Dishonored

Întotdeauna am simţit acut lipsa unui joc stealth care să fie redat dintr-o perspectivă first-person. Genul ăsta de joc reprezintă an de an o porţie delicioasă şi exagerat de scurtă din orice joc Call of Duty de la primul Modern Warfare încoace. Seria CoD nu a vrut niciodată să devină prea complicat sau hardcore pentru amatorii de shootere spectaculoase care necesită eforturi minime aşa că la fiecare titlu am avut fix o misiune de genul ăsta, uneori nici atât. E păcat pentru că mie mi s-au părut a fi cele mai bune momente din acele jocuri. Nu o să uit niciodată scena memorabilă de la Cernobîl când jucătorul dimpreună cu un partener trebuiau să stea pitiţi prin iarba înaltă în timp ce fix în direcţia lor se găsea ditamai armata rusească. Memorabil, vă spun.

Din fericire, anul 2012 a adus Dishonored. Cred cu tărie că din amalgamul de jocuri stealth jucate de mine, Dishonored intră (cel puţin la acel capitol) în top trei, alături de cele două jocuri Batman (Arkham Asylum şi Arkham City) şi seriile Splinter Cell (îndeosebi Chaos Theory). Alţi aşa-zişi pretendenţi ai unui sistem de stealth precum Assassin's Creed, Skyrim, Amazing Spider-Man sau Hitman ar trebui să ia lecţii.
Nu spun că aceste jocuri ar fi neapărat proaste dar fac o treabă slabă la capitolul "joc din umbre" devenind de multe ori lamentabile.

Dishonored nu este nici pe departe un joc strict de stealth dar în umila mea opinie, abordarea aceasta pune jocul în cea mai bună lumină. Jocul se bucură totuşi (pe bună dreptate) de faptul că se poate adresa oricui - şi celor ca mine care vroiau un FPS stealth cât şi celor care mai degrabă preferă o acţiune mai directă precum seria BioShock. Dishonored le face bine pe toate dar din punctul meu de vedere străluceşte când este jucat cu o atitudine cât mai secretoasă şi orientată spre o incursiune cât mai discretă.

Acţiunea se petrece în oraşul fictiv Dunwall într-un univers fascinant ilustrat care combină o atmosferă de epocă victoriană cu elemente science-fiction şi supranaturale. Combinaţia se numeşte steampunk şi este genială. O aromă de Jules Verne, HG Wells şi HP Lovecraft înconjoară în permanenţă jocul. Eroul titlului este Corvo, ultimul bodyguard al împărătesei. Corvo este tipul de erou tăcut, nebeneficiind de o voce tocmai pentru a permite jucătorilor să se identifice mai bine cu personajul. Pentru ca tabloul să fie complet, Dishonored are trei finaluri posibile, în funcţie de cum va aborda fiecare jucător situaţiile ce i se vor ivi.

Corvo se întoarce dintr-o călătorie din care a încercat să caute ajutor pentru Dunwall. Oraşul este cuprins de o epidemie de ciumă extrem de severă care face tot mai multe victime. La întoarcerea sa, face o vizită împărătesei pentru a-i povesti la ce concluzie a ajuns. Nu trece mult timp şi împărăteasa este asasinată sub ochii neputincioşi ai lui Corvo de nişte indivizi cu puteri supranaturale. Corvo este suspectat din start şi încarcerat în timp ce oraşul cade sub un haos supus unei rigori demne de 1984 (romanul).

De-aici nu are rost să vă mai stric povestea. Corvo va trebui să evadeze şi să se lupte pentru a-şi spăla numele şi pentru a o salva pe Emily, fiica împărătesei. Misiunile sale se vor învârti în jurul asasinării unor oameni cheie ce trebuiesc eliminaţi pentru restaurearea ordinii in Dunwall.

Pe parcursul aventurilor sale, Corvo va învăţa tot felul de trucuri supranaturale foarte folositoare, de la teleportări la scurte îngheţări de timp şi chiar invocări de şobolani mâncători de oameni. Se va folosi de asemenea de tot felul de gadgeturi ingenioase tocmai în ideea de a-şi croi drum printre sutele de inamici. Abordarea, precum v-am mai spus, poate fi ori extrem de discretă sau extrem de violentă. Asta va fi influenţa la final chiar finalul jocului.
Povestea este fascinantă. Ajutată enorm de mecanica jocului, acţiunea ne poartă prin o grămadă de stări, peisaje şi sentimente. Personajele nu sunt neapărat excepţionale dar sunt foarte bine portretizate de o grămadă de actori cunoscuţi şi au foarte multă credibilitate. Chiar dacă poate necesită puţin antrenament, gameplay-ul ajunge la final să se simtă foarte cursiv şi intuitiv. Dacă abordarea stealth nu este adoptată, Dishonored seamănă destul de mult cu BioShock.

