Dishonored

Întotdeauna am simţit acut lipsa unui joc stealth care să fie redat dintr-o perspectivă first-person. Genul ăsta de joc reprezintă an de an o porţie delicioasă şi exagerat de scurtă din orice joc Call of Duty de la primul Modern Warfare încoace. Seria CoD nu a vrut niciodată să devină prea complicat sau hardcore pentru amatorii de shootere spectaculoase care necesită eforturi minime aşa că la fiecare titlu am avut fix o misiune de genul ăsta, uneori nici atât. E păcat pentru că mie mi s-au părut a fi cele mai bune momente din acele jocuri. Nu o să uit niciodată scena memorabilă de la Cernobîl când jucătorul dimpreună cu un partener trebuiau să stea pitiţi prin iarba înaltă în timp ce fix în direcţia lor se găsea ditamai armata rusească. Memorabil, vă spun.

Din fericire, anul 2012 a adus Dishonored. Cred cu tărie că din amalgamul de jocuri stealth jucate de mine, Dishonored intră (cel puţin la acel capitol) în top trei, alături de cele două jocuri Batman (Arkham Asylum şi Arkham City) şi seriile Splinter Cell (îndeosebi Chaos Theory). Alţi aşa-zişi pretendenţi ai unui sistem de stealth precum Assassin's Creed, Skyrim, Amazing Spider-Man sau Hitman ar trebui să ia lecţii.
Nu spun că aceste jocuri ar fi neapărat proaste dar fac o treabă slabă la capitolul "joc din umbre" devenind de multe ori lamentabile.

Dishonored nu este nici pe departe un joc strict de stealth dar în umila mea opinie, abordarea aceasta pune jocul în cea mai bună lumină. Jocul se bucură totuşi (pe bună dreptate) de faptul că se poate adresa oricui - şi celor ca mine care vroiau un FPS stealth cât şi celor care mai degrabă preferă o acţiune mai directă precum seria BioShock. Dishonored le face bine pe toate dar din punctul meu de vedere străluceşte când este jucat cu o atitudine cât mai secretoasă şi orientată spre o incursiune cât mai discretă.

Acţiunea se petrece în oraşul fictiv Dunwall într-un univers fascinant ilustrat care combină o atmosferă de epocă victoriană cu elemente science-fiction şi supranaturale. Combinaţia se numeşte steampunk şi este genială. O aromă de Jules Verne, HG Wells şi HP Lovecraft înconjoară în permanenţă jocul. Eroul titlului este Corvo, ultimul bodyguard al împărătesei. Corvo este tipul de erou tăcut, nebeneficiind de o voce tocmai pentru a permite jucătorilor să se identifice mai bine cu personajul. Pentru ca tabloul să fie complet, Dishonored are trei finaluri posibile, în funcţie de cum va aborda fiecare jucător situaţiile ce i se vor ivi.

Corvo se întoarce dintr-o călătorie din care a încercat să caute ajutor pentru Dunwall. Oraşul este cuprins de o epidemie de ciumă extrem de severă care face tot mai multe victime. La întoarcerea sa, face o vizită împărătesei pentru a-i povesti la ce concluzie a ajuns. Nu trece mult timp şi împărăteasa este asasinată sub ochii neputincioşi ai lui Corvo de nişte indivizi cu puteri supranaturale. Corvo este suspectat din start şi încarcerat în timp ce oraşul cade sub un haos supus unei rigori demne de 1984 (romanul).

De-aici nu are rost să vă mai stric povestea. Corvo va trebui să evadeze şi să se lupte pentru a-şi spăla numele şi pentru a o salva pe Emily, fiica împărătesei. Misiunile sale se vor învârti în jurul asasinării unor oameni cheie ce trebuiesc eliminaţi pentru restaurearea ordinii in Dunwall.

Pe parcursul aventurilor sale, Corvo va învăţa tot felul de trucuri supranaturale foarte folositoare, de la teleportări la scurte îngheţări de timp şi chiar invocări de şobolani mâncători de oameni. Se va folosi de asemenea de tot felul de gadgeturi ingenioase tocmai în ideea de a-şi croi drum printre sutele de inamici. Abordarea, precum v-am mai spus, poate fi ori extrem de discretă sau extrem de violentă. Asta va fi influenţa la final chiar finalul jocului.
Povestea este fascinantă. Ajutată enorm de mecanica jocului, acţiunea ne poartă prin o grămadă de stări, peisaje şi sentimente. Personajele nu sunt neapărat excepţionale dar sunt foarte bine portretizate de o grămadă de actori cunoscuţi şi au foarte multă credibilitate. Chiar dacă poate necesită puţin antrenament, gameplay-ul ajunge la final să se simtă foarte cursiv şi intuitiv. Dacă abordarea stealth nu este adoptată, Dishonored seamănă destul de mult cu BioShock.

Pentru doritorii de stealth, jocul va fi totuşi un deliciu oferind posibilitatea ca pe parcursul întregii aventuri să nu fie nimeni omorât direct de mâinile lui Corvo. Alternative sunt o grămadă. Level design-ul este şi el foarte drăguţ, reuşind tot timpul să vină în ajutorul...discreţilor.

Grafica nu încearcă în niciun moment să fie realistă (aşa cum ar face-o un shooter clasic) dar emană foarte multă personalitate ce se îmbină cu povestea, personajele şi întregul concept steampunk gândit pentru acest joc. Sunetul joacă o altă parte foarte importantă şi o face bine, cu o muzică plăcută care contribuie din plin la atmosfera şi-aşa originală. Printre actorii cunoscuţi care-şi împrumută vocile îi găsim pe Susan Sarandon, Lena Headey (Cersei Lannister din Game of Thrones), Carrie Fisher (Leia din Star Wars), John Slattery şi Chloe Grace Moretz (o puştoaică în ascensiune).
Dacă ar fi un lucru la care totuşi Dishonored suferă, acela este ritmul. Începe relativ încet dar pe parcurs ne bombardează cu o grămadă de elemente străine ce produc un pic de confuzie. Pe măsură ce povestea inaintează, lucrurile se clarifică şi ele. Din păcate din acel moment nu mai durează mult până când se termină tot jocul. Misiunile au acelaşi defect (dacă-i putem spune aşa). De fiecare dată când jocul străluceşte prin ritm, poveste şi mecanică, momentul e aproape să se termine. Fie e gata misiunea, fie e gata întreaga acţiune.

Jocul se termină destul de repede din nefericire şi e mare păcat pentru că reprezintă o aventură fascinantă, plină de suspans şi originalitate.

Dishonored a fost creat de Arkane Studios şi publicat de Bethesda, semn că ceva din experienţa gigantului care a creat seria Elder Scrolls s-a lipit şi de Arkane.

În închiere...îl recomand. Este o surpriză extrem de plăcută şi o gură de aer proaspăt de la duzinele de jocuri care se învârt în jurul aceloraşi teme plictisitoare şi reciclate.

9/10 !

Dead Space 2

Sar peste orice introducere având în vedere că am făcut o recenzie la primul Dead Space în care am acoperit cam tot ce aş fi avut de spus şi doar mai adaug acum că seria asta este una dintre cele mai bune, atât pentru genul 3rd person shooter cât şi pentru (şi mai ales pentru...) genul horror/thriller.

Dead Space 2 nu cade în greşelile tipice unui sequel. Este la fel de intens, poate chiar şi mai şi, oferă o poveste un pic mai captivantă şi micile îmbunătăţiri nu fac decât bine produsului final.
DS2 arată mai finisat, mai retuşat, mai user-friendly. Deşi primul joc nu avea nicio problemă la capitolul ăsta, grafica arată acum şi mai bine, păstrând acelaşi stil potrivit care mi-a ridicat părul din cap de groază de atâtea ori.

Isaac Clarke a primit acum o voce şi o identitate ceva mai clară decât enigmaticul tăcut din prima parte. Acum jucătorul se poate apropia mai mult de erou, de povestea lui şi de ceea ce simte

Gameplay-ul a rămas în mare acelaşi, nimic radical nou. S-a umblat puţin la capitolul viteză în ceea ce priveşte unele acţiuni (pentru a fi făcute mai uşor) fără a influenţa negativ ritmul apăsător care a făcut din seria asta un aşa succes. Rifle-ul rămâne cea mai ideală armă în joc, deşi noile adiţii sunt interesante şi oferă nişte morţi mai spectaculoase pentru inamicii lui Isaac. Care sunt, desigur, tot necromorphii. De ce ai schimba ceva ce a mers atât de bine până acum? Unii au rămas la fel. Alţii...noi forme mutante te fac să te îngrozeşti şi mai mult. Mai ales copiii...am privit cu îndoială copiii mici o vreme după jocul ăsta.

Combinaţia fatală - elementul surpriză-sunetul-grafica elegantă şi iluminarea fac din Dead Space 2 mai mult decât un joc. Este o experienţă plină de adrenalină care poate fi traită doar în faţa monitorului.
Un moment pe cât de memorabil pe-atât de înfiorător a fost când povestea ne trimite pentru scurt timp înapoi pe Ishimura, staţia unde s-a desfăşurat acţiunea în primul titlu. Şi mai mişto a fost că pentru prima parte a misiunii nu s-a întâmplat...eh...lasă că vedeţi voi.
În rest, acţiunea este mai hardcore ca niciodată. Fanii unui shooter bun care mai au şi nervii tari vor fi mulţumiţi. Eu am fost.

Pot să mă şi plâng puţin? Au băgat câteva quick-time events-uri care sunt un pic cam iritante. Sunt unele jocuri unde qts-urile merg şi altele în care nu. Ăsta este unul în care lucrurile nu stau aşa de bine. E drept, momentele în care apar sunt epice şi dacă reuşeşti să le faci, vei avea parte de o scenă demnă de filmele SF de la Hollywood, dar chiar şi-aşa...parcă mai bine un cinematic bun decât un quick-time event repetat a mia oară pentru că nu reuşeşti să apeşi cum trebuie un amărât de buton.
Asta şi ultimul nivel care mi s-a părut un pic prea exagerat de greu - ar fi singurele lucruri pe care le-aş putea reproşa unui joc de altfel foarte reuşit.

Mai bun ca Dead Space 1? Eu zic că da. Dacă ţinem cont că tot ce a fost bun la DS1 a fost păstrat, îmbunătăţit şi adus în cantităţi proaspete şi satisfăcătoare...
Una, două mici elemente noi un pic îndoielnice? Mda, dar nimic care să strice experienţa totală.

Dead Space 3 este plănuit pentru primăvara lui 2013. Dacă supravieţuim până atunci, îl aştept cu mare drag. Oficial, d-l Clarke face parte din seria mea preferată de jocuri.

9.50 / 10

Dead Space

Ce credeaţi, că am terminat cu jucatul? :)

Eu în general sunt fan al genului thriller/horror dacă este vorba de un produs reuşit. Din păcate, doar o mână de filme din categoria asta reuşesc într-adevăr să-mi producă fiori. Mă lasă rece mizeriile Holywoodiene care apar în ultimii ani (dacă mai îmi spune cineva că Saw este altceva decât o penibilitate de serie, explodez) şi uneori sunt sceptic şi cu privire la adevărate clasice. Spre exemplu, The Shining a lui Stanley Kubrick mie mi se pare un film slab.

De ce? Pentru că am citit cartea. De fapt, este romanul Stephen King pe care-l ador cel mai mult. Şi tocmai pentru că filmul şi-a permis o grămadă de libertăţi, de-asta nu-mi place. Cărţile într-adevăr sunt mai de efect. King, Lovecraft, Poe. Am citit. Mi-a plăcut.

Mai avem un mediu numai bun pentru sperieturi - jocurile. Şi fără îndoială că la capitolul reclamă, critici pozitive şi experienţă fulminată...intră seria Dead Space. Dead Space este foarte popular şi la noi la muncă pentru că...ştiţi voi...Electronic Arts?! Duh!

Aşa că l-am luat şi eu, cu inima deschisă. Dead Space ne situează într-un univers ceva mai îndepărtat, unde omul deja a cucerit frontiera spaţiului. O echipă de ingineri în frunte cu eroul Isaac Clarke sunt trimişi pe nava USG Ishimura să investigheze de ce s-a pierdut contactul radio. Ce vor găsi acolo? Mai pe scurt...un coşmar. Premisa este simplă şi nu neapărat povestea face din Dead Space un joc grozav, ci atmosfera şi meticulozitatea cu care este realizat.
Dead Space mi-aduce aminte de jocurile vechi făcute de studiourile mici. Arată ca un produs făcut cu extrem de multă pasiune, atenţie şi sentiment.

Şi este hardcore. M-am speriat în nenumărate rânduri. Inamicii din joc, numiţi necromorphi, sunt scriptaţi în cel mai mic detaliu pentru a creea o experienţă horror veritabilă. Sunet, grafică, atmosferă apăsătoare, gameplay...toate contribuie în mod direct la ascuţirea simţurilor jucătorului. După fiecare sesiune de jucat mă ridicam de pe scaun uşor transpirat, uşurat şi în acelaşi timp încântat. Dead Space este un joc nemaipomenit de bun!

Povestea, cum v-am spus este destul de banală, cu câteva întorsături interesante dar nimic care să devieze de la un plot clasic de film horror SF. Dacă aţi văzut Alien, le-aţi văzut pe toate, nu?

