavy si de buna!
Vedeta trupei este fara indoiala tobosarul Dave Lombardo care canta ireal uneori si exactitatea sa este dezarmanta. Desi s-a operat la coloana si nu mai face nici headbanging si nici nu se prea misca - solistul si basistul Tom Araya este o prezenta extraordinar de impunatoare pe scena. Vocea sa ragusita, zambetul ala sinistru pe care l-a avut pe fata tot concertul - deosebit! Nu sunt fan al solo-urilor lor dar Kerry King si Jeff Hanneman sunt interesanti...duelurile lor solo nu sunt neaparat arta, nu sunt capodopere dar au ceva special, unic, induc un sentiment pieselor, spre exemplu Angel of Death...efectiv chitarile lor tipa ca si victimele despre care canta.
Slayer nu sunt deloc printre preferatii mei, muzica lor mi se pare repetitiva dupa un timp dar oamenii merita respect. Chiar daca ce fac ei nu s-a schimbat in astia 30 de ani de thrash...o fac bine!

A durat ceva pana la ora 21:00. Scena a primit brusc o platforma. Ecranul mare din spate acoperit pana acum de emblemele primelor 3 trupe acum devenea activ. Jocul de lumini devenea cu adevarat profesionist (cu 4 masinisti asezati sus pe baricade), sunetul extrem de puternic, microfoanele caracteristice unui anume solist...atmosfera tot mai magica.
Doamnelor si domnilor...va prezint METALLICA !!!!!!!!
Dupa inca cateva minute de asteptare de dupa ora 9, scena s-a intunecat, legendara secventa din The Good, The Bad and The Ugly apare pe ecranele uriase. Odata cu ea...The Ecstasy of Gold. Romexpo a prins glas brusc. Am cantat cu totii pe bucata lui Ennio Morricone ceea ce este probabil cea mai buna melodie de intrare aleasa vreodata pentru o trupa rock. Epic, legendar...cand auzi piesa asta, te cuprinde un sentiment ireal!

Reflectoarele se arata deasupra tobelor. Unicul si inegalabilul (de-aici intelegeti ce vreti) Lars Ulrich apare pe scena! Isi arunca paharul in aer, loveste de doua ori cinelele si am pornit...Creeping Death !!!!
Basul lui Robert Trujillo imi bubuie in piept, chitara lui Kirk Hammett ma unge pe suflet iar deasupra tuturor este un singur om...James Hetfield! Inainte de a continua cronica, permiteti-mi sa mentionez ca nu exista Dumnezeu, exista insa James Hetfield!
Ce voce, ce prezenta scenica, ce control al chitarii!
La prea-cunoscutul bridge, tot Romexpo-ul urla din toate puterile - Die! Die! Die! (Motherfucker).
Si avea sa fie doar inceputul.

Urmeaza sa fie vedeta Trujillo cu For Whom The Bell Tolls, acompaniat de pedala lui Lars. Publicul canta fiecare vers, solo-ul lui Hammett este fenomenal desi l-am ascultat de sute de ori pana acum, tot nu ma pot satura de cat de special este.

Hetfield face o pauza ca sa incalzeasca mai mult publicul. Gimme Fuel, Gimme Fire, Gimme Something I Desire! Uh! Flacari uriase se inalta, tipam din toate puterile. Geniala piesa, suna uimitor live! Urmeaza apoi o favorita de-a mea - old stuff cum zice James - de pe albumul Master of Puppets...Disposable Heroes. Tonul chitarii e mai heavy ca oricand, vocea lui James ragusita, puternica! Fill-urile la tobe ale lui Lars sunt exceptionale la piesa asta mai mereu. Nu se dezminte nici acum. Cand vine momentul urlam cu totii - Back To The Front !

Moment de pauza. O chitara acustica este asezata pe scena. Primul moment mai melancolic al show-ului...Fade to black! Ce-as putea sa comentez la o astfel de piesa? Mai nimic. Pur si simplu uimitor! Din nou pauza, se aude inca un intro-tape cu tot cu clipul de pe ecrane. O bataie de inima...apoi un riff extrem de old-school dar care stim (pentru ca vedem cosciugul) ca e de pe Death Magnetic. That Was Just Your Life - care este probabil piesa cea mai grea de cantat pentru Hetfield atat la chitara cat si la voce. Piesa lunga dar buna, exploziva! Urmeaza Cyanide si inca o colaborare fantastica trupa-public. Basul lui Trujillo, toba lui Lars si zeci de mii de palme, toate intr-un singur ritm...pur si simplu perfect! Imediat dupa - Sad But True de care eu ma plangeam ca este cantata mereu live desi devine plictisitoare dupa un timp. Sa va zic un secret. Live este magnifica si nu deranjeaza absolut deloc!