Pentru doritorii de stealth, jocul va fi totuşi un deliciu oferind posibilitatea ca pe parcursul întregii aventuri să nu fie nimeni omorât direct de mâinile lui Corvo. Alternative sunt o grămadă. Level design-ul este şi el foarte drăguţ, reuşind tot timpul să vină în ajutorul...discreţilor.

Grafica nu încearcă în niciun moment să fie realistă (aşa cum ar face-o un shooter clasic) dar emană foarte multă personalitate ce se îmbină cu povestea, personajele şi întregul concept steampunk gândit pentru acest joc. Sunetul joacă o altă parte foarte importantă şi o face bine, cu o muzică plăcută care contribuie din plin la atmosfera şi-aşa originală. Printre actorii cunoscuţi care-şi împrumută vocile îi găsim pe Susan Sarandon, Lena Headey (Cersei Lannister din Game of Thrones), Carrie Fisher (Leia din Star Wars), John Slattery şi Chloe Grace Moretz (o puştoaică în ascensiune).
Dacă ar fi un lucru la care totuşi Dishonored suferă, acela este ritmul. Începe relativ încet dar pe parcurs ne bombardează cu o grămadă de elemente străine ce produc un pic de confuzie. Pe măsură ce povestea inaintează, lucrurile se clarifică şi ele. Din păcate din acel moment nu mai durează mult până când se termină tot jocul. Misiunile au acelaşi defect (dacă-i putem spune aşa). De fiecare dată când jocul străluceşte prin ritm, poveste şi mecanică, momentul e aproape să se termine. Fie e gata misiunea, fie e gata întreaga acţiune.

Jocul se termină destul de repede din nefericire şi e mare păcat pentru că reprezintă o aventură fascinantă, plină de suspans şi originalitate.

Dishonored a fost creat de Arkane Studios şi publicat de Bethesda, semn că ceva din experienţa gigantului care a creat seria Elder Scrolls s-a lipit şi de Arkane.

În închiere...îl recomand. Este o surpriză extrem de plăcută şi o gură de aer proaspăt de la duzinele de jocuri care se învârt în jurul aceloraşi teme plictisitoare şi reciclate.

9/10 !

Bullet For My Valentine - Temper Temper

Ultima dată când am scris înainte de lunga mea pauză, v-am prezentat un album foarte reuşit (în umila mea opinie) de la o trupă nou-înfiinţată de Matt Tuck de la Bullet for My Valentine care a simţit nevoia să se depărteze un pic de ce făcea în trupa lui pentru un sound mai agresiv şi un pas mai aproape de direcţia extremă a metal-ului. Axewound au fost ca o gură de aer proaspăt pentru mine. Pentru că deşi semăna destul cu muzica celor de la Bullet, au mers mai departe cu agresivitatea exact atât cât poate a avut nevoie muzica galezilor încă de la primele materiale.

Temper Temper însă...m-a lăsat uşor sedus şi abandonat. Mai ales când am auzit că înregistrările au fost influenţate mult de cum a mers treaba cu AxeWound, chiar am sperat că în sfârşit BFMV se vor da pe brazdă şi vor lansa în sfârşit albumul pe care-l aşteaptă toţi fanii muzicii metal.
De ce tot sper eu lucrurile astea? Pentru că trupa asta a început cu un EP şi un album full (Hand of Blood şi The Poison) care le-au pus de la început eticheta de 'promiţători' fără a atinge nivelul ăla de muzică cu adevărat perfectă. The Poison a reprezentat o ecuaţie bună care mai mergea îmbunătăţită dar care oricum a reprezentat ceva mişto. De la nişte riff-uri foarte Iron Maiden-ish la alternaţii growl-clean şi solo-uri halucinante, metalcore-ul practicat de Bullet avea câte puţin din toate - versuri siropoase şi muzică îndeajuns de antrenantă încât să placă unei categorii cât mai largi. Nu îi dădea afară profunzimea şi nici nu era nevoie pentru un album de debut. Că nici Kill'Em All nu a fost remarcat vreodată pentru versurile nemaipomenit de inteligente.

