Back...Leapsa intai...apoi altceva...

Fara alte vorbe inutile, raspund cu putina intarziere (scuze! :D ) la o leapsa de la Sunet. It goes something like this...

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?
Nu prea citesc carti de genul, dar ar fi vreo doua. Una ar fi "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" a lui Camil Petrescu. Zice niste lucruri bune acolo in legatura cu dezamagirile astea. Si ce mi-a placut mie cel mai mult la capitolul ala - a fost detasarea personajului principal - fata de dezamagirea lui in dragoste.
A doua ar fi "Enigma Otiliei" a lui Calinescu, citita de mine foarte de curand (si detestata de asemenea) cu simplul mesaj - se poate si mai rau, uita-te in cartea asta sa vezi. Exista persoane care o iau razna in ultimile cinci pagini ale romanului.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce, iubitului/iubitei?
Sa nu intram in detalii inutile...The Portret of Dorian Grey.

3. 3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?
As recomanda trilogia Millenium a lui Stieg Larsson. Ma rog, adica primele doua volume aparute deocamdata. Pentru ca sunt niste carti pur si simplu geniale si este o lectura pe care prietenul nu trebuie sa o rateze.

4. Ce carte ai recomanda unui copil de 10 ani?
Ar fi primele 3 volume din Harry Potter (s-o ia incet si cu celelalte, una pe an dupa aia :D), ah si Tunele (Gordon & Williams) - foarte misto carti.

5. Ce carte ai recomanda unui mare aventurier calator?
Hm...poate ceva din imensa colectie Jules Verne? Sau chiar Stapanul Inelelor, Hobbitul - orice implica drumuri si aventuri foarte lungi si epice.

6. Ce carte ai recomanda unui dusman cunoscut?
Holy Shit! Am asa ceva? Ok, ma pot gandi la un singur lucru - Christine de Stephen King. Nu stiu exact de ce...poate pentru ca uneori ma regasesc in Christine, ma rog - mai bine cititi cartea si intelegeti.

7. Ce carte ai recomanda unei persoane care nu iubeste lectura?
Ingeri si demoni & Codul lui Da Vinci de Dan Brown. Pentru ca sunt lejere, pline de actiune si suspans si scrise intr-un stil relaxat si usor de digerat. Dau clasa filmelor la orice ora!

8. Ce carte ai recomanda unuia cu "nasul pe sus"?

Poate suna ciudat dar...as recomanda Shogun de James Clavell. Pentru ca si personajul principal era la inceput plin de fumuri. Dar cultura japoneza l-a adus cu picioarele pe pamant. Mi se pare o lectie buna.

9. Ce carte ai recomanda celui care apare primul in lista ta de bloguri?
Hm...Oana. Oana le-a citit pe toate :D Nu sunt eu in masura sa-i recomand carti pentru ca probabil nici nu mai exista. Deci e un fel de "pas" aici :))

10.Ce carte ai recomanda unuia care crede ca le-a vazut pe toate in viata?
"O viata de rezerva" - am scris despre ea aici. Si ar mai fi si "Totul este Iluminat" de Jonathat Safran Foer. Crezi ca le-ai vazut pe toate? Think again. Cartile astea sunt atat de sincere si puternice incat te pocnesc efectiv in fata.

All done! Tnx Sunet, that was fun!

And a little bit of this, and a little bit of that

07. 7 (sapte)

Subsemnatul lucreaza in acest moment la capitolul 9 - ultimul :p

I am what I am

Because today could have been different...
Because today could have been special.

But everything today is different...
And nothing is really that special.

For all that could have been...
And for all that actually is...

This is it!



I am what I am / So I ... SPIT YOU OUT ! (BMFV)

Idoli

Cand ajung la o anumita varsta, copiii tind sa acumuleze foarte multe informatii din jurul lor, din tot ceea ce-i inconjoara. Si cum putini se omoara cu cititul, la fel de putini isi gasesc pasiuni artistice, ei incep sa digere foarte multa televiziune - in prima instanta si apoi intr-un final - foarte mult internet.
Aproape toti copiii isi gasesc personaje (mai mult sau mai putin reale) cu care se identifica, pe care le admira. Daca personajul respectiv nu este real din prima, va ajunge cu timpul, si orice avatar din desene animate sau jocuri va fi intr-un final inlocuit cu cineva real. Este acel moment in care fiecare isi gaseste un idol - o persoana care prin ceea ce face (joaca, danseaza, canta, face sport etc) starneste admiratia celor mici (uneori si celor mari).
Majoritatea am avut in anumite faze ale vietii un idol. Eu cand eram mic nu am avut. M-am gandit serios la un moment dat sa devin Spiderman, dar am zis ca nu se merita (costum inconfortabil, salariu modest, lipsa asigurarii medicale, riscul meseriei foarte ridicat, lipsa zgarie-norilor in Romania etc) si am renuntat la idee...Pana acum vreo 2-3 ani cand am gasit pe cineva asupra caruia sa privesc cu admiratie.

