Secret Whispers

The Elder Scrolls V : Skyrim

2012-01-14T14:14:00.001+02:00

Vă spuneam acum ceva timp că am avut o revelaţie legată de lucrurile care ne plac şi cred cu tărie că în viaţa noastră încă trebuie să existe magie, să ne rupem puţin de realitate şi să plecăm pe nişte tărâmuri mai bune, unde lucrurile sunt mai simple. Să uităm puţin de greutăţi şi să trăim puţin în visare.
Lucruri precum ultima carte din seria "Cântec de gheaţă şi foc" sau ultimul joc din seria The Elder Scrolls mă trimit pe mine undeva departe, mă duc cu gândul la locul în care aş vrea să locuiesc într-o bună zi (Finlanda...) şi îmi dau putere să merg mai departe.

Oblivion va ocupa mereu un loc special în sufletul meu, fiind unul dintre cele mai memorabile jocuri făcute vreodate dar partea bună este că Skyrim are tot ce avea Oblivion bun dar şi multe, multe, multe îmbunătăţiri remarcabile.
Aş putea să fiu cârcotaş şi să spun că Skyrim este atât de reuşit şi pentru că a împrumutat foarte multe elemente din seria Dragon Age. Dar să fim serioşi, şi tot ce este în Dragon Age are cel mai probabil sursă de inspiraţie din Lord of The Rings sau Song Of Ice and Fire.
Elementul central al universului din Skyrim se învârte în jurul dragonilor care au un rol foarte important în dezvoltarea personajului. De data asta, eroul cu care vom juca va avea o identitate mai aparte - el sau ea va fi the Dragonborn şi întreaga poveste se va concentra mai mult pe el decât pe alţii. Asta era una dintre problemele poveştii din Oblivion, şi-anume că deşi noi făceam toată treaba, alţii (hm...Sean Bean aka Martin) culegeau laurii victoriei. Situaţia pare alta de data asta pentru că noi suntem cheia. Noi suntem the Dragonborn.

Ca orice RPG respectabil, există elementele clasice, de conversaţie, de luptă, de adunat lucruri de care nu ai nevoie, de strâns bani, de cumpărat case şi de luat neveste sau soţi. Prima mare schimbare care sare în evidenţă...voice-actingul. Aparent Bethesda i-a concediat pe cei cinci actori care făceau toate personajele în Oblivion (pe lângă Patrick Stewart şi Sean Bean) şi au angajat unii ceva mai talentaţi şi...mai mulţi, astfel că nu avem aceleaşi voci la două sute de personaje diferite. Un mare, mare avantaj! Pe lângă asta îi avem pe Max Von Sydow, Christopher Plummer, Linda Carter, Joan Allen sau Michael Hogan.

A doua mare schimbare...grafica! Deşi Oblivion a ieşit cu una dintre cele mai revoluţionare grafici ale anului 2006, care avea să-şi ţină bine vârsta ani de-a rândul, întregul concept a părut întotdeauna un pic pueril, demn de basme şi nu de un RPG dark. Skyrim arată mult mai serios, mai matur, motiv pentru care a trecut de la Teen Rated la Mature. Totul este mai realist, mai sângeros, mai plin de diferite aluzii... Modelele personajelor s-au schimbat drastic şi acum parcă putem diferenţia mai uşor între rase - fie el dark elf, wood elf, breton, imperial, khajit, argonian, orc, nord sau redguard. Partea un pic dubioasă este că au intrat în nişte clişee ciudate. Unii sunt arabi-like, alţii viking-like şi tot aşa. Dar e ok, dă o oarecare identitate jocului.

Gameplay-ul - deşi a rămas cât de cât familiar, există foarte multe îmbunătăţiri şi adăugiri. Acum putem lupta cu două arme deodată. Luptele efectiv s-au schimbat, arată ceva mai complex decât bătaia haotică prezentă în Oblivion, există diferite animaţii spectaculoase şi finishing moves asemănătoare cu deathblows-urile din Dragon Age Origins. Asta dă o satisfacţie în plus şi luptele nu devin niciodată plictisitoare. Vrăjile nu mai arată nici ele la fel, ci s-au implementat o grămadă de mişcări şi efecte noi. Stealth-ul nu a fost ignorat ci i s-au implementat nişte şmecherii care seamănă mult cu ce găsim în seria Batman. Frumos! Pe lângă asta avem "strigătele" care ocupă un loc important în desfăşurarea poveştii.

Coloana sonoră rămâne la fel de epică (marca Jeremy Soule) şi acompaniază călătoriile jucătorului în nişte medii ceva mai variate decât ce vedeam în Oblivion. Poate că Cyrodiil era de aşa natură să aibă mai multă pădure şi un pic de munţi, dar trecerea este ceva mai armonioasă şi spectaculoasă în Skyrim, asta îndulcită cu o grafică demnă de 2011-12. Şi având în vedere că acest tărâm ne oferă pe lângă dragoni şi mamuţi, sabrecats, uriaşi şi alte dihănii, experienţa este senzaţională. La capitolul optimizare îndrăznesc să spun că jocul se comportă mai bine decât Oblivion la vremea lui. Noua mea placă video combinată cu mai mult RAM dau posibilitatea rulării jocului pe Very High, lucru care-l făcea şi TES 4 cu placa veche. Diferenţa este că Skyrim nu-mi sacadează în niciun fel, nicăieri, pe când Oblivion avea multe momente când crăpa în nişte frame-uri foarte neplăcute când încerca să-şi încarce relieful mai ales. Deci încă un mare plus!

Introducerea puzzle-urilor este foarte interesantă şi neaşteptată. Ideea este că de regulă ce se află un spatele unei uşi închise merită de multe ori aşteptarea.
Nu ştiu ce aş putea spune despre poveştile din spatele jocului. Sunt atât de multe şi pot să difere atât de mult încât ar trebui să scriu nuvele întregi ca să le pot rezuma în vreun fel. Până la urmă asta este şi frumuseţea unui joc din seria Elder Scrolls.

Ca părţi negative rămân acelaşi desincronizări ale npc-urilor atunci când sunt programaţi să facă anumite chestii, nişte texturi care nu se potrivesc prea bine, bug-uri obişnuite în jocuri RPG. Nimic spectaculos

Probabil am ratat multe alte lucruri relevante despre Skyrim dar este de înţeles. Avem de-a face cu un monstru de joc care foarte probabil că ne va ocupa timpul multă vremea de aici încolo. Spor la explorat!

Era să uit...vă las cu nişte piese superbe de pe soundtrack...

De azi începe oficial nebunia...

2012-01-12T15:33:00.000+02:00

Examene, examene, examene...

Doar ce mai viteji for supravieţui!

Batman Arkham City

2012-01-06T22:57:00.000+02:00

Ok. Here we go...
Placă video nouă...check!
Memorie nouă de RAM...check!
Windows 7 Ultimate (64 bit) instalat...check!
Să înceapă gaming-ul de cea mai bună calitate!

Iniţial am început instalând ultimul joc din seria Elder Scrolls dar nu m-a fermecat prea tare astfel încât am trecut rapid la cel care a devenit supereroul meu preferat de când cu primul joc din franciză. Arkham Asylum a fost un deliciu şi este indiscutabil unul dintre cele mai bune jocuri făcute vreodată. Evident că toată lumea (inclusiv eu) a aşteptat cu sufletul la gură urmarea acestui joc genial. Eu cu întârziere. Dar a meritat. My pc rules once more!

Arkham City păstrează reţeta care a făcut din AA un succes dar o ridică la o scară mult mai epică, majestuoasă, grandioasă şi alte astfel de adjective. Aşa că avem tot ce vă puteţi dori de la un astfel de joc...bătaie, acrobaţii, acţiune, dramă, umor etc. Bomboana de pe un tort deja fenomenal este constituită de diversificarea gameplayului cu un element nou absolut fenomenal...Catwoman. Da, pisicuţa este jucabilă şi are 4 episoade dedicate de-a lungul întregului joc. La sfârşitul poveştii propriu-zise, oraşul nu este însă lăsat spre explorare cu orice personaj dorim, ba chiar şi cu Robin.
Povestea se desfăşoară în felul următor...

După dezastrul din primul joc, directorul închisorii Arkham decide să mute toţi deţinuţii în Gotham City şi să întemeieze Arkham City, un oraş în oraş, limitat, izolat, închis şi tratat ca un lagăr imens. Întreg jocul se va desfăşura în acest cadru întunecat pentru că atunci când aduni atâtea minţi diabolice la un loc nimic bun nu se poate întâmpla. Batman intră pe firul unei intrigi mult prea complicată pentru a putea fi detaliată aici, urmând a se lupta cu aproape toţi inamicii din jocul precedent, plus cei care probabil au lipsit - Penguin, Two-Face, Mr. Freeze, Ra'z al Ghul şi mulţi alţii. Gameplay-ul rămâne în sine acelaşi doar că întreg cadrul este mult mai mare şi mai open-world, dând un pic senzaţia unui RPG. Da, întregul Arkham City este disponibil pentru explorare.
Bineînţeles că vom avea parte de foarte multe faze spectaculoase la sfârşitul cărora veţi spune...man this is cool! Inamicii care sunt aruncaţi spre Batman vin cu tactici de abordare diferite şi asta ajută foarte mult la diversitate şi ajută jocul pentru că nu te plictiseşti niciodată de acţiune.
Totul este extrem de intuitiv şi de plăcut, efectiv intri în atmosferă şi nu mai ieşi deloc până la sfârşit.

Aşa...partea cu Catwoman, funcţionează cam la fel cu mici excepţii. E mult mai rapidă decât Bats dar nu la fel de rezistentă şi nici nu navighează prin oraş cu aceeaşi uşurintă dar va avea parte de câteva momente foarte mişto. Pe cuvânt.
Robin are o singură apariţie dar devine jucabil la sfârşitul poveştii. Partea de fighting se schimbă special pentru el pentru că foloseşte un baston. Un deliciu de urmărit şi de jucat, pentru că deşi este la fel de intuitiv şi satisfăcător ca şi cum l-ai manevra pe Batman, se simte ca şi cum este 100% vorba despre altcineva.

Grafic jocul este bestial. Nu ştiu dacă arată mai bine decât Arkham Asylum pentru că pe primul l-am jucat doar cu detalii medii în timp ce acesta a mers lejer la Very High, fără facilităţile DX11, ce-i drept. La capitolul tehnic am totuşi o plângere de făcut şi anume optimizarea proastă pentru plăcile Ati/AMD care dau rateuri cu tot cu sunetul în unele cinematic-uri. La început arată cel mai nasol, pe parcurs am văzut că jocul rula mai bine momentele cu unele mici sughiţuri.
Dacă tot suntem la puncte mai slabe mai vreau să însemnez nişte momente uşor frustrante legate de anumite bătălii, acolo unde poate că au exagerat şi m-au exasperat un pic pe mine, dar totuşi nimic care să nu poată fi depăşit.

Coloana sonoră, voice-actingul şi orice altceva înseamnă sunet este absolut memorabil. Kevin Conroy, vocea lui Bats de-atâta amar de vreme, se descurcă onorabil, deşi am impresia că se putea descurca mai bine la unele momente ceva mai melodramatice.

În rest, nu lipseşte absolut nimic. O experienţă încântătoare. Sistemul de coliziune dintre jucător şi mediul încojurător este pur şi simplu perfect şi tare aş vrea să ştiu cum au reuşit să înglobeze ceva atât de reuşit într-un joc video. Nu de alta dar uitaţi-vă la Fifa 12. Acelaşi an dar o tehnologie care pare în urmă cu vreo 2 decenii. Şi o optimizare de asemenea de două ori mai proastă.

Dacă nu cumva a intrat în cursa pentru jocul anului 2011, poate intra lejer pentru cea din 2012. Dar fără îndoială, o bijuterie. Îi scad 50 de sutimi pentru micile neplăceri provocate dar ideea rămâne...excepţional!

9.50!

Ah, şi o piesă folosită la promovarea jocului, cu tot cu niţică acţiune :)

Windows 7 vă salută !

2012-01-03T18:56:00.002+02:00

Salut, eu sunt pc-ul lui Ştefan, de asemenea unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. Ne ştim de ceva timp, având în vedere că eu am reprezentat cadoul lui de admitere la liceu. Am fost un cadou costisitor dar care nu a dezamăgit vreodată şi mi-am făcut mereu treaba cu brio.

Dar precum probabil că ştiţi, viaţa unui computer nu este foarte îndelungată cu toată tehnologia asta care avansează aşa de repede. De ceva timp apăruseră jocuri pe care eu nu le puteam rula şi asta-l frustra pe Ştefan pentru că se obişnuise ca eu să-i pot rula orice joc şi-ar fi dorit. Dar a continuat să ţină la mine, să nu mă forţeze şi să aibă grijă de mine.

În decembrie 2011, Ştefan a strâns bani special pentru mine şi mi-a cumpărat două cadouri foarte frumoase. Mi-a luat o placă video nouă şi de asemenea încă o memorie RAM. Astfel că acum sunt mai capabil la jocuri şi mult, mult mai rapid. De două ori mai rapid. De asemenea mi-a dat hăinuţe noi. Am renunţat la bunul şi bătrânul Windows XP şi am trecut şi noi ca oamenii mari pe Windows 7. Şi totul e grozav. Mă simt ca-n tinereţe, ca în 2006 când eram o piesă de ultimă generaţie, un adevărat avion. Sigur că există în continuare computere mai bune decât mine dar eu totuşi nu voi dezamăgi, deşi vârsta şi unele piese nu mă avantajează.

Placa video e grozavă. La fel şi Windows 7. Acum vă puteţi aştepta din nou de la Ştefan la review-uri la cele mai noi jocuri. Imposibilul a devenit (chiar dacă doar pentru scurt timp) posibil.

P.S. Am chiar şi diacritice. :)

Punct...si de la capat

2011-12-31T15:21:00.000+02:00

Desi nu am mai avut demult sporul de a scrie ceva proza proprie, 2011 a fost ok pentru blog. Cum am mai spus si-o voi mai spune mult timp de-acum inainte - site-ul asta exista pentru mine si numai pentru mine, fiindca asa sunt eu, egoist. Sunt egoist in ceea ce priveste scrisul pentru ca intotdeauna am avut fixuri in privinta asta. Niciodata nu mi-a placut sa scriu asa cum mi-ar impune cineva ci mai degraba cum asa cum cred eu de cuviinta. Consider standardele mele indeajuns de bune pentru oricine si chiar si asa ele cresc cu timpul, niciodata nu stagneaza.

Restul - comentatorii, comentariile, asa-zisul trafic, sunt un bonus placut, pe care-l respect si-l admir dar fara de care as continua oricum sa scriu. Intotdeauna mi-a placut sa am o norma in ceea ce priveste articolele aici, o oarecare constanta. Nu mica mi-a fost mirarea cand am descoperit luna asta ca 2011 a fost cel mai prolific an in materie de scris din 2009 incoace...pe vremea cand eram la liceu. A ajutat mult linistea mea sufleteasca si stabilitatea. Parca intreg timpul a fost de partea mea. Sunt recunoscator pentru asta. Pentru ca a fost un an mai bun decat as fi sperat vreodata.

Am un milion de idei, un milion de scopuri, un milion de pretentii ce ard sa fie indeplinite. Un milion de vise si din pacate doar un numar limitat de ani in care sa ating toate acestea. Privesc de multe ori cu tristete in urma si-mi dau seama ca uneori mi-am irosit timpul cu lucruri care poate nu-si meritau atentia. Mi-am hranit sufletul cu o ura deloc necesara, chiar si-acum in ultimele luni. Stau uneori si ma intreb de unde vine atata manie, atata furie, atata inversunare. Ce ma conduce in acele momente de incoerenta? De ce uneori simt ca pierd controlul? Si ce este cel mai important - cum o sa reusesc sa trec peste lucrurile astea si cum o sa reusesc sa devin persoana pe care chiar eu o doresc?
Intotdeauna mi-am zis ca momentul meu actual este cel mai lucid si mai plin de intelepciune dar acum stau si ma gandesc doar la cum as vrea sa evoluez mai mult si cum momentul actual este unul nesatisfacator. Am o sete de cunoastere pe care n-am mai simtit-o pana acum si pe care nu reusesc sa o satisfac pentru ca factorul cotidian imi intra tot timpul in cale. Ma ingrozesc gandurile despre viitor. Ma ingrozesc tiparele astea care ne tot sunt impuse de lume. Pentru ca desi ne dam a fi o rasa libera, superioara si inteligenta, suntem totusi ingraditi in neputinta de a nu face decat ce fac si alte miliarde de oameni si fara vreun scop anume. Asta sa fie oare singurul scop al existentei noastre, urmarea tiparelor? Nu se gaseste chiar nimic dincolo de paravanul asta sufocant? Si este intr-adevar viata noastra prea scurta pentru cate posibilitati ne sunt oferite sau pur si simplu vorbeste iratiunea din mine?
Sa fie oare scopul omului acela de-a-si ingradi spiritul liber, de a-l tine in frau ca pe o fiara? Si ce s-ar intampla oare daca l-am elibera in aceasta lume dominata de clone, clisee si tipare? Probabil ne-am autodistruge.

Pentru ca se obisnuieste sa se ureze lucruri la sfarsit de an, o sa fac si eu asta, insa intr-un alt mod. In primul rand nu ma voi adresa nimanui, pentru ca nu ma consider indeajuns de bun incat sa pot da sfaturi altora. Asa ca asta este numai si numai pentru mine. Nu sunt defel un pesimist si nici macar tendinte autodistructive nu am dar se aduna nori negri in zare si nu imi place deloc ce vad.

Nu sunt deloc urechi pentru ceea ce am eu de spus. Altii mai mari ca mine probabil ca le-au spus deja si nu au fost ascultati. Dar eu o fac pentru mine, pentru scris, pentru motivele mai sus-mentionate.

As indrazni sa indemn la mai multa cumpatare in cel mai ne-religios / laic mod cu putinta. Tot acest consum are tendinta sa ne innebuneasca, sa ne ia mintile si sa faca din noi niste consumatori haotici. Ar fi de asemenea mai bine sa dam jos perdelele acestei lumi idealizate in care multi traim. Gandurile marete nu-si mai au locul acum pentru ca timpul nu va raspunde cu nimic altceva decat cu dezamagire. Nu zic sa nu visam sau sa nu ne facem planuri. Dar sa o facem pentru noi, pentru sufletul nostru.

Hobby-uri, pasiuni - profita la maxim de ele si gusta fiecare placere pe care viata ti-o intinde pentru ca nu poti niciodata sa stii cand acel dulce moment va fi si ultimul rasarit de soare de pe strada ta.

Si cel mai important - tineti pe cei dragi cat mai aproape. Nu-i lasati sa va alunece din imbratisare. Veti vedea ca lumea este un camp de bataie iar altii, pana la proba contrarie, sunt inamici. Cei dragi sunt singurii nostri aliati si trebuie pretuiti, iubiti si ingrijiti. Daca sentimentele sunt sincere atunci si voi veti primi aceeasi ocrotire.

Sper sa ma insel, dar in momentul asta eu vad lumea foarte intunecata si lipsita de sperante adevarate. Asa ca va urez tuturor sa supravietuiti tinand cont ce tot ce am scris mai sus. Sper sa ma insel...dar tare frica-mi este sa am cumva dreptate.

Rezumat muzical 2011

2011-12-29T14:42:00.006+02:00

Cred ca a devenit putin cam evident ca blogul asta are foarte multe lucruri legate de muzica pe el. O chestie care ma caracterizeaza, as spune si e drept ca gusturile mele au evoluat foarte mult fata de primii ani de rockareala cand cunostintele mele se limitau doar la Metallica, Godsmack si Iris.
M-am obisnuit sa astern cateva randuri aici legat de fiecare album nou sau chiar piesa noua pe care incep sa o ascult constant. Si desi am bifat in scris mare parte din ce am ascultat in 2011, au ramas cateva care nu si-au gasit loc in programul meu incarcat sau in cheful necesar unui astfel de articol.

Asadar, pe langa ce am postat deja anul asta, au mai aparut in materie de muzica (care sa ma intereseze pe mine, desigur):

1.Superheavy - Superheavy - albumul de debut al super-grupului format din incantatoarea Joss Stone, Damian Marley - mandrul urmas a lui Bob, pestritul Mick Jagger, Dave Stewart si A.R. Rahman. A iesit o struto-camila ce inglobeaza genurile tuturor artistilor enumarti mai sus - deci soul + reggae + rock + pop + influente indiene. Materialul suna excelent si cel putin 4-5 piese ies in evidenta si imi par grozave(Superheavy, Miracle Worker, Energy, Mahyia, Sayameva Jayate, I Can't Take It Anymore). Un amestec atat de proaspat si de inspirat nu am mai auzit de mult in muzica mainstream. Un amestec de voci bune, muzicieni experimentati si mult entuziasm. Eram sceptic initial la prezenta lui Jagger. Cel putin la Miracle Worker suna dubios dar m-am obisnuit cu el si nu vad formula completa fara costumul lui roz.

2. Anthrax - Worship Music - Oricat mi-au placut live, nu se lipesc deloc de mine acasa. Nu ma pot forta sa-mi placa intr-atat de mult incat sa-i ascult cateva ore bune fara sa ma plictisesc. Worship Music este un album thrash cat se poate de clasic. Unii-l considera un succes. Eu il vad destul de plictisitor si plin de riff-uri repetitive. Sunt cateva bijuterii de acorduri metal, fara indoiala dar nu este atins pragul ala care face diferenta dintre o piesa ok si una cu adevarat buna. Highlight-ul principal este evident constituit de solistul Joey Belladonna, intors in trupa dupa foarte mult timp. Omul m-a lasat masca la Romexpo in 2010 (intr-un mod pozitiv) dar in format mp3 suna efectiv...enervant. Efectiv nu l-am putut digera. Pana una alta ii apreciez pe Scott Ian & Co. pentru ca-s simpatici si buni prieteni cu Metallica. Si au Caught In A Mosh, care e o piesa foarte fun.

3.Evanescence - Evanescence. Mi-am adus aminte ca pe vremea cand eram eu mic, ascultam Bring Me To Life. Au mai existat si alte asa-zise hit-uri. De My Immortal nici nu mai zic. Toate fetele de pana-n 17 ani suspinau si lesinau pe adormeala aia de melodie. Am zis sa le dau o sansa. Inca ma intreb de ce o trupa cu alte doua albume la activ simte nevoie sa si-l denumeasca pe al treilea cu propriul nume dar si Metallica a facut idiotenia asta asa ca nu mai comentez. Albumul in sine este foarte generic dar a avut un mare hit in What You Want. Care nu este chiar atat de rea. Un lucru e clar, duduia Amy Lee are voce dar nu canta nimic interesant de multe ori. Aici o face. Pacat de chitara generica si riff-ul reciclat de milioane de trupe rock de pe planeta asta. Si asa mi-am adus aminte de ce nu prea suport eu trupele americane din garda asta noua a metal-ului. In primul rand datorita chitarii generice, cu un ton noroios si de multe ori neinteligibil. Cu mici exceptii, cam asa sta treaba.

4.Mastodon - The Hunter. Desi nu m-au convins cu intregul material, piesa Curl of the Burl a fost o noua revelatie pentru mine. Nu credeam vreodata ca o piesa metal poate avea un refren atat de catchy. Un groove bestial care din pacate nu mai apare nicaieri pe album si un duet bestial intre bassist si unul dintre chitaristi. Restul materialului este ceva mai fidel stilului clasic al celor de la Mastodon, stil care nu ma satisface foarte tare dar Curl of the Burl...holy shit ce piesa! Black Tongue si The Sparrow sunt destul de ascultabile totusi...

5. Motorhead - The World Is Yours . Asta e discutabil pentru anul 2011 pentru ca a aparut la cumpana dintre 2010 si 2011 dar eu l-am ascultat abia prin ianuarie deci o sa-l consider de anul asta. Same old stuff in ceea ce-i priveste pe Lemmy & Co. But the old stuff are incredibly cool so new stuff is also cool. Album de rock n'roll dopat cu speed si heavy in bunul stil Motorhead. Lemmy is God! De ascultat neaparat : Get Back In Line si Bye Bye Bitch Bye Bye.

Atat. Va las cu Curl of the Burl...pentru ca e geniala!!!

Unde-mi sunt desenele animate?...

2011-12-28T11:09:00.001+02:00

Desi am televizor acolo unde stau in Bucuresti, ma uit foarte rar la el pentru ca oricum nu gasesc nimic interesant. Internetul tine loc de toate. Dar am ajuns acasa de mai bine de-o saptamana si laptopul micut al mamei nu ma satisface deloc, nu ruleaza jocuri, boxele sunt nasoale si mai are si Vista. Da, imi e dor de PC-ul meu iubit.
Nevoia m-a impins sa apelez la tv. Si de dragul copilariei de mult apuse, de dragul relaxarii sau a amuzamentului...vreau si eu sa vad niste desene animate. Dezamagirea nu a intarziat sa apara. Serios, acum habar n-am daca copiii din ziua de azi chiar sunt indobitociti de ce se da zilele astea la tv si cumva isi merita soarta pentru ca sunt de acord sa consume programele alea sau daca ar trebui compatimiti pentru ca ei nu au si nici nu vor avea vreodata desenele animate superbe care mi-au marcat mie copilaria.

FoxKids a fost un moment important pentru televizoarele romanesti, ajungand la un moment dat cu audienta undeva mai sus decat TVR2. FoxKids a fost indiscutabil postul meu preferat multa vreme. Cand si-au schimbat conducerea si formatul, am agreat si Jetix pentru ca nu era atat de rau. Seriale interesante continuau sa apara neuitand sa acorde respectul cuvenit clasicelor ce erau date periodic. Apoi intr-o buna zi au aparut hipsterii astia de care acum nu mai scapam. Pseudo-rockerasii cu freze emo, haine sclipicioase si glume cretine.Fetite si baieti, toti de 1,60 inaltime scosi din reviste pop. Au aparut incet-incet pana cand au acaparat totul. Au demolat Jetix si au creat Disney Channel. Care nici macar nu difuzeaza lucruri care au marcat existenta Disney. Nu, difuzeaza numai mizerii cu ratatii mai sus-mentionati. La un moment dat pareau ca vor echilibra cumva cu desene animate relativ ok dar au disparut rapid si alea. Acum avem numai hane montane, vrajitori de la mama dracu', pop-houseri care se dau rockeri si tot asa. Numai actori de mana a douazecea, toti dublati de niste voci incredibil de retardate. Acum serios, toate vocile sunt de-a dreptul idioate si nu numai ca inrautatesc calitatea si-asa indoielnica a programelor dar te fac efectiv sa vrei sa arunci cu ceva in televizor. Si unde-s desenele? De ce-s numai capetele astea patrate care se repeta la infinit?

Unde e Louie? Unde-s copiii de la 402? Andy? Spiderman? X-Men? Chiar si in romana erau suportabili pentru ca pe vremea aia, actorii care dublau chiar isi dadeau interesul si daruirea necesara pentru a face totul sa sune decent. Daca ma intrebati pe mine, Louie suna mai misto in romana. La fel si Copiii de la 402. Of...vremuri.

Cartoon Network a ajuns doar o umbra din ce a fost. Rar de tot mai prind un Tom & Jerry sau un Dexter's Lab in timp ce multe alte clasice au disparut pentru totdeauna. A ramas mizeria aia de Scooby Doo care nu mi-a placut niciodata in engleza si care in romana suna precum un cover pop la Metallica. In schimb se da permanent Ben10 care desi a pornit interesant a devenit o mare penibilitate, un ocazional Star Wars Clone Wars dublat cu picioarele si multe, multe desene retardate care m-au facut sa-mi dau seama ca nu se mai urmareste desteptarea copiilor cu desenele. Nu. Se urmareste indobitocirea lor. Roboti docili facuti sa nu gandeasca pentru ei ci sa urmeze normele impuse de personajele alea idioate.