Scream Aim Fire a dat senzaţia că trupa vrea să se ia mai în serios. Au încercat un sound mai legat, mai puţin lălăit în care să-şi găsească totuşi identitatea de pe Poison. Din păcate n-a fost să fie. Deşi SAF are câteva piese foarte bune, are şi câteva piese foarte proaste. Sigur, title-trackul şi alte cântece la fel de reuşite precum Waking the Demon, Hearts Burst Into Fire sau Say Goodnight - or să sune tot timpul foarte bine dar fiecăreia îi lipseşte un ultim pas care să le treacă de la reuşite la excepţionale.
Fever a pornit pe acelaşi drum. Partea bună este că trupa a reuşit să-şi aşeze mai bine stilul, să-l cizeleze. Cu ceva mai multe piese bune decât predecesorul, materialului din 2010 dar balanţa începuse deja să se încline mai mult spre hard-rock decât spre heavy-metal.

Ei bine, cred că Temper Temper cade zgomotos în hard-rock. Chiar nu cred că e cazul să mai numim ceva pe albumul ăsta ca fiind metal. Din păcate Bullet au ales să meargă complet pe calea comercială şi cumva să întoarcă spatele nişei pe care tot au tachinat-o când cu momente promiţătoare când cu unele foarte jenante. Nu le mai prevăd o a doua prezenţă la Wacken cu materialul ăsta care pe lângă că sună generic este aproape în totalitate foarte slab.

AC/DC meets Guns N'Roses in 2013... cam aşa sună Bullet din punctul meu de vedere. Sigur, graţie tunning-ului Drop C, ne dăm seama că e aceeaşi formaţie care a scos Poison, SAF sau Fever dar ca stil parcă s-a ciopârţit tot ce era metal din materialele precedente şi s-a încropit un album care parcă n-are nici cap nici coadă.

Breaking Point. Început glorios, ţipăt triumfător, riff solid... Apoi Matt începe să cânte în timp ce chitara dă drumul celui mai generic riff de chitară din muzica rock...ever! Refrenul e aproape pop. Avem un breakdown care ar fi fost interesant fără versuri, versuri care ruinează momentul pentru că ştim cu toţii că Bullet n-au fost niciodată mari poeţi. Păcat că uneori Matt nu ştie să tacă din gură. Solo-ul este o adiţie plăcută dar prea scurtă pentru o piesă mediocră. Cred sincer că bucata asta ar fi prins doar un B-Side dacă apărea undeva între 2006-2008.

Truth Hurts. Începutul iarăşi poate fi considerat ok dar iar se prăbuşeşte totul când la versuri avem acelaşi tip de riff sacadat şi generic. What the fuck? Ce e asta, criză de inspiraţie? Apoi în loc de solo, Matt hotărăşte să se joace cu nişte efecte de voce. Superb, exact aşa a ruinat şi Your Betrayal de pe Fever. Refrenul ar fi ok dacă s-ar combina cu ceva mai heavy. Dar piesa nu iese o clipă din zona de comfort.
Temper Temper e prea scurtă şi simplistă ca să ruineze ceva cu adevărat. Intro-ul e drăguţ, riff-ul principal e metalcore toată ziua, versurile sunt infantile iar refrenul îndeajuns de catchy. Asta mi-a surâs totuşi. Am pus-o sonerie la telefon. S-o luăm ca atare, e doar un party-song.



Deja am ajung la piesa 4? Ok. Prima baladă. P.O.W se numeşte (abreviere de la Prisoner of War dacă nu v-aţi dat seama...). Intro-ul e simpluţ dar versurile şi melodicitatea lor sunt iarăşi ameţitoare. Oricât m-ar enerva băieţii, întotdeauna o să mi se pară mişto baladele lor pentru că sună catchy. Matt ştie să cânte o baladă. În rest, instrumentele nu fac cine ştie ce. Jay dă drumul la nişte ţipete anemice care nu aduc cu nimic din sunetele fioroase pe care le auzeam pe primul lor album.
Dirty Little Secret începe promiţător. Deja mă pregăteam să zic că în sfârşit Bullet şi-aduc aminte de cine sunt. Intro frumos şi un riff care...se termină prea repede pentru că din vâjâiala aia heavy o dă înapoi într-un ritm siropos. Piesa asta nu ştie exact dacă e baladă sau altceva şi nici tranziţia nu este tocmai reuşită. Sfârşitul aduce un solo şi nişte variaţii de riff-uri drăguţe. Dar şi mai drăguţ era dacă Matt nu repeta obsesiv refrenul cel banal. Off...