Dar asta nu ia cu nimic din calitatea jocului. Gameplay-ul se manifestă ca un third person shooter, cu camera situată peste umărul drept al personajului (asemănător cu Mass Effect). Nu există sistem de cover, mai ales că luptele vor fi orice numai convenţionale nu. Avem şi o verietate mulţumitoare de arme. Eu nu m-am simţit împăcat însă fără arma militară automată. Drept să spun, de fiecare dată mi se părea sinucidere să încerc cu altceva. Jocul nu te face să uiţi că personajul tău nu e un soldat antrenat ci un simplu inginer. Practic, majoritatea armelor sunt de fapt scule inginereşti modificate pentru distrugerea...chestiilor ălora.

Pe lângă asta mai există nişte abilităţi telekinetice care-l vor ajuta pe erou în o grămadă de situaţii Isaac este făcut să aibă un pas relativ lent, greoi care contribuie din plin la atmosfera apăsătoare din joc. Sigur, poţi grăbi pasul, dar nu-ţi garantează nimeni că nu vei sfârşi sfârtecat în bucăţi pentru că n-ai fost atent la ce se întâmplă în jurul tău.

Şi ar fi păcat să joci Dead Space la un ritm mai alert. Pentru că în permanenţă se joacă el cu tine, cu nervii tăi. Nu ştii ce o să apară şi de unde. În momentul în care ai impresia că te-ai prins de cum stau lucrurile şi că nimic nu te mai poate lua prin surprindere...bam! surpriză.
Astfel că deşi scurt şi pe alocuri repetitiv, Dead Space nu devine obositor, găsind permanent noi metode de a te băga în sperieţi. Isaac nu are voce în această primă parte a seriei, lucru care te face să te gândeşti mereu ce trece oare prin minte acestui om aflat singur pe o navă spaţială bântuită de cei mai scârboşi monştrii de la Alien încoace.

Grafica este excelentă pentru anul 2008 când a fost lansată această bijuterie iar sistemul de dezmembrare a necromorphilor este ingenios, scârbos...reuşit!
La partea audio poate că jocul excelează cel mai mult. Încercaţi-l noaptea. Cu căşti. Vorbim după :)

Un alt lucru care mi-a plăcut foarte mult este stilul clasic, aproape oldie în care este abordat jocul. Avem nişte nivele clasice, cu delimitări ale diferitelor zone explorate de Isaac precum şi nişte boss fights old school cum n-am mai văzut demult. Nu vreau să dau spoiler prea mare pentru ultimul capitol dar...e mare!

Concluzia? Acum mă joc Dead Space 2. Şi asta ar trebui să fie de ajuns.

Nota 9.50 / 10 . Clar un joc de păstrat în topul celor mai bune.

The Walking Dead

Dacă nu v-aţi uitat la serialul The Walking Dead, închideţi browser-ul şi daţi fuguţa de-l vedeţi. Nu contează că nu sunteţi fani zombie sau că vi se pare că e o ieftineală. Ascultaţi-mă pe mine şi uitaţi-vă la cele două sezoane. Este un serial memorabil care pune cu foarte multă măiestrie accentul pe personaje şi cumva le modelează după universul apocaliptic în care are loc acţiunea.

Dacă ştiţi serialul, atunci zăboviţi oleacă să vă povestesc cum stă treaba cu jocul. Robert Kirkman, creatorul benzilor desenate (care au inspirat şi show-ul tv) s-a implicat în creearea unei poveşti separate pentru un joc plasat în universul său. Precum a procedat şi George R.R. Martin, Kirkman a realizat că un joc care reia strict o poveste deja spusă - nu are nicio şansă de reuşită. Astfel că a venit cu un nou plot, cu alte personaje ş.a.m.d.

Cronologic, jocul se petrece înaintea peripeţiilor lui Rick & Co.

TellTale Games, faimoşi pentru jocurile lor point&click de aventură, sunt totuşi o companie de nişă care însă au dat lovitura cu jocul ăsta, scoţând recenzii peste recenzii, toate pozitive. Cu un gameplay mai mult decât decent, o poveste magistrală şi un voice-acting de cinci stele, The Walking Dead este unul dintre cele mai bune jocuri încercate de mine vreodată. Singurul dezavantaj? Vine făcut în episoade, aproximativ unul pe lună. Până acum avem două, dar parcă prea scurte...mai ales că jocul dă o dependenţă a naibii de intensă.

Jocul urmăreşte povestea lui Lee Everett, un personaj mult mai interesant decât Rick Grimes dacă mă întrebaţi pe mine. Lee o va cunoaşte pe Clementine, o fetiţă adorabilă. Împreună vor încerca să supravieţuiască coşmarului apocaliptic în care morţii se întorc la viaţă.
Mai multe despre acţiune n-are rost să vă povestesc pentru că reprezintă 90% din joc.

Gameplay-ul este destul de simplu dar extrem de bine gândit. În plus, este atât de intuitiv încât îl poate juca oricine, chiar şi cei care nu butonează de regulă computerul cu intenţii ludice. Sistemul de conversaţii este extrem de mişto pentru că seamănă cu cel din Dragon Age sau Mass Effect şi merge de minune. Într-o oarecare măsură, fiecare alegere a jucătorului va conta mai departe în joc. Deci v-aţi prins de ce-mi place. Pentru că-mi permite să modelez povestea după preferinţele mele - orice joc care chiar face asta merită jucat. Skyrim, stai jos! Poate că eşti epic dar nu modelezi nimic după preferinţele mele.
Momentele tensionate când trebuie să iei decizii rapide sunt cele mai interesante şi palpitante - acţionând ca cireaşa de pe tort.

Grafica este superbă chiar dacă nu intenţionează vreodată să fie Crysis. Motorul grafic este inspirat din grafica benzilor desenate şi se potriveşte perfect în tot contextul de horror şi gore. O atenţie deosebită este acordată micilor detalii.
La capitolul sunet avem o coloană sonoră pe măsură şi un voice-acting fenomenal (cum am menţionat) mai sus.

Deşi n-au apărut decât două episoade din cinci, vă promit că jocul ăsta merită fiecare minut de atenţie din partea voastră.

9.50 / 10 !

Max Payne 3

Primele mele amintiri legate de seria Max Payne se intersectează cu primul meu calculator. Nu-mi aduc aminte prea multe, dar ştiu sigur că nu-mi mergea. Treaba s-a schimbat când mi-am luat noul pc, reuşind să joc primele două titluri din serie şi să fiu foarte încântat de gameplay-ul inovator, povestea interesantă şi atmosfera noir de mare, mare efect.
Am văzut şi filmul. Mi-a pus veşnic capac în ceea ce-l priveşte pe Mark Wahlberg pe care nu-l mai suport de-atunci în absolut niciun film. În plus, pelicula şi-a bătut mai mult joc de povestea complexă prezentă în joc, prezentând un scenariu spălăcit în purul stil penibil Hollywood.

Acum, la mulţi ani după, aceeaşi senzaţie neplăcută o am şi în legătură cu Max Payne 3. Ca şi cum s-a făcut un film prost de acţiune, plin de efecte speciale, scenariu generic demn de filmele cu Bruce Willis şi niciun pic de suflet.
Jocul de faţă ni-l înfăţişează pe Max aflat în continuare în depresie (fix ca în primele două jocuri), înnecându-şi amarul în băutură şi lucrând ca bodyguard pentru o familie de brazilieni bogaţi şi fiţoşi din Sao Paulo. Ocazional vom fi trimişi cu câţiva ani în urmă în New York, jocul făcând un tribut stilului şi peisajului de film-noir găsit în primele două jocuri.
Povestea este prea banală ca să povestesc ceva incitant din ea. Cert este că Max a reuşit să mă bage şi pe mine în depresie cu tristeţile lui. Astfel că după ce am terminat jocul am simţit acuta nevoie de a juca ceva vesel precum...Mario.

Ce mă mai nemulţumeşte la jocul ăsta în afară de povestea dezamăgitoare? Modul în care este construit. Max Payne a însemnat un download de 30 (!!!!!) de Gb. Şi din ce am văzut, asta înseamnă maxim 7-8 gb de joc efectiv. În rest...cinematic-uri. Multe, multe, multe. Multe şi pline de bling-bling-uri. Gameplay-ul merge în general bine şi rămâne fidel originalului. Avem în continuare bullet-time-ul care l-a făcut pe Max Payne faimos, avem momentele sângeroase şi acum chiar un sistem bunicel de cover împrumutat de la LA Noire.
Deşi la început este satisfăcător, datorită ritmului (un pic de împuşcături, cinematic, alt pic, alt cinematic) impus, a ţintei absurd de mici şi a calităţii inamicilor de a încasa un număr incredibil de gloanţe - toate astea fac din Max Payne 3 un joc foarte, foarte obositor. Efectiv n-am reuşit să joc mai mult de 2 ore pe zi. Era plictisitor şi epuizant.

Merge totuşi ceva bine la jocul ăsta? Păi grafica...să vedeţi grafica...foarte mişto! Nu e la nivelul uber-realist marca Battlefield dar arată foarte bine. Iar pe lângă o grafică cât se poate de frumoasă, avem şi o optimizare absolut perfectă. Aţi auzit bine. O optimizare perfectă la un joc lansat de Rockstar. Se întâmplă rar...de fapt nu s-a mai întâmplat niciodată dacă mă întrebaţi pe mine (se-aude acolo, LA Noire şi GTA?). Dar da, n-am avut nicio problemă, jocul a rulat superb cu detaliile pe medium. Un mare, mare plus!

Voice-acting-ul este cât se poate de credibil, foarte bine realizat. Şi cum 90% din acţiune are loc în Sao Paulo, am auzit foarte, foarte multă portugheză braziliană. Foarte drăguţ din partea lor. Efectele audio iarăşi nu dezamăgesc.

M-a dezamăgit nerealismul său. Scenariul demn de filmele de marţi seara de pe ProTv. Chiar dacă s-au concentrat mult şi bine pe aspectul vizual, îi trebuia mai mult sentiment la partea artistică. Finalul a fost destul de deschis, lăsând lejer loc pentru Max Payne 4. Şi nu m-ar mira să-l aducă iarăşi înapoi pe bătrânel pentru încă puţin bang-bang.

Alte lucruri nu mai sunt de zis. Mă bucur că l-am încercat dar nu aş reveni asupra lui vreodată.

7 / 10

Game of Thrones (rpg)

Fiindcă sezonul 2 din ceea ce a devenit serialul meu preferat (acum că House s-a încheiat definitiv) se apropie de final şi pentru că am citit deja toate cărţile lui George R.R. Martin din seria Cântec de Gheaţă şi Foc, cred că e evident că următoarea mişcare era...un joc!

Nu ştiu exact de ce a bătut GRRM palma cu aceşti Cyanide Studios pentru o serie de jocuri inspirate din seria sa de cărţi. Dosarul de alte creaţii nu prea-i recomandă. Sunt un studio european la început de drum şi mai au foarte mult de muncă până la a ajunge la nivelul altor companii din Europa care chiar au reuşit pe piaţa jocurilor video. Toamna trecută a ieşit un real-time strategy numit A Game of Thrones şi a trecut cât se poat de generic peste piaţa suprasaturată de jocuri-vedetă în acea perioadă. Pe majoritatea le-am prezentat şi eu în recenziile trecute. RTS-ul a trecut şi pe lângă mine fără să mă impresioneze în vreun fel. Nu ştiu dacă am pierdut mai mult de două ore în faţa lui. Chiar şi-aşa, jocul nu a convins pe nimeni, nici măcar pe gamerii ceva mai răbdători ca mine.

Când am auzit că va ieşi un RPG, nu am putut să nu fiu încântat. Pe lângă faptul că rpg-urile reprezintă (probabil) genul meu preferat, este de asemenea şi singurul tip de joc în care universul Song of Ice and Fire chiar ar putea străluci. La scurt timp după apariţia mult-lăudatului The Elder Scrolls V - Skyrim, chiar mi-am imaginat un mod masiv care să dea naştere Westeros-ului şi nu numai. Şi încă trăiesc cu speranţa că undeva cândva, nişte modderi pasionaţi de Skyrim şi Game of Thrones vor face ceva foarte frumos. Comunitatea Elder Scrolls nu a dezamăgit niciodată, asta e clar.

Dar să revenim la jocul nostru. Pentru că Cyanide nu sunt tocmai BioWare sau Bethesda, vă daţi seama că jocul ăsta are multe, multe probleme. Este departe de a fi un joc bun pe toate planurile. Din fericire pentru el, există însă nişte aspecte care merg minunat şi care reuşesc să te ţină lipit de monitor pentru ceva timp. Din păcate pentru Cyanide, review-urile au fost în general proaste. Doar Gamespot au fost mai indulgenţi.

Voi începe cu punctul forte - povestea. Scenariul jocului este scris chiar de George R.R. Martin şi se dezvoltă înainte de începerea primului volum din serie, mergând apoi în paralel cu acesta. Jocul ne pune în pielea a două personaje inedite şi versatile. Pe de-o parte vom juca cu Mors, un veteran al Rebeliunii lui Robert Baratheon, acum cantonat la Zid în Rondul de Noapte. Mai la sud trecem în spatele lui Alester Sarwick, un nobil supus casei Lannister care a părăsit Westeros după încoronarea lui Robert, devenind Preot Roşu şi devotându-se Zeului Roşu care ne intrigă şi pe noi în sezonul 2 din serial. Intriga se învârte în jurul unor manevre făcute de Jon Arryn şi toate strădaniile lui Cersei Lannister de-ai pune capăt. Desigur că dacă n-aţi văzut serialul sau n-aţi citit cărţile, atunci toate astea nu vă vor spune nimic.