Stiu ca o parte din programele de care mi-e dor sunt date pe un canal alternativ pe care insa nu-l prind. Prind doar Boomerang care are 3-4 seriale vechi, foarte misto de altfel, dar care se repeta pana la refuz. Eu intr-o zi am vazut acelasi episod din Wacky Racers de 3 ori. C'mon, e ridicol!
Salvarea vine tot de la internet, desigur. Mai ales ca filmele de animatie bune ies pe banda rulanta. Dar tare as vrea uneori sa ma asez in vechiul meu pat, sa dau drumul la tv si sa intru in uitare pentru cateva ore. Dar nu pot. Sunt rupt de realitatea prezenta acolo. Tot ce vad este o lume ostila in care nu ma regasesc si cu care nu ma indentific. Cand am imbatranit asa de mult incat sa ajung macar sa gandesc asa?

P.S. Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor, dar stiti voi...Vista. E greu sa-i dai de cap.

Rădăcini

2011-12-20T10:21:00.001+02:00

Dacă sunteți de-o seamă cu mine, ați ajuns la acea vârstă la care simți nevoia să devii cât mai independent, mai liber. Când indiferent de relația cu părinții, vrei să te depărtezi, să-ți demonstrezi ție și altora, desigur, că te poți descurca deja singur în viață...chit că de multe ori te folosești tot de mijloacele lor financiare. Începi de regulă prin a pleca la facultate în București sau în alt oraș cu centru universitar. Și te simți bine, ești propriul tău tată și propria ta mamă. Tu iei întotdeauna deciziile în ceea ce te privește și parcă întreagă aventură se simte precum o excursie la munte prelungită.

Dacă distanța dintre noul tău oraș și cel natal este mică, ai șansa de a te întoarce de câteva ori pe an. Sau dacă nu, atunci inevitabil o vei face în timpul vacanței de Crăciun. Pentru că este Crăciun și pentru că familia are întotdeauna prioritate. Și poate că ești agasat de faptul ăsta. Pentru că-ți place libertatea pe care o ai și ai vrea să continui să o ai. Și totuși...când ajungi acasă...

Simți ceva nemaiîntâlnit. Te încearcă un sentiment straniu pe care credeai că-l pierdusei sau cel puțin...îl uitasei. Nu-ți vine să crezi ce bine e acasă. Și cum să nu fie? Cum să nu apreciezi că îți este pusă mâncarea pe masă zi de zi? Cum să nu te bucuri când te așezi la ține în pat și nu mai trebuie să te îngrijorezi de nimeni și nimic? Cum să nu te prindă senzația asta caldă când pentru prima data după câteva luni ești tu și numai tu în centrul atenției. Pentru că ființă ta știe de unde a plecat. În adâncul tău, în subconștient, știi că indiferent unde te-ai perindat și indiferent cât de bine este să fii pe cont propriu, când te întorci acasă, parcă totul se întoarce la un nivel de inocență și relaxare pe care într-adevăr îl uitasei.

Eu de fiecare data când mă întorc în oraș simț o mare repulsie față de Constanța. Dar nu e vorba de oraș. Nu, e vorba de părinți, de casă, de siguranță pe care o ai, o siguranță unică. La București locuiesc într-unul dintre cele mai confortabile locuri cu putință, iar anul asta am avut norocul incredibil să fiu împlinit pe atât de multe planuri încât stăteam și mă întrebăm când mi se termină norocul...Și deși lucrurile merg atât de bine...E foarte mișto acasă. E bine să iei o pauză de la a nu mai avea grijă de propria persoană, chiar dacă doar pentru câteva zile. Este o experiență obligatorie pentru mine, o odihnă necesară pentru măcar două ocazii pe an.

Vacanță plăcută și oriunde ați fi, îndreptați-va un gând către casă și apreciați-o așa cum n-ați mai făcut-o până acum. N-o luați că atare. Este mai specială decât credeți.

Nightwish - Imaginaerum

2011-12-15T17:20:00.003+02:00

Tot cu muzică vă delectez şi astăzi, pentru că nu e chef şi nici timp de altceva. :) Partea bună este că avem despre ce să scriem. Doamne ajută, 2011 a fost un an îmbelşugat în muzică bună
Înainte de a începe să scriu ceva despre albumul ăsta, hai să stabilim un lucru. Anette Olzon este solista trupei şi probabil aşa va şi rămâne de-acum încolo, decât dacă nu se întâmplă o minune. Dar eu nu mi-aş pune speranţe prea mari. Da, toţi o iubim pe Tarja. Tarja este mai frumoasă, mai talentată, mai specială, mai charismatică şi cu ochii mai verzi. Dar dacă e să judecăm doar din punctul de vedere al muzicii...Nightwish a rămas aceeaşi trupă spectaculoasă. Pentru că nu Tarja făcea muzica şi nici Anette nu o face acum. Ele două sunt sunt doar nişte instrumente. Ştim cu toţii unde stă creierul trupei...

Mi-a plăcut şi încă-mi place Dark Passion Play deşi nu a avut prea multe cântece excepţionale, în raport cu Once sau Century Child. Dar oricum, bun! Şi eu am fost retincent la schimbarea solistei, dar mi-am dat seama că nu are rost să mă agit în legătură cu asta. Dacă mai vreau să ascult trupa asta, atunci voi accepta situaţia şi-o voi lua pe Anette ca atare...Culmea, lansarea albumului Imaginaerum m-a prins nerăbdător. Fiindcă mi-era dor de Nightwish şi de muzica lor epică.

Ăsta e cuvântul care descrie fără doar şi poate albumul - epic! Se vede că este structurat pentru filmul cu acelaşi nume, film pe care de asemenea îl aştept cu nerăbdare. Tot albumul, toată această cursă muzicală de o oră şi 14 minute este foarte vizuală, foarte plină de sentiment şi un sentiment cald, de film de Crăciun, amestecat cu puţin Tim Burton.
Materialul începe foarte frumos cu Taikatalvi (Winter Magic în engleză) un intro în finlandeză cântat de bassistul Marco Hietala. Marco, care are şi o voce absolut demenţială, poate una din cele mai bune din metal la ora actuală. Începutul e lent, paşnic, liniştitor. Dar călătoria abia începe...
Storytime este primul single, cu primul videoclip şi primele momente de jubilare din partea mea. Genială! Orgasmică! Cu atitudine! Superb! Classic Nightwish - chitară generică (din păcate), "riff-uri" mişto la clape de la unicul şi inegalabilul Mozart al muzicii metal - Tuomas Holopainen! şi o linie melodică a vocii absolut încântătoare. Serios, cum aţi putea să ascultaţi melodia asta şi să o judecaţi pe Anette? Sună grozav! Iar versurile...ce frumos...un început cu adevărat demn de o trupă mare.

Dacă încercaţi să vă trageţi răsuflarea după superbitatea de dinainte...n-aveţi nicio şansă. Urmează Ghost River cu un duet de toată frumuseţea între Marco şi Anette. Marco are unul dintre cele mai catchy refrene de pe tot albumul. Orchestraţia este superbă şi mi-a plăcut partea de chitară a lui Emppu de la început. Ca de obicei, piesa capătă dinamism datorită percuţiilor lui Jukka. Ca să existe cireaşa de pe tort, la un moment dat este introdus un cor de copii (ce ar fi trebuit daţi mai tare la mixaj) ce cântă refrenul, luându-se la întrecere cu Marco. Sună epic, sună un pic înfricoşător, sună grozav.
Slow, Love, Slow ne lasă să ne tragem un pic sufletul. Interesantă abordarea, un pic jazzy. Tuomas lasă clapele pentru un sunet de pian veritabil. Piesa nu devine foarte zgomotoasă nici pe final când îşi fac apariţia în peisaj Marco şi apoi întreaga orchestră simfonică. Ce-i drept asta chiar nu poate intra la metal dar sună interesant.
I Want My Tears Back este o combinaţie de Wish I Had An Angel (datorită refrenului catchy) cu Over The Hills And Far Away (datorită cimpoiului în cursă cu chitara lui Emppu) şi ceva heavy-metal clasic cu un aer optimist din anii' 80. Eu voi fi primul care vă va spune că este artă pură să-i auzi pe Tarja şi Marco pe Phantom of the Opera. Dar el şi Anette se completează atât de bine aici încât nu pot să nu mă bucur de muzică şi să o laud încă o dată pe solista suedeză.

Scaretail mi-a dat fiori. Incredibil ce efect poate avea un cor de copii. Piesa este un epic de peste 7 minute cu multe schimbări de ritm şi multe, multe instrumente. Anette sună de parcă este copilul tuturor personajelor negative din basme. She's like a witch. She's evil, I tell you...
Partea în care Marco joacă rolul de entertainer de circ...iarăşi foarte reuşită. Sună aproape grotesc într-un mod cât se poate de ok.
Arabesque acţionează ca un interludiu cu influenţe orientale, ca un fel de pauză. Iniţial mă aşteptam la o piesă gen The Siren, Tutankhamen sau Sahara. Dar nu, e destul de simpluţă şi dinamică. Ar fi mers frumos în Prince of Persia.
Turn Loose The Mermaids iarăşi m-a făcut să o apreciez pe Anette. Melodia e atât de paşnică şi vocea ei atât de liniştitoare...instrumentaţia aduce aminte de The Islander doar că Marco nu se bagă.
Rest Calm este exemplul clar de piesă care sună extraordinar de bine şi asta din cauza unei singure chestii...refrenul care-ţi rămâne blocat în minte. Asta face diferenţa dintre o piesă oarecare şi una foarte bună. Desigur, riff-ul şi ritmul de la început l-am mai auzit în cel puţin 5-6 piese Nightwish, dar nu asta e important. Important este ce iese la suprfaţă. Versuri, două voci plăcute şi încă o dată o contribuţie genială din partea corului de copii. Emppu şi-aduce aminte că este chitarist şi scoate din el un solo foarte frumuşel, aşa de final...
The Crow, The Owl and The Dove linişteşte iarăşi apele. Încă un duet frumos între cei doi mai sus menţionaţi. Foarte frumos progresează piesa până la nişte solo-uri făcute de nişte instrumente de suflat. Parcă ar fi stat mai bine pe un album Sully Erna, aşa de diferit sună faţă de ce ştim de la Nightwish.

Last of Ride of the Day e epică şi doar din cauza corului şi a riff-ului dinamic. Linia melodică a vocilor mă unge pe inimă. Urmează Song of Myself care are mai mult de 13 minute. Sunt fan al pieselor lungi dacă sunt făcute cu cap. Asta parcă se lungeşte prea mult cu lucruri pe care le-am mai auzit şi înainte la Nightwish.
Sunt şi multe pasaje vorbite şi credeţi-mă, după Lulu, nu mai suport să aud pasaje vorbite. Desigur că ar fi nedrept să compar tonalitatea aceea misterioasă şi fascinantă a lui Marco (şi a altor câteva voci necunoscute) cu zăpăcitul ăla de Lou Reed...dar hey...
Întregul material se încheie cu Imaginaerum, o piesă gândită să sintetizeze tot albumul, având bucăţi din fiecare cântec, unele orchestrate diferit, altele nu. Probabil o bucată special pentru momentul de final al filmului. Sună ca şi cum ar fi fost făcută special pentru asta.

Concluzia? Avem pe acest album unele dintre cele mai bune piese Nightwish scrise vreodată. Nu cred că este chiar cel mai bun album, am avut impresia că s-a terminat prea repede. 1 oră şi 14 minute nu e tocmai foarte mult, dar este îndestulător şi până la urmă ce-i prea lung are tendinţa să strice. Dar a mai lipsit ceva. Nu ştiu încă ce, e prea devreme să mă pronunţ. Ah, şi trebuia evidenţiat mai mult corul de copii. Foarte tare a fost corul de copii! Dar pot să selectez dintr-o răsuflare cinci dacă nu 6 cântece foarte bune de pe materialul ăsta, aşa că asta e de bine pentru mine. Un material ce merită ascultat, evident. Mai ales că întăreşte poziţia lui Anette în trupă. Ea sună mai bine decât în Dark Passion Play şi cu timpul, sper eu, o va face uitată pe Tarja.

Metallica - Beyond Magnetic (EP)

2011-12-14T13:36:00.001+02:00

Pe 28 octombrie, trupa mea preferată a împlinit 30 de ani de existenţă! 30 de ani de muzică sinceră, 30 de ani de experimente, unele reuşite, altele mai puţin reuşite, dar au însemnat 30 de ani de curaj şi de acumulare a unui statut pe care nu mulţi îl au şi alţii doar visează să-l atingă vreodată. Doamnelor şi domnilor - cea mai bună trupă rock din istorie şi poate chiar cea mai bună trupă care a existat vreodată.
James, Lars, Kirk şi Robert au sărbătorit cum ştiu ei mai bine : în concerte. Săptămâna trecută la Fillmore, San Francisco, băieţii au ţinut 4 concerte aniversare cu tot felul de surprize, invitaţi, rarităţi, călătorii în timp ş.a.m.d. Pentru mine cel mai important toate astea a fost faptul că au avut în fiecare concert 2 piese cântate împreună cu Jason Newsted, fostul bassist. Sunt un mare fan a lui Jason şi deşi Rob este un mare artist, nu pot să nu mă bucur să văd vechea 'tallica împreună chiar şi numai pentru o ocazie specială. A cântat o grămadă de lume cu ei...de la Apocalyptica la Kid Rock, Diamond Head, Ozzy Osbourne, Geezer Butler, Lou Reed (evident...hallucination!), King Diamond şi Mercyful Fate, membrii Anthrax şi...şi...însăşi Dave Mustaine! Memorabil într-adevăr! Au fost încă mulţi alţii dar mă voi opri cu enumeratul aici.

Şi s-au cântat multe rarităţi, cea mai specială fiind probabil To Live Is To Die, instrumental închinat lui Cliff Burton şi care n-a mai fost pus în scenă live integral niciodată. A sunat ok din ce s-a auzit pe youtube, mai puţin partea lui Lars, desigur. Păcat că au evitat (din nou) Frayed Ends of Sanity. Chiar vroiam s-o aud şi pe-asta.

Pe lângă asta, în fiecare dintre cele 4 nopţi, Metallica au cântat o piesă nouă, rămasă din sesiunile de înregistrare pentru albumul Death Magnetic. Sunt piese care n-au mai avut loc sau care pur şi simplu nu-şi găseau locul în conceptul materialului din 2008. Aşa a luat naştere EP-ul Beyond Magnetic.

Sunt doar 4 cântece, dar 4 cântece solide. Nu ştiu dacă este doar euforia ascultării a ceva nou de la Metallica sau dacă mi se pare că totul sună bine după haosul provocat de Lulu dar...îmi place ce aud! La nebunie! Deşi sunt aspecte care apropie ca stil cele 4 bucăţi de Death Magnetic, sunt şi diferenţe clare şi momente care te fac să înţelegi de ce nu au încăput pe album sau de ce nu aparţineau conceptului de "moarte magnetică". Fiindcă urmărisem aprig filmuleţele de pe Mission:Metallica la vremea respectivă, ştiam bucăţi din aceste piese dar desigur că altceva este să auzi toată treaba. Săptămâna aceasta s-a lansat materialul pe iTunes.

EP-ul debutează cu Hate Train. Nu ştiu câte pot spune despre versuri. Sunt bad-ass dar nimic extrem de profund sau cu înţelesuri ascunse. După intro avem un riff care seamănă un pic prea mult cu Fuel dar se iartă în momentul în care Kirk dă drumul celui mai bestial solo Metallica de la Load încoace. Apoi începe James cu versurile. Îmi place vocea lui Hetfield pe EP-ul ăsta pentru că este mixată să fie mai clară decât sunt celelalte piese de pe DM. Producţia nu este nici pe departe aşa cum ar trebui să fie un album Metallica dar sună ceva mai bine decât dezastrul calitativ pe care l-a avut DM. Şi deşi este o piesă heavy, rapidă şi spectaculoasă, avem un refren slow, care dă un mare plus piesei. Finalul este încununat de un break-down marca Pantera şi un solo care imită deraiajul unui tren. Foarte mişto. Încă un refren şi voila! Un început frumos şi în forţă.

Just A Bullet Away avusese ca titlu provizoriu Shine şi datorită M:M căpătase statutul de mit urban pe forumurile de specialitate. Mulţi vroiau s-o audă dar şi mai mulţi credeau că asta nu se va întâmpla niciodată. Îşi merită statutul? Probabil. Se ştie despre ea că ar fi fost 90% pe album dacă James nu ar fi militat pentru The Unforgiven III ce nu era în mod special dorită de ceilalţi membri. Mă bucur că Hetfield a insistat, ador Unforgiven III şi ador şi Just A Bullet Away. Are un riff genial, versuri foarte catchy şi e heavy. Singurul aspect negativ este Lars care are o evoluţie mediocră şi repetitivă la toate cele 4 melodii, cam în acelaşi stil plictisitor de pe DM. La mijloc avem un interludiu tip Master of Puppets cu un duel frumos de chitări între Kirk şi James. Versurile aduc aminte de un film western. Unul foarte cool. Iar solo-ul de la sfârşit...delicios! O combinaţie Kirk-James de mare-mare frumuseţe.

Hell and Back are un pasaj melancolic (When the sun goes hellbound) la început pe care-l auzisem pe Mission:Metallica şi care-mi plăcuse atunci foarte mult. Am fost foarte dezamăgit când am descoperit că nu ajunsese pe versiunea finală a albumului dar vă daţi seama că am avut de ce să mă bucur acum. Este o piesă dark, nu foarte convenţională pentru stilul Metallica, oscilând permanent de la baladă la ceva relativ heavy la ceva foarte heavy şi înapoi la baladă. Procesul se reia. Versurile sunt de data aceasta extrem de intime şi personale. Eu, cel puţin, le interpretez ca fiind despre dependenţa de alcool a lui James. La breakdown-ul final, când lucrurile chiar o iau razna, Lars are şansa să strălucească dar la fel cum a făcut cu The Day That Never Comes, efectiv tratează lucrurile cu superficialitate. Păcat. Kirk în schimb străluceşte. Solo-urile de pe Beyond Magnetic sunt aproape toate peste nivelul celor de pe Death Magnetic. Nu ştiu ce s-a întâmplat dar pe astea patru am auzit doar lucruri care m-au atras din start, lucru care nu s-a întâmplat pe DM decât cu All Nightmare Long şi The Unforgiven III.

Materialul se încheie cu Rebel of Babylon care din nou are nişte versuri foarte reuşite. Pasajul de început în care se aude doar vocea lui James şi chitara încă îmi dă fiori. Apoi urmează un riff foarte thrashy şi în cele din urmă ante-refrenul care nu-mi place dar care dispare rapid din cauza refrenului genial. Încă o dată lirica lui Hetfield mă dă gata, piesa vorbind despre decăderea des-întâlnită a rockstarului de rând şi inevitabila ieşire din scenă marca Kurt Cobain. Kirk face un solo gen Slayer. Absolut incredibil! Nişte armonii de chitări, un mic jam între Lars şi Rob (fiind singurul moment în care bass-ul se aude), o întoarcere la versuri şi refren şi gata! Scurt dar intens.

Melodiile astea au venit la ţanc după dezamăgirea provocată de Lulu, dar trebuie să recunosc faptul că greşeala le este iertată. E prea mişto EP-ul ca să-mi mai pese de Lou Reed şi gemetele lui de moşneag.
Asta-i Metallica mea! Good job! Cică 2012 se anunţă cu înregistrări pentru un album nou şi o aniversare pentru The Black Album. Aşteptăm aniversarea de 30 de ani, nu?

Şi piesele...

Later Edit: evident că Trilulilu nu merge cum trebuie. Aveţi aici contul meu cu cele 4 piese.
Metallica - HATE TRAIN

Asculta mai multe audio rock

Metallica - Just A Bullet Away

Asculta mai multe audio rock

Metallica - Hell and Back

Asculta mai multe audio rock

Metallica - Rebel of Babylon

Asculta mai multe audio rock

Comentatorii...

2011-12-12T15:53:00.001+02:00

Unul dintre primele mele scenarii realiste în ceea ce priveşte o carieră implica fotbalul, din postura de comentator. De mic mi s-a părut un aspect mişto al jocului şi parcă şi-acum mă mai surprind comentând ce se întâmplă pe ecran când mă joc Fifa. Nu aveam multe referinţe la vremea aceea legate de comentatori. Îmi plăcea Ţopescu în comentariile meciurilor vechi şi Emil Grădinescu mi se părea ok atunci când juca naţionala. Apoi am descoperit Eurosport şi pe Bogdan Cosmescu ce ţinea emisiunea EuroGoals. Foarte mişto!

Interesul mi-a pierit din cauza fotbalului în sine. Am mai scris despre asta, nu mă mai atrage absolut deloc şi parcă prefer să văd un rezumat la un meci din trecut decât să stau la tv la unul live. Cât despre comentatori, mie mi se par un dezastru. Îi detest teribil pe cei din trustul Pro. Nişte stelişti mai scârboşi şi enervanţi nu mi-a fost dat să mai văd...La Tvr sunt unii foarte plicticoşi şi la DigiSport vorbesc unii de-ţi vine să dai televizorul pe mut când îi auzi.

Sâmbătă seară am încercat să mă uit la El Clasico - Real Madrid vs Barcelona. Las la o parte meciul...deşi sincer m-am săturat ca Real să-şi ia bătaie aşa rău de la piticii ăia de la Barca. După atâtea miliarde de euro investite, serii de meciuri bune, tot sfârşesc prin a juca lamentabil cu rivalii şi să mănânce bătaie rău acasă. Nu ştiu ce naiba face Mourinho dar parcă întreg clubul ăla e blestemat.

Revenind, mă stresează foarte tare pronunţia. Toţi au pretenţia de a se arăta specialişti, poligloţi ş.a.m.d. şi totuşi fac cele mai penibile şi elementare greşeli de pronunţie. Cred că am pierdut şirul de câte ori am auzit pocit numele lui Iker Casillas sau David Villa. Pentru că într-adevăr este foarte greu să înţelegi cum se pronunţă corect particula aia "ll". În schimb sunt atât de "inteligenţi" încât să inventeze o regulă nouă de pronunţie în care se citeşte "lia". Astfel că în loc de un "i" lung cum ar fi firesc [Vi:a] ei ajung să spună [Vilia]. Fabregas a fost şi el stricat pentru că aparent şi să citeşti un accent este foarte dificil. Deh, spaniola-i grea.

Dar pentru că fac (cică...) portugheză, mai rău mă enervează pronunţia de-aici. Las la o parte că din cauza comentatorilor am pronunţat o copilărie întreagă numele lui Luis Figo greşit (se citeşte [Figu]) dar din nou dragii noştri comentatori se dau specialişti. Îi citesc numele lui Jose Mourinho jumate în portugheză jumate în spaniolă de iese o mare harababură. Dacă Jose se citeşte cum se aude, la Mourinho, ca şi la Figo, o-ul se citeşte "u". La Cristiano Ronaldo la fel. Dacă în cazul brazilianului cu acelaşi nume pronunţia este aproximativ aceeaşi cu scrisul (brazilienii au o fonetică mai îngăduitoare), în schimb numele cocalarului de la Real Madrid ar trebui pronunţat tot cu "u" la sfârşit. Iar Cristiano ar fi cam aşa... [Crişţianu]. Asta dacă vrem să fim corecţi.

Dar nu, jurnaliştii sportivi şi comentatorii au lucruri mai bune de făcut. Sunt declaraţii de adunat de la toate nimicurile şi sunt ediţii speciale de făcut despre Steaua...şi tot aşa.
Concluzia. Nu mă mai uit la fotbal la tv. Never. Ever. Ori te enervează comentatorii, ori jucătorii că-s varză. Sâmbătă seara am avut ghinion cu amândouă.

Trooper Live @ SilverChurch

2011-12-10T15:36:00.001+02:00

Am vrut foarte mult să-i văd după ce i-am ratat la mustaţă de vreo 3 ori în Constanţa. De data asta am fost pregătit cu bilet şi cu tot ce mai trebuie. Am intrat pentru prima dată în SilverChurch, o locaţie unde se ţin o grămadă de concerte...metal şi nu numai. Foarte mişto locaţia iar sonorizarea a fost impecabilă. Oamenii civilizaţi, liniştiţi şi puşi pe distracţie când a fost vorba de muzică.

La ora 21:00 se urcă pe scenă trupa Addiction, formată din nişte puşti foarte talentaţi pe care i-am văzut întâmplător vara asta la televizor la Festivalul Mamaia. La tv nu m-au impresionat foarte tare dar live lucrurile au stat un pic altfel. Băieţii au alternat compoziţiile lor proprii cu nişte cover-uri bine gândite pentru rockerul de rând. Astfel că am ascultat două coveruri Metallica (evident) şi una Dream Theater. Pentru o formaţie care este hulită pe tot internetul, piesele de la 'tallica au fost extrem de bine primite de public.
Cât despre trupeţi în sine...mi-a plăcut foarte, foarte, foarte mult de toboşar. Fantastic este omul. Modul în care cântă, entuziasmul, privirea fericită de pe faţa lui...m-a impresionat. Mai mult decât ceilalţi la el se simţea că-şi simte muzica în fiecare bătaie. Chitaristul de-asemenea merită urmărit. Pentru vârsta lui (16, ca şi bateristul) este fenomenal de bun. Clapele nu mi-au plăcut cum au sunat şi eu oricum nu sunt adeptul lor decât dacă au ceva interesant de spus (gen Nightwish sau Children of Bodom) iar bassistul a fost prea static ca să-mi pot da cu părerea, deşi i se auzea bine instrumentul. Solistul are vocea ok dar parcă încă-şi caută o identitate. Prea mult a variat între a fi Hetfield şi oricine altcineva. Dar da, promiţători. Îi găsiţi aici.

O oră mai târziu se trage cortina, se aprind lumânările, luminile se sting. În somn...adesea visez poeme de fantastică frumuseţe...dacă mi-aţi urmărit review-ul la ultimul album, ştiţi despre ce e vorba. Probabil unul dintre cele mai mişto piese pentru a deschide un concert. Voodoo! Avem un spectacol pirotehnic genial, un om pe picioroange şi băieţii costumaţi şi mascaţi ca nişte păpuşi voodoo. Coiotu' (aka Alin Dincă) la voce, Balaurul (aka Aurelian Dincă) la chitară, John la tobe, Oscar la bass şi Laurenţiu la cealaltă chitară ne-au oferit un show ce a durat puţin peste două ore jumătate.
A urmat Rugăciunea Soldatului tot de pe Voodoo. Măştile sunt jos, spectacolul poate să înceapă.
Băieţii au luat-o De la Începuturi...literalmente, trecând prin toate cele 6 albume. A urmat Nu Mai Contează, o piesă în stilul unui Iris de mult apus. Am ascultat şi piesa care m-a atras iremediabil de ei, piesa pe care am auzit-o live la concertul Iron Maiden din 2008...Old School Baby! Let there be Rock!
Ţipetele lui Coiotu' zguduie sala iar Balaurul este un adevărat guitar-hero. În spate, la tobe...John este o bombă de energie.
Primul moment melancolic al serii este dat de balada Scrisoare de Adio. Mă aşteptam să cânte şi tenorul Florin Georgescu cu ei, cel puţin aşa se anunţase. N-a fost să fie dar seara oricum a fost plină de surprize. Coiotu' a cântat singur dar tot a sunat bestial.