Leech sună iarăşi ca un B-Side, unul nereuşit. Partea a doua a cântecului are un breakdown care sună neaşteptat de bine dar care se şi termină repede pentru încă o porţie de cântat plictisitor. Am menţionat că în afară de începutul de la Breaking Point nu am auzit niciun ţipăt veritabil? Niciunul!!!
Nu ştiu exact ce e mai rău, să copiezi o altă formaţie sau să te copiezi pe tine? Dacă copiezi altă formaţie e ok, mulţi o fac într-un fel sau altul. Dar să faci o baladă identică cu Say Goodnight de pe SAF? Dead To The World. Sună binişor dar iarăşi se strică pe final treaba. Bullet sunt mari fani Metallica, de ce nu învaţă pe de-a întregul structura unei balade heavy? Ok, instrumental, cântat, refren, instrumental, cântat, refren şi instrumental la sfârşit unde dai tot ce ai mai bun. Nu mai cânţi încă o dată refrenul pentru că ia din toată puterea solo-urilor de dinainte.

Riot este al doilea single cu videoclip după Temper Temper. Matt s-a tuns de seamănă cu Billy de la Green Day. Piesa e dureros de banală şi generică. Michael Padget scoate un solo total irelevant pentru întreaga piesă. Parcă Bullet au făcut cu albumul ăsta ce au făcut Metallica cu Load. Doar că fără cele 5 albume excepţionale pe care James & Co. le scriseseră înainte. Plus că deşi Load se depărta de stil, avea totuşi muzică bună şi complexă. BFMV au luat doar depărtarea de la stilul care i-a consacrat şi părul scurt. Awesome...Riot!



Saints & Sinners e iarăşi generică. Cam ce am auzit cu Breaking Point şi Truth Hurts auzim şi aici. Godsmack au o piesă care se numeşte la fel dar care e mult mai mişto. S-o căutaţi pe Youtube.
Tears Don't Fall, Pt.2. Oh da, n-am ştiut ce să cred prima dată. Acum mi se pare chiar amuzant. Las la o parte că din punctul meu de vedere nici prima parte nu este cea mai răsărită piesă scrisă vreodată, modul în care vrea să semene fără să fie chiar acelaşi cântec mi se pare de-a dreptul pueril. Părţile de chitară şi melodicitatea versurilor sunt identice şi sună ca şi cum cineva a încercat să plagieze originalul şi a eşuat lamentabil. Partea heavy de la sfârşit sună exact ca o parodie. Iar Matt care lălăie nişte woooh ooh ohh pe fundal nu ajută deloc.

Livin' Life (On The Edge of the Knife) începe cu Moose bătând agresiv la tobe şi un riff interesant care iar se sacadează în cea mai banală manevră rock. Deja patru cântece pe acelaşi album care au aceeaşi notă de chitară pe versuri. Înţeleg că sună foarte comercial & shit dar e de-a dreptul dezamăgitor.
Teoretic aici se termină albumul dar mai există încă trei bonus-uri.
Not Invincible începe cu un riff thrashy dar sfârşeşte în aceeaşi rutină plictisitoare a întregului album. Nu neg că plictiseala asta se instaura şi pe anumite piese de pe Fever sau Scream Aim Fire dar nu pe tot materialul.
Playing with Fire are...aţi ghicit!!! acelaşi riff sacadat pe care l-am înjurat deja de patru ori. Eu renunţ...

Matt nu dă măcar un growl amărât timp de 13 piese. Are acelaşi cântat plat şi neinspirat pe tot albumul. Nu exprimă nici agresivitate nici sensibilitate. E doar plat. Solo-urile lui Padge sunt de multe ori scoase din context ca şi cum omul ar fi lucrat separat de trupă şi apoi au luat cu copy-paste. Pe Jason Jay îl auzim doar prin câteva tentative anemice de ţipete, de multe ori pierdute într-un mixaj ok care urlă la noi - comercial.

Din fericire pentru ei, Temper Temper se termină mai dulce pentru că este inclus şi un cover de la AC/DC după piesa Whole Lotta Rosie. Care sună al naibii de mişto. Înregistrat în studioul BBC, cover-ul este fantastic dacă mă întrebaţi pe mine. Matt cântă doar la voce, lăsând părţile de chitară asistentului său. Asta îl face să se concentreze şi să sune bine, cu mai multă personalitate decât întreg Temper Temper-ul.



Concluzia. N-am crezut şi n-am vrut niciodată ca trupa asta să fie extreme underground metal sau aşa ceva. M-am aşteptat de la ei doar la o maturizare muzicală care să se vadă după 4 albume. În schimb, tot ce văd este un pas uriaş înapoi. Probabil că hard-rockul este calea pe care ei simt că trebuie să o ia. Pot să respect asta. Probleme nu ar fi dacă muzica ar suna ok. Dar nu o face. Muzica e generică pentru că nu s-a schimbat stilul de scriere al cântecelor. Nu. Efectiv s-au ciopârţit părţile metal şi am rămas cu asta...pop-metal??!!...nu ştiu sincer. M-aş bucura pentru ei dacă ar câştiga mai mulţi fani. De asemenea mă voi duce cu drag să-i văd în vară la Rock the City. Doar că nu mă voi bucura prea tare de albumul ăsta care este indiscutabil cel mai prost material al lor.