Dar pana sa vorbesc despre mine, eu deja un fel de semi-mos la cei 18 ani ai mei, vroiam sa astern cateva idei legate de generatia actuala, a copiilor care nu au depasit varsta de 13-14 ani, cei care inca sunt copii si nu au ajuns la adolescenta, cei care mai poseda un pic (sau mai multa) naivitate din aceea pozitiva, pe care am avut-o cu totii la un moment dat.
S-a intamplat weekend-ul trecut sa asist la o zi de nastere a unei cunostinte foarte apropiate. Implinea 12 ani (daca am calculat eu bine). Era ceva foarte restrans, mai mult o chestie intre fete - prietenele ei, eu eram doar cel care primea intamplator din mancarea sarbatoritei. Am observat asa in tacere ca toate pustoaicele imparteau ceva in comun - pasiunea pentru o noua generatie de...artisti presupun.

Toata nebunia asta a pornit odata cu Jetix. Nu zic ca ar fi un lucru rau, dar postul asta s-a transformat dintr-o chestie foarte misto, asa cum era la inceput, intr-un post menit parca sa prosteasca si sa inceteze stimulatia imaginatiei. Am mai comentat asupra desenelor animate imbecile care au inlocuit adevarate clasice - ce ar trebui vazute de orice copil care vrea sa fie copil.
De o grozava popularitate se bucura Hannah Montana, High School Musical, Jonas Brothers si toate celelalte spin-off-uri (stiu ca erau cateva). A fost nevoie de un singur post de desene ca sa faca din ele o adevarata religie in Romania (pentru ca in strainatate erau de ceva timp). Asa erau si pustoaicele astea, foarte pasionate de muzica si dansul din aceste filme/seriale, implicit de fiecare personaj in parte.
Nu stiu, poate ca e dragut pentru varsta lor. Eu pe la 12 ani eram fie cu supereroii, fie cu fotbalul, dar ele sunt fete, deci ce stiu eu? Si ascultau muzica aia pe cd, si se uitau pe dvd, si aveau tricouri roz cu personajele - idoli, nu alta. Si partea cea mai interesanta pentru mine, erau foarte entuziasmate in legatura cu asta.

Mie nu mi se par cine stie ce acei actori-muzicieni. Din punct de vedere muzical vorbind, sunt slabi, variante upgradate de Britney Spears, dar pana la urma si Britney e foarte populara, deci e clar ca asta e industria.
Imi aduc aminte cand incercasem sa-i pun verisoarei mele niste Nightwish. Speram sa fie impresionata de artificii, de muzica epica si de Tarja (mai ales de Tarja). Nu a atins-o deloc. In schimb, s-a uitat la mine si m-a intrebat : asta e rock? I-am spus ca da...rock...metal simfonic mai exact. Mi-a spus senin ca si ea asculta rock. Eu mirat, am intrebat-o ce anume? Ea mi-a raspuns : Camp Rock!
E un pic strigator la cer ca acesti copilasi (ma refer la artisti), cu fundite roz si cu muzica vesela pretind ca ar canta rock. Ar fi exact opusul la ceea ce reprezinta rockul dar presupun ca exista si lucruri mai nasoale decat asta...

...unul ar fi emisiunea aia de pe Antena1...jur ca n-am vazut decat reclama de la ea...un concurs gen Megastar dar pentru manelisti...pe cat de ridicol suna, pe atat de ridicol si penibil este. Din ce am inteles eu din spotul publicitar, astia cauta copii care sa devina noi minuni, parizeri si vijelii! Groaznic. E ca si cum ar face o secta de analfabeti din frageda pruncie. Mai bine Jonas Loosers decat astia...sau nu! Nu! Amandoua chestiile sunt la fel de rele.

Ideea e ca ce oferi la tv, asta va consuma lumea, si e rau. E rau ca au de ales dintre manele si o muzica pop de foarte proasta calitate.

Astia-s idolii de astazi, nu pentru ca au copiii gusturi proaste, ci pentru ca nu li se ofera alte alternative.

