Ador acea perioada a anului cand se organizeaza sedinta cu parintii. In fiecare an, mamele si tatii nostrii se aduna ca sa o mai auda putin pe diriga cum se vaita de noi. Cei mai rai, cei mai nenorociti, impertinenti, lenesi. De fiecare data cand incepe sa povesteasca...se aude blablabla - aceasi chestie an de an. Nu stiu cat de rai suntem...suntem 4 baieti in clasa...categoric nu e de la noi - poate or fi fetele mai diabolice si nu stiam noi.
Suntem impertinenti cu profesorii...sau ceva de genul asta. N-as spune ca suntem chiar impertinenti...poate totusi nu vrem sa inghitim orice mizerie pentru ca si noi si cei din fata noastra - suntem cu totii oameni. Mai nou suntem si majori - se presupune ca putem sa avem o opinie pertinenta, poate chiar dreptate in unele cazuri. Dar nu, noi aia 27 de insi suntem prosti si o persoana are intotdeauna dreptate. Nasol.
Din cate stiu eu suntem clasa cu cele mai mari medii (26 peste 9 sau ceva de genul asta) din tot liceul. In impertinenta si lenea noastra avem totusi astfel de performante.
A revenit inca o data la marea problema...de ce nu e toata clasa atat de unita inca sa fim BFF (best friends forever) cu totii? Deci cand auzi pentru a "n"-a oara chestia asta iti vine sa te dai cu capul de toti peretii. Mai tineti minte faza cu "hipiotii sedati si fericiti" - asta e visul dirigintei. Sa ne salutam fiecare-n parte, indiferent ca suntem atenti sau nu unul la altul sau avem starea necesara. Sa ridicam doua degetele in aer cu un zambet tamp pe fata si sa spunem pe un ton vesel - Pace tie, coleg drag!
N-ar fi minunat?
Nu mai reiau poliloghia - dar explicatia e simpla - se numesc personalitati, preferinte si grupuri diferite. Sigur, nu e ok sa ne luam la bataie sau ceva de genul asta intre noi - dar nimeni nu face asta...pentru ca nu e nimic neinregula cu colectivul - doar pretentii ciudate ale unor persoane care sunt, pana la urma, in afara grupului.
Nasol, nasol - suntem cea mai rea clasa din istorie si toate alea. OK! Oare de cate ori s-o mai fi repetat discursul asta si in fata altor generatii?
A doua chestie - s-a intamplat azi si m-a intristat peste masura. E ciudat cum o profesoara pentru care aveai foarte multa stima te trateaza cu cea mai urata nepasare posibila dupa ce trei ani de zile ai stat de nenumarate ori dupa ea, dupa programul ei ciudat si ai facut atatea activitati frumoase incat acum, ca vezi doamne esti a 12-a, sa-ti zica ca unei sosete stricate ca nu mai are nevoie de tine, pentru ca...invitabil...nu vei fi aici si la anul sa ajuti.
Pe scurt, ma asteptam sa fiu din nou alaturi de grupul de englezi anul acesta ca translator, mai ales ca actiunea ce o sa aibe loc in saptamana asta are amploare nu gluma. In schimb, eu si alte persoane care si-au exprimat de nenumarate ori dorinta de a se implica - am fost evitati in cel mai neelegant mod posibil. De parca nu s-ar fi asteptat sa discutam cu cei din clasele mai mici si sa aflam ca totul se intampla fara sa fim luati in calcul. Urat.
Mi se pare urat anul asta scolar. Pe langa schimbarile de date ale probelor orale care par sa nu mai inceteze, suntem tratati cu foarte mult dispret. Fie ni se spune ca mai avem nevoie de educatie (duh, la 18 ani s-ar putea sa fie cam greu) fie ca nu mai e nevoie de noi pentru ca...suntem in an terminal.
In concluzie - suntem terminati.
Poate ca o sa-mi fie dor de colegi, de atmosfera...dar categoric nu-mi va fi dor de cladirea aia si de oamenii din ea. Efectiv m-au dezamagit in lant.
P.S. Ce sa fie? Geografie sau Filozofie? Decizii, decizii. Efectiv nu stiu :-S
joi, 8 octombrie 2009
luni, 5 octombrie 2009
RIP Jetix
M-am tot tinut sa scriu despre asta, dar nu prea mi-am gasit timp.