Încă o încercare

Wow...au trecut...5 luni! Simt că au trecut ani. S-a încheiat unul dintre cele mai epuizante capitole din viaţa mea, un capitol care m-a lipsit de un lucru foarte important care făcea parte din mine mai mult decât multe altele. Blogul.

Ce s-a întâmplat? Viaţa, I guess. Ultima dată când am scris mai serios pe-aici vă povesteam că m-am angajat ca tester la Electronic Arts. Primul meu job full-time a fost evident o provocare nu atât pentru mine ca individ ci şi prin prisma timpului liber care a devenit foarte limitat. În timpul verii lucrurile au stat destul de ok pentru că era munca şi atât. Problemele au venit odată cu facultatea. A trebuit să mă mut pe tura de noapte la EA pentru a putea să merg şi la cursuri. Socoteala mea nu a fost însă perfectă pentru că nu am putut trece pe tura de noaptea decât după o lună ceea ce înseamnă că facultatea a fost ca şi inexistentă pentru mine în Octombrie.

Iniţial nu am crezut că va fi o aşa mare filozofie. Am avut în trecut de multe ori momente când nu am ajuns pe la facultate şi nu a fost nicio problemă. Mă refer aici la anul II care a fost extrem de lejer, dovadă că Ştefan s-a culturalizat ca un prinţişor în perioada respectivă. Am crezut că cel puţin la început, anul III va fi la fel. Ţeapă. A început destul de brutal. Cursuri, seminarii, opţionale, practică pedagogică. La cea din urmă am renunţat dintr-o suflare. Nu mă gândisem deloc la ea când îmi făcusem planurile de a împăca facultatea cu munca şi pur şi simplu nu m-am dus. A rămas aşa. Un loose end de care nu cred că mă voi mai ocupa vreodată. Când am reuşit într-un final să ajung la cursuri...haos total. M-am găsit depăşit şi pierdut la toate capitolele de parcă lipsisem semestre întregi nu doar o lună amărâtă. Fiecare zi era o tortură pentru că oricât de mult sau puţin timp aş fi petrecut la facultate, întotdeauna ştiam că la ora 6 seara trebuie să fiu la muncă. Până la 1:30 noaptea. Simpla idee care-mi stătea pe creier şi care nu mă lăsa o clipă să mă relaxez m-a transformat într-un pesimist irascibil. Am fost de multe ori pe cale să cedez. Mi-am propus totuşi să continui cu munca până la sfârşitul contractului. În primul rând pentru că îmi plăcea în continuare ceea ce făceam şi-n al doilea rând pentru că banii (mulţi, puţini) nu erau de lepădat. Facultatea a trebuit cumva să stea pe plan secundar...până în luna decembrie.

Mi s-a propus prelungirea contractului pentru o perioadă destul de lungă. Alţii n-au avut norocul meu. Şi totuşi a trebuit să refuz... o decizie asupra căreia mă mai înjur şi acum. O fac mai ales când realizez că fiecare leuţ pe care-l cheltui nu este făcut de mine ci de mama, lucru care mă frustrează. Pentru că-mi găsisem un ritm şi o stare de minimă satisfacţie câştigând nişte bănişori ai mei, pentru mine. Mi-am dat seama totuşi că am ajuns prea departe cu facultatea ca să renunţ pe ultima sută de metri aşa că am luat-o pe drumul ăsta în speranţa că la vară mă voi putea întoarce la muncă.

Lucrurile la muncă au decurs încă de la început foarte ok. Am fost repartizat pe proiectul Need for Speed Most Wanted pe consola portabilă PS Vita. Jocul în sine era acelaşi care urma să apară pe toate celelalte platforme. Am învăţat multe pentru că am avut pe cine trebuie lângă mine şi la scurt timp am ajuns să mă simt foarte confortabil în postura de tester. Probabil cel mai triumfător moment a fost când lead-ul meu, într-un moment de mare încredere, mi-a permis accesul în grupul de mail cu cei din Anglia, cei care se aflau în legătură directă cu partea de producţie. N-aş spune că eram vreun tester minune doar că mi-am dat interesul şi le-am arătat superiorilor că am potenţial. Most Wanted a apărut în octombrie şi a obţinut recenzii pozitive. Meritat aş spune eu. Un joc frumuşel care nu s-a aflat şi nu se va afla niciodată în target-ul meu dar la care am ajuns să ţin...pentru că printre miile de nume de la credits...apar şi eu.