Fără să mai divulg altceva, vă spun că povestea jocului este excelent scrisă şi răsturnările de situaţie sunt tipice unui roman marca George Martin. Se simte, se vede, e de la tatăl lor.

Să trecem la gameplay. Cyanide au încercat să imite concomitent câteva jocuri, încercând să ne păcălească şi să ne facă să credem că au reuşit cumva să inoveze genul. Avem camera ce ne dă perspectivă asupra jocului peste umărul stâng al personajelor, exact ca în Mass Effect. Roata de conversaţii este de asemenea luată frumuşel din seria celor de la Bioware. Când ajungem la partea de luptă, brusc jocul vrea să fie Dragon Age sau Knights of the Old Republic. Din nou...Bioware. Avem posibilitatea de a încetini jocul până la un slow-motion (în timp ce în jocurile BW opream timpul cu totul) şi de a da ordine personajelor şi a coordona cât mai bine bătăliile. Foarte, foarte asemănătoare. Din păcate nu funcţionează la fel de bine.

Animaţiile de luptă sunt ţepene şi mult prea iuţi încât nu ai ocazia să stai să le admiri atunci când le faci. În plus, faptul că jocul te obligă ca la fiecare abilitate selectată să încetineşti timpul, asta fură mult din momento-ul acţiunii şi mai ales că unele lupte nu sunt aşa tensionate...începe să apară inevitabil plictiseala.
Partea de customizare a personajelor este făcută destul de drăguţ, asemănător cu Dragon Age, dar au băgat şi nişte idei foarte frumoase legate de un soi de calităţi care aduc de la sine şi nişte slăbiciuni. Putem să selectăm ce fel de luptător să fie cei doi eroi. Mors poate avea vreo 3 clase diferite, clasice genului RPG. Alester poate fi Water Dancer, lucru destul de cool pe hârtie dar care nu arată prea spectaculos în joc.
Sistemul de looting este destul de redus şi de generic dar sunt nişte momente drăguţe în care putem descoperii o armă surpriză sau o armură.

Grafica...of, of, of. Grafica este foarte slabă pentru 2012. S-ar putea să fie prea slabă chiar şi pentru 2006. Nu ştiu de ce am impresia că Oblivion arată mai bine. Deşi jocul a început să fie produs cu mult înainte de a exista măcar serialul, au oprit probabil producţia, şi când s-au reapucat au făcut la repezeală modelele unor personaje după actorii din serial. Din păcate sunt făcuţi destul de slab. Din ce am apucat să văd până acum, modelele lui Mormont, Cersei şi Varys aduc cu originalele din serial dar în modul ăla bizar de la Fifa 2007 - seamănă dar tot arată ciudat.
Cei doi protagonişti sunt făcuţi cu mai mult simţ de răspundere şi arată mai bine decât 90% din restul jocului. Mors are şi un câine companion (un fel de omonim pentru un lup străvechi dar...mai naşpa) care are modelul copiat (prost) din Dragon Age. Arată ca o javră neîngrijită şi bătută de soartă care e posibil să fi fost la un moment dat prin Dragon Age...până au dat darkspawnii peste el. Şi l-au mâncat. Apoi a ajuns în jocul ăsta.
Peisajele, oraşele...arată ok de aproape dar camera este atât de claustrofobică încât nu poţi să admiri nimic. Te uiţi doar în jos şi în faţă.

Şi deşi nu e cu nimic pretenţios la grafică, jocul este optimizat destul de prost, având momente când efectiv sughiţă şi sacadează fără nicio explicaţie. Sunetul o ia şi el razna. După un restart al jocului, lucrurile s-ar putea să meargă perfect.

La capitolul acting, lucrurile sunt amestecate. Actorii care-i joacă pe Mors şi Alester au momente când îşi fac treaba foarte bine şi momente când strângi din dinţi la câte-o replică bună spusă mizerabil. E ca şi cum ai auzi-o pe Adela Popescu jucând Hamlet. Restul sunt destul de mediocrii şi dacă nu deranjează urechea cu intonaţia proastă şi lipsită de sentiment...e bine. Şi e păcat, că replicile sunt ok în sine.
Varys este jucat de Conleth Hill, actorul din serial şi pentru câteva minute dă clasă tuturor cu nişte replici extrem de banale. Dar apare destul de puţin.
Coloana sonoră parcă nici nu există. Asta cu excepţia intro-ului, acelaşi ca în serial.

Este greu să-ţi placă jocul ăsta dacă eşti critic din fire sau pur şi simplu n-ai răbdare pentru nişte gafe comise de producători. Jocul efectiv îţi face semne şi-ţi zice că e făcut de o companie mică cu buget redus dar uneori mai uită şi începe să-şi facă treaba cu ce ştie mai bine. Apoi şi-aduce iar aminte şi iar dă în gropi.
Eu l-am jucat o bună bucată şi-l voi termina, fascinat fiind de poveste. Fiind vorba de Game of Thrones, pot fi iertător cu greşelile grosolane prezente în joc dar restul lumii nu prea a fost, dovadă notele slabe primite.

Din păcate la un joc nu poţi să iei în considerare doar povestea ci un întreg format din mai multe aspecte. Game of Thrones este un rpg cel mult decent, cu o poveste peste medie şi cu multe, multe probleme la celelalte capitole. Uneori face lucruri bune dar ţine din constant să-ţi amintească totuşi că vorbim de un joc mediocru.

De dragul lui George R.R. Martin, GoT primeşte de la mine 7 / 10.
Dacă n-ar fi fost el, s-ar fi situat undeva la un punct jumate mai jos.

Call of Duty : Black Ops

Şi hai şi cu ultimul shooter de pe lista de priorităţi. Cel mai enervant şi dezamăgitor a rămas evident la urmă. În plus, cred că mi-au ajuns atâtea împuşcături pentru ceva timp.

Black Ops a fost titlul Call of Duty al anului 2010 şi a intenţionat să fie un soi de urmaş spiritual a lui World At War, fiind dezvoltat de încântătorii Treyarch care au făcut din nou o treabă mizerabilă cu optimizarea. Şi ne dăm seama de asta încă de când intrăm în joc. Intro-urile cu logo-urile producătorilor şi distribuitorilor sacadează aşa de rău încât am crezut că m-am întors cu 6-7 ani în urmă la primul meu PC - un Pentium II bătut rău de tot de soartă.

Meniul jocului încearcă să fie captivant şi să te introducă direct în atmosfera tensionată a poveştii, reuşind în mod excepţional să sacadeze doar şi pentru a intra în setări. Când am văzut că nu se poate, m-am pus pe descărcat şi aplicat patchuri. Situaţia s-a îmbunătăţit considerabil dar în timpul jocului avea loc o fragmentare ciudată care arăta bizar pentru că apărea o dată la 10-15 secunde. Pentru un scurt timp jocul rula decent şi apoi sughiţa brusc. L-am lăsat deoparte şi am jucat Modern Warfare 3 care n-a avut nicio problemă serioasă.

M-am întors asupra acestuia abia după ce am aplicat nişte pastă termoconductoare nouă pe bravul meu procesor. Şi a renăscut. Mergea impecabil. Mai puţin intro-ul care făcea la fel de oribil ca la început şi cinematic-urile de dinainte de fiecare nivel. Toate erau imposibil de urmărit din cauza sacadării enervante şi inexplicabile. Şi să nu mai zic de timpii uriaşi de încărcare. E incredibil cât putea să dureze să înceapă o misiune. Cred că aşteptam 5 minute cu un ecran alb în faţă. Asta la 4 gb de RAM. Şi apoi alte minute pierdute în zadar când încercam să ies din joc. Am ajuns să folosesc tot timpul Ctrl-Alt-Del pentru a economisi timp. Inadmisibilă optimizare pentru un joc de aşa pretenţii, a scăzut chiar sub varza care era deja World At War, în contextul în care seria Modern Warfare a mers impecabil chiar şi fără pastă termoconductoare. .În joc însă, totul a mers strună în cele din urmă.

Black Ops ne spune povestea lui Alex Mason (jucat de Sam Worthington din Avatar), agent CIA ale cărui abilităţi îl fac un om de bază pentru Unchiul Sam în conflictul tot mai apăsător iscat sub numele Războiului Rece. Mason participă la Invazia din Golful Porcilor unde încearcă să-l asasineze pe Fidel Castro. Este însă capturat şi trimis într-un gulag (Volkuta) unde-l întâlneşte pe mai vechea noastră cunoştinţă din World At War - Vladimir Reznov (jucat de Gary Oldman). Împrietenindu-se cu Reznov, Mason află de o conspiraţie la nivel înalt (evident) a unui rus diabolic (ce original!) ce doreşte să distrugă cu desăvârşire SUA. Mason evadează din Vorkuta şi în urma unei întâlniri cu preşedintele Kennedy la Pentagon, porneşte după urmele lui Dragovich, rusul cel rău şi ai celor doi acoliţi ai săi - Kravchenko şi Steiner.

Misiunile ne duc în diferite perspective, de la Mason la Hudson (Ed Harris), un alt agent CIA şi chiar la Reznov. Prin ochii rusului vedem şi cum sfârşeşte Dimitri Petrenko, personajul nostru sovietic din World At War.

Călătorim într-o grămadă de locaţii -  Cuba, Vietnam, Laos, Rusia etc. În Vietnam avem o secvenţă absolut memorabilă în care navigăm pe un fluviu cu o barcă înarmată solid, împărţind moarte şi distrugere în jur în timp ce coloana sonoră ia prim-planul cu geniala Sympathy for the Devil a celor de la Rolling Stones. Un moment scurt dar deosebit de reuşit! Avem desigur parte de multe momente epice de acţiune, în aer, în apă, pe sol şi în subterane, fiecare atent aleasă şi creată ca să facă din Black Ops o experienţă versatilă.
Nu sunt multe de comentat la gameplay pentru că nimic nu s-a schimbat. La fel şi la partea sonoră, avem nişte actorii de rang înalt care sunt cât se poate de credibili şi nişte arme care ne trimit înapoi în era Războiului Rece.

Grafica mi s-a părut un pic ştearsă dar s-a potrivit binişor cu întregul context istoric. Au existat şi câteva blocări şi bug-uri extrem de iritante care împreună cu timpii ăia de încărcare au făcut din Black Ops o experienţă destul de iritantă.
Nu a ajutat prea mult nici desfăşurarea generică a acţiunii. Deşi povestea din spatele jocului este poate chiar mai bună decât ce am văzut în seria MW, nu mi-a plăcut deloc atitudinea ostilă orientată spre ruşi care au fost făcuţi să arate a băieţi răi şi americanii să pară a fi nişte eroi şi nişte martiri, lucru departe de realitate.

La sfârşit jocul bagă o răsturnare ala Fight Club şi încearcă să ne şocheze. Nu prea îi iese pentru că deznodământul e oricum acelaşi şi nu afectează ansamblul cu nimic. Dar intenţia a fost drăguţă.

Mediocritate. Cam ăsta-i cuvântul de bază. Black Ops este mai generic decât alte titluri Call of Duty deşi tema avea un potenţial mare la capitolul poveste şi acţiune. Îşi face treaba la partea de shooting dar nimic mai mult. Are în schimb mari probleme tehnice care nu pot fi trecute cu vederea prea uşor şi care ruinează experienţa finală a jocului.

7 / 10

Acum să vină The Walking Dead, Episode 2 ; A Game of Thrones (RPG) şi Diablo III. Hurah!

Crysis 2

Primul lucru pe care l-am zis când s-a terminat jocul ăsta a fost : Asta e tot? Ăsta este tot jocul?

Am aşteptat trei sferturi din cât am jucat să înceapă cu adevărat acţiunea. Am aşteptat să se termine tot bullshitul precum şi toate momentele alea fără sens şi să trecem la salvatul omenirii. Şi exact când începusem să facem toate astea, jocul se termină.

Crysis 2 reia intriga impusă de primul joc şi de expansion-ul său Crysis Warhead. O specie extraterestră ce se pare că predatează omenirea dar care s-a aflat de ceva timp într-un fel de stază, apucă să ne invadeze. Primul Crysis ne găsea pe insula aia coreeană, în persoana unui soldat de elită american dintr-o trupă dotate cu nişte costume de ultimă-generaţie care într-un final reprezintă partea specială a seriei ăsteia. O insulă unde o bună bucată de timp am stat să împuşcăm coreeni (duh) lucru deloc palpitant. Dar pe la jumătatea drumului intrau în peisaj aşa-numiţii Ceph şi lucrurile începeau să fie mişto. Warhead a reluat aceeaşi reţetă şi a fost poate chiar mai bun, deşi foarte scurt şi el.

Aşteptam de la Crysis 2 să treacă peste incipitul ăla stresant în care la început împuşti fiinţe umane şi apoi descoperi că omenirea trebuie să se unească şi să lupte împotriva extratereştrilor. Dar nicio şansă. Totul decurge exact ca în precedentele titluri.
Am încercat să-l joc la început în luna ianuarie, imediat după upgrade. Dar fiind mult prea încântat de titluri precum Arkham City, Skyrim sau Assassin's Creed...nu m-am lăsat impresionat. Am împuşcat jumătate de oră la el şi cam atât. După ce am terminat Mass Effect 3 am zis să-i mai dau o şansă. Reinstalându-l, am descoperit că mergea mizerabil, indiferent de setări, lucru care m-a surprins, având în vedere că în urmă cu doar trei luni rula perfect pe Extreme. N-am stat foarte mult să mă mai gândesc şi am trecut la seria Call of Duty pe care v-am tot prezentat-o în ultima lună.