A urmat a doua balada - Welcome Home (Sanitarium) piesa care n-am inteles de ce n-au mai schimbat-o in turneul asta cu The Day That Never Comes sau The Unforgiven fie 1 sau 3. Nu mi se pare ca suna prea grozav live zilele astea si parca as fi preferat altceva pentru ca pe-asta chiar am ascultat-o si in 2008. Asta nu inseamna ca nu am cantat/urlat fiecare vers.
A doua piesa care neaparat vroiam sa o aud (laolalta cu Disposable Heroes) era All Nightmare Long, preferata mea de pe Death Magnetic. Si am primit-o! Geniala piesa, genial refren, genial solo de chitara. Kirk face ce vrea el din chitara pe cantecul asta. Pedala lui wah suna fenomenal. Hell Yeah! Cause we hunt you down without mercy, hunt you down all nightmare long! Luck! Runs! Out!
Au urmat un sir lung de elemente pirotehnice, mitraliere si bombe. One - desigur! Piesa mea preferata din toate timpurile cantata de trupa mea preferata. Nimic altceva de spus mai ales ca urmeaza...

Masteeeeeeeeeeeer ! Master of Puppets! James se gafeaza la un moment dat si zice It's up to you Budapest (sau Budcharest, o amestecatura de fapt) dar merita iertat pentru ca zisese corect de cateva ori inainte si apoi a inceput sa rosteasca tare si raspicat cu toata gura numele orasului potrivit. Plus ca mentionez (de parca n-ati fi stiut deja) ca omul asta e cel mai mare frontman din toate timpurile.
O alta surpriza a serii...Fight Fire With Fire - heavy, old school, thrash, versuri efectiv ragnite, solo fenomenal, moment bestial la tobe (Lars nu e Lombardo dar are prezenta!) si flacari! Multe flacari!
Inca un moment magic. Kirk "The Ripper" Hammett face un solo melodios la chitara ca apoi sa dea drumul acordurilor pentru Nothing Else Matters. Da, toata lumea a cantat din toate puterile. S-a simtit, s-a auzit...

James se joaca cu publicul. Ne arata pana sa de la chitara pe care scris Big 4 cu stemele celor 4 formatii geniale pe care le-am vazut. Si urmeaza Enter Sandman! Hey-uri, palme la unison cu tobele, artificii. Sandman suna incredibil desi am ascultat-o de o infinitate de ori. Sigur, e deja un hit, am cantat-o si eu de zeci de ori la chitara, am mai auzit-o in enspe mii de inregistrari dar riff-ul ala! Oh doamne! Cum sa-i rezisti live cand cei 4 cavaleri ai Apocalipsei stau in fata ta facand un super-spectacol? Show-ul se apropie de final, urmeaza encore-ul.

Lars, Kirk si Rob ne tachineaza cu faimosul pasaj din Frayed Ends of Sanity. Urmeaza un moment interesant. Publicul canta si nu se opreste din fredonat desi James tot vroia sa ne zica ceva frumos in microfon. La un moment dat omul rade si spune sa o lasam balta. Ceva-mi spune ca el e singurul care nu vrea sa cante piesa asta live. Si e pacat, ca e un monstru de piesa.
Urmeaza un cover de la Queen. Stone Cold Motherfuckin' Crazy. Excelent! Si apoi ascultam prima piesa scrisa vreodata de Metallica! Hit the Lights! Este poate si prima piesa thrash compusa vreodata...La melodia asta Hetfield intotdeauna incearca sa aduca aminte de vocea ascutita si foarte feminina pe care o avea la inceputul carierei si e imposibil sa nu admiri cat de zgomotos e Kirk.
Si vine randul ultimei piese - n-avem cum sa nu stim ce urmeaza. Trei cuvinte simple - Seek And Destroy!
Ce conteaza ca nu mai aveam voce dupa ce am urlat cat de tare am putut refrenul ala simplu si al naibii de genial? Metallica isi incheie spectacolul incredibil cu un nou rand de artificii.

James spune ca We Kick Ass - corect! E foarte adevarat. Chiar am fost excelenti ca public. Mai putin aia la VIP care n-au schitat niciun gest de zici ca mersesera la Madonna sau Directia 5. Kirk si Lars isi folosesc clasicele clisee pe care le zic de ani si ani de zile dar nu ne deranjeaza. Trupa a fost excelenta iar noi ne-am simtit ireal de bine. Rob ne pune sa tipam odata cu el, si treaba merge bine. Apoi se arunca pene, mansete si bete de tobe. Am prins o pana de la Trujillo, o pana pe care scrie Metallica Sux! Un sfarsit perfect pentru o zi fenomenala.

Putin trecut de miezul noptii, ajuns in sfarsit acasa in apartamentul lu' unchi-miu din Bucuresti...m-am gandit ca tocmai am asistat la un moment istoric. The Big 4 ! Cui ii pasa de rahatul mancat de altii ca X, Y sau Z au fost naspa, ca Slayer au fost cei mai TRU si ca "metalica e naspa frate". Cine mai asculta vitejii de pe forumuri care ei erau in tramvai cand canta Metallica pentru ca Slayer fusesera headlinerii pentru ei? Nimic nu mai conteaza. Toate trupele au fost senzationale, si-au facut treaba fara probleme si nu pot decat sa zic multumesc oricui a facut posibila minunantia asta de concert.

Restul e CanCan!