După ce am terminat cu NFS am fost luat la un alt proiect. Un 3rd person shooter ce va apărea în martie exclusiv pe PS3 şi Xbox 360. Produsul în sine nu mi-a plăcut foarte mult dar mi-a dat senzaţia să strălucesc la capitolul bug-uri. Am băgat multe bug-uri. După o lună pe proiectul respectiv am trecut pe tura de seară. Am ales să rămân pe acelaşi joc, să-mi fie mai uşor. Şi mi-a fost. Experienţa cu shooter-ul ăsta a fost iarăşi foarte de ajutor pentru că am învăţat grămezi de alte chestii. Din păcate nu m-am implicat în echipă la fel de mult pe cât mi-aş fi dorit pentru că de multe ori eram epuizat din cauza facultăţii şi a somnului tulburat de care mă "bucuram" noapte de noapte.

După ce am terminat munca m-am şi putut reîntoarce la Constanţa în vacanţa de Crăciun pentru prima dată după 6(!!!) luni. A fost fun ca pentru două săptămâni să nu-mi port eu de grijă. Eh...şi a început sesiunea...Oficial eu am terminat-o alaltăieri cu destul de mult succes, aş putea spune. Nu cred că mă paşte vreo restanţă şi îmi place să cred că am recuperat îndeajuns din materia pierdută în primele trei luni încât să simt că am rămas cu ceva folositor după acest prim semestru.

Cam asta e pe scurt povestea. Ce urmează? Păi semestrul doi presupun. Şi licenţa :) Îmi voi scrie licenţa pe Shakespeare on Film cu tema războiului ca element central. Filmele/piesele pe care le-am ales sunt Coriolanus, Macbeth şi Henry V. E un subiect fun pentru mine şi sper să am spor să iasă ceva frumos. Mă aşteaptă un număr de concerte mişto...am bilet la Rock the City unde-i voi vedea pe Bullet for my Valentine şi Trivium (şi Rammstein...dar nu mă dau ei pe spate). Înaintea lor o să mă duc totuşi să-l ascult pe zeul chitarii - Joe Satriani şi sper eu, pe Trooper, care-i vor avea în deschidere pe Iris (aşa cum merită fiecare). Cărţile, muzica şi jocurile stau la rang de cinste şi abia aştept să împărtăşesc pe-aici cu ce mă mai delectez.
Nu ştiu dacă ritmul la scris va fi acelaşi. Nici eu nu mai sunt acelaşi aşa că de multe ori voi lăsa blogul pe plan secundar. Dar nu-l voi abandona complet. Nu încă, cel puţin :)

În speranţa că până la următorul post nu vor mai dura alte cinci luni,
Mă înclin.

ŞG

AxeWound - Vultures

Probabil plictisit puţin de Bullet for My Valentine, Matt Tuck s-a decis să mai animeze un pic lucrurile. A format astfel un super-grup împreună cu alţi membrii al unor trupe...să zicem consacrate. Chiar dacă toţi membrii AxeWound sunt nişte muzicieni competenţi, ar fi o minciună sa spunem că atenţia acordată nu i se datorează strict lui Matt.

Pe lângă nişte idei muzicale destul de roditoare de-a lungul timpului, Matt Tuck a adus de ceva timp şi o prezenţă charismatică pe scena metal - atât ca showman cât şi ca playboy. Da, Matt ştie că e un mare gigolo şi profită enorm din asta...să vedeţi doar videoclipurile AW şi BFMV. Din fericire pentru el, ştie bine cu chitara şi cu vocea unde nu conteneşte să mă uimească cu nişte linii vocale foarte melodice şi catchy. Pe albumul ăsta însă, Tuck face ce a tot visat de o vreme, conform interviurilor sale. E mai mult chitarist şi mai puţin solist. Cu excepţia câtorva refrene şi growl-uri scurte, postul de lead singer este a altcuiva...

Axewound înseamnă aşadar Matt Tuck la chitară şi backing, Liam Cormier (Cancer Bats) la voce, Mike Kingswood (Glamour of the Kill) chitară din nou, Joe Copcutt (ex-Rise to Remain) la bass şi la tobe Jason Bowld (Pitchshifter). Dacă ceilalţi nu vă spun nimic, e ok. Toţi fac parte din trupe de metalcore. Astfel că să ne aşteptăm la alt gen din partea acestui super-grup ar fi de aşteptat...sau nu!