În cele din urmă am descoperit buba - procesorul avea nevoie de pastă termoconductoare. Cu temperaturile reglate, am pornit la drum, jucând Crysis 2 fără alte probleme.
Şi o să încep prin a lăuda, pe lângă grafica superbă, şi optimizarea impecabilă care mi-a permis să rulez pe detalii superioare fără niciun fel de sacadare. Teoretic n-ar trebui nici măcar să pot să pornesc jocul ăsta din pricina procesorului. Dar Crytek au făcut o treabă foarte bună, mai bună chiar şi decât la primul Crysis.

Povestea jocului este destul de generică şi banală, umplută în mod corect cu toate momentele de bază ale naraţiunii. Expoziţiune-intrigă-desfăşurarea acţiunii-punctul culminant-încheiere. Parcă suntem la clasa a 5-a. Momentele epice există, sunt acolo şi arată spectaculos că doar vorbim de grafica lui Crysis. Şi totuşi nu impresionează, nu rămâi cu nimic după ce le vezi. Nu stârneşte niciun interes, personajele sunt plate şi lipsite de orice fel de sentiment, astfel încât ne-ar rămâne gameplay-ul.

Care nu e atât de strălucit. Nu mai ţin eu minte 100% cum era să joc Crysis în 2007/08 dar parcă mă distrasem mai mult la el. Parcă era mai palpitant să împuşi extratereştrii. Problema cu gameplay-ul stă în felul următor - fiecare inamic este foarte rezistent, astfel că va fi nevoie de mai mult de unu-două gloanţe pentru a-i doborî, aşa cum merg lucrurile în Call of Duty (lucru realist, de altfel). Ok, a doua problemă este că armele sunt extrem de risipitoare cu muniţia. Muniţie care se găseşte la tot pasul dar care devine obositor de căutat pentru a treia oară în cinci minute.

Să vă dau un exemplu. Pentru a doborî un exemplar clasic, des întâlnit în joc, avem nevoie de fix jumătate de încărcător. Un încărcător are (la arma pe care o foloseam eu) 50 de gloanţe. Iar Alcatraz (eroul) poate căra în jur de 150 de gloanţe (3 încărcătoare). Acum faceţi voi matematica şi veţi vedea cât de obositor este să te lupţi cu grupuri de 10-12 extratereştrii cu diferite nivele de rezistenţă în condiţiile în care mecanica jocului funcţionează aşa.

Şi primul Crysis avea obiceiul să arunce muniţia în toate direcţiile, dar doar la partea contra oamenilor. Când intrau în peisaj extratereştrii Ceph, primeam o armă specială care se încărca singură, tocmai pentru că inamicul nu era în niciun fel convenţional. Arma respectivă lipseşte cu desăvârşire din Crysis 2.

Abordările contra inamicilor pe care jocul ne încurajează să le luăm în funcţie de capabilităţi şi preferinţe (stealth, asalt, ocoliş) sună bine pe hârtie dar la un moment dat toate sfârşesc în acelaşi fel. Un bambilici imens în care tragi în tot ce-ţi intră pe ecran. Costumul ajută dar nu poate să repare sistemul ăsta defect. Dacă AI-ul adversarilor umani este demn de nişte cimpanzei orbi, Cephii sunt extrem de atenţi. Atât de atenţi încât vor ştii de unde tragi chiar dacă eşti invizibil şi ai folosit amortizor. Dubios rău de tot.
Şi cu toate astea, jocul capătă un ritm bun când obiectivul devine clar şi toată brambureala şi intriga de trei lei care parcă vrea să te uimească aşa cum ar face-o BioWare dispare.
Şi când în sfârşit înveţi să guşti jocul...se termină. Unii s-ar orienta mai apoi spre multiplayer. Nu şi eu.

Poveste slabă. Gameplay haotic şi îndoielnic. Este ceva de capul jocului ăsta? Da. Grafica şi sunetul sunt impecabile. Iar eu pot fi convins de o optimizare bună să trec cu vederea anumite defecte. Crysis 2 nu este un joc prost dar nu este nici unul foarte bun. O să recunosc că îmi menţine interesul pentru încă o continuare. Ultima parte a acestei trilogii este anunţată pentru 2013 când poate îl voi aştepta cu un PC nou ca să nu mai sperăm la optimizări miraculoase aşa cum a fost cazul acestui joc.

Nota 8/10

Call of Duty : Modern Warfare 3

Fiind produs de Treyarch, Black Ops, titlul anului 2010 pentru seria Call of Duty, a suferit o optimizare defectuoasă. Atât de defectuoasă încât pc-ul meu (uşor depăşit la cerinţele de procesor) nu l-a putut face câtuşi de puţin jucabil. Mi-a adus aminte de World At War, produs de aceeaşi "deştepţi". N-am stat prea mult pe gânduri şi am trecut la una dintre vedetele anului 2011 - Modern Warfare 3, mai ales că aşteptam continuarea palpitantă a poveştii lăsată în aer de MW2. Între timp am îngrijit computerul cu niţică pastă termoconductoare (poveste lungă şi frumoasă pe care am de gând s-o scriu) şi l-am făcut frumuşel, răcoros şi mai rapid decât înainte, deci este posibil ca totuşi Black Ops să meargă acum. Eh, poate-l voi încerca cândva.

Pe lângă o optimizare mai mult decât ok care s-a comportat decent pe un sistem relativ depăşit, Modern Warfare 3 a oferit încă o porţie sănătoasă de adrenalină, acţiune şi situaţii memorabile, aşa cum ne-am obişnuit deja.
Povestea continuă fix de unde ne-a lăsat MW2. Lumea este în continuare în mijlocul celui de-al Treilea Război Mondial, împărţit fără menajamente între Rusia şi restul lumii. Daţi în urmărire generală, Căpitanul Price şi Soap McTavish caută tot felul de piste pentru a-l opri pe tipul rău din cauza căruia a izbucnit războiul. În acelaşi timp jucăm şi în persoana unui soldat din Delta Force ce-şi împarte timpul între a omorî ruşi şi a-i ajuta pe Price şi Soap să descâlcească complotul internaţional. Pe lângă mici momente dramatice ici-colo, tratate destul de superficial - povestea se termină cu bine. În cele din urmă războiul se termină.

Trebuie să recunosc că deşi mi-a plăcut mult ce a arătat, Modern Warfare are cea mai slabă poveste din trilogie, fiind de multe ori confuză şi demnă de un film de mâna a treia, marca Jason Statham. Misiunile preponderent stealth au lipsit, fiind mai mult momente scurte înainte de masacre în masă, lucru care iarăşi nu mi-a plăcut. Contextul general al jocului era de la început tras de păr şi ultimul titlu suferă cel mai mult pentru că trebuie să închidă fiecare plot. Şi o face cu destulă stângăcie, lucru inevitabil de altfel.

Dar am văzut totuşi lucruri grozave. Precum prăbuşirea Turnului Eiffel. Sau infiltrarea pe un submarin aflat sub apă. Şi multe alte scene de acţiune memorabile, bine realizate şi care te lasă puţin cu sufletul la gură.

La ora la care scriu, jucând Crysis 2, nu pot să nu apreciez şi mai mult gameplay-ul exact, natural şi instinctiv pe care-l oferă seria CoD în absolut toate titlurile sale. De fiecare dată când dau de nişte împuşcături absurde şi de un gameplay care sughiţă masiv în Crysis 2 mi-aduc aminte de cât de frumos merge Call of Duty. Deşi tinzi să nu observi lucrul ăsta pentru că, ce dracu', e un joc cu împuşcături (serios, cât de greu o fi să faci unul bun, în contextul în care este genul cel mai popular?) - există diferenţe mari care împart jocurile în bune şi mai puţin bune.

Grafic, MW3 arată chiar şi mai bine decât MW2 deşi nu l-am putut rula la detalii maxime. La capitolul sunet iar nu sunt foarte multe de menţionat şi reproşat. Până la urmă vorbim de o serie solidă de jocuri îndelung lăudate şi premiate.

Trebuie să recunosc că aşa cum am jucat prea mult Assassin's Creed într-un timp prea scurt, aşa s-a întâmplat şi cu Call of Duty. Şi aşa cum Revelations mi s-a părut cel mai slab titlu din saga lui Ezio, aşa şi MW3 mi se pare cel mai slab din trilogie din mai multe motive - rutină, repetiţie, poveste slabă şi câteva clişee care devin chiar obositoare.
Este el un joc slab? Nicidecum. Dar să zicem că efectiv nu mi-a mai trezit acelaşi entuziasm, poate din motive subiective.

Notă - 8.50 / 10

Call of Duty : Modern Warfare 2

Vroiam iniţial să scriu altceva dar sunt în pană de timp şi inspiraţie aşa că scot din sertar un articol scris înainte de Paşti pe care-l păstrasem pentru mai târziu. Eh,  acum este mai târziu.

Să mergem mai departe cu FPS-urile. După o experienţă intensă desprinsă din al Doilea Război Mondial, următorul titlu din seria Call of Duty, lansat în 2009, ne aduce înapoi la eroii prezentaţi în 2007 cu primul Modern Warfare. Perioada? Un prezent alternativ. Locaţiile? De la Orientul Mijlociu la SUA...Brazilia şi înapoi în Eurasia pentru ceva acţiune în Rusia şi Georgia.

Omenirea este în pragul celui de-al Treilea Război Mondial, declanşat de un terorist rus pe nume Zaharov. Jocul beneficiază de o scenă ce s-a dovedit extrem de controversată, în care jucătorul (spion britanic sub acoperire), alături de un grupul teroriştilor ruşi iau cu asalt un aeroport din Moscova în care măcelăresc fără milă nişte civili. Wow, foarte şocant pentru secolul 21, ce să zic...
Jocul ne transportă mai apoi în grupul vechilor noştrii prieteni din prima parte - Soap McTavish şi Captain Price. Alături de ei vom avea una din cele mai epice şi spectaculoase incursiuni din câte mi-a fost mie dat să văd într-un joc video. Împuşcături intense prin favelas-urile din Rio de Janeiro. Misiuni stealth care-ţi taie respiraţia în adâncul Siberiei şi multe alte momente absolut fabuloase. Urmăriri incredibile pe râuri repezi şi multe alte episoade geniale care m-au lăsat mască.

Nu sunt multe jocuri care reuşesc să fie nemaipomenit de epice. Avem Batman, avem Mass Effect, avem Assassin's Creed...avem şi Modern Warfare 2 care nu dezamăgeşte deloc după jocul solid care fusese deja primul MW.

De cealată parte a planetei intrăm şi în persoana unui soldat american care trebuie să-şi protejeze ţara de atacul rus care survine imediat după atentatul terorist. Da, ruşii atacă şi bombardează Washingtonul iar noi trebuie să-l salvăm. Incitant, nu?

Păcat că povestea ne lasă cumva în aer, aranjând terenul pentru Modern Warfare 3, una dintre vedetele anului 2011.

Grafica este superbă iar nivelul detaliilor m-au lăsat mască. Graţie noii mele plăci video am putut experimenta minunea pe detalii maxime şi arată absolut grozaaav! Şi...spre deosebire de jocul prezentat înainte...World At War...Modern Warfare nu a avut nevoie de niciun patch, mişcându-se impecabil 90% din timp, mai puţin în timpul filmuleţelor din timpul încărcării nivelelor care am observat că sacadează la toate jocurile Call of Duty, indiferent de titlu sau cerinţe. Deci încă un mare, mare plus faţă de World At War. Infinity Ward, producătorii jocului de faţă au făcut încă o dată o treabă foarte bună, ceea ce nu s-ar putea spune despre Treyarch care au dat-o rău de tot în bară cu WaW şi mai apoi cu Black Ops care are o mizerie de optimizare.

Altceva ar fi de prisos să menţionez. Avem un gameplay ideal pentru shootere având în vedere că vorbim de seria CoD. O poveste mai mult decât captivantă. Nişte momente pur şi simplu memorabile şi o optimizare de cea mai bună calitate.
Bestial!

Singurul lucru care este un pic exasperant este metamorfozarea Rusiei într-un adevărat bad-guy, o idee care nu-şi are locul. Deşi povestea vrea să ne spună că totul este doar o neînţelegere şi lipsă de comunicare, cumva tot ruşii reies ca fiind evil, reuşind chiar să corupă un mare general american.

O parte interesantă, generalul Shepard din joc este jucat de Lance Henriksen care i-a dat vocea Admiralului Hackett în seria Mass Effect...a carui protagonist este evident...Shepard. Ba mai mult îl avem şi pe Keith David (David Anderson în Mass Effect) care este tot un general american. Frumos. O surpriză plăcută care mă tot duce cu gândul la seria mea preferată din ultimul timp.

Era să uit de notă... 9.50 / 10 !

Call of Duty : World At War

Continui saga first-person shooter-elor şi mă întorc acum la seria Call of Duty pe care am experimentat-o prima dată în anul de graţie 2007 cu Modern Warfare. După principiul - anul şi jocul - în 2008, seria se reîntoarce la universul care a consacrat-o şi anume cel de-al Doilea Război Mondial.

