Am zis pas...

Weekendul ăsta trebuia să merg la Tuborg Green Fest. Multe, multe trupe, se anunţa a fi mişto. Ghinionul a făcut ca Sully Erna, solistul de la Godsmack să prindă o răceală zdravănă care a anulat tot turneul lor european. De prisos să spun că mergeam mai ales pentru ei. Anunţul mi-a ruinat tot cheful atât de tare încât efectiv n-am mai vrut nimic. Am vândut biletul.

Mi-aş fi dorit să-i văd pe Ugly Kid Joe dar concertul lor e aşa scurt şi pus la o oră atât de nasoală încât oricum nu cred că ajungeam să-i văd. Guns N' Roses ar fi fost drăguţi...acum 25 de ani. Să stau să-l aştept pe nea Axl atâtea ore? Ca să falseze minute-n şir aiurea? No way. Iar restul... sunt ok dar nimic care să mă impresioneze. Da, regret că nu am mers mai degrabă la Lemmy, Mustaine şi Lake of Tears. Damn it.

Asta e, poate altă dată. Vă las cu o piesă bunuţă de la Godsmack. Damn it Sully, why?

Godsmack - Saints & Sinners
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Brainwashed

Domnul profesor Bogdan Ştefănescu predă literatură engleză la Facultatea de Limbi Străine din Bucureşti. În cei doi ani de studiu pe care i-am făcut până acum, a trebuit să-l înfrunt la două examene orale - amândouă au fost fără îndoială cele mai grele examene pe care le-am dat vreodată la ceva. Că am ieşit cu faţa curată din amândouă, mă face mândru, dar nu despre asta vroiam să vorbesc.

Anul trecut am dat examen cu el la Concepte literare. Asta a însemnat multă critică, multe lucruri de citit, înţeles şi abia apoi (dacă mai era timp) o eventuală învăţare mai aprofundată. Deşi la prima vedere Conceptele astea păreau nişte bălării, mi-au dezvoltat gândirea într-un mod pe care nu-l credeam posibil vreodată. Printre multe alte lucruri pe care le-a mai făcut, a reuşit de asemenea să mă facă să-mi placă psihologia, lucru care efectiv părea imposibil în liceu. Da, în liceu probabil am avut cei mai ridicoli profesori din galaxie în domeniul ăsta şi e trist că mulţi alţi elevi vor pleca din Călinescu cu aceeaşi părere din cauză că respectivii sunt total pe lângă ce înseamnă psihologia.

Un examen la Ştefănescu este ca o cursă contra-timp în care efectiv te lupţi să fii la zi cu toate subiectele ce-ţi pot pica, în speranţa că vei primi ceva accesibil. Şi în subconştient ştii că nu înveţi numai pentru examen ci şi pentru materia în sine, pentru că în marea ei majoritate este fascinantă. Examenul nu-ţi pune la încercare numai cunoştinţele ci şi nervii. Pe care trebuie să-i ai tari atunci când îl "înfrunţi". Ştefănescu nu este neapărat genul ăla de profesor "bau-bau" şi în niciun caz nu este o persoană absurdă.
Poţi auzi la unele facultăţi de profesori idioţi şi frustraţi care pică studenţii de dragul de a o face şi care nu sunt interesaţi de cunoştinţele acestora ci doar de mica putere pe care au şi ei asupra lor. Ştefănescu nu este aşa. Dacă ştii, vei trece. Dacă eşti foarte bun, vei lua o notă mare. Toanele lui nu intră în ecuaţie. Cu toate astea, nu îţi face sarcina mai uşoară. Şi chiar dacă ieşi şifonat din examen, măcar ieşi mai tare. Ce nu te omoară, te face mai puternic. Cine spusese asta? Nietzsche sau Hetfield? :)

Anul ăsta, examenul a mers în acelaşi stil dar s-a aplicat literaturii britanice din secolul 20. Probabil cea mai greu de digerat literatură, recunosc că deşi nu mi-a plăcut la nivelul altor cărţi, clar m-a făcut să am o viziune diferită asupra artei literare. E greu de explicat dar lucrurile stau aşa - privesc acum orice carte la un alt nivel de înţelegere. Un lucru de care sunt mândru, aşa cum sunt în general mândru de catedra de engleză de la facultate.

Ok, la asta vroiam să ajung...
După ce mi-am umplut capul cu autori grei, precum Fowles, Woolf, Lawrence, Eliot, Joyce, Beckett sau Osborne, am decis să răsuflu uşurat şi să citesc puţină literatură de consum. Am zis să mă întorc puţin la partea cu adevărat dulce şi plăcută a cititului. Mi-a căzut în mână un volum din seria Bones a autoarei Kathy Reichs. Şi mai citisem şi alte cărţi din seria asta. Şi mi-au plăcut toate. Doar că acum, după toate cele câte experimentasem, găseam volumul ăsta ca fiind simplist, plictisitor, previzibil. Mediocru.

What the hell happened to me?
Cred că va trebui să recitesc romanele mele preferate ca să fiu sigur că nu m-am stricat de tot.