Nu m-am interesat foarte mult de ce cântă ceilalţi în trupele lor, dar AxeWound sună de foarte multe ori a Bullet For My Valentine, oricât ar nega asta Matt Tuck în interviuri. Care este totuşi diferenţa? După câteva ascultări, lucrurile devin evidente. Faţă de Bullet, AxeWound oferă un sunet fără prea multe compromisuri, temeri sau ezitări. Este o muzică mult mai agresivă, mai ritmată, mai plină de groove, mai directă...ceva care într-adevăr se simte diferit de orice alt metalcore ascultat de mine până acum dar care păstrează nişte elemente familiare.

Albumul debutează cu title-trackul Vultures şi dă tonul unei structuri respectate cu sfinţenie până la final - piese scurte, agresive, riff-uri dirty, tobe zguduite în toate modurile posibile şi multe, multe growl-uri.
Trebuie să recunosc că ţipetele lui Liam Cormier sună mai plăcut decât ce am auzit vreodată la capitolul ăsta de la Bullet.
Post Apocalyptic Party este următoarea şi a fost şi prima mostră oferită de trupă înainte de lansarea albumului. Deşi nu m-a impresionat la prima audiţie, piesa are un riff care mi-aduce aminte de Pantera. Celelalte elemente încep să devină mai plăcute odată cu mai multe ascultări. Un alt lucru mai devine evident după acest cântec - fiecare instrument încearcă să strălucească puţin, fără să se sufoce între ele. Şi totul sună legat, plăcut, nu se observă o eventuală lipsă de coeziune.

Victim of the System mi s-a părut cam banală, cu excepţia ultimului minut în care avem un duel sacadat de riff-uri care seamănă al naibii de mult cu Domination de la aceeaşi Pantera. Na, nu poţi să reproşezi multe totuşi. Pantera au fost o trupă cu care foarte mulţi ar vrea acum să semene.
Primul single de pe Vultures a fost însă Cold. Videoclipul îl aveţi mai jos. Destul de melodioasă, cu un groove antrenant şi un refren catchy de la d-l Tuck. Despre clip ce să spun? Trei sferturi este cu Matt...cu ochii săi albaştrii, muşchii şi tatuajele...booooring!

După deja 4 trackuri ascultate simt totuşi lipsa a ceva foarte important - solo-urile de chitară care lipsesc aproape cu desăvârşire, şi nu înţeleg de ce...clar nu tehnica le lipseşte celor doi chitarişti.

Burn Alive are un intro şi un riff ce aduce aminte a Slayer. O schimbare binevenită de atmosferă de la metalcore-ul "in your face" de la început. Refrenul este BFMV 100% însă şi parcă rupe un pic din senzaţia de trupă nouă, străină pentru mine. Şi avem într-un final şi un mini-solo drăguţ dar care putea mai mult.
Exorchrist, una din piesele anti-religioase de pe acest album, este şi cel de-al doilea single, cu un videoclip cam naughty şi cu un groove al naibii de molipsitor. Liam şi Matt îşi împart versurile şi refrenul într-o bucată care-mi place foarte, foarte mult.

Collide este din altă lume. Conceptual, este ca nuca-n perete pe albumul ăsta. Pe de altă parte, este cea mai reuşită piesă de pe întreg materialul. Începe cu un pasaj de pian misterios care ne conduce apoi într-un riff furios acompaniat de nişte clape care nu strică deloc...
Matt îşi demonstrează puţin calităţile vocale cu nişte versuri ceva mai răsărite şi multe efecte atmosferice adăugate care fac din Collide o aşa de delicioasă audiţie. Antiteza de la refren dintre ţipetele agresive ale lui Liam şi cântatul afectat a lui Tuck sunt geniale. Deşi începe ca un power-ballad, cred că prin această progresivitate, Collide este de fapt cel mai heavy cântec de pe tot albumul.
Nu e nimic rău în a fi heavy dar când ai un aranjament atât de inspirat poţi într-adevăr să spui că ştii să scrii o piesă metal.

Din păcate pentru ele, mai sunt încă trei piese care urmează după Collide şi care nici măcar nu se apropie de calitatea ei. Destroy vine cu un nou maraton de riff-uri, cu un alt val de agresivitate şi aşa mai departe.
Blood Money and Lies reinventează un intro marca Holy Wars de la Megadeth dar înainte de a face ceva deosebit revine la acelaşi traforaj pe care l-am tot avut de la început. O alegere interesantă totuşi ca Liam să nu facă growl pe refren. Sună chiar okay.
Şi într-un final, Vultures se sfârşeşte cu Church of Nothing care dă startul unui mic solo de tobe, urmate de nişte efecte de bass şi într-un final nişte finger-tapping la chitară. Instrumentele se îmbină frumos dar când intră versurile brusc avem aceeaşi chestie, ca şi cum intro-ul ăla nu a existat. La refren, tapping-ul revine dar parcă nu mai are acelaşi impact ca la început. Păcat, exista mai mult potenţial în ea, dar s-a renunţat în ultima clipă la ceva mai melodic şi au dat-o iar direct pe nebunia metalcore supărată. Facem cunoştinţă şi cu primul solo adevărat de chitară. Târziu...