În acelaşi stil clasic CoD, la capitolul single-player (singurul care mă interesează întotdeauna la un joc) avem o poveste scurtă şi intensă care îşi schimbă perspectiva de pe un front pe altul. Astfel că vom intra pe rând în rolul unui soldat american aflat în Japonia şi în ghetele unui tovarăş rus aflat faţă în faţă cu ameninţarea nazistă pentru o experienţă scurtă dar mulţumitoare.
În Japonia, armata americană încearcă să câştige cât mai multe poziţii avantajoase în Pacific, o bună parte din campanie petrecându-se pe Insula Peleliu şi finalizându-se pe Okinawa. Evenimentele la care participăm se simt a fi cât se poate de veridice şi de antrenante, fiind inspirate evident din lucruri adevărate. Atmosfera creată este extraordinară iar presiunea care este exercitată uneori asupra soldatului nostru este copleşitoare. Singurul lucru pe care l-aş avea de reproşat este faptul că Miller (aşa-l cheamă pe personajul nostru) este prea des pus în situaţii de Rambo în care trebuie el să le facă pe toate - distruge x şi y, cheamă suportul aerian, plantează explozibilul etc. Caporalul Roebuck aflat în aceeaşi divizie cu Miller este jucat chiar de Kiefer Sutherland.

Deşi am nişte antipatii destul de serioase faţă de ruşi, campania cu ei în persoana lui Dimitri Petrenko a fost chiar mai spectaculoasă şi antrenantă decât cea americană. Facem cunoştinţă cu Dimitri, soldat supravieţuitor în urma Bătăliei de la Stalingrad. În echipă cu sergentul Viktor Reznov (jucat de Gary Oldman) cei doi fac o incursiune stealth prin Stalingradul devastat de atacul nazist într-o încercare de a asasina un general neamţ.
Povestea ne teleportează mai apoi în Germania unde Armata Roşie îşi lansează contraatacul. Forţele sovietice presează cu succes pentru a ajunge într-un final să asalteze Berlinul. Ultimul nivel al jocului înfăţişează asaltul asupra Reichstagului. Dimitri reuşeşte într-un final să urce steagul Sovietic deasupra simbolului nazist, simbolizând aşadar victoria finală asupra forţelor germane.

La capitolul gameplay nu sunt foarte multe de spus. Fiindcă vorbim de un joc Call of Duty, este evident că lucrurile stau excelent la toate capitolele de shooting şi ar fi de prisos să menţionez nişte chestii evidente. La fel şi la capitolul sunet, jocul este extraordinar realizat şi reuşeşte pentru câteva ore să te rupă de realitate.

Grafica este satisfăcătoare pentru anul 2008. Nu arată sub nicio formă rău doar că deja există aşteptări mai mari în 2012, aşteptări satisfăcute desigur de titluri precum Battlefield 3 sau Modern Warfare 3.

Problemele jocului stau însă la capitole, zic eu, mai importante. În primul rând - optimizarea. Mizerabilă. Am pornit jocul cu detaliile pe Extra şi am rămas şocat să văd cât de prost se mişca. Sacadare nejustificată, având în vedere că sistemul meu depăşeşte cu mult cerinţele. După ce m-am jucat prin meniu cu setările video am zis să instalez nişte eventuale patch-uri care să rezolve problemele astea.
Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că există grămezi de patchuri care însumau în total 3Gb!!! 3Gb de patchuri pentru un joc de 6. Majoritatea destinate multiplayer-ului dar chiar şi-aşa, ce fel de joc au scos oamenii ăştia pe piaţă dacă au avut nevoie de atâtea patchuri?

În fine, descărcând primul patch (de doar 60 mb) şi scoţând o opţiune de sunet (!!!) jocul a renăscut brusc şi s-a mişcat impecabil până la sfârşit. În al doilea rând - bug-uri. Bug-uri nepermise pentru un joc de aşa pretenţii. Bug-uri a căror singură rezolvare a fost să restartez întreg nivelul, adică nici măcar o salvare mai din urmă nu ajuta. Trebuia să chem suportul aerian în timp ce compania mea era înconjurată din toate părţile de japonezi furioşi. Şi colac peste pupăză, nu mergea! A trebuit să iau nivelul de la capăt. Altă dată a trebuit să plantez nişte explozibili în nişte buncăre. După ce am terminat 3 dintre explozibili, trebuia să mai iau altele, lăsate în nişte locuri anume. Şi erau acolo, eu dădeam să le iau dar jocul efectiv nu reacţiona. Restart!

Momente destul de iritante dar care au fost într-un final depăşite.
În rest, World At War este un titlu demn de seria Call of Duty. Nu aduce nimic nou dar reia ceea ce a făcut dintotdeauna bine şi ne rupe pentru câteva ore de realitate. Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine câteva ore de împuşcături mă relaxează după o zi de facultate.

8/10

BioShock

Din punctul meu de vedere, anul 2007 a fost unul dintre cei mai revoluţionari ani când vorbim de jocuri. Poate că ar putea fi egalat de finalul lui 2011 care ne-a adus titluri superbe precum Arkham City, Skyrim, L.A. Noire sau Assassin's Creed Revelations (asta pe lângă Dragon Age 2, Portal 2 şi Fifa 12 din timpul anului) dar pentru vremurile alea 2007 a fost cu adevărat memorabil, mai ales pentru PC-uri. Patru titluri s-au evidenţiat atunci în mod special ca inovaţie atât pentru gameplay cât şi pentru grafică, poveste şi atmosferă. Am avut Gears of War, Call of Duty 4 : Modern Warfare, Crysis şi BioShock.
Pe primele trei le-am jucat încă de-atunci. BioShock mi-a căzut şi el în mână tot în aceeaşi perioadă. Dar nu m-a atras niciodată şi mi s-a părut foarte plictisitor. Asta până săptămâna trecută când am hotărât să-i mai dau o şansă în speranţa că o să trec peste obsesia mea legată de Mass Effect 3 şi de întregul val de conspiraţii ce s-a ridicat odată cu finalul ăla dubios.

BioShock este un first-person shooter destul de atipic. Are tente horror, elemente RPG şi o atmosferă interesantă şi bine realizată în stilul anilor '60. Povestea a fost îndelung lăudată şi apreciată şi deşi recunosc că este departe de clişeele care înconjoară în ziua de azi plot-urile fps-urilor, nici nu m-a dat pe spate. Recunosc, am fost călit şi alintat în creaţiile BioWare prea mult timp. Şi e greu să încerci să baţi BioWare la capitolul ăsta.

Suntem în anii '60 şi eroul nostru cel tăcut, Jack, se prăbuşeşte cu avionul său în Atlantic, fix lângă un far. Explorând farul, Jack ajunge într-un batiscaf care-l duce într-un oraş subacvatic utopic numit Rapture. Creatorul acestui oraş, un anume Andrew Ryan, se declară a fi un veritabil anarhist ridicat împotrivat regimurilor capitaliste şi totalitariste. Tot în Rapture s-a dezvoltat o tehnologie nouă care aduce îmbunătăţiri şi evoluţii impresionante oamenilor printr-un mutagen numit Adam. Astfel ajunge şi Jack să capete nişte puteri. Aceste puteri sunt alimentate la rândul lor de un alt element, numit Eve.
Rapture nu este însă paradisul pe care l-a visat creatorul lui ci mai degrabă un adevărat coşmar bântuit de tot felul de psihopaţi dependenţi (numiţi splicers) şi lipsiţi de Adam care vor încerca să te omoare pentru mutagenul care-ţi curge acum prin vene.
Jack va dori să scape şi va fi ghidat de Atlas pentru a scăpa cu viaţă.

O altă întorsătură este constituită de Little Sisters, nişte fetiţe modificate genetic care au abilitatea de a colecta Adam-ul din întreg Rapture-ul, lucru care le face destul de valoroase atât pentru tine cât şi psihopaţi. Daar, fetiţele sunt protejate la rândul lor de Big Daddys, nişte creaturi solide, impunătoare, în armură şi înarmate până-n dinţi care le vor proteja pe micuţele ciudate cu tot ce au. Pentru a progresa în joc, Jack va trebui să se lupte cu Big Daddys şi să se folosească de Adam-ul fetiţelor în două moduri. Şi aici intră aşa-zisul sistem de moralitate al jocului. Dacă jucătorul alege să salveze fetiţele de mutagen, va colecta mai puţin Adam de la ele dar le va readuce la normal şi va avea un final fericit. Dacă alege să le colecteze întreg Adam-ul, ele vor muri şi asta aduce de la sine finalul mai puţin fericit.

Jocul aduce de la sine o varietate mare de arme, abilităţi, plasmide (puterile căpătate graţie Adam-ului) şi tot felul de unelte. Mai există şi nişte sisteme de hacking pentru a scăpa de camerele video, turetele sau roboţeii de securitate ostili. Problema jocului este rutina. Întâlneşti o varietate destul de mică de adversari pe care-i înveţi repede şi care nu mai devin o provocare cu timpul şi întreaga structură a jocului este formată din nişte fetching questuri care încep să devină iritante. Du-te şi ia aia, acum adu o altă chestie, vino înapoi, mai colectează ceva ş.a.m.d. Punctul culminant al poveştii este într-adevăr culminant şi cumva face ca răzbunarea să pară dulce şi toate cursele alea să nu fie în zadar.

Grafica este încântătoare şi am admirat impresionat încă din primele momente ale jocului cât de mişto arată apa şi focul, în special în scena prăbuşirii avionului. Arăta impresionant şi în 2007 dar a îmbătrânit frumos chiar şi până azi.
La partea de sunet iarăşi s-a făcut o treabă excelentă, de la voice-acting şi până la muzică, efecte ş.a.m.d. Realist, veridic, reuşit!
Optimizarea nici nu se poate comenta, mai ales că acum sistemul meu a dus lejer jocul cu toate detaliile pe maxim dar ştiu că şi cu ani în urmă pe vechea mea placă mergea la fel de ok.

O experienţă nouă şi plăcută. BioShock este o realizare remarcabilă, umbrită doar de misiunile nu prea bine gândite dar care introduce jucătorul într-o atmosferă originală şi credibilă. Este de asemenea un joc care a îmbătrânit frumos. În plus, îmi dă speranţe pentru a încerca BioShock 2.

8.50 / 10

Kingdoms of Amalur : Reckoning

În februarie, la scurt timp după încheierea sesiunii, plictiseala mea atinsese cote alarmante. Cheful lipsea faţă de orice, mai ales că începusem deja să număr zilele până la apariţia Mass Effect 3. Recunosc, am aşteptat jocul ăla ca pe Mesia. Câteva titluri au nimerit în perioada aia la mine pe hard şi o să le iau în timp pe fiecare la puricat dar o să încep cu Kingdoms of Amalur pentru că auzisem lucruri impresionante de la el.

Nu ştiu nimic despre producători - Big Huge Games şi 38 Studios, despre care nu ştiam mare lucru. Amalur se prezintă a fi un RPG în cel mai clasic mod cu putinţă. Destul de interesant este faptul că în Mass Effect 3 apare o armură care este identică cu ce vedeţi pe coperta de mai sus. Ca un soi de colaborare-tribut, şi în Amalur se găseşte o armură asemănătoare cu ce poartă comandantul Shepard.

Departe de a fi excepţional, Kingdoms of Amalur nu m-a convins că merită să petrec prea multe ore în el deşi perspectiva este remarcabilă pentru orice RPG-ist convins. Avem un teritoriu imens pentru explorare care cred că rivalizează cu uşurinţă cu însăşi Skyrim. Iar numărul de questuri disponibil este ameţitor. Există diferite...regate, evident, şi multe, multe schimbări peisagistice, deşi eu n-am avut răbdare să le explorez pe toate pentru că...veţi vedea curând de ce.

În primele momente Amalur face o treabă frumoasă în a-şi vinde produsul. Povestea, deşi incredibil de generică şi asemănătoare cu 80% din alte RPG-uri fantasy, îţi dă o perspectivă extrem de interesantă la începutul jocului. Ai murit! Şi da, m-a intrigat că povestea eroului nostru (personalizabil în destule detalii, ca în orice RPG respectabil) începe, culmea, cu moarte lui/ei. Apoi revii la viaţă. Şi aşa-ţi dă jocul posibilitatea de a lua totul de la zero, dat fiindcă nu-ţi aminteşti nimic. Dar avantajul ăsta nu ţine foarte mult şi la scurt timp întreaga tărăşenie cade într-o banalitate monstruoasă.

Amalur te invadează cu un miliard de termeni necunoscuţi, te aruncă în nişte elemente complet nefamiliare încât ai nevoie de un dicţionar ca să înţelegi tot ce ţi se comunică deşi este vorba de limba engleză. Primeşti în prima jumătate de oră atâtea şi atâtea noţiuni încât deja întreaga atmosferă devine greoaie şi nimic nu te motivează în a începe măcar unul din sutele de questuri disponibile. Nu am ajuns prea departe în povestea principala sau în orice altă poveste pentru că toate sunt generice, plictisitoare şi scrise parcă de scenaristul din Xena, Hercules sau Sinbad.

Poate că nu ajută nici stilul artistic care seamănă prea mult cu World of Warcraft. Ba chiar în primele momente mi se părea puţin copiat cu nesimţire. Şi cum nu-mi place WoW de nicio culoare, vă puteţi imagina că nu mă atrage la capitolul ăsta nici KoA. Da, arată frumos, strălucitor, cu texturi frumoase ca de basm. Dar cred că asta e şi problema. Ajungi la o vârstă la care lucrurile astea nu te mai ating şi vrei mai mult. Asta sau pur şi simplu jocul nu face o treabă prea bună în a-şi arăta frumuseţile.