Ziceam ca eu cand eram mic nu avusesem un idol anume. Da, de-abia pe la inceputul liceului mi-am gasit unul. Am mai spus-o...e James Hetfield. Omul asta m-a facut sa vreau sa invat sa cant la chitara. Acum cand stiu ce sa fac cu instrumentul cat-de-cat, tot la el ma uit ca la un model, la stilul lui, la tot ceea ce face pe scena (si uneori la cum se comporta in afara ei). Tot la capitolul asta il mai am idol pe Matt Tuck, pentru ca gasesc in el aceeasi energie ca in Hetfield dar cu vreo 20 de ani mai moderna, mai agresiva un pic.
In ceea ce priveste scrisul, si acolo m-am lasat de multe ori inspirat de Stephen King, care e probabil autorul meu favorit.
Eu cred ca mi-am ales bine modelele, in functie de ceea ce fac, ceea ce ma pasioneaza.

Sunt oare pe drumul cel bun copiii de astazi in ceea ce priveste alegerea idolilor lor? Si daca nu, cum ar putea fi influentati astfel incat sa faca deciziile potrivite?

Things change

How is it that sometimes we get stuck on this endless road? It's the road between our past - which represents the things we used to love, to enjoy - and our future - the things that are to come. This is where I am right now. In the middle of nowhere. It's like a transition. Another initiation path. I'm starting to become sick of all this waiting. Things just refuse to happen quicker, sooner. Am I to blame? Should I act, instead of just wait? And if so, how should I do it? Just go and run blindly...but for what purpose? Is it not too risky, too foolish?

When I think about different moments in my past, they all feel so joyful, so full of feelings, so strong! It's like reading a book. A good one. I think about all those great times, when not necesarily good things happened, but they just...happened. It's not like I really miss all those times. But I reflect about them, I look at them through different angles, different moods. It's fascinating but in the same time it saddens me. All those things...there's a lack of them inside me. Remembering about them feels good but also feels horrible at the same time. The question is - to I want all those moments back - right here? Right now?
It's odd...but the answer is no. I don't want all of that to happen all over again. What is in the past should remain in the past. Feeding from it, it only makes it worse.
Why would I want them back? Sure, they were unique, special, unforgetable. But I've learned so many things after they all happened. I am a lot different from what I used to be back then. So it's impossible to have them back, because they would never be written in time the same way. I'm not the same. I would not make the same choices, I would not act the same. It would be another story, another chapter...

I feel a change...strangely enough, it's not going back to a better day. It goes forward, where all is unknown and as misterious as it could be. It's the future. The inevitable fog, darkness, the lack of control. That's how the future stands. And I embrace it! I am letting it to engulf me. It would mean feeling like a stranger in a no-name town. This is where the change in mine occured. I can't wait for it to strike me, to make me deal with anything I need to. I am not afraid anymore of the unknown. I want it to come!
I am different. It's like a blink of madness caught me and made me think, wait and eventually act like I wouldn't have...ever. But how long is "ever"? Sometimes last for ages...forever - as you may formulate it. Other times, it's short, so short that you spend more time reflecting over it...more than it even lasted.

Fuck it all. Fuckin' no regrets! Rise! Raise your head from the ground - look up! Look forward! Stop regreting things, stop thinking how it was and how it still may be if the choices were different. The choices were not different, everything had already happened and about them there's nothing to do. But about how everything else is going to be...it's all under your control. The choices are now yours. You have taken the hit, endured the pain, clenched your fists in anger, sweared revenge to whatever it hurt you. Stop wasting your time, energy and soul on something that you cannot control. It's beyond your reach. You are now imune. It's time to find out if you're actually stronger now!
You find out by walking forward not by taking regretful looks in the back. Fuck that. You will stop doing that.

I think about myself. Of how I was...let's say - one year ago. I laugh at that naive boy, of his stupid decisions and silly dreams. Two years ago - already I feel ashamed. I don't want to identify with that anymore. Those kind of memories are to much to bare. Three months ago...so much better than the first two, but still pathetic, still weak, still without that anger.

Now here I am. Wiser, maybe a bit insane. What makes me different is the anger, the native feeling. I care less, but I'm in the same time more sensitive to everything around me...I watch things differently.

Anger. How do I get rid of it? Do I want to? Do I need no? Will I?
Maybe the anger is a mistake. Althought it doesn't mean it's violence. Anger means sarcasm, irony - means to be a bit mean, a bit bitter about everything. But still, it gives a fresh sensation in you head - you can think better and judge things so, so different.
I don't want to get rid of it. I will not.

Things change. They never remain the same. It would be weird and eventually boring if they would. People change. All these...modifications. They could be big or little...so little that you can barely notice them. To me...I feel it's gigantic.
Soon enough, we will see if I'm right.