Max Payne 3

Primele mele amintiri legate de seria Max Payne se intersectează cu primul meu calculator. Nu-mi aduc aminte prea multe, dar ştiu sigur că nu-mi mergea. Treaba s-a schimbat când mi-am luat noul pc, reuşind să joc primele două titluri din serie şi să fiu foarte încântat de gameplay-ul inovator, povestea interesantă şi atmosfera noir de mare, mare efect.
Am văzut şi filmul. Mi-a pus veşnic capac în ceea ce-l priveşte pe Mark Wahlberg pe care nu-l mai suport de-atunci în absolut niciun film. În plus, pelicula şi-a bătut mai mult joc de povestea complexă prezentă în joc, prezentând un scenariu spălăcit în purul stil penibil Hollywood.

Acum, la mulţi ani după, aceeaşi senzaţie neplăcută o am şi în legătură cu Max Payne 3. Ca şi cum s-a făcut un film prost de acţiune, plin de efecte speciale, scenariu generic demn de filmele cu Bruce Willis şi niciun pic de suflet.
Jocul de faţă ni-l înfăţişează pe Max aflat în continuare în depresie (fix ca în primele două jocuri), înnecându-şi amarul în băutură şi lucrând ca bodyguard pentru o familie de brazilieni bogaţi şi fiţoşi din Sao Paulo. Ocazional vom fi trimişi cu câţiva ani în urmă în New York, jocul făcând un tribut stilului şi peisajului de film-noir găsit în primele două jocuri.
Povestea este prea banală ca să povestesc ceva incitant din ea. Cert este că Max a reuşit să mă bage şi pe mine în depresie cu tristeţile lui. Astfel că după ce am terminat jocul am simţit acuta nevoie de a juca ceva vesel precum...Mario.

Ce mă mai nemulţumeşte la jocul ăsta în afară de povestea dezamăgitoare? Modul în care este construit. Max Payne a însemnat un download de 30 (!!!!!) de Gb. Şi din ce am văzut, asta înseamnă maxim 7-8 gb de joc efectiv. În rest...cinematic-uri. Multe, multe, multe. Multe şi pline de bling-bling-uri. Gameplay-ul merge în general bine şi rămâne fidel originalului. Avem în continuare bullet-time-ul care l-a făcut pe Max Payne faimos, avem momentele sângeroase şi acum chiar un sistem bunicel de cover împrumutat de la LA Noire.
Deşi la început este satisfăcător, datorită ritmului (un pic de împuşcături, cinematic, alt pic, alt cinematic) impus, a ţintei absurd de mici şi a calităţii inamicilor de a încasa un număr incredibil de gloanţe - toate astea fac din Max Payne 3 un joc foarte, foarte obositor. Efectiv n-am reuşit să joc mai mult de 2 ore pe zi. Era plictisitor şi epuizant.

Merge totuşi ceva bine la jocul ăsta? Păi grafica...să vedeţi grafica...foarte mişto! Nu e la nivelul uber-realist marca Battlefield dar arată foarte bine. Iar pe lângă o grafică cât se poate de frumoasă, avem şi o optimizare absolut perfectă. Aţi auzit bine. O optimizare perfectă la un joc lansat de Rockstar. Se întâmplă rar...de fapt nu s-a mai întâmplat niciodată dacă mă întrebaţi pe mine (se-aude acolo, LA Noire şi GTA?). Dar da, n-am avut nicio problemă, jocul a rulat superb cu detaliile pe medium. Un mare, mare plus!

Voice-acting-ul este cât se poate de credibil, foarte bine realizat. Şi cum 90% din acţiune are loc în Sao Paulo, am auzit foarte, foarte multă portugheză braziliană. Foarte drăguţ din partea lor. Efectele audio iarăşi nu dezamăgesc.

M-a dezamăgit nerealismul său. Scenariul demn de filmele de marţi seara de pe ProTv. Chiar dacă s-au concentrat mult şi bine pe aspectul vizual, îi trebuia mai mult sentiment la partea artistică. Finalul a fost destul de deschis, lăsând lejer loc pentru Max Payne 4. Şi nu m-ar mira să-l aducă iarăşi înapoi pe bătrânel pentru încă puţin bang-bang.

Alte lucruri nu mai sunt de zis. Mă bucur că l-am încercat dar nu aş reveni asupra lui vreodată.

7 / 10

Ugly Kid Joe - Stairway to Hell (EP)

Dacă vă întrebaţi cine sunt Ugly Kid Joe, vă explic în două propoziţii. UKJ sunt una din trupele alea apărute la începutul anilor '90 (1989 mai exact...) care au avut 3-4 hituri şi care au ales să se retragă onorabil la câţiva ani după. Ei au rămas în memoria melomanilor pentru nişte piese extrem de reuşite printre care vă enumăr eu : Everything About You, Cats in the Cradle, Neighbor, So Damn Cool sau Madman. Youtube them, nu sună rău deloc.