Camera jocului este extrem de dubioasă pentru că deşi nu te încurcă în mod special are ciudatul obicei de a se orienta în jos şi a-ţi bruia posibilitatea să priveşti în sus la peisaje. Şi culmea că universul din Amalur nu arată rău deloc dar modul în care camera funcţionează face ca toate eye-candy-urile alea să fie egale cu zero. Când vei vrea să te mişti, să te lupţi sau să vorbeşti cu cineva, o vei orienta în jos, ajungând să uiţi cu desăvârşire că măcar există un cer deasupra ta.

Toate personajele pe care le întâlneşti par rupte din aceiaşi 4 actori deşi jur că am auzit destule voci, dar care interpretează într-o manieră extrem de limitată. Da, standardele mele sunt ridicate de la jocuri precum Dragon Age, Mass Effect şi chiar Batman sau Assassin's Creed. Dar Amalur e destul de ridicol şi la capitolul ăsta.

Gameplay-ul a fost în schimb lăudat de mai toate publicaţiile de specialitate, fiind de altfel şi motivul pentru care am luat jocul de la bun început. Da, sistemul de luptă este ceva mai frumos gândit decât în alte RPG-uri dar nu vă aşteptaţi la o reinventare a roţii pentru că în final sunt acelaşi 4-5 mişcări spectaculoase şi pline de luminiţe care sunt palpitante la început dar devin răsuflate după a 30-a repetare. În plus, item-urile surpriză venite cu ediţia specială a jocului, te fac invincibil de la bun început astfel încât defilezi fără emoţii prin faţa oricărui adversar.

Pe lângă asta mai putem adăuga la lucruri bune şi coloana sonoră, care mie mi s-a părut plăcută (deşi nu reuşeste să fie memorabilă, oricum) şi optimizarea impecabilă. Cu toate setările pe maxim, Amalur nu a părut a fi deranjat de bătrânul meu procesor şi a rulat fără probleme, ajutat fără îndoială de placa video şi de RAM.

O să recunosc că timpul limitat şi nerăbdarea provocată de Mass Effect 3 m-au oprit din a experimenta jocul ăsta aşa cum şi-ar fi dorit producătorii şi probabil că abia am zgâriat suprafaţa imensului conţinut pe care Kingdoms of Amalur îl are de oferit. Dar eu m-am plictisit de săpat la el. Există prea multe lucruri care nu-l fac atractiv, nu-l fac catchy. Nimic nu pare dornic să te integreze în universul jocului şi să te atragă spre noi poveşti şi aventuri.

Dacă voi rămâne vreodată blocat undeva cu un PC, fără internet şi fără orice alt fel de ocupaţie, poate i-aş mai da o şansă, dar în rest nu-i văd o soartă prea senină.

Nota 7 / 10

Mass Effect 3

Dacă vă vine să credeţi sau nu - mi-e greu să-mi adun cuvintele pentru review-ul ăsta. Nu mai e un secret că sunt un mare fan BioWare şi că am adorat o grămadă de jocuri de la ei până acum. Din acea zi de graţie a anului 2009 când am descărcat Dragon Age : Origins şi până la a face apoi cunoştinţă cu seria Mass Effect, a fost un singur pas. Primul joc din serie a fost foarte palpitant, interesant, fascinant dar m-a lăsat un pic rece din cauza interacţionării destul de minimaliste cu personajele.
Mass Effect 2 a fost în schimb o capodoperă din toate punctele de vedere. Poveste genială, personaje memorabile, acţiune demnă de cele mai măgulitoare adjective, ba mai mult (ceva la care Dragon Age a clacat) a avut şi nişte DLC-uri pur şi simplu superbe.

Mi-a plăcut Dragon Age II dar am fost dezamăgit de joc pe mai multe planuri. Astfel încât era clar că BioWare trebuie să-şi spele păcatele. Şi cum s-o faci mai bine dacă nu cu o finalizare epică a unei trilogii care m-a ţinut cu sufletul la gură încă din primele ei momente?

Ce înseamnă Mass Effect? Înseamnă o poveste SF situată într-un univers plauzibil în care omenirea a descoperit o tehnologie (lăsată acolo de civilizaţii de mult apuse) prin care poate călători în diferite galaxii la viteze record - aşa numitele mass-relays. În universul prezentat de BioWare, omenirea s-a integrat (nu fără ceva eforturi) în civilizaţia universală, alături de alte rase.
Povestea din Mass Effect ni-l înfăţişează pe comandantul Shepard, eroul nostru (care poate fi editat ca sex, aspect şi capabilităţi), prins într-un moment neplăcut pentru întreaga galaxie în timp ce află că o rasă extrem de veche de inteligenţă artificială (numiţi Reaperi) se pregăteşte să nimicească toate formele inteligente de viaţă din univers într-un ciclu care s-a mai repetat de nenumărate ori înainte cu alte şi alte rase inteligente care au trebuit să dispară graţie venirii Reaperilor.
Asta se întâmpla în primul joc la sfârşitul căruia Shepard şi echipajul său reuşeau să salveze Citadela (un soi de capitală galactică) de furia unui singur Reaper, asta în timp ce aflau că alte mii îşi strângeau forţele pentru exterminarea totală. Elementele RPG intrau în joc în momentul conversaţiilor cu diferite personaje, ale deciziilor extrem de importante legatede diferite aspecte şi desigur, dacă unii supravieţuiau sau nu incursiunilor lui Shepard.

În al doilea joc, comandantul se întoarce şi încearcă să avertizeze întregul univers de pericolul care se apropie, fără prea mare succes. În aceeaşi manieră ca şi în primul titlu, dar realizat per total mult mai bine şi mai frumos, Mass Effect 2 urmăreşte deciziile luate de jucător în jocul precedent, ţine cont mereu de deciziile sale şi face o experienţă unică de la jucător la jucător.

Mass Effect 3 încheie trilogia şi ţine să lege toate nodurile şi să ia în calcul deciziile din precedentele două jocuri într-un context epic care vă va unge pe suflet. La începutul jocului Shepard se află pe Terra când Reaperii pornesc deja o invazie în masă. Comandantul trebuie însă să părăsească planeta pentru a aduna cât mai mulţi aliaţi şi să salveze planeta până nu e prea târziu. Asta nu este foarte uşor ţinând cont că fiecare rasă trebuie să se confrunte cu Reaperii pe planetele lor. Ba mai mult, Cerberus, foştii aliaţi a lui Shepard din 2 ţin să-i pună beţe în roate de fiecare dată când au ocazia pentru a-şi realiza planurile lor periculos de ambiţioase. Shepard se va reuni cu o parte din vechii săi companioni, primind şi ceva ajutor proaspăt din partea unora mai noi. Totul se va termina într-o confruntare disperată şi epică în care şansele de succes par mici dar în care mesajul este simplu - rasele se pot uni şi pot lupta până în ultima clipă pentru existenţa lor.

Atmosfera din joc este pur şi simplu superbă, punând în permanenţă pe jucător o presiune care-ţi aminteşte că timpul este împotriva ta şi că în timp ce tu te aventurezi în diferite colţuri ale galaxiei, Terra este răvăşită de atacuri. Momentele de linişte sunt benevenite şi aici intră partea mea preferată din joc - interacţiunea cu celelalte personaje. La capitolul acţiune declar cu mâna pe inimă că Mass Effect 3 este indiscutabil cel mai epic joc din istoria jocurilor. Şi nici măcar nu încearcă să construiască treptat acest statut. Nu, ne bagă din prima în bătaia puştii, fără menajamente, fără timpi morţi.

Sunt nişte bătălii care vă vor lăsa cu gura căscată. Gameplay-ul de luptă nu s-a schimbat foarte mult, dar sistemul de cover&shoot a fost îmbunătăţit şi funcţionează de minune. Am rejucat recent Gears of War (care se ştie că este tăticul sistemul c&s) şi pot să spun liniştit că Mass Effect l-a depăşit la fluiditate şi intuitivitate. Jocul ne pune la dispoziţie o gamă gigantică de arme de foc, lăsând stilul de abordare a luptelor la atitudinea celui care joacă.
Grafica este excepţională şi sunt extrem de mândru de BioWare pentru asta pentru că au reuşit să-l facă incredibil de arătos fără a cere ştiu-eu-ce piese incredibil de pretenţioase şi scumpe (se aude acolo-n spate, L.A. Noire?). Mass Effect 3 are aproape aceleaşi cerinţe ca şi Mass Effect 1. Ceea ce este pur şi simplu excepţional în contextul în care mulţi producători aleargă după zeci de mii de procesoare, memorii RAM şi plăci video de sute şi sute de dolari. Mass Effect 3 arată în ton cu anul 2012 dar cere un calculator de 2008-09. Asta înseamnă respect faţă de gameri în general zic eu.
Optimizarea este făcută ceas, aşa cum m-am şi obişnuit de la BioWare. Singurele sughiţuri le-am avut în Citadelă, unde erau foarte mulţi oameni adăpostiţi. În rest chiar şi la cele mai spectaculoase faze, calculatorul meu s-a ţinut tare pe poziţie şi s-a mişcat extraordinar de fluid.
Sunetul mi-a dat ceva bătăi de cap, dar probabil că sunt nişte bug-uri ce se vor rezolva ulterior cu nişte patchuri. Ar mai trebui nişte patchuri şi pentru importarea feţelor lui Shepard din jocurile precedente (Shepard-ului meu feminin nu i s-a transferat cum trebuie aspectul fizic).

Dar există şi lucruri care m-au nemulţumit la joc, lucruri care l-au depărtat un pic de perfecţiune. În primul rând faptul că BioWare au pus la vânzare un dlc chiar în ziua lansării jocului, un dlc important care ar fi trebuit, zic eu, să facă parte din pachetul original. O decizie urâtă de marketing. Al doilea lucru un pic iritant este că Mass Effect 3 ia prea multe decizii pentru noi şi prea puţine lucruri decise în primele două jocuri au vreun efect real asupra mersului acţiunii. Nu am înţeles de ce s-a apelat la introducerea unui companion nou în contextul în care ar fi fost mult mai logic să mai aducă o parte din cei vechi, mai ales că unii erau ataşaţi de Shepard şi din alte puncte de vedere.
Şi nu în ultimul rând - finalul. Reacţia mea a fost...WHAT THE FUCK??!! Tot jocul este epic dar finalul mă lasă grav cu buza umflată pentru că arată ca şi cum toate deciziile mele au fost în van şi în schimb tot BioWare decid mai bine cum ar trebui să se termine jocul lor. Da, la sfârşit a fost jocul lor, nu al meu. Shepard-ul meu a căzut victime unor forţe mult mai puternice decât Reaperii - producătorii.
Am citit ulterior că finalul ar putea fi influenţat (pozitiv sau negativ) şi de multiplayer. Astfel încât dacă joci multiplayer-ul (ceea ce nu voi intenţiona să fac) s-ar putea ca la sfârşit lucrurile să arate un pic altfel. Sper să nu fie adevărat şi la un ulterior parcurs să am parte de o concluzie ceva mai ...fericită, mulţumitoare...nu ştiu!

Mass Effect 3 este un joc excepţional. Nu ştiu dacă este perfect, aşa cum vroiam eu tot timpul să-l laud înainte de apariţie dar este un final demn de o serie excepţională. Sigur, Skyrim a primit foarte, foarte multe laude şi este deja considerat un clasic RPG. Dar asta nu schimbă faptul că este generic, plictisitor, că are o poveste slabă şi nişte personaje inexistente. Mass Effect bifează pozitiv în toate aceste aspecte şi reprezintă din punctul meu de vedere o adevărată reuşită.
Pentru că atunci când vorbim de un RPG bun, vorbim de o poveste bună. Şi mâna întinsă care nu spune o poveste nu spune nimic. Eh, aşa şi cu jocurile.
Iar din partea mea...Mass Effect primeşte numai laude. O mare, mare frumuseţe!

Nota 9.99/10 !!!

L.A. Noire

Nu ştiu sigur dacă L.A. Noire este jocul cu cele mai pretenţioase cerinţe pentru PC de până acum dar clar este acolo sus, mai ales în materia de putere de procesare unde mi-a dat mie chix sistemul şi nu l-am putut face jucabil în primă fază.
Rockstar sunt faimoşi pentru faptul că fac mai întâi jocurile lor pentru console şi după un an şi ceva se orientează spre computere. Principiul ăsta a dat naştere unor portări defectuoase şi nişte optimizări mizerabile, victime fiind de cele mai multe ori jocurile din seria Grand Theft Auto.
Nici L.A. Noire nu scapă de animozitatea celor de la Rockstar faţă de PC. Am citit pe diferite forumuri de oameni care aveau procesoare i7 şi plăci video la fel de solide şi care aveau mari probleme în a-l rula şi al face măcar jucabil.

Vă veţi întreba ce e cu jocul ăsta de-l face aşa pretenţios şi deosebit. Dacă Battlefield 3 a atins noi performanţe în eyecandy-ul legat de grafica mediului şi au făcut din universul shooterului ceva care seamănă înfiorător de mult cu realitatea, L.A. Noire s-a axat pe ceva mai complicat şi deosebit - feţele personajelor. S-a încercat ceva nemaiîntâlnit până acum - simularea cât mai exactă a unei feţe umane. Mişcările muşchilor feţei, maxilar, privire, ochii ş.a.m.d. Clipul ăsta explică perfect ce vreau eu să spun. Au folosit acelaşi principiu pe care probabil l-aţi văzut în crearea lui Gollum pentru Lord Of The Rings doar că ţinta n-a mai fost de data asta un film ci un joc. Evident, ca să poţi face asta ai nevoie de oameni reali. Astfel că fiecare din cei care şi-au împrumutat vocea în joc şi-au împrumutat şi faţa. O să daţi peste multe feţe cunoscute şi destui actori pe care este posibil să-i mai fi văzut în diferite filme sau seriale.

