Nu ştiu dacă e pur şi simplu natura umană sau nebunie individuală adunată sub acelaşi acoperiş. Însă este în continuare fascinant. Eu nu sunt genul care să judece nişte oameni doar după aparenţe (decât dacă sunt incredibil de ţipătoare) şi nici nu văd lumea în alb şi negru. Cu toate astea e uimitor ce fel de oameni îmi ies în cale...ba mai mult, e incredibil cum li se dezvoltă şi exteriorizează cu adevărat personalitatea pe măsură ce petreci mai mult timp alături de ei.
Anul trecut, colegul meu de cameră de la cămin părea ok. Era un tip liniştit, calm şi îngrijit. Şi chiar mă declaram norocos. Nu e uşor să nimereşti un om cu care să nu te calci pe bătături şi să fiţi atât de ok unul cu altul. Şi n-a fost nicio problemă. Omul s-a arătat mai mult decât prietenos, ne ajutam cu diferite lucruri şi aveam destule lucruri în comun încât să purtăm nişte discuţii interesante.
Până când a intrat în scenă concertul CoB şi Ensiferum. Ştiind că-i plac Ensiferum, l-am întrebat dacă merge la concert (asta cu mult timp înainte ca spectacolul să aibă loc). Mi-a zis că da. Cool! M-am gândit că nu mai trebuia să-mi caut pe altcineva cu care să merg. Şi trecea timpul, şi trecea. Îl mai întrebam din când în când dacă şi-a luat bilet. La un moment dat a zis că da, de fiecare dată cu o tăcere evidentă care venea dintr-o minciună cât Casa Poporului de mare. I-am zis de cel puţin trei ori să-mi zică dacă nu vrea să meargă (lucru cu care nu aveam nicio problemă), ca să ştiu să vorbesc cu altcineva cu care să mă întâlnesc. Nici pomeneală. Mergem cole, mergem, obişnuia el să-mi zică. În ziua concertului ne-am dat întâlnire în parcul Carol (acolo unde sunt Arenele Romane). N-a apărut...evident... şi nici n-a mai răspuns la telefon.
Mă rog, am avut norocul să mă întâlnesc acolo cu o colegă de la facultate. Am intrat la concert, a fost grozav şi bla bla bla.
Când l-am văzut mai apoi la cămin, n-am deschis subiectul în faţa lui, furios pe minciuna penibilă pe care insistase. El se comporta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi a rămas aşa, eu cu supărarea aia şi el cu acel penibil aer mincinos.
Fool me once, shame on you. Fool me twice, shame on me. La începutul verii l-am întrebat dacă vrea să fim şi anul următor colegi de cameră. De bine, de rău, ne înţelesesem ok. Ba mai mult ideea era să plătim fiecare un loc jumate la cămin ca să combatem regula de trei în cameră. Aceeaşi pauză dubioasă înainte să-mi confirme. Dar a făcut-o. A confirmat. Atunci şi pe toată durata verii. Finalul îl ştiţi. L-am mai povestit. La ce au folosit minciunile alea? Cu ce l-au ajutat? Oameni buni, n-am absolut nicio idee.
Şi acum mă uit la ăştia din vilă. Toţi porniţi acum unul împotriva altuia. Toţi se sabotează reciproc, în ideea că se răzbună, nerealizând că practic se sabotează singuri .Cel puţin o persoană din casa asta nu vorbeşte cu alta, majoritatea din motive cretine. Mulţi sunt pur şi simplu idioţi, alţii sunt bolnavi la cap. Ideea e că s-au adunat cei mai cei care ar fi putut fi găsiţi. Eu nu-mi explic cum i-au selectat de seamănă toţi între ei atât de mult. De asemenea nu-mi explic cum de există persoane tinere atât de idioate. Credeam că poate generaţia noastră e un pic mai răsărită, mai civilizată. Nicio şansă.
Înveţi multe cunoscând studenţi. Şi înţelegi studenţi în funcţie de facultatea la care-i găseşti. Înţelegi că România nu se va schimba niciodată. Pentru că toate acele lucruri care sunt greşite în ţara asta sunt adânc implementate în personalitatea oamenilor de genul ăsta. Şi unul dintre dobitocii ăştia va intra în politică, altul în justiţie. Şi uite aşa miezul central se îmbolnăveşte şi rămâne bolnav pentru că nu se poate ieşi din bucla asta infectă.
Mă uit la oamenii de la mine de la facultate şi parcă văd o bucăţică ruptă din altă lume. Se poate să fie doar o impresie subiectivă sau se poate să fie adevărul. Mă uit la colegele mele din grupă şi văd că deşi nu avem interese sau personalităţi comune, există totuşi un acel ceva cu care mă identific (se poate să fie doar groaza pentru lingvistică). De asemenea aduc un aer familiar, un aer al normalităţii. Sau aşa-l găsesc eu.
Mă uit la prietenii mei şi mă întreb de ce nu pot să fie şi alţii ca ei. Nu ştiu despre mine, dar ei sunt nişte oameni extraordinari. Şi dacă mai mulţi ar fi exact ca ei...lumea ar fi un loc mai bun.
Cu riscul de a părea filozofic, astăzi mă întreb ce sens au toate astea şi pentru ce încercăm să trăim în varza asta. Se merită oare efortul? Azi sunt trist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu