Road to nowhere

Ma simt penibil si nefolositor.

De trei zile stau in casa si ma uit la House M.D. (prindeti ironia?). Nu ma intelegeti gresit, e un serial foarte misto, doar ca nu ma entuziasmeaza cum am dat gata un sezon din el in trei zile. Mi-e frica sa ma gandesc ce-o sa se intampla cand o sa termin sa-l vad de tot...
Obisnuiam sa fiu innebunit dupa plaja. Sa merg la plaja si sa stau cu orele in apa. Acum nu. Niciodata nu am simtit...nepasarea asta fata de litoral. Ma enerveaza aglomeratia aia, caldura excesiva...atata lume! Ma face sa ma simt stresat, de parca as avea o fobie.
Ziua si noaptea se amesteca pentru mine si am uneori senzatia ca nu le mai pot deosebi. Pentru ca la fel de bine as putea merge la culcare la 12 noaptea...dar petrec pe putin 3-4 ore cu castile in urechi, ascultand muzica pe intuneric.

Asta ma duce la una din viciile mele - muzica. Nu pot sta fara ea nici daca ma duc sa duc gunoiul, la 5 min departare de casa. Nu pot adormi fara ea, nu ma pot trezi serios dimineata fara ea. Ma cam controleaza, ce-i drept.
Nu simt nevoia sa zic sau fac ceva anume. Vreau doar sa fac timpul sa treaca. Nu ma pot gandi la nimic care sa ma intereseze, sa-mi starneasca interesul, sa ma faca sa am ceva mai multa pofta de viata, ca doar na! e vara!

Ma infurii tare repede zilele astea. Nu sunt suparat pe nimeni dar m-am certat cu lumea din jurul meu in ultimele zile mai mult decat in ultimul an poate.
As vrea sa-mi dau seama ce este neinregula cu mine. Si imi raspund singur la intrebare...nimic. Pur si simplu m-am schimbat. Pur si simplu nu-mi mai pasa. Cum o sa mai rezist oare pentru inca doua luni si jumatate? Adica rezist...dar cum o sa fiu eu dupa tot acest timp?

Am reinceput sa scriu. Presupun ca asta e un lucru bun. Ma intreb si eu cum va curge povestea in continuare. Un update va veni cat de curand pe tema asta. Ma intrebam daca "chestia" asta la care lucrez e indeajuns de buna incat sa fac ceva mai mult cu ea. Doar de data asta sa fac o diferenta cu ea fata de celelalte scrise pana acum. Dar merita ea ceva mai mult? Petrec foarte mult timp in fata ei citind din nou, si din nou...pana cand ajuns sa stiu unde am pus fiecare virgula si punct. Are pasaje si momente care mi se par pur si simplu excelente, dar nu pot sa nu am un sentiment ca ceva (foarte important) ii lipseste. Dar ce anume? Cred ca ceva-ul este ce poate face diferenta dintre ceva cat de cat special si ...un nimic.

Sunt cuvinte scrise fara sens. A road to nowhere...cum spunea o melodie.
Unde voi fi peste un an de-acum?
Ce sentimente ma vor incerca?
Si ce drum voi alege? A road to nowhere?

Unde ma duc? Vreau undeva unde sa fie noapte si racoare...

Duffy !

Da, am fost in cele din urma. Duffy a sustinut un recital pe plaja H2O din Mamaia. Intrarea a fost gratuita, curtoazie a organizatorilor de la Orange. La intrare am primit si cate-o cartela Prepay gratuita. Lumea se strangea incet dar sigur. Am inteles ca in final au fost in jur de 20 000 de oameni. De-a dreptul impresionant, trebuie sa recunosc. Dar na, cum sa nu vina romanul cand e gratis?

In deschidere au cantat I Am Kloot. 3 britanici - o trupa relativ interesanta care au sunat bine dar care chiar nu se pot asculta vara,pe caldura, pe plaja, in picioare. Aveau cantece mai melancolice, mai de cafenea, destul de inaccesibile publicului prezent acolo in momentul ala. I-am ascultat, i-am aplaudat, pentru ca au cantat misto!

Pe la 9 jumate seara, concertul Duffy era pe cale sa inceapa. Scena amenajata este impresionanta pentru un concert pe plaja. Doua ecrane imense stau de-o parte si de alta a a scenei cu imagini in timp real si undeva in spate se gaseste un turn unde se coordoneaza luminile. Apoi intra si ea pe scena, insotita de un grup de instrumentisti destul de impresionant. 2 chitaristi(unul dintre ei a batut la un moment dat in asa ceva), un basist, un baterist, un clapar si un percutionist care batea in tot felul de chestii neconventionale. Sa nu uit de cele 2 fete de la backing vocals. Erau un fel de Duffy in miniatura. In timp ce se canta, ele aveau si o mini-coregrafie bine pusa la punct.

Si a inceput. Imbracata lejer, Aimee Ann Duffy (pe numele ei adevarat) a urcat relaxata pe scena si a dat drumul la ceea ce a insemnat un recital de o ora de foarte buna calitate. Stiam ca are o voce foarte buna, dar sa o auzi live - e o adevarata placere. A sunat de-a dreptul magic. Nu prea stiam eu versurile sau melodiile in sine, dar mi-a placut foarte mult de la un capat la altul. A durat cu totul cam o ora. Cel mai tare moment a fost, desigur, cand s-a cantat Mercy. Publicul a prins aripi...si pe buna dreptate. As lua ce am auzit vineri seara peste varianta de studio oricand - atat de plin de viata si puternic a sunat totul. La un moment dat s-a facut un mix si Mercy s-a transformat in "Billie Jean", moment in care toata lumea a inceput sa urle si sa se bucure si mai mult. Am cantat cu totii pentru Michael. Apoi s-au intors la Mercy, unde a pus audienta sa cante putin refrenul. Si a functionat!

Trebuie spus ca a si invatat cateva cuvinte in Romana (toata lumea chiuia in astfel de momente) pe care le lansa catre public de cate ori simtea ca lumea era prea linistita.
Ca artist pe scena, Duffy mi s-a parut timida, dovada ca la sfarsitul concertului nu a zabovit prea mult pe scena, spre deosebire de trupa ei care s-a lasat aplaudata minute in sir.
La sfarsit s-a dat drumul la un spectacol de artificii destul de dragut. A tinut in jur de 10 minute.

Per total a fost foarte placut. E chiar laudabil ce face Orange. Ma gandeam cat de misto ar fi un astfel de concert dar cu o trupa rock - una nici prea mare, dar nici prea obscura. Spre exemplu Bullet For My Valentine ar fi perfecti! Sigur, nu-s foarte comerciali, dar lumea s-ar strange, si as avea si eu parte de mai multa actiune ca spectator. Haide Orange, puneti-va in miscare!

Farewell Mike!

Cuvintele sunt de prisos. Cert este ca s-a stins cel mai mare artist pe care omenirea l-a cunoscut. Sa speram ca niciodata nu va fi uitat si muzica lui superba va dainui vesnic.



Just Beat It!

Diseara ma duc sa o vad pe Duffy. Should be fun...

Secret Whispers III

I never thought what will happen when I will give up the blog. Why so? Well, because at a certain point I imagined myself writing on it when I would be like...30. I don't know how wil that ever happen but anyway...
What happened was that I received a second blow. Yeah it really happens to me lately, huh? This time was more serious, deeper and even more personal. It's been 2 weeks since then (oh my God, that much already?) and I still don't feel better. I am empty. I lost all of my enthusiasm that I gathered all this school year. I can't really think for a good reason to...you know...enjoy this holiday.

Last time when I whispered secret things here, I was reflecting over a lost friendship. Something that lasted very long and that had a weird, sudden and stupid end. This time was more than a friendship, but the wierd thing is that there's no guilt in what happened. Nothing was depending on us. It was just...fate? Should I call it like that? It was just how things happened to be.
It was painful. Still is. Better said, I haven't been recovering a bit. I was mad on everything, on everyone. I had this rage in me...I wanted everyone to just dissapear. What a strange feeling...if it's not her, then let it be no one. Childish? Maybe. But that's how I felt (How I Still Feel?).

So, I carry on living, although I can't bare this situation. What am I going to do? Enter hibernation until the whole summer ends? Tempting but no. I don't really know if this works all the time...but it seems that good things always come after bad ones. It happened before. Will it happen again? Let us hope so...
I was angry so I gave up the blog, thinking that I will never be that personal again in here. And if that would have been so, then there would have been no reason to keep it alive. Because everything that I write in here is a true and honest part of myself. A tiny piece of soul. I've always been sincere in here and I intend to keep it that way. But two weeks ago I thought I would never be the same again, regarding the blog. Well, I'm still not sure about this, but the confession has already been made.

What made me come back? Those people over there...listed at the "www map". They still enter this site from time to time. So why waste their time and effort? If they enter, let's give them something to read. I don't know how much this will mean to them, but still...it's something.
Secondly, it's all about writing. I remembered that I love writing. Among other things... I don't really know if I need food and water (don't think so...) but I really need music, my guitar and writing. It's the main reason of why I live right now. The blog is a good way to carry on writing without being necesarily very creative. Keeps me fit regarding writing...

I'm not sure where this goes. Where do I go? Until I find out, I'll go strum a bit the guitar, listen to my beautiful music and write... All good? I think this should do for a survival of a three month holiday.

Yeah, I'm back. Kinda'of. I'm different. A different person, but I don't really care about who I am right now. It's carpe diem baby! Or in my case...just make the moment pass (live it if possible, but first make it pass).
Not sure when I'll write, don't forget - it's still holiday-time (although I hate it) - but I'll be looking forward on writing again. So there's still some hope left... :D

I'm coming home,
I've been gone for far too long,
Do you remember me at all?
I'm leaving,
Have I fucked things up again,
I'm dreaming,
Too much time without you spent.
Hearts burst into fire!

...

Nu voi mai scrie...pentru o vreme. Nu stiu cat va dura, dar momentan nu o sa mai pot.
Deocamdata...
For now, THE END is here...