Poate ca stiati ca parca din 15 septembrie, cel mai vizionat post de desene animate de la noi - Jetix - s-a transformat in Disney Channel. Cu siguranta ne aducem aminte cum in urma cu destul de multi ani si Jetix era noua fata, schimbarea de la Fox Kids. Adoram FK, si n-am avut probleme sa-mi placa pe-atunci si Jetix - care pastra mare parte din grila si aducea destule noutati interesante.
Au trecut anii. Eu (si multi altii ca mine) am crescut, am redus drastic numarul de ore petrecut in fata tv-ului (nici nu stiu daca mai sunt ore in momentul asta) - dar mi-a placut din cand in cand sa mai evadez din perioada asta ciudata a varstei pe care o am. Cel mai usor e sa te uiti la desene animate. Pe mine ma relaxeaza enorm chestia asta. Mi-aduce aminte de o perioada cand totul era atat de simplu, cand grijile erau toate pe termen scurt - o vreme cand eram copii. Cum sa nu fim putin nostalgici dupa asta? Exista atunci o inocenta, un entuziasm si o energie in mine pe care pur si simplu nu o pot regasi astazi. Doamne si ce mai adoram desenele alea!
A fost greu sa nu observ ocazional schimbarile de la Jetix - bagasera masiv programe in special fetelor - Spioanele in enspe mii de sezoane, Hannah Montana etc Efectiv am stat si m-am intrebat ce e asta. Ce e asa amuzant la Montana asta? Ce e asa misto la niste adolescenti care canta si danseaza niste banalitati si se dau staruri rock (bleah!). Ce e cu noile desene? De ce-s desenate atat de aiurea? De ce e dublajul atat de iritant? De ce ar permite cineva sa se dea un program ca Power Rangers la tv (este cretinismul total)? Ma depaseste. Totul.
Unde este Andy? Dar Louie? Bobby? Eek? Spiderman? Cainii detectivi? Orasul Purceilor?Pe bune, ce-s cacaturile astea care se dau acuma? E complet aiurea.
Nu stiu exact ce sa fac cu Disney Chanel asta. Cui se adreseaza el? Fetitelor de maxim 12 ani? Pentru ca eu ca baiat nu m-as fi uitat nici cand eram mic la tampeniile care se dau acuma pe postul asta sinistru. Probabil as fi fost mare fan Ben10 sau ceva de genul asta.
Pare pueril si stupid cand spun ca efectiv m-a intristat disparitia postului care pana la urma mi-a marcat copilaria. Da, am 18 ani, dar doamne cat de mult imi placea sa mai evadez din cand in cand...sa fug pe vremea cand aveam si eu 10-12 ani.
O sa avem in continuare generatii de smecherei si printese, asa cum vad copiii in serialele alea, cu dive pop fitoase si liceeni dansatori.
Noi generatia de supereroi, farsori, animalute inteligente sau de copii cu prea multa imaginatie...noi ramanem cu internetul - care din fericire nu uita. Daca stiti unde sa cautati, le veti gasi pe toate.
RIP Jetix.
Disney, I hope you burn in hell.
Aaaaah. Peace! :)
Later Edit : Postul cu nr.100 pe anul asta. Yay!
Poate ca stiati ca parca din 15 septembrie, cel mai vizionat post de desene animate de la noi - Jetix - s-a transformat in Disney Channel. Cu siguranta ne aducem aminte cum in urma cu destul de multi ani si Jetix era noua fata, schimbarea de la Fox Kids. Adoram FK, si n-am avut probleme sa-mi placa pe-atunci si Jetix - care pastra mare parte din grila si aducea destule noutati interesante.
Au trecut anii. Eu (si multi altii ca mine) am crescut, am redus drastic numarul de ore petrecut in fata tv-ului (nici nu stiu daca mai sunt ore in momentul asta) - dar mi-a placut din cand in cand sa mai evadez din perioada asta ciudata a varstei pe care o am. Cel mai usor e sa te uiti la desene animate. Pe mine ma relaxeaza enorm chestia asta. Mi-aduce aminte de o perioada cand totul era atat de simplu, cand grijile erau toate pe termen scurt - o vreme cand eram copii. Cum sa nu fim putin nostalgici dupa asta? Exista atunci o inocenta, un entuziasm si o energie in mine pe care pur si simplu nu o pot regasi astazi. Doamne si ce mai adoram desenele alea!