Ce era aşa deosebiţi la oamenii ăştia? Simţul umorului în principal, însăşi numele trupei fiind o parodie la un alt act muzical - Pretty Boy Floyd. Albumele lor erau spoof-uri la chestii mai faimoase - America's Least Wanted, Motel California sau...Stairway to Hell. Piesele lor, dacă staţi să le ascultaţi versurile, erau destul de haioase. Aveau şi momente ceva mai sobre - cum ar fi Cats in the Cradle, care nu deranjau deloc
Trupa s-a adunat pentru nişte concerte şi materiale noi acum vreo doi ani. Solistul, Whitfield Crane, poate nu vă spune nimic, dar s-a remarcat prin vocea sa ca o combinaţie de Axl Rose şi Sebastian Bach. Partea bună este că şi în 2012 Crane sună extrem de bine live, fix ca în anii '90. Chitaristul şi bassistul - Klaus Eichstad şi Cordel Crockett sigur nu vă spun nimic, trecem mai departe. La tobe îl avem pe unul dintre cei mai buni din lume în umila mea opinie - Shannon Larkin, de asemenea baterist în Godsmack, altă trupă dragă mie. O combinaţie destul de interesantă, vă promit.

Ca totul să fie frumos, atât Ugly Kid Joe cât şi Godsmack vor concerta la Bucureşti la Tuborg Green Fest...şi eu mă duc! :)

Acum...materialul de faţă este un EP de 6 piese care ar trebui să acţioneze drept prolog pentru un album complet...probabil! Deşi nu este excepţional de bun, EP-ul are momente drăguţe şi cel puţin 3 cântece cât se poate de ascultabile.
Devil's Paradise este începutul. A primit şi videoclip. Slab şi slab. Nu m-a dat pe spate nici la riff-uri, nici la solo-uri, nici la acţiunea generică din clip. Vă promit că există momente mai bune pe Stairway to Hell.
You Make Me Sick...începe mai promiţător dar eşuează până la final. Ascultând până în punctul ăsta, mi-am dat seama ce lipseşte. Puţin din stilul vechi...
No One Survives este mai progresivă dar deja sună mişto. We're getting there...
I'm Alright are un riff sacadat care captează interesul ceva mai bine decât primele două cântece. În rest este destul de straight-forward, nimic ieşit din comun.
Steaua acestui material este fără îndoială Love Ain't True. Riff - superb de groovy. Versuri? Extraordinar de satisfăcătoare în purul stil UKJ. Solo-ul izbucneşte cât se poate de natural şi nu durează foarte mult. În sfârşit încep să-l aud pe Shannon la tobe aşa cum ştie el cel mai bine. Iar fill-urile de trompetă sunt ca o cireaşa de pe o prăjitură foarte gustoasă. Yum!
Love Ain't True este şi ce o să vă dau să ascultaţi la sfârşitul articolului, pentru că single-ul Devil's Paradise este aşa de dezamăgitoare.
Stairway to Hell încheie cele 20 de minute de audiţie cu Another Beer. Instrumentalul country-ish cu chitări acustice şi o bătaie laid-back de tobe, precum şi liniile melodice antrenante ale vocii fac din piesa asta una extrem de încântătoare.

Un sfârşit onorabil pentru un material mediocru per total, ridicat în sus de ultimele două piese. No One Survives, Love Ain't True şi Another Beer chiar merită atenţia voastră dacă vă interesează un rock catchy, simplu, liniştit şi dinamic în acelaşi timp, care sună destul de fresh pentru 2012.
Recunosc că pe lângă Godsmack şi Guns N' Roses (yeah, I know...) aştept recitalul Ugly Kid Joe cel mai mult în vederea săptămânii viitoare.

How the bricks land in the right place

Shortly after I turned 21 I felt this sudden change. 

I hate or I laugh when people ask me whether I feel different just because it was my birthday. Because 90% of the time I feel the same. I always did. If I am to change in some ways (and I did a lot throughout this last years) it will not happen because it's the 16th of March but because other shit happens, stuff that you can't control. When everything around you changes, that's when you change. Not when you turn fuckin' 18.

This year was different. Cause shortly after, I really felt something. An urge...this strange feeling like I reached this new place from where I have a clear path that I need to follow. There's like no waiting involved. And my life has always been about waiting for stuff to happen. Most of the times it happened. It all worked out eventually, although in the process, the road was always bumpy as hell. I realize now that I was so wrong and that waiting for shit to come to you is not the way to go round.

I've grown up, and I am not referring to the mental part but of the actual age. It's time I found my way. I still wish for my childhood-teenage-stuff to be preserved so that I will never forget that spirit that I'm always proud of. But I think I've discovered that part of myself a bit too late. I think it's time for me to move on from that to a  real grown-up. I realize now that I kinda'of wish new things from life. I also realize that as I try to put things in motion, it all comes in motion pretty easily. That's a thing that I should be grateful of. I am lucky. All that I have to do now is to just...find the right path.

The bricks lay ahead of me. I don't know what's ahead. I just hope I take the right way to the place where I can hope for my idealistic life.

Up until recently I felt that I could be happy by just doing the stuff that I like and be with the people I love. Now I see things differently. I have to seek for my happiness, not just wait for it. I am not abandoning the stuff that I like and the people that I love. I am just looking for a different way for this story...my story...to develop.

Let's hope that I do the right things.