Pentru că sunt o trupă serioasă şi nişte instrumentişti capabili dar au vrut totuşi să ne-o arate...au cântat o versiune în engleză a piesei Totul e fals. Piesă care are peste 8 minute. Epuizant şi pentru ei şi pentru public dar spectaculos fără doar şi poate. În Stele era un pic mai lungă...vreo 11 minute. Au cântat-o şi pe-asta. Ne-am întors puţin la Voodoo cu Paşi de Argint. Pe-aici am început să-mi dau seama de un lucru...chitariştii sunt nişte maşinării de riff-uri bune.
A doua baladă a fost dictată de Orizonturi. Frumos şi delicat. Coiotu' ne arată o voce superbă. Nu Trebuie Să Vrei ne întoarce cu acordurile ei un pic orientale înapoi în 2008 la Rock'N'Roll Pozitiv.
Apoi Alin ia o pauză şi urmează superbul instrumental Rădăcini de lume. Surprinzător, nu Balaurul face solo-urile ci Laurenţiu care preia comanda şi este exemplar.
Suntem apoi duşi înapoi în timp pe vremea lui...Vlad Ţepeş. Urmează 3 piese de pe albumul conceptual Vlad Ţepeş - Poemele Valahiei şi anume Prizonier, Solii Turci (preferata mea) şi Vlad Ţepeş. Genial. Într-adevăr concertul n-ar fi fost complet fără ele.

După o scurtă pauză în care Alin ne povesteşte despre sursele de inspiraţie ale trupei, urmând ca Eugen Mihăiescu şi Gabi Nicolau, foşti membrii Krypton să se urce pe scenă, se să cântă piesa Fără Teamă.
Lucrurile au revenit la normal cu Doar a mea. Din nou parcă mi-aduc aminte de Iris. Dar nu, Iris-ul ăsta nu mai există. A murit cândva când manelarul ăla de Puya s-a urcat pe scenă cu ei. Acum există totuşi ceva mai bun...
17:00 - altă bucată mişto de pe Rock'N'Roll Pozitiv. Parcă n-am dat destulă atenţie la albumul ăsta la vremea respectivă.

Şi băieţii ne surprind iarăşi cu un moment acustic ce cuprinde piesele Pentru tot ce a fost, Către alte vieţi, Dorinţa şi Unde eşti. Apoi revin la instrumentele electrice pentru un final în forţă...întâi cu cea mai mişto baladă a lor...Amintiri...şi apoi cu două lovituri puternice - Tari ca Munţii !!!!! şi...Strigăăăăăăăăăăăt!!!!!! Probabil nu mai trebuie să menţionez că pe-aici mi-am pierdut vocea. Iar...
Au zis că a fost ultima piesă dar n-a fost chiar aşa. Au terminat vesel şi frumos cu Vino cu mine, invitând pe scenă pe cei doi membrii Krypton şi pe cei de la Addiction. Astfel au pus capăt unui concert superb, diversificat şi demn de cea mai bună trupă din România. Nu mai este un moft sau o simplă declaraţie să spui asta. Este o realitate. Trooper au ajuns la un profesionalism şi un statut foarte ridicat pentru nişa asta de heavy-metal / hard-rock. Având în vedere că vorbim de România, ţara unde se laudă muzica cu autotune cu piţipoance, că vezi doamne ne-ar face renumiţi peste hotare, Trooper şi-au creat o bază solidă de fani, un număr impresionant şi variat de albume şi cred eu că au devenit Irişii generaţiei noastre.

Sper doar să nu facă precum omologii lor mai bătrâni şi să ne trădeze încrederea cu mizerii de genul menţionat pe sus şi cu muzici veşnic lacrimogene.

Visuri multe in voiNu le pierdeţi pe toateE-o viaţă, nu o sutăPeste ani ai sa plângiDupă timpul de-acumHaideţi să pornim la drum.

Vin ardeii...

2011-12-06T16:17:00.001+02:00

Red Hot Chili Peppers. Bucureşti. Arena Naţională. August.
Păcat că ultimul lor album este slăbuţ rău de tot. Din fericire rămân nişte băieţi cu nişte piese foarte reuşite. Interesant ca eveniment dar neatractiv în final, ţinând cont că vine şi Lemmy cu tot cu Motorhead.

Sursă.

Între timp mă duc joi să-i văd pe Trooper, live în SilverChurch. Evident că voi reveni cu impresii.

1 Decembrie

2011-12-01T12:43:00.001+02:00

Deşi nu ştiu dacă avem pentru ce să fim mândri şi deşi eu sper ca data asta să se schimbe cu ceva mai relavant pentru prezentul României (poate ziua când va muri Iliescu ar putea fi desemnată sărbătoare naţională...că am scăpat de cel mai mare nenorocit...revenind...) dar e zi liberă aşa că măcar putem aprecia momentul de respiro.

Sunt împărţit şi mereu voi fi între a critica ţara şi poporul ăsta pentru ceea ce e şi între a fi mândru faţă de anumiţi români care au grijă să se abată de la reguli prin lucrurile remarcabile pe care le fac. Exemplele sunt infinite şi ar fi inutil să enumăr vreunul, fiindcă ar însemna să exclud pe alţii la fel de demni de a fi daţi dovadă.

Astăzi m-am gândit la muzică şi la un simplu mesaj. Până la proba contrarie, supravieţuim şi asta este cel mai important.

Atât.

Şi ce dacă e sărbătoare?...

2011-11-30T16:27:00.001+02:00

N-am să înţeleg niciodată de ce este religia ortodoxă atât de bizară. Aş putea scrie romane legate de toate inutilităţile pe care le impune dogma asta. Dar pentru că astăzi este sărbătoare (da, da, la mulţi ani Andreilor/Andreelor) şi am fost confruntat în mod brutal de mama pe această temă specifică, mă voi lua de regulile unei zile "sfinte".

N-ai voie să speli. De ce? Având în vedere că oricum toată lumea a mers astăzi la muncă, cu ce mai schimbă faptul că eu astăzi am spălat nişte rufe? Şi nici măcar nu le-am spălat eu. Le-a spălat maşina. Eu doar le-am băgat acolo cu nişte detergent şi am apăsat trei butoane. Acum Dumnezeu sau Sfântul Andrei nu vor putea dormi la noapte? Furia lor se va vărsa pe mine şi mă va trăzni fulgerul? Cum am îndrăznit...auzi la mine. Să-ţi speli hainele...Mai bine rămâi cu ele jegoase. Oricum, nici nu contează că fix azi am avut timp. Nu...shame on me!

Eu sunt o persoană bazată relativ pe logică. Adică faci sau nu faci nişte lucruri pe baza unui raţionament, a unei logici. Întotdeauna trebuie să existe o explicaţie. Atunci de ce nu avem voie să spălăm de sărbători? Înţeleg că lumea ar trebui să se odihnească şi să se îmbogăţească spiritual cu ocazia acestui moment nemaipomenit care oricum se repetă de o grămadă de ori pe an, dar în fine...Şi totuşi nu s-a dat (încă) zi liberă de la stat. Deci oamenii muncesc, nu bat apa-n piuă.
Atunci? Doar spălatul este un păcat strigător la cer? Astăzi Sfântul Andrei este mai atent şi s-ar putea uita din ceruri la rufele noastre murdare sau ce? Care este explicaţia?

Dar oare spălătoriile au fost deschise astăzi? Şi dacă au fost, oare furia divină se va abate asupra lor şi toţi vor fi pedepsiţi cu un loc la căldurică acolo la subsol? Amuzant.
Şi hai să presupunem că există o conştiinţă divină care ţine cont de toate căcaturile astea inventate de nişte oameni cu mult timp liber. Dacă această entitate este atât de răzbunătoare şi pedepseşte în stânga şi dreapta, chiar asta i-ar fi prioritatea? Oamenii care spală de sărbători? Ăsta este păcatul cel mai capital? La naiba cu uciderea, furtul, desfrânarea, chipurile cioplite şi toate celelalte porunci ale lui peşte prăjit. Să moară toţi care-şi spală rufele astăzi.

Oameni buni, fiţi serioşi. Viaţa e prea scurtă ca să ne mai facem griji din astea băbeşti şi să stăm cu frică. Oare ne bate doamne-doamne dacă facem asta sau aia? Nu ştiu, stai să mă uit în Biblie că dacă nu...murim. Riiiight!

Megadeth - TH1RT3EN

2011-11-29T15:31:00.001+02:00

Dave Mustaine şi-a făcut un obicei din a lansa albumele Megadeth în aceeaşi perioadă cu Metallica pentru ca oamenii să le poată compara şi eventual să dea câştig de cauză primilor şi să mai arunce puţin cu rahat în 'tallica pentru că este la modă.
Chestia interesantă este că într-un mod cu totul neaşteptat am ascultat piese de pe Thirteen (mă abţin să scriu titlul albumului în modul cocălăresc în care este stilizat) mai mult decât de pe...Lulu. Şi indiferent cât de jos îmi erau aşteptările legate de Lou Reed chiar credeam că va ieşi ceva mai ascultabil. Pe de altă parte Dave & Co. au ales să joace la sigur, simplu şi la obiect cu un album care poate fi categorisit foarte simplu aşa - a good ol' rocker.

Dacă într-adevăr ar fi o concurenţă între Metallica şi Megadeth şi dacă lui Mustaine chiar i-ar păsa atât de mult de comparaţiile între materialele celor două trupe, atunci Thirteen reprezintă o victorie pragmatică, inteligentă şi nu tocmai glorioasă. De ce? Pentru că nu e nimic glorios în a fi mai bun decât ceva care sună atât de lamentabil precum Lulu.
Thirteen nu este nici pe departe o capodoperă, este doar un album decent cu câteva piese simpatice ce conţin nişte momente cool. Şi care are numele Megadeth pe copertă.
Nu există nimic inovator, nimic original, nimic care să vă dea pe spate, doar o colecţie de 13 cântece relativ comerciale pentru metal-ul din ziua de azi. Aş îndrăzni să compar tonul albumului cu ce a însemnat The Black Album pentru Metallica deşi poate este exagerat pentru că acesta n-ar atinge niciodată nivelul capodoperei din 1991.

Marea problemă la Thirteen este că lipseşte cu desăvârşire un concept, ceva care să dea identitate întregului material. Şi e normal având în vedere că sunt 2 cântece scrise acum ceva timp pentru nişte jocuri video şi alte trei rămase de undeva din anii '90, un prim-single foarte reuşit şi o grămadă de alte piese nu tocmai deosebite.
Se începe cu Sudden Death, scrisă special de Dave Mustaine pentru a promova un nou joc Guitar Hero. Ţin să amintesc faptul că atunci când Metallica au promovat Death Magnetic pe GH, au fost înjuraţi de multă lume, acuzaţi că se vând la preţ de nimic etc. Culmea, nimeni n-a comentat nimic la faptul că Megadeth a urmat trendul.
Revenind la Sudden Death, nu e rea dar nici prea specială. Structura şi versurile generice chiar dau senzaţia a ceva făcut ceva pentru un joc video, cu solo-uri lungi şi plictisitoare dar care probabil sunt fun de cântat la chitara aia plastică de jucărie.

Public Enemy No.1 este din punctul meu de vedere singura perlă adevărată a albumului şi îmi place de la un capăt la altul. Super instrumente, super solo-uri, super versuri şi chiar un videoclip drăguţ, aşa cum veţi vedea mai jos. Amuzant este că l-am văzut pe Mustaine live-live şi de câteva ori live pe Youtube şi în niciun caz nu mai poate cânta atât de bine. Autotune? Tot ce se poate? Eh, cui îi pasă? Omul este un mare chitarist, asta e clar.
Whose Life (Is It Anyways?) e plictisitoare din cauza riff-ului generic de alternative, bătăiilor banale de tobe (graţie lui Shawn Dover, un toboşar decent totuşi) şi a versurilor infantile. Nu pot spune că nu m-am obişnuit cu asta de la Dave dar totuşi... Singurele părţi ascultabile sunt date de solo-urile încântătorului Chris Broderick.
We The People reuşeşte performanţa de a fi extrem de catchy prin melodicitatea vocii lui Dave şi prin ritmurile simple şi de efect. Refrenul de asemenea reprezintă un plus. Cum o reuşi Mustaine să treacă de la nişte chestii puerile la ceva atât de ok, nu ştiu.
Guns, Drugs & Money mi-a adus aminte de faptul că Nickelback se pregătesc de un nou album. Sau a ieşit deja...nu mai ştiu. Chit era că single-urile erau groaznice.
Never Dead este iarăşi mişto, chiar dacă a fost destinată unui joc video. Intro forţos, riff bărbătesc şi ceva atitudine în voce.
New Word Order este reciclată de prin anii '90 şi o să vă daţi rapid seama de ce. Fast Lane parcă este Fuel de la Metallica, doar că mai naşpa. Observ de asemenea o tendinţă în piesele Megadeth de a fi foarte megalomane, cu foarte multe eu-uri.
Black Swan a fost cică scoasă prima dată ca bonus-track pentru Youthanasia (1999). Cu excepţia intro-ului care are nişte finger-tapping mişto la chitară, restul este generic şi plictisitor.
Pentru Wrecker vă recomand să-i citiţi versurile, să vă amuzaţi şi să mergeţi mai departe. Păcat de solo-uri.
Millenium of the Blind iarăşi ar avea rădăcini în 1991 când a fost făcută demo dar doar atât. Cred şi eu...Oricum pare că a fost pusă doar ca să facă numărul magic. Aţi ghicit. E treişpe!
Deadly Nightshade are riff-uri ok şi practic intră in micul grup al pieselor bunicele de pe acest material. Este prima piesă unde-l auzim ca lumea şi pe bassistul Dave Ellefson.
Şi...13. Da piesa numărul 13 se numeşte 13 şi face parte din albumul numit 13 care este şi al 13-lea album Megadeth. Now that's mindfucking! Mustaine încearcă să fie artistico-melancolic şi să scoată din el un fel de power-ballad dar iese oarecum lamentabil, la fel ca pe Endgame unde avusese o baladă cu nume dubios. Lamentabil la versuri că aşa instrumental sună grozav. Solo-uri frumoase şi acorduri care-ţi captează atenţia.

Concluzii. Mai bun ca Lulu? Probabil că da, deşi asta nu este niciun fel de performanţă. Cum ai putea să compari un album metal cu o ciudăţenie pe care cântă o altă formaţie de metal? Multe piese de umplutură, lucru care mă dezamăgeşte, mai ales că au recunoscut că au lucrat cu mult material reciclat. Şi se vede, Public Enemy No.1 este grozavă pentru că este nouă. Cele două cu jocurile video...la fel. Bune dar nu-şi depăşesc condiţia.
În rest, arată ca o compilaţie de piese vechi nescoase până acum pe piaţă care s-au întâmplat să fie 12. A mai făcut una cu numele de 13 şi aşa a ieşit aşa-zisul concept al albumului. Nimic special, nimic remarcabil...a rocker şi-atât. Fanii vor gusta albumul. Vor fi satisfăcuţi de porţia mică de awesomeness pe care o dă orice material cu Megadeth şi vor merge mai departe. Megadeth nu sunt atât de mici încât să fie trecuţi cu vederea cu acest material dar nici atât de mari încât să aibă parte de o critică aprigă în ceea ce priveşte modestia albumului, o modestie cu care trupa se mulţumeşte. Sunt pe teren stabil şi probabil asta este cel mai important pentru ei. Oh well...

În final, nu ştiu dacă Mustaine chiar face asta dar se poate bucura liniştit. În sfârşit i-a bătut clar pe Metallica într-un album direct, fie el şi cu Lou Reed. Sincer, tot ce aştept acum este o revanşă.

Phoenix Live @ Sala Palatului

2011-11-24T18:06:00.001+02:00

S-a întâmplat într-un mod cu totul spontan să aflu că în cadrul Unifest, Phoenix vor concerta la Sala Palatului cu intrarea gratuită pentru studenţi. Excelent!
Sala era plină până la refuz şi chiar am fost plăcut surprins să văd cât de mulţi oameni tineri s-au strâns să vadă Phoenix live, fie el concertul gratis.

Deşi pe invitaţie scria ora 19:00, Covaci & Co. s-au urcat pe scenă undeva după ora 20:00 ca nişte rockstaruri adevărate. Aşteptarea n-a mai contat în momentul în care muzica a vorbit. Aşadar - Nicolae Covaci la chitară şi voce răguşită (a recunoscut din nou că a reuşit să şi-o piardă) dar plin de energie, Ovidiu Lipan - la tobe care a fost pentru mine starul serii, Bogdan Bradu la voce, Cristi Gram la chitară solo, Dzidek Marcinkiewicz la clape (cred...) şi Volker Vaessen (din nou...cred) la bass.
Concertul a fost de zile mari. S-a început oarecum timid cu Baba Novak dar a continuat fulminant cu adevărate clasice. La Nunta mii de oameni s-au ridicat în picioare şi parcă distracţia abia atunci a început. Oricât de bine ar fi sunat trupa cu Baniciu, Neumann şi Kappl în componenţă, efectiv nu puteai ignora cât de bine au sunat aseară.
În umila mea părere Bradu cântă acum mult mai bine decât ar putea face-o Mircea Baniciu la ce 62 de ani ai săi. E drept, bassistul nu a ieşit în evidenţă aşa cum o face Ioji pe albume şi deşi îmi place Mani şi ce a făcut el pentru Phoenix la nivel instrumental, parcă dragostea de chitară e mai mare şi cum toate bucăţile respective sunt cântate genial de Cristi Gram pe electrică...

Trupa sună excelent de la un capăt la altul aşa că nu a trebuit decât să stau, să mă distrez şi să gust la maxim un recital de zile mari. Am ascultat pe rând Ochi Negri, Ochi de Ţigan (Covaci genial la acordurile de început), Mica Ţiganiadă, Meşterul Manole, Apocalipsa, Anotimpul 5. Când a venit momentul pentru În Umbra Marelui URSS, maestrul Covaci s-a scuzat pentru vocea sa dar în momentul când a dat drumul la acordurile de chitară şi a început să cânte versurile acelea memorabile, sala s-a ridicat în picioare şi l-a acoperit. Ce să mai zic? Mi-a dat fiori şi mi s-a făcut pielea găină, chiar este o melodie care te atinge.

Apoi a mai venit un solist, nu ştiu sigur cine era, care a cântat nişte piese în engleză. Omul cânta destul de nasol dacă mă întrebaţi pe mine şi falsa destul de mult. Dar din ce am priceput cred că au performat Running, Empire of Vampires, Would You Follow Me şi Stars Dance. Nu că n-ar fi sunat bine, dar solistul era cam plicticos şi aş fi preferat să-l aud mai mult pe Bogdan Bradu.

S-a revenit la spectacol cu un magistral Negru Vodă care a durat cred că mai mult de un sfert de oră. Pe lângă piesa clasică, aşa cum e ea pe album, cu acel genial riff de chitară au fost şi solo-urile. Întâi la chitară...Cristi Gram ne-a arătat că este un mare shredder. Au urmat nişte vocalize de la Bradu şi apoi un magistral solo de la unicul şi inegalabilul Ovidiu Lipan. Fenomenal. Este de departe cel mai spectaculos toboşar pe care l-am văzut vreodată live. Şi da, i-am văzut pe unii dintre cei mai buni la metal...Dave Lombardo (Slayer), Nicko McBrain (Iron Maiden), Jaska Raatikainen (Children of Bodom)...ok, hai chiar şi Lars Ulrich (Metallica) dar niciunul (mai ales Lars) nu s-a comparat cu ce spectacol a făcut Ţăndărică. Absolut bestial! Îl ascultam şi nu-mi venea să cred. Ce ritm, ce bătăi. Auzeam la un moment dat pedala bass şi era aşa de rapidă încât aveam senzaţia că-s două. Bătea în tobele alea de zici că acum se dărâmau.

A urmat piesa Vremuri. Clasică, deosebită, super!!! Şi în final...Andrii Popa desigur. Sala a cântat de s-a cutremurat tavanul. Şi cum să nu cânţi la asemenea artişti? Covaci a luat apoi cuvântul cu un acord simplu şi de efect şi a cântat...

"Fie să renască numai cel ce harAre de-a renaşte curăţit prin jarDin cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrumAstăzi ca şi mâine, pururi şi acum."

Şi s-a terminat. Cred că e de prisos să mai spun că ce am văzut marţi seara a fost cu zece clase peste ce ne-a arătat "naţionala de rock a României" astă-vară. Pe lângă că au fost mai rock, Phoenix au făcut spectacol, au cântat cu sufletul. Covaci a fost zâmbitor tot concertul, foarte galant şi comunicativ cu publicul (atât cât i-a permis gâtul să vorbească) iar despre ceilalţi v-am povestit mai sus. Încă o dată trebuie să subliniez că au fost minunaţi şi că Lipan a fost monumental live şi Covaci este un adevărat geniu pentru piesele pe care le-au cântat. Că doar el le-a scris, nu?
Mai trebuie văzuţi măcar o dată în viaţa asta.
Atât!

Phoenix - Negru Voda

Asculta mai multe audio diverse

Ceaţa

2011-11-21T17:24:00.001+02:00

(se pare că inspiraţia mi-e dezlănţuită)

Nu cunoşti cu adevărat durerea până nu o experimentezi la maxim. Doar atunci când viaţa ta se răstoarnă cu totul, când ceea ce ieri ţi se părea firesc şi banal astăzi devine un lux pe care nu-l mai poţi avea. Nu vorbesc de durerea fizică ci de cea sufletească. Atunci când simţi că ceva se rupe din tine, când vocea ţi-a rămas blocată în gât, braţele-ţi sunt grele şi moi, capul îţi vâjâie şi tot ce vrei să faci este să urli, să dai tot afară, să te răzbuni pe lumea întreagă pentru nedreptatea ta. Vrei ca furia ta să nu cunoască margini şi vrei să nu se termine niciodată. Problema este că la sfârşitul zilei nimic nu se va schimba. Moartea se va holba la tine, sfidătoare şi-ţi va spune că degeaba te dai cu capul de toţi pereţii. Degeaba ameninţi şi ţipi. Ea nu se mai întoarce iar tu nu poţi face nimic în legătură cu asta.

Amintirile-mi devin neclare de fiecare dată când încerc să mă gândesc la ea. Constat cu groază că pe măsură ce timpul trece, pare că toate acele momente trec în uitare. O altă ispravă a Morţii. După ce mi-a zâmbit nonşalant şi mi-a sfidat sentimentele şi durerea acum mă supune chinului groaznic de a uita, de a mă trimite tot mai mult în viitor şi de a mă face să îmbătrânesc. Se spune că timpul le vindecă pe toate. E o prostie, zic eu. Timpul nu vindecă nimic. Rănile rămân acolo, înrădăcinate adânc. Tot ce face timpul este să aşeze o coajă aspră şi groasă pe deasupra. La început e acolo, o ştii. O vezi, o simţi. Apoi bucata se catifelează şi durerea dispare pe moment. Când realizezi că acum ceva timp aveai ceva acolo...ceva care a dispărut, atunci rana îţi trimite un semnal.
Da, sunt încă aici, îngropată. Dar încă sângerez. Poate chiar mai mult decât la început. Doar că tu nu o ştii. Dar te voi face să nu uiţi. Nu vei putea trece niciodată peste.

Citeşte mai departe...

Îmi amintesc! Părul ei auriu. Îmi amintesc primul sărut, prima noapte împreună. Îmi amintesc fericirea aceea imperturbabilă, acel sentiment de invicibilitate care se năştea din adâncul meu. Apoi satisfacţia dispare. Rămâne frustrarea. Durerea. Durerea. Strigătul mut care creşte în mine dar care pare că nu poate fi eliberat vreodată. Lacrimile îngheţate.
Urmele unghiilor ei pe spatele meu. Respiraţia mi se taie dintr-o dată. Sărutările ei firave pe gât. O răcoare înfiorătoare acum. S-a dus. Pentru totdeauna.

[Ceaţă.]

Cum s-a întâmplat? De ce n-am fost acolo s-o ajut? De ce nu-mi pot aminti nimic? De ce mă mai strădui? Aş mai putea oare să schimb ceva? Îmi amintesc ceaţa. Îmi amintesc mâna ei prinsă strâns de a mea. Îmi amintesc tremurul. Lătratul câinilor. Apoi totul devine ambiguu. Sunt singur. Strig după ea dar nu primesc niciun răspuns. Alerg încoace, alerg încolo. Disperarea ia loc adrenalinei şi totul dispare într-un leşin dureros care nu-mi ia cu totul cunoştinţa. Nu. Doar cât să nu mă mai mişc şi să nu mai pot vedea ceva. Sunt orb. Dar aşteptarea e acolo, o simt cum trece. Încet, dureros de încet, ca şi cum timpul însăşi s-a hotărât să mă tortureze.

[Ceaţă.]

Când mă trezesc, totul este prea târziu. Ea s-a dus. Nimeni nu ştie cum. A fost găsită doar. Ceva a luat-o. A luat-o şi m-a lăsat pe mine aici, într-o existenţă mai mizerabilă decât ar putea moartea să fie vreodată. Nu pot trăi fără ea. Cumva am murit şi eu odată cu ea, numai că am avut ghinionul să rămân aici în timp ce ea este undeva departe, prea departe de atingerile mele. Nimic nu mă poate atinge, nimic nu mă poate răni, nimic nu mă poate satisface. Totul e ca o transă în care nimic nu mai are sens. Singura întrebare este unde e ea. Deşi ştiu adevărul, pun întrebarea. Nu am curajul să privesc. Aş lua-o şi am putea muri împreună aşa cum personajele dramatice din literatură au făcut-o de-atâtea ori. Numai că asta nu este o dramă ci doar mizerabila şi scârboasa viaţă reală. Ea s-a dus iar eu sunt aici, urmărit de priviri acuzatoare care mă lasă rece şi gânduri tulburate care nu-mi dau pace.

Nu pot exprima nimic. Nu pot lăsa nimic afară. Nu pot vorbi, nu pot ţipa, nu pot plânge. Pot pur şi simplu doar să...fiu. Să fiu în timp ce acea monstruoasă durere nu-mi dă pace şi nu mă lasă nici măcar să mă vait.

Momentul în care ea este dusă...Îngropată. Aş vrea s-o fac să sune dramatic precum în filme sau cărţi. Dar...nu pot. Era soare. Era cald. Ca şi cum natura îmi râdea în nas, de parcă seara aceea fusese doar un coşmar copilăresc. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ceva s-a întâmplat. Totul s-a întâmplat. Toată existenţa mea.

[Ceaţă.]

Următoarea amintire. Eu. Acoperişul blocului. Un cuţit. Trebuie să se termine. Acum. Durerea trebuie să treacă. Trebuie să ajung la ea. Cu orice preţ. Pentru că ea merită. Merită orice. Merită totul. Nu mai este nimic pentru mine aici. Nimic nu mai are gust, culoare sau sunet. Cu ea totul va fi diferit. Va fi ca la început.
Când primele picături de sânge încep să cadă treptat din încheietura mea, durerea internă creşte timp în care cea fizică rămâne inexistentă. Sunt contrariat. Cât de departe poate merge această stare dezgustătoare? Apăs pe rană. Nimic. Aceeaşi senzaţie mută care nu mă lasă să simt nimic. Nimic!

[Ceaţă.]