A fost greu sa nu observ ocazional schimbarile de la Jetix - bagasera masiv programe in special fetelor - Spioanele in enspe mii de sezoane, Hannah Montana etc Efectiv am stat si m-am intrebat ce e asta. Ce e asa amuzant la Montana asta? Ce e asa misto la niste adolescenti care canta si danseaza niste banalitati si se dau staruri rock (bleah!). Ce e cu noile desene? De ce-s desenate atat de aiurea? De ce e dublajul atat de iritant? De ce ar permite cineva sa se dea un program ca Power Rangers la tv (este cretinismul total)? Ma depaseste. Totul.
Unde este Andy? Dar Louie? Bobby? Eek? Spiderman? Cainii detectivi? Orasul Purceilor?Pe bune, ce-s cacaturile astea care se dau acuma? E complet aiurea.
Nu stiu exact ce sa fac cu Disney Chanel asta. Cui se adreseaza el? Fetitelor de maxim 12 ani? Pentru ca eu ca baiat nu m-as fi uitat nici cand eram mic la tampeniile care se dau acuma pe postul asta sinistru. Probabil as fi fost mare fan Ben10 sau ceva de genul asta.
Pare pueril si stupid cand spun ca efectiv m-a intristat disparitia postului care pana la urma mi-a marcat copilaria. Da, am 18 ani, dar doamne cat de mult imi placea sa mai evadez din cand in cand...sa fug pe vremea cand aveam si eu 10-12 ani.
O sa avem in continuare generatii de smecherei si printese, asa cum vad copiii in serialele alea, cu dive pop fitoase si liceeni dansatori.
Noi generatia de supereroi, farsori, animalute inteligente sau de copii cu prea multa imaginatie...noi ramanem cu internetul - care din fericire nu uita. Daca stiti unde sa cautati, le veti gasi pe toate.
RIP Jetix.
Disney, I hope you burn in hell.
Aaaaah. Peace! :)
Later Edit : Postul cu nr.100 pe anul asta. Yay!
miercuri, 30 septembrie 2009
Planuri
Nu neg in vreun fel ca a fi in clasa a 12-a nu e un eveniment important, un pas decisiv in viata s.a.m.d. Totusi am impresia ca foarte multa lume din jurul meu exagereaza cu chestia asta. Ok, discuti o data, de doua ori. Dar nu reiei acelasi subiect de cateva ori pe zi! O sa ajunga un fel de obsesie.
Exista doua categorii de persoane (eu sunt rarisimul de categoria a 3-a, va zic imediat si de aia). Fie alea care stiu ce si cum vor sa faca, astfel incat au totul gandit dupa un plan aproape matematic. Sunt destul de mandrii cand raspund in fata celor care-i intreaba ce au de gand pe viitor. Ba mai mult, de regula odata porniti...se opresc greu - astfel incat te uiti la ceas si constati uluit ca tocmai au trecut...5 minute!
A doua categorie sunt cei foarte indecisi. Nu stiu exact care le sunt cu adevarat optiunile si au tendinta de a oscila in cel mai ciudat mod... Hm...poate ma fac avocat, sau poate astronaut sau de ce nu biolog marin? E ciudat totusi sa nu stii macar orientativ unde te-ai potrivi ca abilitati si personalitate.
A treia categorie (dar sa nu mai ziceti la nimeni de ea, e secreta) sunt cei ca mine. E posibil sa nu mai fie nimeni ca mine...dar daca sunt, cu atat mai bine. Eu incerc sa privesc totul cat mai relaxat. Stiu cam in ce zona de interes m-as aseza, exista momentan in jur de 3 optiuni realiste pentru mine. Asta nu inseamna ca sunt decis 100% si gata, acum astept sa vina Bac-ul. Mi se pare cam bizar mai ales ca eu ma schimb ca om de la luna la luna, in sensul ca invat permanent lucruri noi, imi formez noi pareri - inca separ noutatile pe masura ce le intalnesc in -bun- si -rau-. Stefan-ul de acum nu seamana deloc cu cel din luna Mai si categoric nu va semana cu cel din luna (sa zicem) ianuarie. Ce sa fac? Asta-s eu.