Concluzia? Un album mai mult decât decent. De fapt este un album foarte bun, plin de idei bune din care au ieşit o mână de piese excelente şi câteva care mai trebuiau lucrate, explorate un pic.

Dead Space 2

Sar peste orice introducere având în vedere că am făcut o recenzie la primul Dead Space în care am acoperit cam tot ce aş fi avut de spus şi doar mai adaug acum că seria asta este una dintre cele mai bune, atât pentru genul 3rd person shooter cât şi pentru (şi mai ales pentru...) genul horror/thriller.

Dead Space 2 nu cade în greşelile tipice unui sequel. Este la fel de intens, poate chiar şi mai şi, oferă o poveste un pic mai captivantă şi micile îmbunătăţiri nu fac decât bine produsului final.
DS2 arată mai finisat, mai retuşat, mai user-friendly. Deşi primul joc nu avea nicio problemă la capitolul ăsta, grafica arată acum şi mai bine, păstrând acelaşi stil potrivit care mi-a ridicat părul din cap de groază de atâtea ori.

Isaac Clarke a primit acum o voce şi o identitate ceva mai clară decât enigmaticul tăcut din prima parte. Acum jucătorul se poate apropia mai mult de erou, de povestea lui şi de ceea ce simte

Gameplay-ul a rămas în mare acelaşi, nimic radical nou. S-a umblat puţin la capitolul viteză în ceea ce priveşte unele acţiuni (pentru a fi făcute mai uşor) fără a influenţa negativ ritmul apăsător care a făcut din seria asta un aşa succes. Rifle-ul rămâne cea mai ideală armă în joc, deşi noile adiţii sunt interesante şi oferă nişte morţi mai spectaculoase pentru inamicii lui Isaac. Care sunt, desigur, tot necromorphii. De ce ai schimba ceva ce a mers atât de bine până acum? Unii au rămas la fel. Alţii...noi forme mutante te fac să te îngrozeşti şi mai mult. Mai ales copiii...am privit cu îndoială copiii mici o vreme după jocul ăsta.

Combinaţia fatală - elementul surpriză-sunetul-grafica elegantă şi iluminarea fac din Dead Space 2 mai mult decât un joc. Este o experienţă plină de adrenalină care poate fi traită doar în faţa monitorului.
Un moment pe cât de memorabil pe-atât de înfiorător a fost când povestea ne trimite pentru scurt timp înapoi pe Ishimura, staţia unde s-a desfăşurat acţiunea în primul titlu. Şi mai mişto a fost că pentru prima parte a misiunii nu s-a întâmplat...eh...lasă că vedeţi voi.
În rest, acţiunea este mai hardcore ca niciodată. Fanii unui shooter bun care mai au şi nervii tari vor fi mulţumiţi. Eu am fost.

Pot să mă şi plâng puţin? Au băgat câteva quick-time events-uri care sunt un pic cam iritante. Sunt unele jocuri unde qts-urile merg şi altele în care nu. Ăsta este unul în care lucrurile nu stau aşa de bine. E drept, momentele în care apar sunt epice şi dacă reuşeşti să le faci, vei avea parte de o scenă demnă de filmele SF de la Hollywood, dar chiar şi-aşa...parcă mai bine un cinematic bun decât un quick-time event repetat a mia oară pentru că nu reuşeşti să apeşi cum trebuie un amărât de buton.
Asta şi ultimul nivel care mi s-a părut un pic prea exagerat de greu - ar fi singurele lucruri pe care le-aş putea reproşa unui joc de altfel foarte reuşit.

Mai bun ca Dead Space 1? Eu zic că da. Dacă ţinem cont că tot ce a fost bun la DS1 a fost păstrat, îmbunătăţit şi adus în cantităţi proaspete şi satisfăcătoare...
Una, două mici elemente noi un pic îndoielnice? Mda, dar nimic care să strice experienţa totală.

Dead Space 3 este plănuit pentru primăvara lui 2013. Dacă supravieţuim până atunci, îl aştept cu mare drag. Oficial, d-l Clarke face parte din seria mea preferată de jocuri.

9.50 / 10