Sunt purtat pe braţe. Nu mă pot mişca dar nici nu pot vorbi. Asta n-ar fi vreo schimbare oricum. Deschid ochii. Este el. Are ochii ei, aceiaşi privire blândă şi plină de bunătate. Dar e doar tatăl ei, poate singurul care nu m-a urmărit plin de ură şi suspiciune după ce s-a întâmplat...ce s-a întâmplat.
Se uită la mine cu un amestec de milă şi supărare. Dau să închid ochii la loc dar vocea lui mă ţine treaz.
Hei. Să nu îndrăzneşti, băiete! Să nu îndrăzneşti să închizi ochii. Rămâi treaz. Stai cu mine. Nu pleca şi tu aşa cum a făcut ea. Măcar tu să rămâi cu noi. Nu-mi face asta...

[Lumină.]

Deschid ochii ca să dau de un monoton salon de spital. Încheieturile îmi sunt înfăşurate în bandaje. O perfuzie îmi este înfiptă în braţ. Dau s-o mişc şi...mă doare. Mă doare! Deschid ochii larg şi sunt invadat de tot felul de senzaţii care par noi de parcă nu le-aş mai fi experimentat de sute de ani. Un miros usturător, un murmur de pe hol, un bec cu o lumină chioară. Durerea mută dinăuntrul meu a plecat...pentru moment cel puţin. Trăiesc. Şi simt.

Lacrimile mi se preling de pe obraji. În sfârşit totul iese afară. Dau să rostesc trei cuvinte dar tot ce iese este urletul meu de nervi, de frustrare, de durere, tot ce doream să dau afară de-atâta timp. Arăt ca cea mai jalnică creatură, plângând şi ţipând, fără ca cineva să mă poată auzi. Trăiesc. Şi sunt singur. Încercând să-mi iau zilele nu m-am apropiat mai mult de ea. Tot ce-am făcut a fost să pun o coajă peste rana aceea care curgea abundent. De tot ce era nevoie era un şoc.

Minutele trec şi eu obosesc. Încet, încet seacă şi lacrimile şi parcă nu rămân decât cu oboseala şi o urmă din fosta mea durere, acum secată.
Următoarele ore mă găsesc holbându-mă la un laptop, încercând să uit din nou de viaţă şi să mă afund în lucruri de pe altă lume.
O fereastră de chat, un clinchet vesel:
Ea: bună, dragule!
Ea. Chiar ea. Aceiaşi adresă, acelaşi id, acelaşi font personalizat, aceiaşi poză zâmbitoare. Dacă la început mi se pare doar o glumă proastă, mă cuprind fiori când:
Ea: stiu k esti acolo. raspunde’mi!!!
Aceleaşi prescurtări şi trucuri. Nu se poate...
Eu: Cine e acolo? Asta nu este amuzant.
Ea: nu e o gluma :))
Eu: Cum poţi să fii...nu...nu cred.
Ea: te inteleg dar e ok, nu trebuie sa asimilezi imediat. iti spun doar atat dragule, inceteaza cu prostiile
Eu: Ce...la ce te referi?
Ea: stii prea bine la c...ajunge cu toate astea. c mi s’a intamplat mie a fost o nefericire dar asta nu inseamna k viata trebuie sa stea in loc pt mine. inceteaza cu prostiile. nu’ti va fi mai bine aici decat acolo.
Eu: Dar te vreau. Vreau înapoi la tine...
Ea: din pacate uneori in viata unele lucruri nu se mai pot intampla. tu m’ai invatat asta. tu erai cel inteligent, nu? va trebui sa traiesti cumva in continuare. va fi greu dar te iubesc prea mult k sa te las sa faci vreo prostie.
Eu: Te rog...vreau înapoi...trebuie să fim împreună. Spune-mi cum s-o fac...
Ea: dragule, nu. nu exista un aici sau un acolo. toti suntem parte din lumea asta si toti avem un rol de jucat pe mai departe.
Eu: Te iubesc prea mult ca să renunţ la tine!
Ea: :) si eu te iubesc. tocmai de aceea ca o ultima dorinta iti cer sa nu mai incerci nimic. sa nu indraznesti sa nu'l asculti pe tata. traieste’ti viata dragule. eu voi fi mereu cu tine.

[Lumină.]

Am fost trezit câteva ore mai târziu. Căzusem din pat, cu tot cu laptop, care s-a spart. Accidental îmi ieşise perfuzia şi leşinasem.
Aveam un singur gând în cap şi deşi părea cel mai greu lucru de făcut, aveam de gând să-l duc la capăt. Îi voi îndeplini dorinţa.

[Sfârşit.]

Revelaţii

2011-11-19T23:02:00.001+02:00

Cât de ciudat este că îmi place foarte tare trupa asta? Şi cum se încadrează ei în lista artiştilor mei preferaţi?

Până şi noul single este marfă!

Garajul EuropaFm este o idee bună. Păcat că pe lângă artişti mişto mai invită şi rebuturi gen Inna sau Holograf. Meh...să apreciem ce avem, totuşi.

Pe plajă bate vântul...

2011-11-17T13:26:00.001+02:00

(Pentru că simţeam nevoia să scriu din nou. Ca-n vremurile bune. Enjoy!)

Suspine

Pe plajă bate vântul. Un vânt rece şi puternic. Marea pare furioasă. Parcă ar şti ce urmează să se întâmple. Parcă ar vrea să protesteze, să-şi mărească grandoarea şi să ne cuprindă pe toţi în braţele ei. Să ne răcorească, să ne elibereze, să oprească tot răul din lume. Ar fi frumos, aş aprecia serenitatea şi frumuseţea ei. Ba chiar aş îmbrăţişa-o. Aş lăsa-o să mă ducă departe de ţărm, să mă poarte prin toate căile ei neştiute. Şi când ar termina cu mine...aş vrea să nu-mi mai rămână decât un zâmbet.
Nu mai simt frigul. A rămas doar frica. Şi culmea, nu mi-e frică de ceea ce va urma ci de necunoscut. Cum va fi oare nimicul? Negru? Alb? Se va auzi ceva? Aş vrea să se audă. Îmi place foarte mult muzica...Aş vrea să ascult o vioară!

Cândva în viitor... Anul 2xyz.

Mi se pare ironic că oricât ar pretinde omenirea că a avansat, întotdeauna vor exista cele mai primitive şi sălbatice şocuri demne de cele mai mizerabile creaturi. Căci omul chiar este cel mai teribil animal care a pus vreodată piciorul pe această lume. De asemenea, nu ştiu dacă faptul că uneori mai conştientizăm şi admitem aspectul ăsta ar trebui să ne facă se ne simţim mai bine, mai înţelepţi...sau ar trebui să ne înfioare şi să privim cu teamă la monstruozitatea propriei noastre existenţe.
În momentul când într-adevăr se întâmplă ceva rău, nimeni nu conştientizează pe moment oribilitatea lucrului, aspectul său tulburător. Poate este adrenalina. Poate este frica. Sau poate doar ne acceptăm soarta şi admitem că am avut ghinionul să ne naştem într-o perioadă ce va marca o nouă cicatrice pe faţa omenirii. Aceasta va fi probabil cea mai adâncă şi urâtă de până acum.

Citeşte mai departe...

Nimeni nu i-a plâns pe indieni pe când coloniştii americani îşi făceau tot mai mult loc spre vest, tăind şi spânzurând totul în cale. Nimeni nu s-a cutremurat în momentul în care evreii erau executaţi în masă de un nebun maniac ce avea impresia că ar face parte dintr-o rasă superioară. Contextul nu o permitea. Oamenii se gândeau la ei. Indienii s-au plâns probabil singuri. Au trecut ani până când alţii au realizat că ceea ce au făcut coloniştii a fost de cea mai joasă speţă. Dar la vremea respectivă? Indienii nu erau altceva decât o pestă, nişte sălbatici aşezaţi între omul alb şi viitorul său.
Cine s-a cutremurat la soarta evreilor în momentul în care întreaga planetă era măcinată de războaie? A renunţat cineva la propriile griji legate de propria lor soartă pentru a-şi îndrepta gândurile către cei vânaţi de nazişti? Probabil că nu. Probabil că cei mai mulţi se mulţumeau cu gândul că nu sunt ei cei vizaţi. Că măcar pentru moment, ei sunt în siguranţă. Au trecut ani până când omul a realizat că...naziştii fuseseră nişte criminali. Trecutul nu te sperie aşa cum o face prezentul. Îndrăzneşti să gândeşti şi să spui lucruri despre el pentru că e acolo, departe, de unde nu-ţi mai poate face rău.

Şi acum se deschide un nou capitol sângeros.

Aş fi vrut să am timpul necesar pentru a-l pierde gândindu-mă cum s-a ajuns la toate acestea. Pentru că pe mine mă torturează ceva. Culmea, nu gândul că în curând totul se va termina. Nu. Doar ideea că nu ştiu exact cum s-a ajuns la asta.
Poate că totul a început graţie boom-ului tehnologic. Poate că toate acele crize, toată acea goană după bani este de vină. Sau poate că poluarea, acel subiect sensibil şi de neatins, s-a trezit în sfârşit la viaţă. A venit, ne-a bătut pe umăr şi ne-a spus cu un glas afectat : „hei, sunt eu. În sfârşit am venit să culeg roadele sădite de voi. Toate mizeriile alea făcute planetei voastre...le ţineţi minte? Ei bine, a venit momentul să vă întor serviciul”.
Şi poate că n-a fost nici asta. Pentru că este posibil să nu fie un nou început ci doar o continuare a propriului nostru destin mizerabil.

S-a hotărât că planeta este suprapopulată. Astfel că nu s-a putut lua decât o singură decizie. Câţiva dintre noi, un număr înfiorător de mare, trebuie să dispărem. Pentru că aşa zic nişte oameni, unii mai puternici decât noi. Că dacă omul doreşte să existe în continuare, un sacrificiu suprem trebuie făcut. Cei care au fost aleşi nu sunt de fapt victime colaterale ale unei decizii monstruoase. Nu. Ei sunt eroi, martiri. Când planeta se va restabiliza, lumea îi va plânge pe cei sacrificaţi, vor critica pe care au luat decizia şi toată lumea se va simţi mai bine. Dar în momentul ăsta? Nimeni nu mai spune nimic.

La naiba cu Drepturile Omului, la naiba cu poruncile lui Dumnezeu, la naiba cu etica, omenia şi toate celelalte căcaturi. Sunt nişte vorbe inventate de oameni mari dar care la nevoie sunt retrase pentru ca aceiaşi oameni mari să-şi scape cumva pielea din orice necaz ar avea loc. Aş vrea să ştiu cum au ajuns acei oameni mari să fie atât de mari. Cu amar îmi dau seama că noi, cei sacrificaţi, noi i-am făcut mari. Şi ne primim răsplata.
Organizaţia Mondială a desemnat un număr uriaş de oameni care trebuiesc scoşi din ecuaţie. Fiecare ţară are de atins un obiectiv. Fiecare oraş are de desemnat martirii, fiecare zonă a oraşului are de ales cum o va face.
Şi uite aşa primeşti un plic alb cu o siglă pretenţioasă desenată cu albastru. Îl deschizi şi citeşti că ai fost ales de semenii tăi pentru o cauză nobilă. Vei fi sacrificat pentru binele omenirii.
Textul apelează la nişte valori şi sentimente ipocrite pe care se presupune că le-ai avea. Curaj, onoare, binele celorlalţi. Îţi explică mai departe că în funcţie de numărul de membri, doar una, două sau trei persoane din familie pot fi sacrificate. Dar întotdeauna trebuie să rămână cel puţin două care să ducă memoria „eroilor” mai departe. Oricum nu-ţi mai pasă, oricum nu mai citeşti.
Nimeni nu-şi mai pune întrebări, nimeni nu mai încercă să se opună. Cei care o fac sfârşesc mai rău. Sfârşesc dezonoraţi. De parcă ar fi ceva onorabil în a muri. Toată lumea se supune într-un fel sau altul.
Rudele tale stau toate neputincioase, fără să zică ceva. Nu mai au puterea nici să plângă. Sunt doar recunoscători că ei au scăpat şi evident, îţi promit că-ţi vor onora memoria.

Voi muri pe plajă. Pentru că aşa a decis oraşul. Aşa a decis zona. După toată modernizarea şi omenia cu care ne dăm mari, s-a decis, din lipsă de fonduri ca modul în care oamenii vor fi sacrificaţi să fie extrem de brutal, fie el lipsit de durere.
În New York oamenii primesc injecţia letală. La Paris sunt adormiţi un gaz fatal. În Germania li se dau nişte pastile. La noi...ei bine, îţi frâng gâtul. E rapid, nedureros (decât dacă ai ghinionul să supravieţuieşti, moment în care agonia se prelungeşte pentru un minut sau două după care încearcă iar) şi ieftin. S-au găsit nişte gorile să ducă treaba până la capăt.
Lumea s-a adunat şi aşteaptă. Mă uit în depărtare şi văd nişte siluete negre care bruschează altele de diferite culori. Unii cad ca seceraţi din braţele brutelor. Alţii tremură, zvâcnesc şi părăsesc această lume în lacrimi, durere şi uluială. Cum de s-a ajuns aici? Inspir adânc.

Pe o alee de nisip...

Parcă orice alt gând mi-a părăsit mintea. Precum nişte păsări care simt pericolul, îşi iau zborul şi lasă locul deprimant şi gol. Fără gânduri, fără nimic altceva decât frică. Se apropie. Lângă mine este o mamă cu un copil. Privirea inocentă şi lipsită de sentiment a copilului îmi provoacă scârbă. De ce să-mi fie mie frică? Mama are ochii umflaţi de plâns dar priveşte cu mult curaj şi îndârjire la brutele în negru care se apropie. Acasă probabil a mai lăsat un copil şi soţul. Aşa a hotărât oraşul. Fiecare familie pierde din membrii dar niciuna nu dispare cu desăvârşire.
Poartă cagule. Evident. Nu spun nimic, efectiv smulg copilul din braţele femeii. Aceasta plânge acum şi efectiv urlă de frustrare şi durere. Cu o mişcare scurtă se aude un sunet sec şi e gata. Ca şi cum ai scoate un televizor din priză, copilul închide ochii. Filmul lui s-a terminat.
Mama a amuţit. Probabil ea nu mai are nimic de pierdut. Tot ce avea se regăsea în trupul ăla micuţ care a fost deconectat într-o secundă. Se aşează în genunchi şi nici măcar nu-mi pot feri privirea. Nişte mâini umflate îi cuprind capul. Acelaşi sunet sec. Cade tăcut în nisip cu privirea pierdută.
Pe urmele brutelor negre stau nişte amărâţi care învelesc trupurile în nişte saci. La sfârşitul zilei le adună pe toate şi le ard. Cât de pitoresc...

Vine rândul meu. Sunt doi. Unul vine din faţă, celălalt din spate. Acesta încearcă să nu fie văzut dar e atât de stângaci şi de nătâng încât e imposibil să nu-l observi. Cel din faţă îmi cere să îngenunchez. Vântul bate tot mai puternic. Marea geme. Sunt în genunchi. Privesc una dintre brute pătrunzător. Prin cagulă văd o pereche de ochi de un albastru spălăcit. Mă întreb dacă nefericitul ăsta va fi şi el executat mai pe seară de vreun alt coleg sau dacă nu cumva este scăpat din cauza faptului că a primit sarcina asta odioasă.
Nişte mâini calde îmi alunecă pe gât.
Plaja nu mai există şi nici oamenii. Văd doar o alee de nisip care porneşte de la picioarele mele prin bruta neagră din faţă până la mare.
Încă bate vântul.
[Un sunet sec] [Întuneric]

Religie IV

2011-11-15T17:14:00.001+02:00

Acum câteva milenii scriam despre subiectul ăsta delicat. Am apucat să adaug vreo 3 părţi, până să trec la alte lucruri. Prima. A doua. A treia. Revin în perioada asta pentru că am avut o experienţă inedită zilele astea legate de tema asta. Nu vă voi povesti despre asta (încă) ci îmi voi aduna gândurile mai întâi şi voi porni la drum cu o altă discuţie, aceea legată de partea materială a religiei, mai exact a creştinătăţii, mai exact a Bisericii Ortodoxe Române.

Contraziceţi-mă dacă greşesc dar eu ştiu că toate religiile de pe planeta asta încurajează bogăţia spirituală şi mai puţin pe cea materială care de foarte multe ori este trimisă undeva în plan secund şi adeseori criticată. Pentru că cele mai multe religii cred în viaţa de după, evident descurajează alergătura după bani şi-i consideră un concept inutil pentru ce va să vină. Corect?

Atunci ce este cu construcţiile astea hămesite de biserici prin România? Las la o parte Catedrala Ciordelii Neamului asupra cărei revin mai încolo şi întreb de astea mai minore care se înalţă sub ochii noştri tot mai dese, mai semeţe şi mai prost plasate în timp ce ţara moare de foame.
În Constanţa există o zonă foarte frumoasă în jurul Casei de Cultură. Există un părculeţ mic şi drăguţ şi cumva este foarte linişte şi plăcut pe-acolo. În fine, ca nuca-n perete au făcut o bisericuţă. Nu foarte mare dar îndeajuns să te streseze cu construcţia ei şi după cu prezenţa în sine. Să zicem (deşi e bullshit) că oamenii din zonă aveau nevoie de o biserică în cartier să nu mai petreacă ore pe drum. Zic că e bullshit pentru că sunt oricum grămezi de biserici printre cartierele de case. Dar s-o lăsăm aşa.

De ceva timp (fără vreo tendinţă de finalizare a lucrării) s-au apucat de construit la 10 metri de bisericuţa de mai sus o...ţineţi-vă bine...catedrală. În mijlocul unui parc mic, la bulevard. Momentan nu există decât un parc. La un moment dat umblau nişte dubioşi pe la uşi cerând donaţii pentru continuarea şi terminarea minunăţiei. Din păcate nu m-au prins pe mine acasă ci pe mama care este o persoană mult mai calmă şi respectuoasă decât de mine. Căci eu aş fi avut de spus câteva lucruri mai bine plasate. Într-adevăr era nevoie în oraş de o nouă catedrală. Cea deja existentă în oraşul vechi probabil că era suprasaturată de nunţile penibile care se tot desfăşoară acolo weekend de weekend.

Pe la mine prin cartier existau inţial două. Eu locuind la un bloc aflat pe colţul unei intersecţii în formă de "T" aveam câte una pe fiecare parte. Dacă vă aduceţi aminte eu merg la Înviere ca să mă amuz de alţii şi să mă simt eu mai bine cu propria mea persoană. Acum au mai făcut vreo două pe bulevardul adiacent străzii mele, pusă teribil între o benzinărie şi un vechi târg de legume, la un metru depărtare de stradă. Nu, normal că nu mai există trotuar...ce întrebare stupidă mai este şi asta? La ce naiba ai avea nevoie de trotuar?...

Citind presa de pe la noi, nu o dată am auzit cazuri de şcoli generale închise din diverse motive (elevi puţini, profesori puţini etc.) iar din vechea clădire au ridicat o mândră biserică. Sau au închis un spital pentru că primea ca buget de la stat vreo 80 lei pe lună. Da, dar au întemeiat un magnific şi umil lăcaş al Domnului. Biserica Ortodoxă Română, poate ştiţi, este scutită de orice fel de taxe şi impozite dar primeşte fonduri solide din partea unui stat şi-aşa cu economia la pământ.

Şi acum ajungem la parascovenia din faţa Palatului Parlamentului. Catedrala Neamului Protesc. Un post britanic a făcut un reportaj pe tema ei şi a conceptului în sine, care costă miliarde, în timp ce ţara merge din ce în ce mai prost...criza financiară, poate aţi auzit de ea. Tipic românesc. Fanatism maxim. Pragmatism zero.
Majoritatea populaţiei din România dau Biserica drept instituţia statului în care au cea mai mare încredere. În secolul 21. Şi poate ar avea vreo relevanţă dacă Biserica ar avea vreun rol real şi nu unul de figuraţie. Sau măcar dacă de dragul aparenţelor ar încerca să reprezinte cu adevărat ceea ce tot promovează.
Dacă-i întrebaţi pe ~~cretinicioşi~~ credincioşi, construcţiile astea sunt ceva firesc. Că ei doar cu spiritul au rămas dacă bani nu sunt (nu face nimeni conexiunea?).
Şi chiar şi-aşa, nu pot să nu mă întreb ce fel de educaţie religioasă au oamenii ăştia dacă reacţionează aşa la o chestie de bază pe care propria lor credinţă o descurajează.

Observaţi că n-am criticat dogma în sine ci m-am supus ca argument propriilor principii. Asta de la unul care apare ateu conform statisticii lu' peşte prăjit. Un cuvânt mic şi limitat care nici pe departe nu-mi descrie convingerile spirituale dar sună mai bine decât creştin ortodox.

Trooper - Voodoo

2011-11-09T17:27:00.001+02:00

I-am văzut şi ascultat pe Trooper prima dată în 2008 în deschidere la Iron Maiden. De-atunci am devenit fan. Piese precum Strigăt, Tari ca Munţii, Amintiri sau Dispari din ochii mei au devenit favorite instant şi nu mi-au părăsit nici până acum iPodul şi preferinţele în general.
În anul în care i-am descoperit, băieţii au scos Rock N' Roll Pozitiv de unde am cules câteva piese extrem de reuşite dar din păcate eu n-am găsit albumul să ma satisfacă pe de-a întregul. Însă maşinăria era deja pusă în mişcare şi încetul cu încetul, Trooper au început să fie pe buzele tot mai multor oameni drept cea mai bună trupă de rock/metal din România din ultimii ani. A urmat ineditul proiect Vlad Ţepes - Poemele Valahiei, un proiect curajos, un album conceptual dedicat domnitorului Ţării Româneşti. Nu ştiu dacă a avut succesul scontat, ceva atât de îndrăzneţ ar fi meritat ceva mai multă atenţie şi publicitate dar cert este că muzica era de calitate şi parcă întregul proces de scriere al trupei avansa către noi culmi.
Dacă ar fi să critic ceva la Vlad Ţepes, ar fi producţia albumului care nu mi s-a părut a fi cea mai reuşită.

A venit şi 2011 şi Trooper au scos un nou material - Voodoo! Frumos. Mi-a adus aminte instant de Black Sabbath şi a lor piesă cu Dio la voce dar şi de Godsmack şi multele lor piese cu caracter ocult. Cu aceste două mari formaţii în minte, am pornit la ascultat ceea ce avea să devină o mare, mare surpriză.

Materialul se deschide cu title-trackul. Aşadar Voodoo porneşte cu un intro vorbit şi apoi întreaga instrumentaţie se desfăşoară în cel mai încântător mod cu putinţă. Riff-uri sănătoase, versuri catchy şi per total o atmosferă mistică, demnă de numele care-l poartă. Lucurile începeau promiţător.
Rugăciunea Soldatului continuă într-un stil caracteristic Trooper. Brut, hard n'heavy şi un riff inspirat plus nişte solo-uri bestiale marca Aurelian Dincă. Balaurul este de-asemenea în umila mea opinie vedeta acestui album. Coiotu a.k.a Alin Dincă îşi face onorabil treaba cu mai multe momente memorabile la voce. Bass-ul şi tobele nu ies prea mult din tipar dar îşi îndeplinesc menirea.
Călătoria începe mai melancolic şi progresează frumos, graţie un bucăţi minunate la chitară. Nu uitaţi, Balaurul este dezlănţuit. Din punctul ăsta mă aşteptam să ne întoarcem la stilul impus de primele două cântece, mă aşteptam ca Voodoo să fie voodoo. Dar urmează...

...Vino cu mine. Care este veselă. Neobişnuit de veselă şi optimistă şi care aparent se simte ca nuca-n perete faţă de întregul concept. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi. Încet-încet mi-am dat seama a cine sună. Evident, influenţa locală a băieţilor - Iris. Dar ştiţi care-i partea bună? Influenţa este de un Iris bun, din perioda de glorie, când Minculescu & Co. făceau muzică bună. Aşa şi piesa asta. Cam comercială şi uşurică pentru standardele Trooper şi pentru eticheta heavy-metal. Merge în direcţia hard-rock? Da! Este reuşită? Categoric!!!
Şi deşi următoarele piese încep să iasă din sfera metal şi încep să sune tot mai mult a Iris, este perfect în regulă. Pentru că dacă Iris nu mai sunt în stare să facă un album decent dar în schimb cântă cu ~~Puya~~ toţi cocalarii, atunci să cânte Trooper muzica pe care ar trebui să o facă veteranii rockului românesc şi să o facă bine!
Viaţa e doar un vis este tot melancolică dar extrem de catchy. Încântător Coiotu', mişto bucăţile instrumentale, simplu şi la obiect.
Lumea de piatră este mai bad-ass dar tot pe stilul unui Iris de la începutul anilor '90. Îmi place aici în mod special cum se îmbină bătăile tobelor cu riff-urile de la chitară. Şi are versuri al naibii de catchy.

Noi doi revine la statutul de baladă. Avem chiar şi pian. Alin cântă chiar deosebit şi piesa are inspiraţia să nu se întindă prea mult. 2:45. Frumos şi scurt.
Unde eşti - încă una. Cu chitară acustică. Voci mişto, solo melodios. Nu prea mă atrage cum sună la versuri dar la refren şi la momentele instrumentale este chiar plăcută.
Rădăcini de lume efectiv m-a scos din visare. Un instrumental orientat în jurul chitării lui Aurelian. Un clip cu el cântând piesa asta găsiţi aici. Este de ascultat datorită acordurilor uşor balcanice, uşor folclorice de horă puse pe chitară electrică. O încântare. Şi în caz că nu ştiaţi, Balaurul este un mare, mare chitarist. Youtube stă marturie. Aici şi aici.
Scrisoare de adio arată ca un urmaş spiritual la De vei pleca de la Iris şi vine în două versiuni. Una cântată doar de Coiotu iar cealaltă în duet cu tenorul Florin Georgescu. Este încântătoare iar vocile puternice a celor doi chiar se potrivesc împreună.

Paşi de argint ne duce înapoi în sfera heavy. Dar parcă după maratonul irisist nu mai impresionează atât de mult.
Fără tine aduce ascultătorul înapoi în sfera melancolicului dar îndrăznesc să spun că sună un pic a umplutură. Poate că e normal. Suntem la a 11-a piesă deja. Şi mai urmează...
Cuvinte reci , Către alte vieţi şi Iluzie sunt mai progresive dar lipsite de acel farmec care să te facă să revii asupra lor.
Şi deşi această ultimă parte a albumului este mai slabă decât restul, Trooper încheie în forţă cu o piesă epică de 8+ minute care este un întreg amestec de progresivitate Iron Maiden, riffăreală Slayer şi cântat Metallica. Până când moartea ne va despărţi. Foarte, foarte mişto. Un sfârşit demn de un album extrem de reuşit, zic eu.