Iau fiecare zi in parte, calm - fara precipitatii si neuroni mancati aiurea pe niste lucruri care nu pot fi controlate chiar in momentul asta.
Parerea mea e ca pentru a trece cu cat mai multa gratie printr-un an terminal, ai nevoie de mult echilibru. Nu te calugaresti dar nici nu mergi dupa principiul "it will work out somehow" (desi eu in general ador motto-ul ala, Shaman King ftw!). Calm, calculat si cu o pregatire medie...bacul n-ar trebui sa fie o problema.
Mi-aduc aminte cat am muncit eu pentru capacitate(sau cum naiba-i zicea, teste nationale) si cat m-am dat cu capul de pereti dupa pentru ca ma consumasem prea mult, atat fizic cat si psihic si ratasem o gramada de timp care ar fi putut fi valorificat si altfel. Nu zice nimeni ca nu e bine sa inveti...dar s-ar putea sa uiti ca soarele inca straluceste pe cer si ca totusi nu vine niciun bau-bau. Singura noastra limita este propria persoana.
P.S. Cica luni nu se fac ore. Greva. How cool is that?
Exista doua categorii de persoane (eu sunt rarisimul de categoria a 3-a, va zic imediat si de aia). Fie alea care stiu ce si cum vor sa faca, astfel incat au totul gandit dupa un plan aproape matematic. Sunt destul de mandrii cand raspund in fata celor care-i intreaba ce au de gand pe viitor. Ba mai mult, de regula odata porniti...se opresc greu - astfel incat te uiti la ceas si constati uluit ca tocmai au trecut...5 minute!
A doua categorie sunt cei foarte indecisi. Nu stiu exact care le sunt cu adevarat optiunile si au tendinta de a oscila in cel mai ciudat mod... Hm...poate ma fac avocat, sau poate astronaut sau de ce nu biolog marin? E ciudat totusi sa nu stii macar orientativ unde te-ai potrivi ca abilitati si personalitate.
A treia categorie (dar sa nu mai ziceti la nimeni de ea, e secreta) sunt cei ca mine. E posibil sa nu mai fie nimeni ca mine...dar daca sunt, cu atat mai bine. Eu incerc sa privesc totul cat mai relaxat. Stiu cam in ce zona de interes m-as aseza, exista momentan in jur de 3 optiuni realiste pentru mine. Asta nu inseamna ca sunt decis 100% si gata, acum astept sa vina Bac-ul. Mi se pare cam bizar mai ales ca eu ma schimb ca om de la luna la luna, in sensul ca invat permanent lucruri noi, imi formez noi pareri - inca separ noutatile pe masura ce le intalnesc in -bun- si -rau-. Stefan-ul de acum nu seamana deloc cu cel din luna Mai si categoric nu va semana cu cel din luna (sa zicem) ianuarie. Ce sa fac? Asta-s eu.
Iau fiecare zi in parte, calm - fara precipitatii si neuroni mancati aiurea pe niste lucruri care nu pot fi controlate chiar in momentul asta.
Parerea mea e ca pentru a trece cu cat mai multa gratie printr-un an terminal, ai nevoie de mult echilibru. Nu te calugaresti dar nici nu mergi dupa principiul "it will work out somehow" (desi eu in general ador motto-ul ala, Shaman King ftw!). Calm, calculat si cu o pregatire medie...bacul n-ar trebui sa fie o problema.
Mi-aduc aminte cat am muncit eu pentru capacitate(sau cum naiba-i zicea, teste nationale) si cat m-am dat cu capul de pereti dupa pentru ca ma consumasem prea mult, atat fizic cat si psihic si ratasem o gramada de timp care ar fi putut fi valorificat si altfel. Nu zice nimeni ca nu e bine sa inveti...dar s-ar putea sa uiti ca soarele inca straluceste pe cer si ca totusi nu vine niciun bau-bau. Singura noastra limita este propria persoana.
P.S. Cica luni nu se fac ore. Greva. How cool is that?
luni, 28 septembrie 2009
Bla bla bla
E chiar naspa sa nu ai net doua zile. Si eu care intr-un timp ma gandeam ca RDS-ul din Constanta are niste servicii aproape ireprosabile. Ha!