Rezultatul este spectaculos şi impresionant. Problema apare însă în momentul în care observăm că restul aspectelor din joc nu sunt nici pe departe la fel de realiste, ba unele sunt chiar jenant de învechite. Se formează o diferenţă deranjantă care pe mine m-a bântuit încă de la începutul jocului. Feţele arată excelent dar combinaţi asta cu nişte texturi slabe ale corpului şi nişte mişcări nenaturale şi veţi vedea cât de ciudat arată cu adevărat L.A. Noire.

Aşa, să trecem un pic peste tehnicalităţi. L.A. Noire ilustrează o poveste poliţistă în Los Angeles-ul anilor '40, la scurt timp după încheierea războiului. Eroul nostru se numeşte Cole Phelps, veteran şi erou, actualmente ofiţer în LAPD. Din momentul în care vom intra în pielea lui Phelps îl vom ajuta să ajungă un detectiv remarcabil. Va promova aşadar spre trafic, omucideri şi vice. Povestea este interesantă, captivantă şi te ţine în priză, combinată cu nişte flashback-uri din trecutul lui Cole şi experienţele sale din război, precum şi o intrigă ce începe în paralel cu acţiunea principală dar care într-un final se intersectează şi devine punct de interes pentru noi.

Fiind un produs Rockstar, jocul împrumută masiv din gameplay-ul seriei GTA, îndeosebi la partea de shooting şi cea de condus diferite vehicule. N-am jucat GTA4 aşa că nu ştiu cum stau lucrurile dar în raport cu...să zicem San Andreas, partea de shooting este foarte bună. Dar controlul vehiculelor este în continuare un mister în multe aspecte, având uneori senzaţia că conduc nu o maşină, ci un tanc.
Punctul forte care face de asemenea diferenţa este însă constituit de partea de investigaţie acolo unde L.A. Noire serveşte delicatesă după delicatesă. Fiecare capitol al jocului se separă în diferite cazuri şi în funcţie de ce departament servim, abordarea diferă şi ea. Căutatul de indicii rămâne interesant chiar şi după o perioadă lungă de timp (jocul este foarte, foarte, foarte lung...încă nu l-am terminat). Interogatul suspecţilor sau martorilor este cealaltă parte interesantă. Este de asemenea rolul principal al feţelor exagerat de detaliate. Cole Phelps va trebui să determine dacă persoana pe care o interoghează spune adevărul sau minte şi apoi s-o confrunte, fie cu binişorul, fie cu dovezi, fie cu forţa. Succesul cazurilor sale depind de aceste metode.

Aşadar trebuie urmărită cu atenţie mimica feţelor. Aici apare însă o altă problemă la L.A. Noire. Ambiguitatea răspunsurilor. Există trei variante de răspuns la o declaraţie. Fie crezi persoana respectivă, fie te îndoieşti de ceea ce spune, fie o acuzi (aducând de la sine şi o eventuală dovadă) direct că minte. Problema este că trei variante sunt prea puţine şi prea neclare pentru a şti mereu ce e de făcut cu diferitele personaje pe care le interoghezi. Ca rpg-ist înrăit pot să declar fără echivoc că sistemul este deficitar. Nu este niciodată clar dacă Cole este pe cale să facă o remarcă inteligentă prin îndoiala sa sau îi va ameninţa (fără vreun motiv întemeiat) toate neamurile bietului interogat.

Jocul este open-world ceea ce înseamnă că întreg oraşul Los Angeles este disponibil spre explorare. Acum nu pot să vă spun cât de fidel este reprodus, pentru că n-am fost niciodată acolo, dar totul pare destul de veridic, mai ales că apar destule elemente reprezentative ale oraşului - clădiri, cartiere etc.
L.A. Noire face o treabă excelentă în a ne introduce în atmosfera anilor '40, prin haine, maşini, vocabular şi muzică. La muzică recunosc că se putea găsi o coloană sonoră ceva mai catchy, mai ales la radio-ul maşinilor dar chiar şi-aşa, îşi face treaba cu brio.

Ca să revin puţin la partea tehnică, vă spuneam cât de bizar arată feţele alea reuşite în combinaţie cu nişte modele destul de slabe pentru un joc din 2011. De asemenea optimizarea este slabă. Sistemul meu îndeplineşte toate condiţiile de rulare, mai puţin procesorul, aflat binişor sub limită, ceva nu chiar atât de grav, ţinând cont că am rulat jocuri precum Arkham City, Skyrim, Assassin's Creed Revelations sau Crysis 2 la detalii maxime. Cu toate acestea jocul mi-a sacadat în disperare de cauză încă din primele minute şi dezamăgit, l-am şters. În vacanţă, fiind în Constanţa şi având mult timp liber am mai căutat informaţii despre joc, ca să aflu că mai există o şansă printr-o serie de comenzi băgate într-o consolă a jocului care ar urma să-l facă să meargă decent pe anumite sisteme.

Şi să vedeţi chestie...aşa a şi fost! Reducând câte puţin din detaliile neimportante, folosind progrămelul D3DOverrider şi băgând comenzile în consolă am redus sacadatul la un nivel acceptabil şi l-am făcut jucabil. Chiar şi aşa, asta nu scuză optimizarea defectuoasă chiar şi pe sisteme mult mai performante decât al meu.

Dar dacă e să rămânem la joc în sine şi la lucrurile asupra cărora trebuie să ne concentrăm de la bun început atenţia, L.A. Noire are nişte puncte slabe şi nişte puncte tari. Şi din fericire, insistă foarte mult pe aspectele lui bune şi mai puţin pe cele rele, spre deosebire de alte jocuri (*cough Assassin's Creed *cough) şi crează o atmosferă frumoasă, o poveste atractivă şi evident...dependenţă pentru jucător, din dorinţa de a vedea cum se termină toată tărăşenia.
Tărăşenia se termină trist în caz că vă întrebaţi. Cred şi eu, suntem în pielea singurului detectiv onest din L.A.

Nota : 8.50 / 10

Assassin's Creed Revelations

Orice erou trebuie să-şi pună într-un final sabia în cui. Din păcate nu avem niciodată ocazia să-i vedem făcând asta. Dar Ubisoft au avut minunata idee de a încheia socotelile atât cu Ezio Auditore (erou în AC2 şi Brotherhood) cât şi cu Altair (protagonistul primului joc din serie) - amândoi într-un singur joc, combinat cu o nouă porţie de ciudăţenie şi întrebări nerăspunse din partea lui Desmond Miles, care practic (re)trăieşte amintirile celor doi asasini dându-ne nouă ocazia să experimentăm viaţa din timpul Cruciadelor sau Renaştere.

La sfârşitul poveştii din Brotherhood, ceva i se întâmplă lui Desmond, care o ia razna, leşină şi este prins pe o insulă. Pe acea insulă se petrec multe lucruri ciudate. Este un fum negru care bântuie pe-acolo, nişte oameni ciudaţi numiţi Ceilalţi şi nişte prieteni...Jack, Sawyer, Hurley şi..................................................
Ooops, am greşit articolul. Mă iertaţi! :)
E o insulă care reprezintă interiorul Animus-ului, maşina care-i permite lui să experimenteze aventurile strămoşilor lui. Dintr-un motiv sau altul, tipul s-a blocat cumva în maşină şi singura cale de scăpare pare să fie să termine memoriile celor doi asasini menţionaţi mai sus...să treacă cumva în pielea lor până când dau amândoi colţul.
Din fericire pentru el, nu are foarte mult de aşteptat pentru că în Revelations, Ezio Auditore ne este înfăţişat la vârsta de 425 de ani şi nu pare că mai are mult...Glumesc...eroul nostru nu pare să aibă mai mult de vreo 50 de ani dar mişcările şi abilităţile îi sunt cu mult încetinite din cauza vârstei, ceea ce crează o perspectivă interesantă, aceea de juca într-un mod cumva alternativ cu cel care ne-a devenit deja prieten în 3 jocuri diferite.

Pentru că era probabil nemulţumit de pensia din Firenze, Ezio pleacă spre Orientul Mijlociu, pe meleagurile pe unde hoinărea odinioară legendarul Altair. Ajuns la Masyaf, vechiul sediu al Asasinilor din perioada Cruciadelor, este întâmpinat de bunii săi duşmani Templieri şi moşulică este nevoit să găsească o altă metodă de a ajuns la misterele din acea cetate, având în vedere că abia a scăpat cu viaţă din prima confruntare cu ei. O să râdeţi sau o să suspinaţi dezamăgiţi la primele faze de acţiune ale jocului care fac din Ezio un daredevil mai mare decât în celelalte 2 jocuri combinate plus Altair. Încântător ce cascadorii trebuie să facă el la 50 de ani...
Nevoia îl aduce în cele din urmă la Constantinopole, proaspăt cucerit de Imperiul Otoman. Trebuie să caute nişte căcaturi care-i vor deschide calea către alte căcaturi care nici măcar nu vor fi acolo spre final. Oh shit, spoiler!
Şi lucrurile o iau pe făgaşul normal. Ezio face cunoştinţă cu ghilda Asasinilor din Istanbul, pe care apoi îi ajută să se extindă şi combină toate astea cu puţin flirt cu o doamnă veneţiano-otomană pe numele ei Sofia Sartor şi cu o colaborare cu prinţul Suleiman, viitorul sultan Soliman Magnificul, ăla de la istorie.

Problema principală a jocului este faptul că nu există niciun fel de motivaţie pentru care să facem toate lucrurile astea. Ceea ce conducea povestea din 2 şi Brotherhood cu uşurinţă era răzbunarea lui Ezio asupra familiei Borgia, care-i executaseră familia. Acum tot contextul pare uşor forţat. Dar pentru că Ezio a fost întotdeauna un personaj interesant, plăcut şi la bătrâneţe găsim o altă parte a personalităţii lui, eu am mers mai departe. Povestea principală oricum nu este foarte lungă.

Problema este repetitivitatea care deja survine după alte două jocuri în care am făcut aceleaşi chestii. Recrutează asasini, cucereşte turnuri de sub influenţă templieră, apără turnurile în caz de urgenţă (care dă drumul la un joculeţ iritant pe care nu l-am făcut decât o dată), caută nişte discuri ciudate prin nişte ruine, plus ocazionala urmărire sfârşită cu un asasinat. Şi încearcă să faci toate astea fără să-i rupi spatele lui Ezio care uneori pare incredibil de bătrân (probabil din cauza bărbii).
Mai există mici întreruperi de la rutina asta, oferite de Altair care este surprins în diferite momente ale vieţii lui. De pe vremea când era tânăr şi-l puteam manevra chiar noi în primul joc, până când devine bătrân şi abia mai poate merge. Am zâmbit în sinea mea şi am zis să spun mersi că Ubisoft nu s-au gândit să facă un joc întreg cu Altair boşorog...vă imaginaţi ce amuzant ar fi fost? Cu toate astea, momentele scurte în care ne întoarcem cu 300 de ani în urmă sunt de multe ori tratate cu superificialitate, îngrămădite acolo ca să fie.

În aceeaşi manieră mai este implicat şi Desmond în nişte puzzle-uri pe insulă, puzzle-uri ce trebuiesc depăşite dintr-o perspectivă first-person ce ne cere să sărim pe nişte platforme în timp ce domnul Miles începe să-şi debiteze amintirile din copilărie. Nespectaculos, neinteresant...doar plictisitor. Am sărit peste partea asta pentru că nu-şi merita timpul pierdut.

Poate că scepticismul ăsta survine şi în urma faptului că în 2 săptămâni am jucat toate 3 titlurile din saga Auditore şi după o vreme...efectiv nu-ţi mai arde de făcut acelaşi chestii. Poate lucrurile se vor schimba în viitor.
Ce e corect e corect însă. Când Revelations face ceea ce Assassin's Creed face cel mai bine, nu e chiar atât de rău. Constantinopolul arată minunat. Experienţa de a te căţăra pe Hagia Sofia este nemaipomenită şi atmosfera este reuşită, deşi eu aş fi insistat pe muzica orientală mai mult, să iasă în evidenţă, mai ales când vizitezi bazarul sau cartierul de ţigani. Ţiganii sunt trataţi cu grijă, probabil sub ghidarea atentă a celor de la Ubisoft Bucureşti care au avut partea lor de producţie la fel ca în precedentele 2 jocuri.

Concluzia? Un sfârşit onorabil pentru o serie onorabilă, care a fost întotdeauna departe de perfecţiune dar mereu aproape de o plăcută senzaţie de awesomeness. Ezio a fost un personaj memorabil şi interesant de cele mai multe ori, ba chiar a fost plăcut să-i văd povestea sfârşindu-se în scurt-metrajul Embers unde-l vedem murind în pace în timp ce atenţia celor de la Ubisoft pare să se concentreze pe China...ar fi grozav dacă Assassin's Creed 3 ne-ar duce acolo. Gândiţi-vă ce mină de aur ar reprezenta cultura chineză!
Din păcate nici cu Revelations nu am ajuns să-l cunoaştem mai bine pe Altair care a rămas la fel de generic, plicticos şi neinteresant ca şi în primul joc. Asta e...nu le putem avea pe toate.