Depărtarea de sfera heavy şi avansarea către hard-rock-ul ăsta melodic predominant pe Voodoo nu mi se pare deloc tragic ci chiar inspirat. Ca întreg, găsesc Voodoo mai ascultabil decât oricare dintre precendentele albume Trooper pentru că îmbină armonios piesele dure, decise cu altele mai melodioase şi melancolice păstrând un minim de atractivitate, de catchyness, ceva foarte important pentru mine. Nu pot decât să aplaud apropierea de ceea ce obişnuia să facă Iris pe vremuri. Reprezintă o gură proaspătă de aer cu o producţie pe măsură.
Voodoo reprezintă maturitatea mult-aşteptată la o trupă precum Trooper şi are un număr minim de piese de umplutură cu mult mai multe pline de intensitate şi atractivitate.
Următoarea mişcare este să-i prind pe băieţi live în SilverChurch pe 8 decembrie ca să-i văd performând albumul ăsta inedit

Trooper - Voodoo

Asculta mai multe audio rock

Trooper - Scrisoare de Adio

Asculta mai multe audio rock

Trooper - Vino Cu Mine

Asculta mai multe audio rock

Cuţu-cuţu...până moare cineva

2011-11-08T17:32:00.001+02:00

Eu mă pot declara cu mâna pe inimă un iubitor de animale. Cât am stat la casă am avut o căţeluşă adorabilă pe care am iubit-o enorm şi care mi-a frânt sufletul când a trebuit s-o părăsesc pentru că ne mutam. În zile mai vesele şi mai bune tata îşi luase ca paznic pentru magazin un dog german superb pe care am avut ocazia să-l cresc de când încăpea într-o cutie de pantofi şi până când s-a făcut mai mare ca mine.
Zău dacă n-a fost ca-n filme. Cel mai mult mi-a plăcut când l-am dus pe plajă şi am alergat ore întregi cu el. Din păcate a trebuit să renunţăm şi la el pentru că tata a închis magazinul iar bunicii de la curte sunt inepţi emoţional pentru a se ataşa de un căţel, uneori chiar şi de oameni. În fine, n-am avut pe cine să rog.

Prietena mea are un foxterrier adorabil de care m-am ataşat foarte mult şi la care ţin ca şi cum ar fi al meu. Şi într-o bună zi plănuiesc să am un câine pentru mine. Unul ca ăsta. Eu să-l cresc, eu să-l îngrijesc, eu să-l hrănesc. Să fie AL MEU, aşa cum poate ceilalţi n-au fost niciodată. Am cam deviat, nu asta vroiam iniţial să scriu.

M-am mutat în Berceni după evenimentul dramatic din Titan, la o vilă grozavă care se află într-o locaţie cumva mai la marginea oraşului. Dacă în Titan nu existau la fel de mulţi câini vagabonzi, aici sunt o puzderie. Cred că pe o arie de 5 kilometri sunt mai mulţi câini decât oameni. Pentru că există curţi în zonă, evident că toată lumea are o potaie pusă acolo să latre la oricine trece pe trotuar. Poate aţi putea să ignoraţi asta o dată, de două ori...dar până când? Mai mult, în aceeaşi zonă sunt nişte sere, service-uri şi fabrici unde vin zilnic oameni să lucreze. Paznicii sunt foarte afectuoşi şi darnici astfel încât au adunat haite întregi de patrupede. Corcituri peste corcituri...câini nesterilizaţi, unii mari cât nişte lupi cu nişte capete cât al unui urs care noaptea pun stăpânire pe zona unde se află, pentru că nu-i aşa, în secolul 21 în capitala României este normal ca noaptea să facă legea pe străzi sute de animale, nu?

Am fost atacat de cel puţin două ori. De multe ori potăile doar vor lătra, vor face zgomot fără să se apropie prea mult şi-atât, dându-mi totuşi ceva emoţii. Niciodată nu fug, niciodată nu încerc să-i provoc. Dar din când în când, atunci când colind singur străzile, atunci s-ar putea să crească tupeul în ei şi să încerce, de ce nu, să sară pe mine. Dacă ai unul în faţă e ok. Îi trimiţi câteva picioare în bot şi fuge. Dacă sunt 3-4, nu prea mari, la fel...e ok. Băi, dar ce te faci când ai de înfruntat nişte potăi imense care pari decişi să ia cina cu tine la felul principal?

Şi nimeni nu dă doi bani. Idioţii care vin la muncă îi hrănesc, îi fac mari şi puternici şi din când în când mai auzi că un copil a fost atacat sau o femeie chiar a murit din cauza unui atac. Nu-l am la inimă pe Băsescu şi deşi metoda a fost cretină şi lipsită de orice fel de etică, curăţirea generală de câini în Bucureşti (pe când era el primar) a fost un lucru bun pentru bucureşteni. Între timp, după multe borduri şi autostrăzi suspendate, primarii Bucureştiului n-au mai băgat de seamă că în foarte multe zone rasa canină este stăpână noaptea. Vai de ghinioniştii care trec pe-acolo. Ok, eu am posibilitatea unor rute alternative dar cei care n-au de ales ce fac? Strâng din dinţi şi speră că va fi ok?

Mă enervează la culme asociaţiile care pretind că ei protejează câinii vagabonzi şi în general cei care susţin că eutanasierea nu este o soluţie. Vino în Bucureşti, locuieşte constant într-o zonă plină de javre violente şi spune-mi apoi care e soluţia în condiţiile în care economia este la pământ şi ţara moare de foame. Să-i protejezi pe câini? Pe mine cine dracu' mă mai protejează, sau cumva ei au devenit mai valoroşi decât rasa umană între timp? Eutanasierea este singura soluţie, rapidă şi sigură. Animalele astea se reproduc foarte repede. Astăzi căţelul drăguţ din faţa blocului s-ar putea să se transforme într-o arătare feroce până mâine. Pentru că asta le e firea, sunt sălbăticiţi, îndobitociţi şi când trăiesc în haită îi loveşte moştenirea genetică de încep să se creadă în pădure şi pornesc la vânătoare.

Îţi plac câinii? Foarte bine. Şi mie. Ia-ţi câine şi ţine-l la tine în casă unde nu poate răni sau deranja pe nimeni aşa cum aş face şi eu dacă aş avea unul. Dar ăia care stau pe-afară şi latră ca proştii iar uneori fac mai mult rău, ăia nu ajută pe nimeni. Aşa că trebuie eliminaţi. După milioane de ani de evoluţie cred eu că ar trebui să fim capabili să prevenim genul ăsta de evenimente precum atacurile câinilor în oraş. Oraş care-i capitala României. România care cică-i ţară din Uniunea Europeană.

Între timp dobitocii de deputaţi amână legea care ar trebui să oprească definitiv circul ăsta. Pentru că de-aia-s deputaţi. Pentru că de-aia-s dobitoci. Între timp alţi mâncători de căcat îşi dau cu părerea despre cum săracele animale ar trebui salvate. Uitaţi-vă la tâmpiţeii ăştia. Habar n-au pe ce lume trăiesc şi nu pot lega trei vorbe la un loc. Dar nu numai ei sunt vinovaţi, atâta timp cât există oameni care hrănesc animalele dar nu iau acasă. Pentru că evident ca mai toate probleme din România, buba este la mentalitate.

Un iubitor de câini.

iHasNewToy II

2011-11-01T18:38:00.002+02:00

Amazon Kindle 3rd Generation îi spune.
Ah, de când îmi doream jucărioara asta...Definiţia perfectă pentru un citit comod şi savuros, oriunde...oricând. Asta şi faptul că voi da de-acum foarte puţini bani pe cărţi. O investiţie bună pe termen lung.
Cunosc şi fraza "nu se compară cu ţinutul în mână a unei cărţi". O admit şi o respect, dar credeţi-mă că micuţul Kindle este mai dădător de dependenţă decât pare la prima vedere. Pe lângă capabilităţile evidente şi calitatea excelentă pentru citit mai are şi "speech" ca în Windows, Wi-Fi, Mp3 şi un dicţionar de la Oxford integrat.
It's a joy!

DND, sunt ocupat :) .

Sfârşit de eră

2011-10-28T12:16:00.000+03:00

Deşi ador să duc lucrurile la final, urăsc sfârşiturile, mai ales sfârşiturile lucrurilor bune din viaţă. Acele lucruri care ţi-au creat o senzaţie specială, o plăcere deosebită.
Aseară am văzut (în sfârşit) ultima parte din Harry Potter. Adică Deathly Hallows Part II. Unul din puţinele lucruri rămase proaspete din copilăria mea a ajuns la final. După ce mama în clasa a 4-a îmi dăruia Piatra Filozofală, am rămas etern fidel cărţilor şi lui J.K. Rowling.

Ajunsesem să plâng după cărţi ca după nişte jucării. Pentru că ai mei colegi o aveau pe ultima. Iar eu nu. Mama vroia să aştept ca s-o primesc cadou de Paşti. Când am primit-o (e vorba despre Pocalul de Foc) nu m-am putut apuca de ea pentru că aveam de citit o mizerie la şcoală. Trist, vă spun.
Apoi Rao au început s-o scoată numai de Crăciun şi îmi dădea o senzaţie bestială de fiecare dată când le primeam.
Parcă toate sărbătorile de iarnă au fost mai speciale din cauza lor.
Mama a avut cărţi precum Winnetou sau Regina Margot care i-au marcat copilăria. Eu l-am avut pe Harry. Şi ce este cel mai important, Harry s-a maturizat odată cu mine, a ajuns la adolescenţă cam în acelaşi timp şi a fost personajul perfect, într-o carte perfectă, într-o lume care mai are nevoie şi de magie.

Am văzut filmul serile trecute şi deşi nu a fost nemaipomenit de bun, m-a lăsat cu un sentiment melancolic, încântător. Este sfârşitul a ceva extraordinar. Deşi mie din seria de filme nu mi-au plăcut decât primele două şi-apoi părţile 6 şi 7, a fost un sfârşit demn, spectaculos, exact aşa cum merita o colecţie atât de senzaţională.
Dacă este să o iau la rece, partea a doua din Deathly Hallows a fost parcă mult prea scurtă în comparaţie cu prima care m-a ţinut crispat pe scaun cu răsuflarea tăiată timp de două ore şi jumătate. Efectele mi s-au părut extrem de slabe la anumite faze, eu având pretenţia să văd Avatar peste tot de-acuma. De asemenea trebuia pus mai mult accent pe drama morţii unor personaje esenţiale, lucru ignorat parcă pentru a înghesui cât mai multe scene în cele două ore şi puţin din cât are filmul. Poate la o versiune Extended... Dar ce a însemnat joc actoricesc, atmosferă, sentiment - astea au mers strună.

Mulţumesc Harry Potter pentru ce-ai reprezentat în viaţa mea. Sper ca într-o bună zi şi copiii mei să aprecieze şi să iubească aceste cărţi la fel cum am făcut-o şi eu.

Wingardium Leviosa!

Discursul "regelui"

2011-10-25T17:10:00.000+03:00

Spuneţi-mi ce vedeţi. Sincer.
Pentru că eu văd un bătrân de 90 de ani care acum 65 de ani a fost şef de stat şi a condus România spre cea mai neagră perioadă din istorie. Şi în faţa cui ţine bătrânul ăsta un discurs? În faţa celor mai mari mizerabili oameni din România. Cei care fură milioane de oameni pe faţă. Pe mama, pe tata, pe tine, pe mine. Dacă aş fi putut, aş fi plasat o bombă acolo. Lumea ar fi fost la sfârşitul zilei un loc mai bun.

Mă uit la bătrânel.
Îl văd trăind în trecut, pretinzând cu discursul ăsta un statut pe care nu-l merită. Ce semnifică Mihai pentru România la ora actuală? Este o bucată de istorie, şi-atât. Cine are nevoie de un astfel de titlu (de rege) în ţara asta care este deja atât de mizerabilă? Cine are nevoie de unul ca Mihai având în vedere circumstanţele în care a acţionat în scurtul său mandat şi modul în care a abdicat? A abdicat. Bye bye! Nu sunt în măsură să judec sau să abordez circumstanţele în care a făcut-o. Privesc doar faptele la rece şi urmările.
A abdicat. A facut-o pentru că era mai bine pentru el, pentru familia lui. Mai rău pentru ţara pentru care ar fi jurat atâtea. Ok, pot înţelege asta. Ce caută acum înapoi? Cu ce drept? Pentru cine? Pentru ce? El nu este în stare măcar să lege trei cuvinte în limba română corect. Dar ţine discursuri în Parlament.

Tot momentul îmi provoacă o scârbă de nedescris. O sală plină de ipocriţi care-şi împart între ei titluri, pretenţii, aplauze şi respecte. Ah, de n-aţi muri mai repede, dinozauri jegoşi!

Un lucru e sigur. Discursul ăsta al "regelui" nu va lua niciun Oscar.

Lou Reed & Metallica - Lulu

2011-10-24T11:07:00.004+03:00

M-am gândit la zeci de moduri diferite în care să încep articolul ăsta. Multe persoane cunosc ataşamentul meu deosebit faţă de Metallica. Deşi ascult sute de artişti, nenumărate genuri şi îmi place să găsesc frecvent muzică nouă şi proaspătă, Metallica rămâne trupa mea de suflet, trupa unde a început muzica şi unde se va termina (visez la o anumită piesă să fie cântată cândva la sfârşitul vieţii mele).
Indiferent de ce au scos de-a lungul timpului, am respectat deciziile lor şi am încercat de fiecare dată să privesc şi punctul lor de vedere. Iubesc fiecare părticică din primele 5 albume. Sunt fără doar şi poate - capodopere! Load şi ReLoad cresc şi ele în vârstă şi deja devin clasice acolo în nişa lor. Nu la fel de spectaculoase ca primele materiale? Probabil. Deosebite şi inspirate luate ca atare? Categoric.
St. Anger este cel mai slab album Metallica. Indiscutabil. Şi deşi are multe defecte, de la producţie la repetitivitate sau versuri uneori fără sens, pe mine mă satisfac de-acolo cel puţin 5 piese astfel încât experienţa muzicală plăcută persistă.
Death Magnetic a fost cea mai frumoasă surpriză pentru mine. Sigur că unii i-au blamat că s-au repetat. Aceiaşi care întâi i-au criticat că se depărtează de thrash-metal, apoi i-au acuzat că se întorc la el. Sincer, nu prea mi-a păsat. Este un album excelent pentru mine şi asta contează cel mai mult.
Dar nu ştiu ce să fac cu Lulu...

Sincer, habar n-aveam cine-i Lou Reed până în 2009 când a cântat cu Metallica la Rock N'Roll Hall of Fame piesa Sweet Jane aparţinând vechii trupe a lui Reed - Velvet Underground. Nici măcar n-am băgat în seamă momentul fiind fermecat de reprezentaţia cu Ozzy Osbourne şi cea cu Ray Davies (The Kinks) (care avea să dea naştere unui cover bestial). Momentul lui Lou cu Metallica mi s-a părut cel puţin jenant. Adică ok, băieţii au cântat la instrumente bine, ca de obicei. Kirk a avut un solo frumos ş.a.m.d. Dar Reed cânta de zici că era sufocat sau senil. Era ca un moşneguţ care-şi certa nepoţii sau care-şi povestea gloriile demult apuse.

Când s-a anunţat Lulu m-am gândit că treaba se va schimba. Vreau să spun...şi Dave Mustaine sună groaznic live dar în studio îşi face treaba, unde mai pui că este şi un bun compozitor. M-am gândit că Lou Reed, la cât de frumos vorbesc Metallica de el, este un Mozart al muzicii rock al anilor '70. N-a fost să fie. Tot ce-am găsit din vechiile sale lucrări a fost o muzică frivolă, plictisitoare, cântată la fel de prost ca la Rock N'Roll Hall of Fame. Hai să ascultăm muzica, mi-am spus. Metallica au mai făcut aur şi din lucruri mai dubioase.
A ieşit în septembrie aşa-zisul single, intitulat The View. Un riff monoton, repetat 5 minute, un ritm care sună rău parcă din primele 10 secunde şi Lou Reed vorbind nişte versuri peste instrumente fără niciun fel de muzicalitate. Îmi aduce aminte de Păunescu. Apoi un fel de refren în care James Hetfield strigă disperat "I am a table...". Okay...deja începusem să devin scceptic.

Dar hai să vedem ce este de fapt Lulu. Este un concept muzical bazat pe nişte controversate piese de teatru germane. Lulu este o prostituată...cred. Şi moare. Şi intreg conceptul e dark, gritty şi disturbing. Ok, Lou, whatever.

A ieşit albumul pe internet. Hai sa-l ascult! Fiecare piesă merge după acelaşi tipar idiot, neinspirat şi lipsit de melodicitate prezent în The View. Hetfield are foarte puţine momente în care cântă. Prea puţine ca să conteze. Tobele lui Lars sună de multe ori de parcă se încălzeşte înainte de concert. Bass-ul lui Robert Trujillo n-am stat să-l caut iar Kirk Hammett cred că era plecat la baie când au înregistrat pentru că nu se aude...deloc. Lou Reed n-ar putea să sune bine la voce nici dacă viaţa lui ar depinde de asta. Iar faptul că intonează ceva precum un moşneag nu ajută. Instrumentele sună ok dar scot "pe gură" nişte riff-uri sau ritmuri plictisitoare care se repetă minute întregi (avem piese de 4, 5, 6, 7, 8, 11 şi 19 minute). Nu ştiu dacă chiar are rost să iau fiecare melodie în parte...dar hai să le vedem, de amorul artei.

Din prima piesă îmi dau seama că Lou Reed nu ştie cu ce se mănâncă Metallica. Niciodată nu începi un album Metallica cu o piesă lentă. Ah uit! Trebuie să respecte povestea. Brandenburg Gate are un scurt moment acustic urmat de un riff care se repetă şi se repetă şi se repetă. Lou Reed urlă de parcă instrumentele celor de la Metallica sunt date prea tare în studio şi nu poate face faţă. Mă întreb dacă a trebuit resuscitat vreun moment în timpul înregistrărilor. James începe şi el să strige fără vreun sens (cam ca la Sweet Jane) - Small town girl. Şi e doar începutul.
The View v-am spus cam cum este mai sus. Singurul moment ascultabil este când Reed tace din gură, Metallica preia şi urcă puţin ritmul doar ca să-l auzim pe Hetfield cum pretinde că este o masă. Prea puţin pentru un single. Prea puţin pentru puţinele momente ok de pe acest...album.

Pumping Blood m-a dus cu gândul la Slayer. Nu ştiu de ce. Am fost crunt dezamăgit. Un riff slăbuţ tare (un pic asemănător cu The Judas Kiss) îi ţine isonul lui Lou Reed care geme ca un muribund titlul piesei. Şi-apoi devine lentă, apoi iar rapidă. Pe fundal se aude un gâjâit stresant. Un instrument electronic probabil. Şi cam atât. Riff-urile care urmează sunt atât de generice... Oh James, ştiu că poţi mai mult de-atât pentru că ştiu că de fapt n-ai vrut să le dai riff-uri mai bune. Nu ştiu de ce toată chestia asta sună a Lars până la urmă.

Mistress Dread e heavy! Şi-atât. Riff-ul principal este împrumutat...puţin din Disposable Heroes, puţin din Dyers Eve. Şi ar fi ok. Dacă nu s-ar repeta timp de 7 minute şi dacă Lou Reed ar închide naibii gura! Deci zău, sună groaznic şi versurile nu sunt deloc inteligente şi cu înţeles ascuns. Înţeles ascuns are Outlaw Torn, Bleeding Me, Master Of Puppets...băi, până şi So What are mai multă profunzime.
Iced Honey parcă ar fi Sweet Jane. Atenţie toată lumea! Lou nu mai intonează ci cântă. Hetfield încearcă să-l ajute dar nimic nu-l mai poate salva pe bătrânel. El trăieşte în lumea lui.

Urmează o bucată de 11 minute, numită Cheat On Me. 3 minute se aude numai o vâjâială. Apoi Reed recită.
De parcă n-ar fi îndeajuns de rău, Hetfield falsează şi el. Chitarele sunt...ca şi inexistente. Şi asta a fost discul 1. Pfiu. Hai să facem o pauză.

Dacă pe tot ce înseamnă site de rock/metal părerile au fost negative în general, am intrat de curiozitate pe forumul lui Lou Reed. Acolo, o gaşcă de intelectuali îşi dădeau cu părerea despre capodopera moşuleţului. Spuneau că este o adevărată reuşită, că heavy-ul celor de la Metallica este inedit dar că partea proastă din piese este James pe care l-au botezat "the shouting man". Ok. Deci asta era problema la piese. James care cântă 3 minute tot albumul. Nu pălăvrăgeala cretină a lui Reed.
Eu înţeleg conceptul avangardist. Înţeleg alternative-ul atunci când el chiar există. Înţeleg ca ceva să-ţi mângâie urechile dar pur şi simplu întreaga experienţă este ruinată de vocea stresantă şi de riff-urile generice şi repetitive. Asta nu este nimic avan-garde, nimic cu înţeles ascuns. Versurile sunt de-a dreptul ridicole de multe ori. Justificările de genul ăsta sunt nişte fiţe şi figuri demne de artişti neînţeleşi. În plus nu înţeleg de ce s-au băgat Metallica în nămolul ăsta. Comercial nu este şi ştiau că baza de fani metalistă va fi împotrivă, deci de ce? Amorul artei aşa-i? Dorinţa de a face ce le place? Mă temeam că vor spune asta. De data asta nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ei.

Discul 2. Here we go...
Frustration surprinde foarte bine ce tot încerc să spun despre Lou. Întreg articolul se învârte în jurul lui. Lou în sus, Lou în jos. Riff-ul iar seamănă cam prea mult cu ceva deja scris...Suicide & Redemption de data asta. Versurile sunt de-a dreptul...wow. Hai să vă dau nişte bucăţi (scoase din context ce-i drept)... spermless like a girl, salivate on your tighs, puking my guts at your feet. Este artă, băi inculţilor. Ce ştiţi voi!?

La Little Dog deja începusem să râd pentru că aveam impresia că este o glumă proastă. Metallica nu prea există aici. Dar avem 8 minute de nişte zăngăneli electronice şi de Lou care face cele mai puerile versuri de până acum. Cred că ar concura serios cu Kurt Cobain în materie de versuri stupide şi lipsite de sens. Rape me, my friend.
Dragon este pentru mine bucata de rezistenţă, în principal pentru momentul în care Reed urlă "Hallucination!". Genial! Omul este bântuit şi cântă ca atare. 11 minute. Şi multe versuri. Multe. Eu cred că dacă vor cânta vreodată live vreo piesă de-asta Matusalemică Lou nu va ţine minte versurile şi Lars ar obosi să cânte la infinit aceleaşi ritmuri plictisite. Riff-ul piesei este chiar decent. Dar te saturi de el după 7 minute în care este repetat odată cu moşulică. Încă o mostră de genialitate : the smell of your armpit, the taste of your vulva.
Materialul se încheie cu 19 minute de Junior Dad, piesa la care aparent Kirk şi James au părăsit camera în lacrimi. Nu voi comenta mai mult de-atât la adresa evenimentului. Dar versurile sunt chiar ok aici. Probabil s-a chinuit mult să le scrie de au ieşit atât de decente. Da, aş putea vedea de ce au fost impresionaţi cei doi. Atât de impresionaţi încât au furat un pic de acorduri din Unforgiven III şi din Hero of the Day. Dar oricât de ok ar fi cuvintele, vocea este execrabilă. Ultimele zece minute din cele 19 sunt doar pe post de outro. Muzical nu se mai întâmplă nimic. Şi gata. Lulu, doamnelor şi domnilor.

Oricât aş iubi Metallica nu pot lua albumul ăsta ca atare aşa cum nu voi aproba vreodată faptul că Lars şi Kirk au colaborat cu Ja Rule când Hetfield era la dezintoxicare. Erau disperaţi. Trupa murea. Acum ce sunt? Plictisiţi cu binele? Prea multă iubire? Au spus că ei au fost pe locul din spate, backing band pentru maestrul Reed. Aha, ok. De ce ar vrea vreodată Metallica să fie backingul cuiva? Înţeleg că a lor contribuţie a fost minimă dar de ce să experimentezi cu aşa ceva? Experimentatul este un lucru bun, atunci când iese ceva inedit şi ascultabil. Nu ceva care sună prost.
Nu-mi pasă de cât de inteligent şi neînţeles este Lou Reed, cântă execrabil iar versurile lui sunt îndoielnice de cele mai multe ori. Oricât de mişto ar fi creaţiile unui poet, dacă e afon, atunci nimeni nu vrea să-l audă cântând. Metallica sunt în egală măsură vinovaţi de dezastru pentru că s-au implicat în proiect (asta în primul rând) şi pentru că au creat un mediu banal şi repetitiv pentru ceva care oricum era foarte dubios şi lipsit de inspiraţie.

Singurul care are de câştigat din toată chestia asta este Lou Reed. El a primit în ultimele luni mai multă atenţie şi publicitate în media decât în întreaga sa carieră adunată. Albumul se va vinde, pentru că scrie Metallica pe el. El va lua laurii în aspectul ăsta în timp ce Metallica va primi tot rahatul criticilor şi al fanilor pentru ce este pe album. Evident. O afacere reuşită.
Ascultaţi-l, daţi-l mai departe şi învăţaţi din asta.
Singura speranţă pentru Metallica acum este să scoată un album (propriu) care să fie mai bun decât Death Magnetic. Altfel nu vor scăpa vreodată de toată ura şi prostia care se aruncă în ei. St. Anger va fi clar uitat după toată tevatura asta.

Eh, viaţa merge înainte. Muzica nu se opreşte aici. Am de ascultat şi revizuit multe albume noi...Megadeth, Mastodon, Superheavy, Anthrax şi este în curs de apariţie noul album Nightwish. Să fie într-un ceas bun!

Link.

Mesmerizing

2011-10-23T04:20:00.001+03:00

Încă încerc să-mi adun cuvintele pentru Lulu. Linkul este aici. Deocamdată mă delectez cu asta :

Fifa 12 vs PES 2012

2011-10-21T13:12:00.002+03:00

Noua găselniţă Metallica tocmai a ieşit ieri pe site-ul oficial. Îi spune Lulu şi este o colaborare cu unul dintre cei mai siniştrii artişti pe care i-am văzut şi auzit vreodată. Lou Reed. Încă am nevoie de timp să-mi revin şi să mai trec puţin prin întreaga...chestie. Aşa că deocamdată o să vă scriu aşa cum impune tradiţia...anuala comparaţie dintre Fifa şi Pro Evolution Soccer.

Dacă din 2007 încoace jucasem numai PES, situaţia s-a schimbat anul trecut când EA Sports au decis în sfârşit să facă pasul cel mare pentru PC-uri şi să aducă versiunea cât mai aproape de ce exista deja de mulţi ani pe console. Fifa 11 a fost primul Fifa pe care l-am jucat constant din 2006. Şi deşi avea multe defecte, era per total mai fun, mai realist şi mai plăcut decât PES 2011. Anul ăsta cei de la Konami aveau mult de recuperat pentru a redresa din gafele anului trecut. Mai ales că şi cei de la EA au decis să ridice ştacheta.

Anul acesta, pentru prima dată în istorie, versiunile de PC, PS3 şi Xbox360 de la Fifa arată şi se comportă identic. Ceea ce înseamnă că PC-ul este tratat în sfârşit cu respectul cuvenit după ce ani de-a rândul cei care nu aveau console primeau o versiune lamentabilă a unui joc ce efectiv strălucea pe televizoarele dotate cu PS3 sau Xbox360.
Pro Evolution Soccer n-a avut niciodată problema asta. Întotdeauna versiunile au fost aceleaşi pe toate platformele. Un lucru mişto pe vremea când Fifa era penibil. Unul nasol acum când lucrurile se joacă de la egal la egal.

Prima dată am jucat PES 2012 toamna asta şi am fost profund dezamăgit. Trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că nu voi mai primi niciodată gameplay-ul ăla superb din 2008 şi că cei de la Konami înţeleg fotbalul într-un mod străin mie. Deşi grafic lucrurile stau teoretic foarte bine, jocul insistă să arate ca ceva foarte glamorous în stilul tipic asiatic şi să strălucească excesiv precum o revistă mult prea colorată. După atâţia ani, jucatorii în continuare dau senzaţia că patinează pe gazon. Efectiv animaţia de alergare este nerealistă, ciudată, enervantă.

Sistemul de şuturi şi pase mi se pare defectuos. Colac peste pupăză anul ăsta avem nişte cronometre de măsurare a puterii loviturii care arată ca nuca-n perete. Portocaliu cu albastru peste terenul deja verde. Deosebit! În rest, ca de obicei. Chiar şi cea mai firavă ciupire de tastă are tendinţa să trimită avioane ca să nu mai spun că direcţia este un coşmar de reglat. Animaţiile de pase, şut- nu par naturale deloc, se vede că-s nişte roboţi. Ceva nu se leagă, nu dă senzaţia de plăcere atunci când joci. Îmi place AI-ul adversarului totuşi, m-a surprins plăcut de multe ori dar sunt alte lucruri care continuă să-mi distragă atenţia în mod neplăcut.

Cinematic-urile sunt defectuoase. Jucătorii intră unii în alţii ba chiar FPS-ul jocului scade drastic deşi în timp real, calculatorul duce lejer şi clar jocul cu toate detaliile maxime. Deşi chiar nu sunt probleme mari cu optimizarea (spre deosebire de Fifa) chestia asta chiar m-a pus pe gânduri.
În rest, degeaba are PES chesii drăguţe, eye-candy. Un manager mode extrem de interesant (acum poţi schimba echipa...wow!). Licenţe pentru UEFA Champions League şi Europa League ş.a.m.d. Totul este inutil pentru mine însă pentru că jocul pe teren nu-mi provoacă nicio satisfacţie. Este plictisitor, complicat şi nerealist.

Nu mă înţelegeţi greşit. Pro Evolution Soccer este jucabil şi poate pentru mulţi reprezintă o reuşită. Dar...

Fifa 12 pe de-altă parte...este o bijuterie. Una încă neşlefuită dar care promite în anii care vin să fie simulatorul perfect de fotbal. Totul arată şi se simte grozav. Grafica (deşi un pic inferioară PES-ului) este grozavă, nelucitoare. Comentariul este extrem de plăcut, gameplay-ul natural şi fun şi un manager mode îmbunătăţit care deşi nu se ridică la toate chichiţele inventate de Konami anul ăsta tot dă senzaţia de joc bine legat. Sunetul este iarăşi foarte bine gândit iar muzica este, ca de obicei, fascinantă.

Dar există şi aspecte negative. Optimizarea. Chiar mai proastă decât anul trecut deşi schimbările grafice nu par a fi atât de mari. Nu ştiu exact dacă sistemul meu este menit să ducă jocul pe setări mai sus de "low". Placa mea grafică nu prea mai apare prin listele din read-me-uri. Doar că anul trecut, cu chiu-cu-vai, 11-le a rulat perfect la "high". Dar optimizarea este mai proastă. Jocul va merge 3 minute bine şi alte 5 sacadat, fără vreun motiv anume. În cele din urmă progrămelul D3DOverrider mi-a rezolvat problemele dar totuşi...aveam mai multe pretenţii de la EA.
Buguri încă n-am văzut, sper nici să nu observ. Sistemul de coliziune între jucători are unele probleme astfel că uneori plonjează un pic nerealist, dar sunt cazuri izolate care apar o data la câteva meciuri. De asemenea mi se pare un gest nesimţit să-ţi faci toate meniurile strict pentru gamepad-uri de parcă nu mai există oameni cu tastaturi şi mouse. Eu refuz în continuare să joc pe aşa ceva atâta timp cât mă aflu în faţa unui PC. Aparent o parte din experienţa jocului se pierde fără un gamepad şi eu m-am simţit de câteva ori pierdut prin nişte meniuri dar pe teren, lucrurile sunt ok şi cu tastatura. Asta dacă reuşiţi să ajungeţi în misteriosul meniu de unde se pot schimba tastele...Buhuhu!

Încă o victorie solidă pentru EA Sports dacă mă întrebaţi pe mine. Nu ştiu dacă Konami continuă să eşueze pentru că lucrează la alte jocuri (unele cu Megadeth pe coloana sonoră) sau pur şi simplu până aici le-a fost cu simulatorul de fotbal. Dar parcă an de an rămân în pană de idei şi încearcă să repare ceva ce poate cu ani în urmă nu a fost stricat niciodată.

Fifa 12 9/10
Pro Evolution Soccer 2012 7/10

Cum se mai protestează...

2011-10-18T15:26:00.003+03:00

Duminică în Piaţa Unirii a fost o manifestaţie numită Occupy Bucharest. De ce s-a organizat? În principiu pentru că este la modă să te aduni în diverse locaţii şi să fii şmecher, să socializezi şi să protestezi.
Teoretic eu sunt de acord cu principiul protestului atâta timp cât este întemeiat, are o bază şi toţi participanţii au habar de ce s-au strâns acolo.

Dar prin Bucureşti nu prea se fac proteste care să însemne ceva. Acum o săptămână-două a fost o chestie numită SlutWalk care...încerca să...bun, sincer din blogurile, site-urile, feisbucucurile româneşti care explicau fenomenul, din ele n-am înţeles nimic. M-am dus pe wikipedia şi am înţeles. Femeile vor să meargă pe stradă oricât de indecent ar considera ele de cuviinţă fără să fie fluierate, flirtate sau băgate în seamă în vreun fel. Pentru că toţi bărbaţii sunt nişte porci. Şi ele nu se îmbracă provocator pentru a sugera ceva ci pentru că sunt un spirit artistic. Ok, şi toată chestia se numeşte SlutWalk?!?!
Mai amuzant a fost că din poze am văzut şi ce fel de femei se adunaseră. Pe lângă travestiţi erau foarte multe fete care, îmi scuzaţi superficialitatea masculină, nu le-ar fi fluierat nimeni pentru că nu aveau nimic de arătat. Asta ca s-o spun elegant. Şi revin...de ce SlutWalk?

Occupy Bucharest iarăşi s-a explicat prost pe internet dar am aflat într-un final am aflat că-şi are rădăcinile dintr-un protest Occupy Wall Street unde se adunaseră oamenii să urle împotriva crizei şi-a sistemului. Ok. Cine s-a strâns în Piaţa Unirii? Vă zic eu din poze şi clipuri. Hipsteri căutători de atenţie sau oameni fără muncă ce automat au impresia că de situaţia lor socială este responsabil numai statul şi ei deloc.
Cine a mai venit la Occupy Bucharest? Noi filozofi, adevăraţi Thomas More care mai au puţin şi rescriu Utopia.
Mai jos aveţi un exemplu:

Presimt că tipul ăsta este un viitor "mi-a dat de m-a julit".

Pe autorul clipului îl găsiţi aici. El a fost acolo.

Suntem o generaţie de rebeli...Roar!

Picioare de femeie

2011-10-11T19:11:00.001+03:00

Weekend-ul ăsta m-am aflat întâmplător într-un mall şi de curiozitate mă mai uitam la ce fel de modele de blugi există. Şi m-a lăsat mască un lucru...

Înţeleg că la fete există diferite stiluri, tipuri...skinny, slim, talie înaltă, joasă, medie. Ok! Înţeleg conceptul şi varietatea de preferinţe. Ceea ce nu înţeleg eu este de ce există aceleaşi standarde şi la hainele pentru bărbaţi. Spre exemplu la un magazin descria chiar conceptul de skinny la hainele bărbăteşti : picioare foarte subţiri, talie joasă, tur foarte larg.

Ok, nu comentez acum asupra imbecilitaţii stilului. Am trecut de mult peste cum mă minunam când vedeam câte-un puştan cu pantalonii în vine care abia facea trei paşi fără să rămână în chiloţi. Dar nu înţeleg de ce există standarde de genul ăsta la sexul masculin. Picioare subţiri? De când este asta un ideal în silueta unui bărbat? Şi am măsurat din priviri (acum câteva luni chiar am probat) grosimea blugului de la picior care era atât de anormală încât n-am putut concepe să port eu aşa ceva. Ca să vă faceţi o idee, eu sunt un tip de-o statură relativ atletică la 1,80 şi 80 de kilograme. Nu arăt umflat cu pompa dar nici malnutrit. Sunt ok cum s-ar spune în limbaj uzual. Dar să-mi încapă pe picior o ciudăţenie din aia de pantalon...no freakin' way. S-ar potrivi mai degrabă unei fete minione cu picioare de balerină.

Cu toate astea presupun că există băieţi cărora îi încap astfel de haine.

Treaba nu este izolată, caracteristică unui singur magazin. Nu, este o modă adoptată de toate firmele mari care vând jeanşi.

Dar când au devenit un ideal la băieţi picioarele schiloade asemănătoare fetelor? Dacă la femei moda de a arăta într-un fel s-a mai schimbat cu anii de cealaltă parte lucrurile au stagnat (asta dacă excludem trendul de a avea început de chelie şi burtă, preponderent românesc). De sute de ani perfecţiunea fizică este întruchipată de înălţime, muşchi, statură...aşa zisul Adonis sau silueta perfectă a lui David de Michalangelo. Oare personajele astea pot intra în nişte blugi skinny?

Mai mult, de ce ar vrea cineva să arate aşa? Eu când m-am văzut ultima dată ca fiind prea slab (cândva prin clasa a 10-a) m-am pus pe mâncat şi făcut sport de am luat în greutate aproape 20 de kilograme ca să ajung...ok :) Acum parcă şi hainele stau altfel pe mine. Mai bine. Dar blugi skinny? No way...

Aş mai comenta şi asupra modei de a purta talie largă (tot la băieţi) pe care iarăşi nu-l înţeleg. Adică ce-i cu feminizarea asta? Dacă fetele au altă anatomie la nivelul ăla mi se pare normal să poarte astfel de modele. Dar tu bărbat, mascul, viril, puternic, brută...unga bunga!

Să porţi aceeaşi chestie? Nenică...

Jurnal de Bucureşti 5 - A Bug's Life

2011-10-07T11:36:00.000+03:00

Rămăsesem să vă spun ce-am păţit. Micuţii ăştia precum cel de mai sus mai apăreau anul trecut din când în când prin camera mea din Titan. Dar pentru că aspiram regulat şi păstram o curăţenie decentă, vedeam unul, maxim doi pe săptămână. Şi majoritatea erau pe lângă chiuvetă, unde era umezeală, arareori se aventurau în cameră. Traiul în Titan era decent spre bun. Camera era mulţumitoare din multe puncte de vedere.

Mai nasol era cu baia inter-belică de pe hol cu care unii locatari aveau tendinţe de urangutani retardaţi. Ah, şi mai pica internetul din când în când. Dar trăiam comod şi îmi faceam treaba.
În vară, când a trebuit să plec, situaţia gândacilor se înrăutăţise puţin dar am pus-o pe seama faptului ca nici eu nu mai faceam aşa aprig curat, urmând să plec acasă în câteva zile. Mă gândeam că (se vorbea şi de o posibilă renovare a căminului) totul se va rezolva până la toamnă. Noua conducere părea pusă pe fapte mari.

Duminică am ajuns în Bucureşti. Cu tata. Cu maşina plină de tot ce am eu nevoie. PC, chitară, haine, cărţi. Toate lucrurile mele dragi de pe lumea asta. Mare mi-a fost mirarea când am văzut starea deplorabilă în care ajunsese căminul. Vechea mea camera era acum ocupată de trei inşi dubioşi care făcuseră neagră carpeta bej de la intrare (adusă de mine). Nimic nu mai arăta cum mi-aduceam aminte, doar bietul fridgider şi cuptorul cu microunde, lăsate acolo pentru a nu le căra înapoi când va fi momentul. Buun. .Mi-a fost dată o altă cameră. E ok, zic eu. O iau de la capăt. Camera cea nouă o voi face la fel ca pe cea veche.

Tata s-a îmbolnăvit când a văzut numărul uriaş de gândaci care răsărea de unde nu te aşteptai în noua cameră. Am găsit insecte şi în marginea de la cuptorul cu microunde. Sub pat, sub saltea, în dulap, sub covor etc. Cu inima în dinţi a luat aspiratorul şi a facut locul cât de cât locuibil. Noul meu coleg de cameră însă părea oarecum amuzat de eforturile noastre de a face locul decent. N-am nimic cu el, l-am cunoscut de prea puţin timp ca să ştiu ce-i bate capul dar modul lui de viaţă era deplorabil. Ignoranţa şi mizeria în care stătea m-a cutremurat. Sper să nu prindă vreo boală din locul ăla sinistru. Chiar sper.

Dar atitudinea lui de "oricum de ăştia nu scapi" (gândacii) şi "mizerie se face oricum că eşti la cămin" m-a lăsat în dubii. Cu toate astea am dormit cât de cât relaxat. Dimineaţă când m-am trezit colegul plecase deja la muncă. Eu dau să mă ridic din pat, văd o arătare pe perete, o plesnesc şi dau să-mi iau ce-mi trebuie din dulap, să-mi fac igiena de dimineaţă. Prieteni...dulapul colcăia de gândaci. Primul instinct este de frică, nervi...na, te chinui o zi întreagă să faci curat ca să-i vezi întorşi peste noapte...Da, dar curăţasem doar patul meu, doar dulapul meu, doar partea mea de cameră. Iar dragul de coleg trăia într-o mizerie cruntă. Evident că din dulapul lui veniseră înapoi în al meu.

Am zis să mă calmez. Am nevoie la baie. Dau să descui uşa cu cheia. Şoc! Nu se potriveşte. Administratora îmi dăduse cheia greşită cu o zi înainte iar eu (cap sec) n-am verifcat-o . Era ora 7 dimineaţa şi tanti venea în două ore. Două ore prins într-o camera ce acum arăta infiorător de mică, infestată cu gândaci. Criză, nervi, telefoane date la cei dragi ca să caut puţină alinare şi să mai treacă timpul. Până la urmă am zis să dau piept cu dracul şi să curăţ acolo unde tata nu-şi permisese, colegul fiind în cameră.

Am găsit sub patul şi salteaua lui două cuiburi. Sute! care se plimbau fericiţi pe-acolo în timp ce el dormea. De la puiuţi până la cele mai scârboase exemplare pe care le-am văzut vreodată. Sub covorul de lângă patul lui mai era un cuib cu arătări de toate formele şi mărimile. I-am aspirat pe toţi cei care mi-au ieşit în cameră şi apoi am dat cu soluţia cumpărată de mama de la veterinar (folosită de profesionişti cică).

Între timp ameţita de administrator venise la muncă. M-a descuiat din cameră şi a văzut şi ea că nu mergea cheia. Ca să vezi surpriză...M-a întrebat cu superioritate de ce-s hainele mele pe pat. I-am spus că dulapul e infestat cu gândaci. A tăcut şi a plecat în treaba ei.

Am uitat să spun, deşi colegul trăia într-un jeg total, îşi încuiase dulapul ca vezi doamne să nu-i fur eu ceva. Aşa că n-am putut umbla să curăţ la el. Dar am scos tot ce aveam la mine, am scuturat hainele, le-am pus în pat şi le-am acoperit bine cu pilota şi am dezinfectat (din nou) dulapul. Am intoxicat camera cu soluţie pe unde am apucat şi am plecat la facultate.

După-amiază am vizitat vila pentru studenţi unde era cazat un prieten. Mi-au arătat locul. Încântător. Locaţia destul de accesibilă, condiţii de lux...în fine asta o să vă povestesc în alt articol. Vorbesc cu ai mei, mă îndeamnă să bat palma cu noua locaţie şi să plec cât mai repede din Titan. Bun. Ajung pe la cămin (încă nu se întunecase). Constat cu surprindere şi plăcere - niciun picior de insectă. Un pic înviorat mă schimb şi ies la o bere pe Lipscani. Ajung înapoi pe la 10.
They're back! S-a lăsat întunericul, au ieşit din dulapul ferecat al colegului şi şi-au reluat traiul fericit în memoria rudelor pierdute dimineaţă. Am zis că renunţ. Când ai un coleg de cameră e o luptă pierdută daca nu lupţi în echipă ci doar de unul singur. Am început să-mi strâng lucrurile.

Ajuns târziu de la muncă, i-am spus colegului ce am găsit sub salteaua lui, sub pat, lângă pat...a ridicat indiferent din umeri : "De ăştia nu scapi..." şi şi-a văzut de treaba lui (care însemna să-şi butoneze telefonul sau să bea o cafea mizerabilă făcută alături de gândaci). L-am lăsat în pace. I-am spus că mă mut. A întrebat de ce. Am inventat ceva...mi-era teamă că dacă se află că am găsit în altă parte n-o să îmi mai recuperez banii de pe cazarea din Titan. Satisfacţia mea a fost mută.

Apoi a doua zi m-am mutat în ceea ce cred că este cea mai bună cazare din Bucureşti. Preţul este măricel dar corect până la ultimul leuţ ţinând cont de toate facilităţile şi condiţiile care îmi par uneori mai ceva ca ce mă aşteaptă acasă la Constanţa.
A doua zi am aşteptat două ore în Titan să-mi recuperez banii (minus zilele "locuite"). De ce două ore? Casieriţa plecase la bancă sau la piaţă...n-am înţeles exact. I-am luat şi n-am mai privit înapoi. Sper sincer să nu revin în Titan decât ca să vizitez parcul.

Da. Şi acest nou început de an universitar a fost la fel de dramatic precum cel trecut. Oare când mă voi învăţa minte?

The Beast, Part II

2011-10-03T10:07:00.003+03:00

Ca şi anul trecut, rămân concis. Am ajuns în Bucureşti, momentan la căminul la care am stat tot anul trecut. Evident, problema este că întotdeauna există o nouă problemă. Aş avea multe de povestit dar timpul nu este deocamdată de partea mea. Revin cât de curând posibil.

Hugh Laurie - Let Them Talk

2011-09-29T22:29:00.001+03:00

Că House M.D. este un serial genial, cred că o ştim cu toţii. Că este genial din pricina lui Hugh Laurie...şi asta e evident, nu? Singurul lucru de care îmi pare rău este că nu l-am descoperit pe omul ăsta înainte de House pentru că deşi n-a fost un superstar în adevăratul sens al cuvântului, are câteva momente chiar frumoase în carieră.
Dacă veţi avea curiozitatea să-l căutaţi pe el şi pe Stephen Fry pe youtube veţi găsi câteva sketchuri foarte reuşite, mostre pure de umor britanic.
Pe lângă actorie, Hugh Laurie este foarte ataşat (şi plin de talent) de muzică. Tot pe vremea când lucra la BBC şi-a arătat şi acest talent. Printre cele mai memorabile momente ţin să amintesc "I'm in love with Steffi Graff" şi "Mystery". Foarte amuzante! Asta şi câteva faze geniale din House. Încă mi-aduc aminte cum am rămas mască atunci când a cântat la chitara electrică o bucată din Van Halen.

Eh, a venit momentul ca Mr. Laurie să-şi etaleze abilitaţile muzicale la potenţialul său maxim cu un stil serios şi care necesită ceva clasă. Blues! Cântece clasice de blues interpretate într-o manieră proprie şi personală. O să vă arăt pe scurt momentele pe care eu le-am găsit cu adevărat remarcabile de pe acest album 15(18 dacă vorbim de varianta bonus) cântece.
Pe lângă voce, Laurie mai cântă şi la chitară şi pian.

Materialul se deschide cu St.James Infirmary, o piesă destul de frivolă dar care într-adevăr merge bine ca un deschizător de album. You Don't Know My Mind este grozavă şi-mi trimite nişte sentimente plăcute, fresh pe care parcă nu le-am mai experimentat până acum de când am devenit meloman. Blues-ul nu este genul meu cap de listă dar efectiv nu pot să ignor câte bunătăţi există în aria asta şi cât de mult a infuenţat metal-ul şi rockul în general. Six Cold Feet este iarăşi ceva mai melancolică. Buddy Bolden's Blues urlă "anii 20" şi este normal având în vedere că poartă numele celui care este considerat inventatorul jazz-ului.

Ah, şi urmează preferata mea de pe Let Them Talk - Battle Of Jericho. Grozav groove, grozave versuri, bestial refren!!! Asta înţeleg eu prin blues. Piesa asta efectiv are suflet!
After You're Gone este iarăşi mellow şi un pic adormitoare.
Dar Swanee River...vai, ce frumuseţe. Ce instrumente, ce feeling grozav! Minunat! Lejer a doua preferată a mea! Şi de-aici parcă nici n-a mai contat. Am găsit 3 piese mişto, mă declar mulţumit. Dar să mergem mai departe.

The Whale Has Swallowed Me are aceeaşi tematică religioasă ca şi Battle Of Jericho dar îi lipseşte din groove şi acel sentiment catchy insuflat. John Henry ne delectează cu o voce feminină şi cu un refren destul de memorabil. Police Dog Blues este destul de uşurică şi uitabilă.
Tipitana are o orchestraţie ceva mai grandioasă aşa că merită puţină atenţie chiar şi numai din cauza asta. Winnin' Boy Blues iarăşi a trecut uşor pe lângă mine. Red Hot are 1 minut şi 12 secunde şi mi-a adus aminte de RHCP şi albumul lor monoton. Şi uite cum nenea Laurie a reuşit în 72 de secunde să cânte ceva mai catchy decât Flea & Co. în ditai albumul de o oră.
Baby, Please Make A Change revine cu vocea femină şi Tom Jones...care este inconfundabil dar melodia nu m-a dat pe spate.
În Let Them Talk Hugh Laurie cântă din toată fiinţa sa, atât cu vocea cât şi cu pianul...

Per total o experienţă plăcută, o audiţie inedită, eu nefiind un mare cunoscător de blues, m-am delectat cu nişte bucăţi clasice deosebite şi de un Hugh Laurie sensibil, simţitor şi plin de pasiune. Cum ne-a obişnuit...Să vină House cu ultimul sezon şi de ce nu...noi albume de muzică. Are cine să le aprecieze!

Se numără bobocii...

2011-09-28T16:10:00.001+03:00

Pentru că toamna nu vine niciodată singură şi pentru că oricum ea nu aduce numai veşti rele, putem deja să ne bucurăm de un număr generos de seriale. Aşa cum am făcut şi anul trecut le voi pune în revistă...

House M.D. se pare că va ajunge la ultimul sezon. Serialul care pentru mine va fi mereu primul consideră de ajuns 8 sezoane. Eu cred că putea s-o ducă lejer până 10 dar mă rog. În ultima săptămână m-am delectat cu albumul blues al lui Hugh Laurie - Let Them Talk. Voi reveni asupra lui la momentul potrivit.
Tot la ultima zvâcnire este şi Desperate Housewives pe care la început l-am urmărit din obligaţie dar care m-a captivat prin scenariul ingenios şi umorul veşnic proaspăt.

Killerul nostru preferat se întoarce...Dexter! Mi-era un dor grozav de el, abia aştept să dea bătaie la o serie de 12 episoade cât mai bestiale.
Supernatural. Sam şi Dean nu m-au convins în ultimul sezon. Da' deloc! Of...dar ce să le fac, m-am ataşat de ei aşa că-i urmăresc până la capăt.
Survivor este probabil singurul reality-show de pe planeta asta care nu mă plictiseşte niciodată şi probabil singurul la care chiar aş participa. Au ajuns la sezonul 23 şi există deja doi (poate chiar trei) participanţi surpriză...cough...Ozzy...cough...Coach.

La capitolul sitcomuri bătălia se dă în trei la mine. The Big Bang Theory n-au (în viziunea mea) niciun sezon slab iar Emmy-ul cucerit de Jim Parsons nu face decât să încununeze asta. Two And A Half Men nu va fi niciodată la fel de bun fără Charlie Sheen oricât de controversat şi hulit este omul şi oricât de simpatizat ar fi Ashton Kutcher. Care, apropo, ar trebui să dea naibii pe la frizer...părul ăla şi barba...dude...
How I Met Your Mother nu mai sunt de mult relevanţi. Urmărind vara asta 70% din Friends mi-am dat seama câte împrumuturi subtile au făcut cei de la HIMYM şi cât de superior îi este Friends la toate capitolele. Dar primele 4 sezoane rămân excepţionale chiar şi-aşa şi impun să-l urmăresc în continuare, oricât de sec ar fi.

Bones este un alt favorit personal care nu m-a dezamăgit niciodată. Şi cum intriga lăsată în aer de ultimul episod este genială mă aştept la încă o serie bună de tot.
Star Wars Clone Wars continuă...nu ştiu câte vor mai putea oamenii ăştia să inventeze ca să umple aşa zisul gol dintre Attack of the Clones şi Revenge of the Sith dar hey, e Star Wars...merge!

Din plictiseală, tot vara asta am urmărit şi True Blood deşi subsemnatul comenta acid la invazia vampirească de pe ecrane (mici şi mari) acum câţiva ani, True Blood nescăpând de critica mea. Dar hey, e chiar ok. Cu o uşoară savoare de Anne Rice, idei proaspete şi vampiri nesclipicioşi ori banali...merge bine treaba. Urmează să încep sezonul 4. SOOKEH!

În 2012 aştept cu nerăbdare încă vreo 3 titluri...sezonul 2 din Game of Thrones (care ar trebui să se numească A Clash Of Kings), Spartacus : Vengeance (cu speranţa că Andy veghează de sus şi va purta noroc peliculei) precum şi sequel-ul de la The Borgias.
În plus, datorită Ancăi, am pus mâna pe un episod din Sons of Anarchy şi...
...gata, este şi el pe lista mea.

1...2...14. 14 seriale! Hm...contrar a ceea ce aţi putea crede, mai am şi o viaţă. Less sleeping more reading and watching stuff...Yeah!

iHasNewToy

2011-09-27T00:38:00.001+03:00

Şi odată cu el sper să înceteze şi problemele tehnice. A fost o adevărată "pain in the ass" să nu am monitor două săptămâni (în speranţa că se repară) şi să mă holbez la tv încercând să descifrez orice din rezoluţia defectuoasă.
Well...not anymore. Să fie într-un ceas bun!

Ipocrit ?!

2011-09-19T11:06:00.000+03:00

Cum este un om care se dă mare cunoscător al muzicii, cu un simţ fin critic, foarte pretenţios şi maliţios faţă de oricine vine în faţa lui cu o piesă non-mainstream când în realitate el se ocupă să fure de la alţii şi să modereze emisiuni cretine cu pitipoance şi cocalari amatori de playback într-un perpetuu demers de a promova non-valorile şi incultura?

În fiecare sâmbătă şi duminică...la Antena1.

Deşi eu în locul vostru nu m-aş deranja, emisiunea e la fel de nasoală cum au fost şi preselecţiile. Juriul are pe sticlă prezenţa unor cărămizi şi ce spun ei este la fel de interesant ca uscatul vopselei. Montajul mi se pare defectuos iar publicitatea continuă (nu mai pot suporta portocaliul pentru o vreme) în timpul şi-n afara emisiunii strică orice plăcere de a asculta nişte oameni cântând (fie frumos sau urât).
Nu că aş fi fan ProTv, de fapt pe ei îi urăsc mai tare din diverse motive dar există un adevăr general. Emisiunile lor ridică măcar interesul şi sunt făcute profi. Antena1 va arăta întotdeauna ieftin, kitschos şi cocalaresc. Că doar au emisiuni cu botezatu', nu?

In Memoriam...

2011-09-17T00:41:00.000+03:00

Din pricina unor probleme tehnice (care încă persistă, dar na...) n-am putut face articolul ăsta la momentul potrivit, dar mai bine mai târziu decât niciodată.