Pana una alta va las sa-i ascultati pe baietii astia...amandoi sunt chitaristi (duh!) intr-o formatie numita Children of Bodom. Preety cool stuff. Chestii mai mult sau mai putin interesante...de maine!
Pana una alta va las sa-i ascultati pe baietii astia...amandoi sunt chitaristi (duh!) intr-o formatie numita Children of Bodom. Preety cool stuff. Chestii mai mult sau mai putin interesante...de maine!
miercuri, 23 septembrie 2009
Just another star
They were both staring at the sky. It was rather weird for them to sit like that without speaking. it was also getting late. A bit too late... They both knew that but they were too tensed to try and break the silence.
Finally, Ryan spole:
"Well I guess it can't be helped !"
She threw a fierce and angry look at him.
"C'mon Jess, he cried, it's not like we can control this thing."
"This is all your fault" she almost yelled at him.
"It's not like you would make a compromise for this to be over. And I totally understand that - I wouldn't either.
Another moment of total silence. Then came Jess' turn to speak:
"But I don't want us to go to different colleges, to different states. It would be a sudden end to everything."
"I don't like it either, but it's about our dreams - after they come true, we'll be seeing each other more often. Cross my heart and hope to die - you'll still be my best friend."
Suddenly she kissed him on the cheek.
"That was new!...and sweet!" said Ryan.
Jess smiled at him and they both watched a falling star.
The star looked senseless at them. Although she passed near them in less than five seconds, she heard the whole conversation.
Hundreds of miles farther, she saw another interesting scene. Miles was ready to blow into his 16-shaped candle. He looked around. Dozens of persons...they all hugged him, smiled at him, bought him presents but he couldn't tell which person he really knew that better...as a friend, a true one. Everybody was there because of his mother, not because of him. He felt nothing but sadness and lonelyness.
But there were so many guests...the star could not understand why Miles felt that way.
She moved on faster, feeling the head growing higher and higher.
Then she saw Chris. Chris was bursting into tears as he saw his father leave...probably forever. He had the painful sensation that it was all his fault, although it was not true.
The star was intrigued. How could money (as she knew that was the reason) be more important than his own child? She didn't understand the mixed feelings that she saw and how could something like that be so important to those people.
Then it ended. She bursted into fire leaving nothing but dust. Dust and a confussed perception on human feelings. There seemed to have all the time in the world, not rushing anywhere and still they suffered - they still weren't happy.
"How come?" - she asked just before nothingness came.
Finally, Ryan spole:
"Well I guess it can't be helped !"
She threw a fierce and angry look at him.
"C'mon Jess, he cried, it's not like we can control this thing."
"This is all your fault" she almost yelled at him.
"It's not like you would make a compromise for this to be over. And I totally understand that - I wouldn't either.
Another moment of total silence. Then came Jess' turn to speak:
"But I don't want us to go to different colleges, to different states. It would be a sudden end to everything."
"I don't like it either, but it's about our dreams - after they come true, we'll be seeing each other more often. Cross my heart and hope to die - you'll still be my best friend."
Suddenly she kissed him on the cheek.
"That was new!...and sweet!" said Ryan.
Jess smiled at him and they both watched a falling star.
The star looked senseless at them. Although she passed near them in less than five seconds, she heard the whole conversation.
Hundreds of miles farther, she saw another interesting scene. Miles was ready to blow into his 16-shaped candle. He looked around. Dozens of persons...they all hugged him, smiled at him, bought him presents but he couldn't tell which person he really knew that better...as a friend, a true one. Everybody was there because of his mother, not because of him. He felt nothing but sadness and lonelyness.
But there were so many guests...the star could not understand why Miles felt that way.
She moved on faster, feeling the head growing higher and higher.
Then she saw Chris. Chris was bursting into tears as he saw his father leave...probably forever. He had the painful sensation that it was all his fault, although it was not true.
The star was intrigued. How could money (as she knew that was the reason) be more important than his own child? She didn't understand the mixed feelings that she saw and how could something like that be so important to those people.
Then it ended. She bursted into fire leaving nothing but dust. Dust and a confussed perception on human feelings. There seemed to have all the time in the world, not rushing anywhere and still they suffered - they still weren't happy.
"How come?" - she asked just before nothingness came.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)