7.50 / 10

Assassin's Creed Brotherhood

În primăvara anului trecut am încercat să joc Brotherhood. Seria Assassin's Creed este fascinantă chiar dacă şi enervantă în acelaşi timp dar presupun că asta reprezintă jocurile astea - o plăcere vinovată. Ştii că-ţi va face şi mult rău, dar continui, pentru că vrei să ştii ce se va întâmpla mai departe.
Spuneam că încercasem să joc Brotherhood primăvara trecută dar calculatorul a eşuat lamentabil. Placa video, RAM-ul...probabil şi procesorul (care încă este şi luptă eroic cu tot ce-l pun să întâmpine) toate erau destul de depăşite de situaţie. Jocul rula doar că arăta execrabil şi era în sine...nejucabil.

Dar a venit 2012 şi ştiţi ce investiţie minunată am făcut. După ce m-am delectat cu Arkham City şi Skyrim şi m-am oripilat de cât de nasol e Crysis 2, am zis să mă orientez spre Assassin's Creed. M-am apucat întâi să reiau partea a doua, pentru a-mi aduce aminte de aventurile lui Ezio Auditore da Firenze da Italia da...bla, bla, bla! şi apoi am pornit la drum.

Vă spun acum ca să nu uit până la sfârşit. Diferenţa dintre un joc bun şi unul prost este făcut de câţi nervi îţi verşi în faţa fiecăruia în timp ce-l joci. Ore pline de înjurături şi oftături m-au încercat jucând Assassin's Creed. În schimb nu-mi aduc aminte să mă fi enervat vreodată la Batman...
Da, seria Assassin's Creed ar trebui caracterizată prin faptul că speră către o grandoare de care este de multe ori depăşită. Bug-uri enervante, momente în care personajele nu ascultă din senin de comenzile tale şi misiuni iritante de genul "ascunde-te, nu fii detectat".

Voi continua comparaţia cu Batman şi voi spune că este singurul (ok, poate şi seria Splinter Cell) joc unde sistemul de stealth funcţionează bine. Assassin's Creed înglobează în stilul ăsta de joc al asasinului şi momente de stealth. O fac cu încăpăţânare, neînţelegând că întreg conceptul e greşit şi haotic.
Mă veţi întreba de ce mai jucăm seria asta...eh, pentru că avem o poveste fascinantă, chit că după 4 jocuri şi 3 filme de scurt-metraj habar n-avem ce dracu' se întâmplă. Asta, combinată cu nişte redări fenomenale a unor oraşe din perioada Renascentistă în care putem naviga în voie, câteva scene de acţiune bestiale, un voice-acting solid şi o atmosferă care efectiv de captivează prin magia creată, face ca nebuneala asta să-mi placă. Şi evident, nu numai mie, din moment ce mii de oameni joacă seria încă de la apariţia primul titlu.

Povestea în Brotherhood începe fix de unde ne-a lăsat AC2. Aflat undeva sub Vatican şi conversându-se cu o zeiţă...sau aşa ceva...Ezio (învingător în urmă cu cinci minute într-un sparring cu Rodrigo Borgia a.k.a Papa Alexandru al VI-lea) nu înţelege nimic, el fiind doar o marionetă pentru Desmond Miles, un asasin al zilelor noastre care încearcă să dezlege misterul artefactelor Edenului prin intermediul vizitării memoriilor strămoşilor săi. O să mă întrebaţi ce e ăla artefact al Raiului...sincer, nici eu n-am înţeles prea bine. Aparent e mărul furat de Eva din Rai. Dar povestea e mult mai complicată şi...nu duce nicăieri.
Ideea de bază este că Ezio părăseşte San Pietro pentru a se întoarce la Monteriggioni victorios. Are o noapte palpitantă în care petrece şi se culcă cu Caterina Sforza...a doua zi dimineaţă, Cesare Borgia, fiul Papei, ia cu asalt Monteriggioni, îi omoară unchiul lui Ezio.

Eroul nostru îşi pierde toate investiţiile făcute în jocul precedent, armura, sabia şi abilităţile învăţate, pentru a se trezi rănit la Roma de unde evident, trebuie să o ia de la zero. Dezamăgitoare decizie, pentru că simt efectiv că toate eforturile depuse în 2 au fost în van. Oraşul a fost distrus şi ce e mai important - armura şi sabia, dobândite în urma a ore de explorare...pierdute.
Astfel că urmează să ne petrecem timpul în Roma, care arată la fel de splendid pe cât au arătat Firenze, Venezia sau Milano în jocul precedent. Superb! De la misiuni geniale pe cupola Panteonului la infiltrări surpriză prin ruinele Colosseumului, nu lipseşte nimic!
Grafica a fost îmbunătăţită destul de mult şi parcă în sfârşit gloata oraşelor arată mai diversificat.
A fost introdusă arbaleta în arsenalul lui Ezio şi funcţionează destul de bine şi de satisfăcător, trebuie să recunosc. Au mai introdus de asemenea un sistem de recrutare de noi asasini, care pot fi apoi folosiţi să te ajute în misiuni într-un soi de hit&run. Ingenios, plus că merge destul de bine. Partea plicticoasă dar în cele din urmă necesară este eliminarea zonelor de influenţă Borgia care te lasă apoi să investeşti în clădiri, magazine ş.a.m.d. Cine ar fi crezut că cea mai bună cale de a-ţi învinge inamicii este să-i depăşeşti în domeniul imobiliar?

Dacă se întâmplă să urmăriţi The Borgias, serialul marca HBO, veţi fi dezamăgiţi să vedeţi ce personalităţi incolore sunt atât Rodrigo cât şi  Cesare sau Lucrezia în joc. Nu par niciodată îndeajuns de serioşi încât să te facă să te temi pentru soarta eroului.
Coloana sonoră este destul de ok, dar parcă suna mai frumos în 2. Dar nu s-a pus foarte mult accent pe asta, aspect care mă dezamăgeşte, că doar vorbim de un joc Ubisoft - creatorii seriei Prince of Persia.
Brotherhood părea ocazia perfectă pentru a accentua mai mult pe personajele pe care le ştim deja, dar din păcate eşuează la acest capitol. Desmond pare să intervină mai mult în poveste dar în cele din urmă tot nu aflăm nimic interesant, cu excepţia morţii (inutile, de asemenea) a unui personaj cheie.

Mici schimbări şi chestii drăguţe combinate cu un număr generos de misiuni enervante, dar cu reţeta clasică ce nu poate da greş într-un joc Assassin's Creed - toate astea fac din Brotherhood un joc ok, care nu-şi depăşeşte condiţia de interludiu. Pare scurt, incomplet, grăbit şi un pic cam de umplutură. Veţi vedea mâine, când voi revizui Revelations, următorul titlu, că nici el nu atinge exact nivelul lui AC2. Ambele sequel-uri sunt doar nişte episoade mai degrabă decât o parte solidă a unui întreg.

O experienţă mixtă, în purul stil Ubisoft.

7.50 / 10

The Elder Scrolls V : Skyrim

Vă spuneam acum ceva timp că am avut o revelaţie legată de lucrurile care ne plac şi cred cu tărie că în viaţa noastră încă trebuie să existe magie, să ne rupem puţin de realitate şi să plecăm pe nişte tărâmuri mai bune, unde lucrurile sunt mai simple. Să uităm puţin de greutăţi şi să trăim puţin în visare.
Lucruri precum ultima carte din seria "Cântec de gheaţă şi foc" sau ultimul joc din seria The Elder Scrolls mă trimit pe mine undeva departe, mă duc cu gândul la locul în care aş vrea să locuiesc într-o bună zi (Finlanda...) şi îmi dau putere să merg mai departe.

Oblivion va ocupa mereu un loc special în sufletul meu, fiind unul dintre cele mai memorabile jocuri făcute vreodate dar partea bună este că Skyrim are tot ce avea Oblivion bun dar şi multe, multe, multe îmbunătăţiri remarcabile.
Aş putea să fiu cârcotaş şi să spun că Skyrim este atât de reuşit şi pentru că a împrumutat foarte multe elemente din seria Dragon Age. Dar să fim serioşi, şi tot ce este în Dragon Age are cel mai probabil sursă de inspiraţie din Lord of The Rings sau Song Of Ice and Fire.
Elementul central al universului din Skyrim se învârte în jurul dragonilor care au un rol foarte important în dezvoltarea personajului. De data asta, eroul cu care vom juca va avea o identitate mai aparte - el sau ea va fi the Dragonborn şi întreaga poveste se va concentra mai mult pe el decât pe alţii. Asta era una dintre problemele poveştii din Oblivion, şi-anume că deşi noi făceam toată treaba, alţii (hm...Sean Bean aka Martin) culegeau laurii victoriei. Situaţia pare alta de data asta pentru că noi suntem cheia. Noi suntem the Dragonborn.

Ca orice RPG respectabil, există elementele clasice, de conversaţie, de luptă, de adunat lucruri de care nu ai nevoie, de strâns bani, de cumpărat case şi de luat neveste sau soţi. Prima mare schimbare care sare în evidenţă...voice-actingul. Aparent Bethesda i-a concediat pe cei cinci actori care făceau toate personajele în Oblivion (pe lângă Patrick Stewart şi Sean Bean) şi au angajat unii ceva mai talentaţi şi...mai mulţi, astfel că nu avem aceleaşi voci la două sute de personaje diferite. Un mare, mare avantaj! Pe lângă asta îi avem pe Max Von Sydow, Christopher Plummer, Linda Carter, Joan Allen sau Michael Hogan.

A doua mare schimbare...grafica! Deşi Oblivion a ieşit cu una dintre cele mai revoluţionare grafici ale anului 2006, care avea să-şi ţină bine vârsta ani de-a rândul, întregul concept a părut întotdeauna un pic pueril, demn de basme şi nu de un RPG dark. Skyrim arată mult mai serios, mai matur, motiv pentru care a trecut de la Teen Rated la Mature. Totul este mai realist, mai sângeros, mai plin de diferite aluzii... Modelele personajelor s-au schimbat drastic şi acum parcă putem diferenţia mai uşor între rase - fie el dark elf, wood elf, breton, imperial, khajit, argonian, orc, nord sau redguard. Partea un pic dubioasă este că au intrat în nişte clişee ciudate. Unii sunt arabi-like, alţii viking-like şi tot aşa. Dar e ok, dă o oarecare identitate jocului.

Gameplay-ul - deşi a rămas cât de cât familiar, există foarte multe îmbunătăţiri şi adăugiri. Acum putem lupta cu două arme deodată. Luptele efectiv s-au schimbat, arată ceva mai complex decât bătaia haotică prezentă în Oblivion, există diferite animaţii spectaculoase şi finishing moves asemănătoare cu deathblows-urile din Dragon Age Origins. Asta dă o satisfacţie în plus şi luptele nu devin niciodată plictisitoare. Vrăjile nu mai arată nici ele la fel, ci s-au implementat o grămadă de mişcări şi efecte noi. Stealth-ul nu a fost ignorat ci i s-au implementat nişte şmecherii care seamănă mult cu ce găsim în seria Batman. Frumos! Pe lângă asta avem "strigătele" care ocupă un loc important în desfăşurarea poveştii.

Coloana sonoră rămâne la fel de epică (marca Jeremy Soule)  şi acompaniază călătoriile jucătorului în nişte medii ceva mai variate decât ce vedeam în Oblivion. Poate că Cyrodiil era de aşa natură să aibă mai multă pădure şi un pic de munţi, dar trecerea este ceva mai armonioasă şi spectaculoasă în Skyrim, asta îndulcită cu o grafică demnă de 2011-12. Şi având în vedere că acest tărâm ne oferă pe lângă dragoni şi mamuţi, sabrecats, uriaşi şi alte dihănii, experienţa este senzaţională. La capitolul optimizare îndrăznesc să spun că jocul se comportă mai bine decât Oblivion la vremea lui. Noua mea placă video combinată cu mai mult RAM dau posibilitatea rulării jocului pe Very High, lucru care-l făcea şi TES 4 cu placa veche. Diferenţa este că Skyrim nu-mi sacadează în niciun fel, nicăieri, pe când Oblivion avea multe momente când crăpa în nişte frame-uri foarte neplăcute când încerca să-şi încarce relieful mai ales. Deci încă un mare plus!

Introducerea puzzle-urilor este foarte interesantă şi neaşteptată. Ideea este că de regulă ce se află un spatele unei uşi închise merită de multe ori aşteptarea.
Nu ştiu ce aş putea spune despre poveştile din spatele jocului. Sunt atât de multe şi pot să difere atât de mult încât ar trebui să scriu nuvele întregi ca să le pot rezuma în vreun fel. Până la urmă asta este şi frumuseţea unui joc din seria Elder Scrolls.

Ca părţi negative rămân acelaşi desincronizări ale npc-urilor atunci când sunt programaţi să facă anumite chestii, nişte texturi care nu se potrivesc prea bine, bug-uri obişnuite în jocuri RPG. Nimic spectaculos

Probabil am ratat multe alte lucruri relevante despre Skyrim dar este de înţeles. Avem de-a face cu un monstru de joc care foarte probabil că ne va ocupa timpul multă vremea de aici încolo. Spor la explorat!

Era să uit...vă las cu nişte piese superbe de pe soundtrack...