S-au împlinit nişte ani de la naşterea unui uriaş cântăreţ şi unul dintre cei mai carismatici frontmani din istorie. Freddie Mercury este unic, inegalabil, genial şi orice alte cuvinte ar fi de prisos căci nu vor putea măsura niciodată imensitatea acestui artist. Să ne amintim de el aşa cum o merită:

Mult mai recent s-a produs o altă tragedie în lumea filmului. Charismaticul Andy Whitfield, protagonistul din Spartacus s-a stins din viaţă după o lupta aprigă împotriva cancerului. Poate că Andy nu s-a remarcat foarte mult în afara producţiei Starz, dar chiar şi-aşa, cred că prestaţia lui din primul sezon Spartacus a fost demnă de toată lauda - plină de pasiune, emoţie şi sentiment, astfel că am ajuns să îndragesc serialul din cauza lui. Şi-a lui John Hannah recunosc.
Este trist că un astfel de om a trebuit să plece atât de curând dintre noi lăsând în urmă o familie şi un serial care nu va mai fi niciodată la fel fără el în rolul principal.
Odihneşte-te în Pace, Andy şi fie ca zeii să-ţi acorde liniştea pe care o meriţi.
Sperăm că Liam McIntyre va face dreptate lui Spartacus şi va reuşi să aducă măcar aminte de sclipirea lui Andy!

Kill Them All!

Şi-a fost şi meciul...

2011-09-08T13:46:00.001+03:00

Am uitat când s-a crizat ultima dată în aşa hal o ţară întreagă de la un banal meci al Naţionalei la fotbal. Bineînţeles că acest oftat prelung care ţine de câteva zile n-are nimic în comun cu sportul în sine şi nici măcar cu desfăşurarea plictiselii petrecute pe teren. Nu, totul se rezumă la românisme.

Eu cred că ne merităm soarta. Nu mă surprinde nimic şi cred cu tărie că ţara asta nu merita un meci strălucitor pe un stadion strălucitor. Suntem infectaţi de nesimţire, prostie şi egoism. Pun pariu că nimeni altcineva de pe planeta asta n-ar fi reuşit să inaugureze o arenă de lux, anunţată cu tam-tam şi să ofere nişte condiţii de joc demne de noroaiele din Ghencea de-acum câţiva ani sau deştertul de pe Lia Manoliu din meciul ăla de pomină cu Danemarca.

Poate că pământul este blestemat. Că doar Arena Naţională stă fix deasupra fostului stadion 23 August. Poate de-asta tot sare gazonul ca un căluţ nărăvaş. Dacă e aşa, hai să fim recunoscători. A făcut jocul atât de impracticabil încât francezii n-au fost în stare să ne bată. Yay us!
Serios acum, ce mai poate fi comentat la adresa gazonului? O bătaie de joc a tuturor şmecherilor care şi-au tras foloase din afacerea asta (totul în România este o afacere, nu?), care au furat în stil mioritic şi la sfârşit când au tras linie şi-au dat seama că n-au rămas destui bani pentru gazon. Corect? Corect. Restul e poveste. Alte vorbe nu-şi iau locul.
Fotbalul românesc este infectat de specimene precum Sandu, Mitică, Gigi, Borcea care au stors şi ultima picătură de frumuseţe din sportul ăsta şi l-au ridicat la rang de spectacol grotesc disponibil zilnic la ştirile din whatever...
N-au fost în stare să aducă Argentina la Bucureşti şi-au plâns ca nişte fetiţe că vezi doamne nesimţiţii au luat banii şi nu şi-au onorat contractul. Şi totuşi acum câteva zile Messi & Co. au jucat undeva prin Africa...Zimbabwe parcă.

Ne merităm soarta şi au arătat-o spectatorii, există destule mărturii pe net legate de comportamentul lor. Deosebit gestul de a arunca drapelele la gunoi, deosebite huiduielile cretine şi nefondate. Mă mir doar că n-au urlat mai tare că n-au voie cu alcool sau seminţe. Pentru că este într-adevăr o jignire naţională să-i negi ultrasului român sămânţa şi berica.

Iar faza cu imnul a fost la fel...meritată, tipică, în ton cu tot ce s-a întâmplat. N-am înţeles de ce n-au lăsat-o pe Inna să cânte imnul dacă tot i-a stresat pe spectatori cu două...melodii. Ah, ce mai zburda ea ca o căprioară pe gazonul buclucaş în timp ce zbiera cu vocea ei de mâţă castrată - ole, ole, ole! Dar nu, l-au invitat pe Marcel Pavel care probabil avea liber de la emisiunile alea penibile de la Naţional Tv pe unde-şi tot face veacul.
Şi Marcel a uitat două versuri. Mama lui de imn, după ce că-i urât (dar ne reprezintă perfect) îl mai şi uită.

Bietul Împărat Traian, cred că acum se răsuceşte în mormânt dacă unii nu-l mai cântă ca să nu fie confundat cu Băsescu. O să-şi blesteme ziua când a decis să invadeze Dacia.

Eu zic că merităm totul şi ar trebui să fim mândri că suntem atât de speciali şi toate evenimentele astea care se presupun a fi stralucitoare sunt aşa de...memorabile.

Cât despre meciul în sine...Meh, plictisitor. Noroc că există US Open.

Red Hot Chili Peppers - I'm With You

2011-09-06T19:50:00.002+03:00

Banal. Cam asta aş avea de spus despre cel de-al zecelea album de la Red Hot Chili Peppers.
O să recunosc însă două lucruri.

Muzica lor o cunosc doar din materialele Californication şi Stadium Arcadium, două albume cu piese bune dar care în esenţă nu formează un tot unitar de unde să iasă ceva nemaipomenit.
Al doilea lucru pe care-l voi recunoaşte este că nu sunt fan de alternativ rock. Cunoştinţele mele se învârt undeva în jurul celor de la Viţa de Vie şi mai nou, Madame Hooligan. Viţa de Vie îmi plac pentru că au cântece excelente dar, iarăşi spun, le lipseşte sclipirea unui album bun. Nu mi-e greu să strâng zece bucăţi mişto de la ei, dar un album întreg...asta e mai greu de realizat.
Madame Hooligan pe de-altă parte îmi plac de la un capăt la altul odată pentru că Radu Almăşan este o super-voce şi datorită elementelor folcloro-gypsy-balcanice incorporate care menţin interesul îndeajuns pentru fiecare melodie în parte.

Rockul alternativ nu are foarte multe de oferit instrumental, prin definiţie. Nu cred să existe vreun chitarist de marcă ce prestează genul ăsta. Astfel că aştepţi un groove mişto, versuri catchy şi o experienţă relaxantă.
I'm With You îmbină şi câteva elemente de funk ce aduc un sunet fresh. Din păcate asta nu durează mult. Sunt 14 piese pe album dar aş irosi timp şi spaţiu înşirându-le pe toate, având în vedere că doar o mică parte din ele mi-au exprimat ceva.

Tiparul se repete în destule rânduri astfel încât nu există foarte multă diversitate. Avem riff-uri la bass de la Flea, unele chiar interesante, altele destul de generice, ritmuri statornice fără nicio rupere spectaculoasă de la ~~Will Ferrell~~ Chad Smith, linii melodice şi versuri drăguţe la început dar plictisitoare după ceva timp de la Anthony Kiedis şi (cred eu) cea mai generică chitară din istoria vreunui album rock de la Josh Klinghoffer, cel mai nou membru. Nu că John Frusciante ar fi fost vreun Satriani, dar cu el exista acolo o personalitate, o amprentă în muzica RHCP. Acum...ioc!

Factory of Faith este optimistă, groove-ul este chiar reuşit. Refrenul în schimb mă dezamăgeşte, dar am observat că asta se întâmplă la majoritatea, o fi vina mea, nu înţeleg genul.
Mi-a plăcut şi Brendan's Death Song, una dintre balade - mişto versuri şi tempo-ul creşte clasic şi frumos. Good ol' American style.
Ethiopia e foarte funky şi nu chiar atât de generică. E drept că parcă întreaga coloană vertebrală a cântecului este constituită de bass-ul lui Flea.
The Adventures of Rain Dance Maggie (oh my god ce titlu bizar) încearcă atât de mult să fie Snow (Hey Oh) încât e chiar amuzant. Problema este că pe lângă ce urmează e chiar ok, cel puţin riff-ul de la bass este memorabil.
Did I Let You Know mai schimbă puţin tempo-ul, mai bagă şi un solo de trompetă, un gâjâit bizar de chitară şi nişte voci la backing care te mai fac să uiţi de Kiedis. N-am nimic împotriva lui dar parca deja devine obositor după 8 piese. Şi mai urmează...încă 6...

Şi cam atât am cules eu. Restul au trecut pe lângă mine precum vântul. Un album letargic cu prea puţine ruperi de ritm, prea puţine riscuri asumate, nimic concret şi unitar, o înşiruire de piese. Unele mai bunuţe, altele care te fac să le uiţi imediat cum s-au terminat.
Deci da, vreo 4-5 piese ok, maxim două îndeajuns de bune încât să ajungă în iPod şi restul sunt istorie.

Acum...unde am pus folderul cu Ghost?

Politically Correct Bullshit

2011-09-02T19:16:00.001+03:00

Cu toţii ştim că politica este plină de rahaturi, iar din punctul meu de vedere un aspect care este "full of it" este cel legat de aşa-zisul political corectness. Este un termen care se învârte mai ales la americani şi care tratează nişte aspecte delicate (spun ei) legate de rasă, sex, religie sau origine.

Noţiunea funţionează în felul următor. Este politically corect să spui afro-american în loc de negru, nativ-american în loc de indian, caucazian în loc de alb. În limba engleză eticheta merge până la a înlocui în vorbirea curentă o grămadă de expresii. Nu e frumos să spui "retarded" (de parcă i-ar păsa bietului om cum îi spui) ci "mentally challenged". Când te referi la sex (dacă-i bărbat sau femeie) vorbitorii de engleză nu mai folosesc "sex" că cică iar nu-i bine, ci folosesc termenul "gender". La meserii care au "men" la sfârşit se folosesc alternative ca să nu se simtă (vezi doamne) femeile lezate. Aşa ca nu mai spunem "fireman" ci "firefighter" că doar există şi femei-pompier, nu?

Eu aş vrea să schimbe şi X-Men în altceva pentru că doar echipa de mutanţi are şi femei în componenţă, nu? Deci eu cer onoare pentru Jean Grey, Storm, Rogue, Shadowcat şi cine o mai fi. Misogini ăştia de la Marvel, nu glumă.
Serios acum, doamnelor / domnişoarelor, vă simţiţi discriminate de genul ăsta de lucruri?

Blind/deaf iarăşi cică nu-i politically correct. Ci visually challenged/hearing impaired. Bun, ideea în sine n-are de ce să mă deranjeze, deşi nu văd de ce trebuie în secolul 21 să ne ferim de cuvinte ca de dracu'. Cuvintele te pot răni doar dacă le laşi să o facă. Alminteri sunt doar vorbe în vânt.

Având în vedere că sclavia s-a abolit de ceva ani, oamenii au (relativ) drepturi egale pe lume indiferent de culoare chiar nu înţeleg de ce e atât de urât la termenul "negru". În curând nu vor mai exista oameni care să fi prins adevărata perioadă de discriminare şi atunci termenul chiar nu ar trebui să mai aibă vreun efect.
Dar în principiu este ok, se creează o exprimare mai curată şi elevată. Înţeleg

Doar că uneori se exagerează cu mascarea lucrurilor ăstora.
Mai nou, o ediţie din 2011 a romanului Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain a suferit schimbări majore, cuvântul "nigger" fiind înlocuit integral de "slave". Şi a ieşit o chestie foarte stupidă pentru că în anumite contexte un "free nigger" (negru liber) devine un "free slave" (sclav liber) şi iese o mare brambureală care fură din calitatea artistică a textului şi din veridicitatea transpusă din acele vremuri.

Cred că dacă interzici cuvintele astea şi le supui uitării jigneşti cumva pe cei care într-adevăr au fost victime ale rasismului. Iar spre exemplu mie gestul suprem la afro-americani a fost să adopte "nigger" între ei ca o formă de argou. Aşa că dacă ei îl folosesc, cui îi pasă ce zic albii, chinezii sau ţiganii...pardon, rromii.

Bun, ideea articolului a pornit de la faptul că am văzut filmul Thor săptămâna trecută. Aţi auzit de Thor, nu? Zeul nordic al fulgerului, fiul lui Odin. Blond, cu ochi albaştrii, se bate cu giganţii zăpezilor, are un ciocan, tot tacâmul. M-a frapat să văd că Asgaard-ul (corespondentul Olimpului) avea un paznic, Heimdall, care era negru. Foarte negru, ţinând cont că era jucat de Idris Elba. Un alt personaj - Hogun, prieten al lui Thor era jucat de un asiatic. În Asgaard! În mitologia nordică!

În pelicula Red Riding Hood tot de anul ăsta, cu Gary Oldman, au apărut iarăşi 2 personaje de culoare şi un asiatic, într-un film în care acţiunea se defăşoară într-un sătuc medieval englezesc.
Ideea celor de la Hollywood în ceea ce priveşte political corectness-ul devine de-a dreptul ridicolă şi din punctul meu de vedere scade din calitatea filmelor. Nu este plauzibil ca un tip de culoare să joace pe paznicul Asgaardului aşa cum n-aveau ce căuta chinezi şi negrii în Anglia medievală.

Cine i-ar acuza pe producători de rasism dacă nu bagă decât albi în film atâta timp cât se încadrează corect în epoca pe care o înfăţişează? Serios, cine? Cine ar fi atât de idiot? E un film, nu un testament de putere al vreunei rase superioare.

Rasismul este o ruşine şi o greşeală condamnabilă pentru omenire, doar că vrăjelile astea care se desfăşoară acum de frica termenului în sine mi se par extrem de penibile. Hai să nu mai fim politically corect. Hai să fim doar oameni.

If you're thinkin' about being my brother / It doesn't matter if you're black or white. (MJ)

GRRM

2011-09-01T00:11:00.001+03:00

După un adevărat maraton, am isprăvit toate volumele publicate până acum în română din seria "Cântec de Gheaţă şi Foc". Toate. 1 volum gigantic "Urzeala Tronurilor", 2 bucăţi de "Încleştarea Regilor" , 3 gigantice părţi "Iureşul Săbiilor" şi încă două cărţi ce formează "Festinul Ciorilor".

George R.R. Martin m-a dat gata. N-am vrut parcă s-o recunosc, dar a intrat în topul autorilor mei preferaţi încă de când citeam Urzeala. Este acolo pe scara mea imaginară şi strălucitoare, alături de Stephen King, J.R.R. Tolkien, J.K. Rowling, Marin Preda [sic!] sau Stieg Larsson. Bestiale cărţile. Bestială imaginaţie. Cred că Martin este aproape tot ce şi-ar dori să fie orice scriitor. Presupun că orice scriitor îşi doreşte să şocheze permanent şi să dea dependenţă cu operele sale, oferind un scris cu adevărat de calitate. Un singur neajuns...este lent. Omul scrie foarte încet iar ăsta este un impediment ţinând cont că toate cărţile sale sunt undeva la 1000+ pagini fiecare. Să mai înveţe (doar la capitolul ăsta) de la Stephen King care scoate cărţi aşa cum scoate Iron Maiden best of-uri sau Motorhead albume. Adica multe şi dese.

Dovadă că între "Festinul Ciorilor" (ultima tradusă în română) şi A Dance with Dragons (ultima publicată) este o distanţă de 5 ani. Evident că mă mănâncă grav să mă apuc de Dragons, e doar la un click distanţă. Dar parcă n-aş vrea să stric experienţa confortului şi încântării oferite de hărtie. Asta sau îmi iau un Kindle. Că tot mă atrage ideea în ultimul timp.
Dar cred că asta îl şi face irezistibil pe Martin. Faptul că opera dăinuie

Martin este unul dintre cei mai complecşi autori pe care i-am citit vreodată (şi am citit ceva la viaţa mea). Omul nu se încadrează în absolut niciun tipar. El a creat tiparul. Genul este fantasy, dar asta nu înseamnă nimic. Oricât de excepţională este trilogia lui Tolkien şi oricât de matură este povestea Inelelor (mai matură şi întunecată decât s-ar crede din cei care doar au văzut filmele) Martin a reuşit să o depăşească în realism, intrigă, personaje şi complexitate.
De altfel nu este uşor să fii un scriitor care să îmbine seriozitatea, tragicul cu umorul. Doar cei mai buni reuşesc. Stephen King este unul dintre ei, Martin altul, la fel de subtil şi spectaculos. Se pare că americanii ăştia sunt foarte tari, domne!

Mai impresionant la seria Cântec de Gheaţă şi Foc sunt personajele. Pentru că în majoritatea cărţilor vom vedea fel şi fel de personaje, inevitabil unele plate. Ăla-i rău, aia-i bună, celălalt este fricos iar eroul este lipsit de defecte.
La Martin asta nu există. Nimic nu este alb sau negru. Totul se desfăşoară în nuanţe de gri. Personaje pe care le dispreţuieşti de moarte în prima carte îţi sunt cei mai buni prieteni în partea a treia şi tot aşa. Nu există entităţi bune şi rele. Există oameni. Şi oamenii sunt imprevizibili, o demonstrează istoria. N-a existat niciun om virtuos pe de-a întregul şi lipsit de defecte (mă rog, ar fi unul, dar să nu intrăm în discuţii biblice). Martin a capturat (în primul rând) în cărţile sale umanitatea. Aşa cum este ea - urâtă, nedreaptă, lipsită de magie, crudă, nefericită - reală. Unii văd în asta un defect. Mulţi preferă happy-ending-urile. La Martin s-ar putea să nu avem parte de aşa ceva. Pe de-o parte pentru că un happy-ending este relativ ţinând cont că nu există buni şi răi. Pe de alta pentru că ar strica tonul şi stilul genial cu care ne-a obişnuit în atâtea mii de pagini.

Evident că oricine este pasionat de lectură TREBUIE să citească seria. Veţi începe cu prima carte şi n-o veţi lăsa din mână până la sfârşit. Apoi veţi astepta cu mine să apară următoarea. Care va lua ceva, dupa cum am ajuns deja să-l ştiu pe moş Martin.
Nu există scuze de genul "nu citesc genul ăsta de cărţi" sau "nu ma pasionează subiectul". Pentru că nu există un gen. Fantasy nu înseamnă nimic faţă de ce reprezintă seria asta. E artă! Atât.

P.S. În cel mai rău caz încercaţi serialul. Cred că...4 episoade vor fi deajuns. O să fiţi prinşi în capcana. Muwahaha!

Ghost - Opus Eponymous

2011-08-26T23:43:00.001+03:00

Până mă lămuresc eu care-i treaba cu noul material de la Red Hot Chili Peppers, vă ofer ceva mult mai inspirant şi deosebit. Indiferent de preferinţele muzicale, vă sfătuiesc să încercaţi nepărat Ghost.

Haideţi să experimentăm puţin cu sunetul, cu sentimentele insuflate prin instrumente. Haideţi să ascultaţi ceva ce foarte probabil n-aţi mai auzit până acum şi care sigur vă va prinde câtuşi de puţin.

Se dă Ghost. Trupa (aparent) din Suedia. Nu se ştie sigur. Nici identitatea membrilor trupei nu este cunoscută cu certitudine, pentru că umblă mascaţi (când apar live) şi nu şi-au dat numele publicităţii. S-au fondat cândva în 2008. Au scos un demo iar Opus Eponymous a apărut la sfârşitul lui 2010, începutul lui 2011.

Referinţe. De unde am auzit de ei? James Hetfield (Metallica) purta astă-vară un tricou cu ei, în timpul unui interviu, declarând că Ghost sunt ca o gură proaspătă de aer. Phil Anselmo (ex-Pantera, actualmente Down) a purtat şi el un tricou cu ei ba chiar au cântat pe aceeaşi scenă la sfârşitul unui concert Down.

Ok. Stilul abordat. Aici am o problemă. Pentru că este greu de spus. Teoretic, cei din formaţie se definesc drept heavy-metal. Dar nu e chiar precis. Pentru că au influenţe doom. Cu foarte multe elemente care vă vor aduce aminte de Black Sabbath. Şi de Mercyful Fate.
Piesele lor nu sunt însă niciodată heavy până la capăt. Au caracteristici evidente de metal, dar exact când te aştepţi să culmineze totul devine melodios, domol, neobişnuit.
Stilul solistului este iarăşi ciudat pentru rock/metal pentru că nu există ţipete, growl-uri, grunt-uri, shriek-uri sau orice alt stil familiar de cântat. Este foarte curat. Aproape de muzica pop. Ca instrumente au chitări electrice, tobe, bass şi orgă bisericească.
Oh, şi versurile sunt sunt...satanice. Sau aşa ceva. Aţi înţeles?

Bun. Hai să luăm piesele pas cu pas. Albumul debutează cu Deus Culpa. Un intro la orga bisericească. Care continuă în Con Clavi Con Dio. Care începe metal. Bass, tobe, riff-uri. Apoi intră vocea care-l strigă pe Lucifer şi toate conceptele voastre legate de muzică vor fi date peste cap. Avem coruri bisericeşti, iar riffuri fulminante, un solo mişto şi acelaşi stil bântuitor de a cânta care va predomina pe tot albumul.

Urmează Ritual. Categoric preferata mea de pe album. Am uploadat-o pe Trilulilu special ca s-o puteţi asculta. Un groove genial, versuri catchy şi un solo absolut înălţător. Pe-aici am început deja să mă întreb cine-s oamenii ăştia şi cum au reuşit să compună ceva atât de...intrigant. Versurile foarte sigur îi pun pe lista neagră a oricărei Biserici.
Elizabeth. Care este şi numele primului lor demo. Vorbeşte despre Elizabeth Bathory, despre care sigur sigur aţi mai auzit. Iar începe heavy dar se metamorfozează în nişte coruri bizare (în sensul bun!) şi schimbări de ritm. Nişte bucăţi bune la chitară şi avem lejer ce-a de-a doua piesă bună de pe Opus Eponymous.

Stand By Him are un riff foarte hard-rock retro, ceva ce s-ar potrivi de minune în primele albume Black Sabbath. Revine vocea bântuitoare a solistului fără nume (poreclit Papa Emeritus pe unele site-uri). Aceleaşi teme întunecate sunt abordate. Avem o armonie orgă-chitări care o secundă îmi dau senzaţia de speed-metal, dar nu durează mult, înapoi la un amalgam de sunete şi într-un final la riff-ul de început.
Satan Prayer este Captain Obvious-ul întregului album în ceea ce priveşte versurile. S-ar putea să vă enerveze, să vi se pară respingător sau să vă fie indiferent (aşa cum îmi este mie). Dar veţi uita de ele când veţi asculta instrumentele, îmbinările, liniile melodice ale vocii.

Death Knell scoate pentru început bass-ul şi cu toba mare la înaintare. Are un ritm destul de lent, un pic chinuitor. Pentru cunoscători...sună foarte doom.
Prime Mover merge după aceleaşi principii ca şi primele piese. Am uitat să menţionez o caracteristică generală a pieselor : foarte scurte şi la obiect, de maxim 4 minute şi ceva fiecare. Albumul în sine este scurt dar te face parcă să revii asupra lui.
Genesis este un instrumental năucitor care are funcţia de a închide albumul, lăsând totul într-o aură plină de mister şi o dorinţă pentru câteva răspunsuri.
Ca piesă bonus avem un cover după The Beatles cu Here Comes The Sun. Piesa este o alegere cel puţin surprinzătoare ţinând cont de versurile şi tema generală de pe Opus Eponymous dar instrumental sună bine şi lângă celalte 9 bucăţi.

Alte cuvinte ar fi de prisos. Mai jos aveţi 3 piese de referinţă. Ascultaţi, judecaţi şi eventual sper să vă placă. Ca o concluzie, eu nu cred în diavol. Dar dacă Lucifer ar exista şi ar asculta muzică, nu cred că ar asculta black metal, cu instrumentele alea gâjâite, grohăieli şi producţie de garaj. Ăsta ar fi arhetipul. Dar nu. Cred că mai degrabă Lucy ar asculta Ghost.

Ghost - Ritual

Asculta mai multe audio rock

Ghost - Con Clavi Con Dio

Asculta mai multe audio rock

Ghost - Elizabeth

Asculta mai multe audio rock

Viitorul poliţiei române

2011-08-25T11:42:00.000+03:00

Mă uitam ieri la ştiri (cred că la Realitatea era reportajul cu pricina) unde vorbeau despre probele fizice pentru admiterea la Academia de Poliţie. Am rămas uluit să aud cum s-a picat în masă din pricina probei de rezistenţă. Iar cei care o trecuseră, erau acum tăvăliţi pe jos, oftând şi gâfăind de parcă doar ce escaladaseră vârful Everest.
Am văzut ceva asemanător acum o lună şi la admiterea fetelor...dar na! erau fete. Pentru una care vrea să dea la poliţie sunt destul de convins că la viaţa ei mişcarea nu a ocupat un loc foarte important.

Dar mă întorc la băieţi, cu grămezi care nu reuşiseră să treacă baremul de rezistenţă, adica 3 min 50 pentru 1 km. Eu nu sunt întruchiparea atletului grec pe Pământ sau ceva de genul ăsta, dar mă menţin, fac mişcare regulat, fără un scop anume decât propria-mi bună dispoziţie. Efortul mă face să mă simt bine, mă relaxeaza. Eh, chiar şi aşa, dintr-o încercare, m-am urcat pentru prima dată în viaţă pe o bandă de alergare şi am făcut un kilometru în 2:55. N-am forţat, n-am leşinat pe-acolo, efectiv am pus un ritm constant şi...a ieşit.

Dacă eu fără vreo motivaţie, doar din inerţie am bătut distanţa asta, ăştia de la poliţie ce au făcut? Şi-mi găsesc singur răspunsul. Pai unde cine-s candidaţii. Băieţi cu ceafa rasă, freză ţuguiată, care nu par a şti să lege două cuvinte, eventual cu burta deja facută. Pentru că ştiţi urmarile fireşti ale celor care devin poliţişti - devin dinamovişti şi fac burtă. Unul spunea că dă la Academie deoarece...citez..."noi să ne facem că muncim, ei să se facă că ne platesc". Bărbaţi de viitor, aşa-i?
Astăzi am văzut asta. Şi mi-am dat seama că lucrurile nu se vor schimba prea curând. Nenea ăsta beat, potenţial ucigaş este exact acelaşi specimen. El e poliţist frate, deasupra legii, el o aplică n-o respectă şi în cele din urmă se ascunde prin boscheţi. De ce se fac tinerii poliţişti? Probabil pentru şpăgi. Abia aşteaptă să stea ascunşi dupa colţ cu radarul şi să adune amenzi. Altă motivaţie care ar fi? Ah, şi pentru maşinile alea de lux, pun pariu. Alea care n-or să folosească nimănui niciodată.

Eu chiar am cunoscut un poliţist din Anglia. Chris era şef de secţie într-un orăşel din Lake District. Pe lângă faptul că era foarte cult, citit şi îndemânatic (facea caritate pentru un orfelinat din Constanţa ; a montat prize, becuri, uşi etc) avea o mentalitate deschisă şi încuraja foarte mult comunicarea dintre poliţie şi comunitate. Evident pentru că abuzurile şi sictirul le erau străine, în comparaţie cu alţii.

Probabil că dacă visez la aşa ceva în România sunt nebun, nu? Da, sunt tot oameni, dar fără burtă şi cu principii.

GSP sunt nişte jigodii

2011-08-24T18:54:00.000+03:00

Articolul ăsta m-a enervat rău de tot. Băi, deci este efectiv ipocrizie să te numeşti GSP, 90% din ce scrii să fie o mondenitate ieftină cu puţin fotbal dar să insişti să-ţi dai cu părerea legat de sportivii adevăraţi ai României. Mai ales în maniera asta mizerabilă.

Îi urez autoarei textului, Mirela Neag, să moară în chinuri cu tot cu prostia ei, propagată de la d-alde Tolontan sau eventual să-şi vadă de "sportivii" lor gen Tănase, Bănel sau bomba sexy şi să lase oamenii muncitori şi dedicaţi precum Alina Dumitru să-şi vadă de treabă fără să se mănânce căcat pe seama lor.

Incredibil frate, au ajuns toate piţipoancele să-şi dea cu părerea despre sporturi precum judo care depăşesc cu mult puterea lor de înţelegere. Stupid bitch!

O picătură de sport...

2011-08-22T20:48:00.000+03:00

Parcă atât aş mai vrea...

Am descoperit că nu mai sunt microbist...deloc. Nu ştiu dacă am fost cu adevărat vreodată, dar am avut perioada mea când (din motive astăzi ilogice) ţineam cu Dinamo, le urmăream fiecare meci, mă pasiona tot ce ţinea de istoria clubului, lot, palmares, rezultate etc.
Nu pot vorbi pentru fotbal în general, dar pentru mine posturile de televiziune au omorât sportul ăsta. Au ucis orice fel de dorinţă şi pasiune în mine de-a vedea un meci 90 de minute. Asta din cauză că jocul cu mingea între 22 de oameni nu mai există cu adevărat. Este doar zgomot de fund, un fundal monoton la adevăratul teatru fotbalistic românesc : certuri între acţionari, preşedinţi, antrenori, dueluri cu declaraţii, mondenităţi ieftine şi penale. ProTv-ul au dat startul dar toată lumea a preluat moda, toată lumea poartă vina.

Simpla soluţie de a nu urmari altceva decât meciurile în sine nu mai funcţionează. Pe lângă faptul ca indiferent de televiziune vei fi bombardat cu reclame în timpul meciului, faptul că se insistă cu multe cadre peste clownii de care încerci să scapi oricum, strică orice fel de plăcere.

Din păcate pentru mine nici dacă mă uit la un meci cu echipe străine nu contează. Interesul efectiv a dispărut, nu mă mai atrage. Oh well, probabil mă voi mai juca Fifa din când în când.
Am observat că nici tenisul nu mai este ce-a fost pentru mine. Dacă înainte eram extrem de încântat de fiecare turneu difuzat la tv, acum abia dacă prind câteva partide de grand-slam. Este drept că pasiunea mea pentru sportul alb s-a născut odată cu apariţia în elită a lui Rafa Nadal. Sper doar să nu moară odată cu o eventuală dispariţie a lui din topuri (cândva în viitor).

Eh, o fi vreaun summer thingy.

Desant - Zbor

2011-08-16T23:37:00.000+03:00

Că tot vorbeam de muzica românească şi de halul în care a ajuns, ieri-alaltăieri am dat de-o gură proaspătă de aer. Fresh din 2011. Dacă vă sună a Cargo din anii '90 este pentru că la bass îl avem pe Alin Achim, membru în trupa respectiva până acum ceva timp. De asemnea am citit pe Metalhead ceva despre o reuniune a lui Achim cu Ovidiu Ioncu a.k.a. Kempes a.k.a. cea mai mişto voce din istoria rockului românesc.

Piesa e uşurică dar bună. Lipseşte un solo de chitară să o facă excepţională. Dar hei, sunt la început. Creativitatea de-acum încolo ar trebui să apară.
Enjoy!

Ursus Evolution Tour 2011 Mamaia

2011-08-14T16:06:00.000+03:00

Am fost. Doar la prima seară, cea de vineri. Şi culmea, am plecat de-acasă cu aşteptarile ridicate. Iar experienţa a fost lamentabilă. Au "cântat" Les Elephant Bizzares (never heard of them şi oricum nu i-am prins), E.M.I.L. (am prins fix când părăseau scena) şi cei pe care i-am văzut eu - Şuie Paparude, Zdob si Zdub, Paraziţii şi Iris.

Sincer habar n-aveam cine sunt Şuie Paparude. Auzisem de numele "trupei" şi cam atât. Nu ştiam ce stil prestează şi nici măcar o piesă nu mi-a sunat cunoscută. Dar au fost pur şi simplu înfiorător de groaznici. Parcă show-ul lor prevestea pentru mine ce experienţă nasoală urma să am.

Stilul lor tot n-am înţeles care este. N-am înţeles care a fost muzica. Erau trei băieţi. Unul punea muzica de pe laptop. Un altul, un băiat care arăta puţin luat de la etnobotanice cânta nişte rime puerile peste negativele puse de primul. Al treilea era un nene cam de vârsta lu' tata (sau aşa arăta), îmbrăcat în nişte pantaloni de trening şi un tricou cu vedere la pieptu-i păros. Şi avea ochelari de soare...noaptea. Probabil şi el era fumat/drogat după cum sărea pe scenă. Pentru că asta a facut tot recitalul, sărea pe scenă, bătea din palme şi delira cuvinte fără sens pronunţând hipnotic "mamaia, ursus, 2011, mâinile sus". Genial...N-am înţeles unde a fost muzica, fie ea şi electronică. O zbânţuială fără sens şi versuri fără logică aruncate ca să fie. Am înţeles că sunt şi populari...evident. Am încetat să mai înţeleg muzica comercială cu mult timp în urmă...

Haideţi să vă povestesc ce fel de public s-a adunat în Mamaia. Erau turiştii gură-cască veniţi cu burta goală ce stăteau degeaba şi în loc. Erau emokizii-rockeri ai Constanţei, cu bretonul peste ochi, tricouri cu mizerii de trupe gen Linkin Park, Slipknot s.a.m.d. care îşi aduseseră ridiculozitatea cu ei de-acasă. Veneau apoi cocalarii pe care-i ştiţi cu toţii. Sclipicioşi, gelaţi, roz, cu mişcarile de manelari la dispoziţie. Dacă au fost rapperi/hip-hopperi adevăraţi...nu ştiu, că nu ştiu cum arată unul şi n-aş vrea să-i încurc cu pokemonii prezenţi în număr uriaş. Şi au fost câţiva oameni normali, care s-au comportat normal la un concert sau priveau efectiv năuciţi (aşa ca mine) la desfăşurarea pestriţă de forţe. Un lucru e sigur după festivalul lu' peşte...orice ai face, nu aduni pe aceeaşi scenă 3 genuri diferite. Publicul va fi nasol pentru aproape toată lumea.

În fine, în continuare s-au urcat pe scena Zdob şi Zdub pe care i-am vazut în premieră live. Băieţii au performat aşa cum mă aşteptam. Energic, în forţă, împărţind bună dispoziţie pentru oricine era dispus să primească. Şi eu am primit de la ei multă energie pozitiva şi nişte muzică bună-bună! Sunetul a fost ok, deşi instrumentele de suflat (trompete, cimpoi, fluier) se cam pierdeau în mixaj. Dar vocea s-a auzit bine, alături de chitări şi tobe. Au cântat un fel de best of...de la Ţiganul şi OZN la DJ Vasile, Everybody in the casa mare, Bunica bate toba, Nunta extremală, Hora cosmica, Bună dimineaţa etc. Mi-au lipsit nişte piese cu mai multă atitudine, gen Zdubii Bateţi Tare sau Mioriţa. Dar a mers. Păcat pentru ei că n-au avut un public mai dedicat. Merita!

La Paraziţii am luat pauză, am plecat să-mi întind picioarele şi să-mi odihnesc urechile. Nu mă exprim în legatură cu ei, pentru că nu ascult dar nu mi-a plăcut niciodată pentru că n-au nişte backing-trackuri cât de cât interesante iar versurile sunt prea pline de înjurături gratuite. De-asta-mi place Eminem, pentru că are nişte instrumentale care-ţi menţin interesul plus nişte versuri ceva mai profunde decât "da, da, da să sugi pula de ziua ta". Emokizii-rockeri care se bâţâiau pe Zdob şi Zdub acum erau toţi rapperi. Unul mai ales care îl vazusem făcând headbanging pe Ţiganul si OZN acum avea şapcă gansta şi dadea aprobator din mână cum înţeleg că se face în hip-hop. Foarte tru! Cocalarii tot gesturile manelistice le aveau. Şi m-a amuzat ideea că până la urmă Paraziţii injură manelarii, piţipoancele şi cocalarii dar cel putin 50% din publicul lor era format tocmai din genul ăsta de oameni. Era să uit, am văzut fete pe tocuri...la un concert...pe plajă.

Şi aşa s-au urcat pe scenă cei denumiţi "naţionala de rock a României". O denumire nasoală, dacă mă întrebaţi pe mine, având în vedere că naţionala României (aia de fotbal cel puţin) sunt momentan o gaşcă de mediocrii. În fine, urcă Iris. Entuziasmul creşte în mine. Nelu Dumitrescu - tobe, Relu Martin - clape, Boro - bass, Valter Popa - chitară şi Cristi Minculescu...evident cu vocea.
Au început bine, energici, heavy chiar cu "Nimeni nu mai plânge". Dar pentru mine s-a rupt firul rapid. Au venit valuri de balade sau piese generice de pe 12 Porţi. Şi ador să cânt Baby, Floare de Iris sau Să nu crezi nimic dar când văd că insistă cu 12 Porţi sau Iris Aeterna...mi-a pierit tot cheful.

Minculescu a fost ciudat, nicidecum aşa cum mi-l aminteam de-acum 5 ani când am vazut Iris ultima dată live. Îl înţeleg şi mă bucur enorm că este fericit şi sănătos dar n-am înţeles de ce trebuia să dea din fund/şolduri la aproape toate piesele ritmice sau să-şi facă permanent semne cu cei de la lumini. Vocea i-a sunat bine la cântecele care au contat, deşi uneori aveam senzaţia că îi este lene să cânte la tempo-ul original , spre exemplu la Somn Bizar unde mai mult recita versurile decât le cânta.
Publicul nu le avea cu versurile şi e trist având în vedere că în muzica celor de la Iris sunt multe momente bune de cântat dar ce să le ceri cocalarilor şi fetiţelor care au impresia că Iris sunt nişte Direcţia 5 dar mai bătrâni.

Pentru o trupa cu discografia lui Iris, au lipsit o grămadă de piese bune (Trenul fără naş, Mirage, Lună plină, Da,da eu ştiu , Ultimul mic-dejun a lui Bon, Pe Ape, Seray) care ar trebui cântate, dar stau ignorate în detrimentul baladelor plictisitoare sau mai rău...
La penultima piesă s-a urcat pe scena coşmarul meu, cocalarul suprem ~~Pula~~ Puya care a cântat cu Minculescu (!!!) o piesă de-a scârbosului chelios mic si prost(cu acompaniamentul trupeţilor). Alte reacţii sau vorbe sunt de prisos. Acum mi-aduc aminte ca Bobo mi-a mentionat ceva despre momentul ăsta într-un comentariu acum câteva săptămâni. Dar am uitat sau cumva mintea mea a negat adevărul. Ei bine, este real oameni buni. Iris şi-au pierdut şi puţina credibilitate pe care o mai aveau.

Am plecat cu un gust amar şi am renunţat să vreau să-i mai văd pe Cargo seara următoare pentru că cei care veneau înainte erau prea groaznici de înghiţit şi sincer n-aş mai fi suportat un şoc. Cargo împreună cu Guţă, poate?

Fuck! Urăsc Mamaia! Urăsc muzica românească din prezent şi urăsc evenimentele astea comerciale în care nişte trupe cândva adevărate au trebuit să se vândă...pentru ce?...

Iris-Mirage

Asculta mai multe audio diverse

Ca să folosesc propriile versuri ale lui Minculescu:

Te vinzi la un pret de nimic!

N-a ramas nimic din tine,
Tu n-ai habar,
Adevaru-i doar o umbra
Si te minti iar!
Oooo, nimic din tine,
Tu n-ai habar,
Oooo, esti doar o umbra
Si te minti iar!
Esti doar o umbra

Etnobotanice

2011-08-11T22:18:00.000+03:00

Buruienile astea care se dau pe bani tuturor îndeajuns de "inteligenţi" să le cumpere reprezintă de ceva timp subiect aprig de discuţie în România. Toată ţara (sau mă rog, partea "matură" a ei) este intrigată şi mai nou a devenit o modă să faci mişto de generaţia actuală folosind contextul ăsta.

Nu că mi-ar păsa mie personal, pentru că nu folosesc, n-am folosit şi foarte probabil nu voi folosi niciodată rahaturile astea, dar mă îndoiesc că doar generaţia tânără cumpără inepţiile astea. Ei reprezintă cel mai important procent, logic! Dar se generalizează enorm. Diferenţa este că cei mai tineri sunt mai idioţi, consumă ca niste proşti şi ajung inevitabil în spital şi la ProTv (eventual de-acolo direct în mormânt). Alţii care şi-au mai păstrat trei neuroni şi câţiva ani în plus de existenţă, s-ar putea să realizeze ce li se întâmplă şi să-şi dorească să le crape inteligenţa mai încet...şi astfel nu ajung la ştirile de la ora 5.

Nu ştiu dacă mai are rost să zăbovesc asupra aspectului ăsta. Să consumi constant etnobotanice te duce într-un singur loc - la o moarte prematură a neuronilor (şi judecând după notele şi perlele din examenele naţionale asta e grav), la o dependenţă masivă (care mai implică şi bani aruncaţi aiurea) şi în final te-aduce la stadiul de legumă şi nu ştiu dacă mai trebuie să comentez...stadiul de legumă, băi...cam e de căcat.
Tata, ca un taximetrist ce se află într-un oraş plin de fiţe, are o grămadă de poveşti amuzanto-tragice legată de mulţi drogaţi de pe-aici. Cred că v-am mai menţionat cum prostia printre tineri e concentrată masiv în Constanţa. Inevitabil apar si "the junkies".

De la adevăraţi "Gollumi" care cred ca buruiana este un adevărat "my precious" şi până la indivizi care când au ajuns la destinaţie au uitat de unde au plecat...poveştile sunt nenumărate. Şi ştiţi care-i faza amuzantă? Pe mine nu mă deranjează existenţa lor. Da' de loc! Ba chiar susţin ca magazinele de vise să existe în continuare, iar preţurile să fie mici pentru buzunarul fiecarui drogat, fie el cu Mercedes sau cu adidaşii găuriţi.
Priviţi în perspectivă...inevitabil toţi care vor continua să consume masiv etnobotanice vor crăpa. Să fim realişti...câţi Charlie Sheen şi Lemmy Kilmister putem avea în ţărişoara asta? Mulţi vor muri. Mulţi. Pentru că sunt mulţi proşti în ţara asta. Şi ştiţi ce înseamnă asta? Mai mult oxigen pentru noi, mai multe joburi. Ştiţi, planeta moare...este suprapopulată...este metoda perfectă de a reduce din balastul în plus (valabil pentru întreaga planetă, evident ; că doar nu doar românii sunt proşti pe lumea asta). Este criză. Să-ţi găseşti un job este o adevărată provocare. Dar dacă mai dispare din concurenţă...

Ideea mea merge în felul următor. Etnobotanicele si drogaţii în general n-ar mai trebui să fie atât de aspru criticaţi. Ba trebuiesc încurajaţi. Dacă-s îndeajuns de proşti încât să-şi termine neuronii si coerenţa fumând buruieni de la marginea drumului...by all means, eu zic să-i lăsăm. Într-un final se vor curăţa şi lumea va deveni un loc mai...gol (dar niciodata nu va fi "prea" gol) şi mai bun.

Închei prin a relua ce-am scris mai sus. Eu n-am nimic cu cei care consumă, cei care caută acea stare de bine. Le doresc mult spor si multe fumuri. Şi nu, asta n-are nimic de-a face cu planurile mele meschine.
Muwahaha.

De ce e nasol in Mamaia?...

2011-08-08T15:05:00.000+03:00

Nu neapărat pentru că este nisipul oribil, plin de scoici şi apa mării plină de alge. Ci din pricina oamenilor care merg în Mamaia. Ieri m-am convins pe viaţă ca nu mai am de ce să păşesc vreodată în viaţă în oribilitatea aia de staţiune.

În primul rând este mare ţigănie. Ţigănie din-aia cu rromi dar şi fără. Românul "everyman" are cele mai dizgraţioase obiceiuri din câte mi-a fost dat să văd vreodată. N-am înţeles niciodată de ce toţi, dar absolut toţi turiştii pleacă din staţiune în pielea goală. Toţi. Daca vezi un grup numeros de turişti care se apropie, inevitabil vei vedea un individ sau doi, siguri pe masculinitatea lor încât să-şi etaleze burta bronzată şi păroasă în mijlocul unui bulevard din Constanţa, la kilometri distanţă de staţiune. Şi ştii că sunt turişti pentru că un constănţean nu ar sta niciodată aşa de mult în soare...Dacă nu sunt 100% la bustul gol, s-ar putea să poarte un tricou care este totuşi ridicat în sus, pentru ca burta să respire.

De asemenea, cât stau pe faleză, turiştii trebuie obligatoriu să se holbeze la fiecare stand pe care-l întâlnesc in cale, pentru că aparent toţi trăiesc în sălbăticie şi n-au văzut în viaţa lor jucărele idioate, reviste porno sau colaci secuieşti. Şi au toţi talentul de a sta în drum, duzini de oameni, holbându-se fără un scop, încurcând circulaţia altora şi durându-i fix in cot. Ei să se simtă bine, nemaicontând dacă altcineva ar putea fi deranjat de modul lor de comportament.

Toată atmosfera asta imbecilă este completată de cei care oferă facilităţile din Mamaia. Toate, dar absolut toate plajele sunt ocupate cu şezloange. Astfel că dacă ai avea plăcerea să-ţi aşezi prosopul undeva mai aproape de apă, nu ai avea unde şi oricum...ar fi interzis. Iar un şezlong costă in jur de 30 de lei...că doar eşti la mare, nu? Vinde-ţi si sufletul!
Fiecare bucată de plajă are o denumire diferită, cu administratorul din dotare, cu reclame diferite şi...durerea cea mai mare...cu muzică diferită. Astfel că daca ai ghinionul să stai între doua, o să trebuiasca să asculţi două melodii house diferite in acelaşi timp! E o adevărată provocare pentru o ureche neantrenată cu imbecilitatea aia numită muzică.

Apa în Mamaia a fost de-asemenea jegoasă de când mă ştiu. Să fie curenţii de vină, să mai contribuie şi arătarile care aruncă gunoaie in ea, ba şi niscaiva hoteluri care îşi au scurgerea direct in mare...cine stie? Cert este că algele, pungile de plastic si rahaţii sunt ca un fel de trade-mark pentru apa din staţiune.
Pe lângă faptul că nu se face nimic pentru a-i îmbunătăţi starea, se mai plantează şi tot felul de porcării pe apă - ski-jeturi, banane, vaporaşe s.a.m.d. Cu ce să încep? Cu zgomotul pe care-l fac? Disconfortul pe care ţi-l dă când trece câte-un cocalar în viteză pe lângă tine? Mirosul pe care-l ia apa de la ţevile de eşapament ale motoarelor? Sau faptul ca anual mor sute de delfini din cauza căcaturilor astea?

Aşa că am stat ieri şi m-am gândit...la ce bun să merg eu în mizeria asta plină de oameni proşti şi nesimţiţi când cunosc o alternativă atât de perfectă? Problema este că atunci când mergi la plajă, mergi însoţit de mai multe persoane şi aparent, Mamaia e mişto, e atmoferă frate! Greu să-i convingi că pe lumea asta (sau oraşul ăsta) există şi ceva care nu este plin de jeg şi mârlănie.
Zonele din Constanţa numite Faleză Nord si Modern sunt un fel de paradis. Plajele sunt amenajate, nisipul este curat, chiar mai fin. Nu există băruleţe pentru piţipoance care să pună muzica house. Este linişte şi te poţi relaxa în pace, departe de orice fel de muzică. Şezloangele sunt puţine si rare astfel încât să-ţi aşezi prosopul aproape de apă este o plăcere. Apa este curată. Cristalină. Nu exista ski-jeturi. Singurul dezavantaj? Este un pic mai mult de mers până la o adâncime mai convenabilă. Dar cui îi mai pasă când apa este cristalina? Cristalină, vă jur! În Constanţa! România!

Ceea ce mă bucură este ca plajele astea sunt destul de necunoscute. Nu apar la Ştirile ProTv şi nu se ţin concerte pe ele. Merg doar cei care locuiesc în zonă si încă câţiva norocoşi care ştiu de ele. Şi e bine aşa. N-aş vrea să fie stricate de bestiile din Mamaia.

Mi-am dat seama ca românul de rând este un animal prost care ia tot ce i se dă, fără să mai miroasă înainte, să vadă dacă nu cumva este ceva bun sau doar un căcat. Ia totul de-a gata, pentru că aşa li se pare normal, pentru că aşa se face, aşa-i la modă, aşa au văzut la tv, aşa au făcut întotdeauna. Probabil că ar fi în stare să moară de gât cu ideile lor preconcepute.

1 An

2011-08-01T00:00:00.000+03:00

Nu pot să cred că a trecut atâta timp de când sunt cu adevărat... FERICIT. 1 an de când viaţa a căpătat un sens nou, profund şi nesimţit de mine până atunci.

Pentru toate cele prin câte am trecut, a meritat fiecare minut, fiecare efort, fiecare răsuflare.
Înainte să fiu cu adevărat cu tine, îmi imaginam că noi doi...am reprezenta ceva frumos, o poveste încântătoare. M-am înşelat. Noi doi reprezentăm mult mai mult de-atât. Tu eşti viaţa mea, viitorul meu, fiinţa cea mai de preţ pentru mine, soarele in jurul căruia se învârte tot universul meu.

Alte cuvinte ar fi de prisos. Îţi mulţumesc pentru că exişti şi îţi mulţumesc pentru că eşti alături de mine, că aparţii vieţii mele. Fie ca anul viitor să ne prindă cu aceleaşi sentimente şi să ne însoţeasca pe amândoi pentru totdeauna.
Te iubesc!

Dă-te jos !!!

2011-07-25T13:07:00.000+03:00

Cam asta e povestea. Lumea s-a împărţit rapid în două tabere. Cei care au aplaudat gestul şi cei care au început să înjure Vama, pe cei de-acolo, fără să gândească puţin circumstanţele.
În opinia mea de meloman amator, băiatul ăsta Puya cântă manele. Acordurile "pieselor" lui sunt aşa, mesajul...nu mai comentez. Unde se intâlneşte maneaua cu hip-hopul? Undeva in Balcani...
Cine crede ca tipul ăsta este rapper sau hip-hop-er adevărat, clar n-are nicio treabă cu fenomenul. E ca şi cum ai spune ca Adrian Ţuţu este şi el un artist foarte talentat din aceeaşi sferă. Şi asta vine de la cineva care nu ascultă genul ăsta mai departe de albumele vechi ale lui Eminem. Însa eu pe-acolo aş seta un standard. În fine, ce atâta vorbăraie.

Atât organizatorii cât şi "artistul" sunt de vină. Reacţia publicului este normala şi din punctul meu de vedere loială faţă de ce a reprezentat festivalul Folk You! la nivel de invitaţi până acum. Puya are un public fix, in majoritate cocalari si piţipoance care îl ascultă pentru că e la modă şi îmbină (prost) puţin hip-hop cu house/pop/manele şi iese muzica individului. Alt motiv n-aş vedea. Versurile lui sunt cretine si puerile, apariţiile la tv jenante pentru unul care s-a dat băiat de cartier atâţia ani şi care când a dat de bani a dat-o pe melodii cu pipiţe, de cluburi, cu dansatoare si tot tacâmul. Dar na, ca să-i răspund cu propria monedă - e foame de bani, băieţi. În rest niciun ascultător adevărat de hip-hop nu-l bagă în seamă pentru ca la nivel de mesaj...nu transmite nimic.
Aşa ca în contextul în care tu reprezinţi ce am scris eu mai sus - ce căcat cauţi tu la un festival de folk în Vama Veche, artistule? Dacă organizatorii sunt proşti, tu n-ar trebui sa te gândeşti mai mult unde si cui vei cânta? Normal că nu. El e şmecher de cartier. El vine în Vamă frate, ca aşa-i la modă.

Ăia care acuza publicul şi-i fac pe vamaioţi drogaţi, nespălaţi s.a.m.d. s-ar putea să aibă dreptate, dar nu este important acum. Nu este primul caz pe lumea asta. Ditamai trupa Nickelback au fost huiduiţi şi goniţi de pe scena la un festival unde se cântau metale mai grele decât muzica lor. Asta e...se întâmplă. Ţine de artist să-şi aleagă cu grijă locurile în care cântă.
Organizatorii sunt şi ei vinovaţi dar deja m-am obişnuit cu îmbinarea asta cretină de artişti care n-au nimic in comun. Vreau pe 12-13 august să merg la UrsusEvolutionTour pentru Cargo, Iris si Zdob si Zdub. Problema este că va trebui să suport si nişte nimicuri gen Puya, Paraziţii, Grasu XXL, Guess Who sau Roa Junkyard. Şi e trist ca nişte trupe adevărate trebuie să împartă scena cu specimenele astea. E şi mai trist ca în altă parte nu-i poţi asculta. Of...Romania.

Factori X

2011-07-22T02:17:00.000+03:00

Câteodată îmi place să experimentez. Weekendul trecut am înţeles care este diferenţa dintre ProTv şi Antena1. Pe amândouă le-am hulit de-a lungul timpului dar trebuie să fiu corect la o chestie. Când vine vorba de divertisment, unul cât de cât decent, ProTv-ul o bate la fund pe Antena, asa cum de multe ori o face şi la nişte reportaje serioase.

Am fost la preselecţiile X Factor (în public, nu altceva), probabil pentru că nu aveam altceva mai bun de făcut. Altfel nu-mi explic cum de m-am trezit la 9 dimineaţa intr-o sâmbătă ca să fiu la 10 acolo. Acolo a însemnat Casa de Cultură din Constanţa unde rareori se ţin chestii culturale...mai mult târguri de haine şi mâncare, show-uri de la artişti de mâna a paişpea...si X Factor.

Inevitabil voi compara X Factor cu Got Talent-ul celor de la ProTv, pentru ca vorbim de liderii televiziunii in România care au cumpărat fiecare un format de show foarte faimos in străinătate. Diferenţa este până la urmă mică, având in vedere ca totuşi caştigatorul vine într-un final din sfera muzicii, chiar daca Got Talent oferă alternative chiar interesante.
Deşi a avut un deznodământ cel puţin jenant, Românii Au Talent s-a dovedit a fi un show ok, spectaculos, surprinzător si îndeajuns de evoluat pentru România. Mi-a plăcut juriul. Mihai Petre are in spate (pe langa puţine fiţe) îndeajuns de multă experienţă in divertisment ca să-şi dea cu părerea, Andra este o voce mişto iar Andi Moisescu este în general un tip cult, citit şi foarte cool când apare pe sticla.

X Factor are tot 3 persoane in juriu. Mihai Morar...care n-am înţeles ce treabă are strict cu muzica (la X Factor doar se cântă). Este realizator de radio si moderator de emisiuni cu piţipoance... Paula Seling care s-a dovedit a fi (dacă credeaţi posibil) mai stresantă şi inutilă decat a fost Andra in partea cealaltă. Şi mai e un băieţaş, îmbracat ca un cocalar, care "cântă" muzica house or something... din trupa Akcent, cred că erau ăia care n-aveau bani de bilet la un moment dat în timpul generatiei pop-dance.

Juriul ăsta este per total lipsit de orice carismă. Niciunul dintre ei n-are nimic drăguţ şi interesant de zis. Se învârt toţi trei în nişte clişee penibile şi absolut niciun sfat constructiv. Tipul de la Akcent ştie muzică de MTV, Kiss TV şi cam atât. N-aş paria prea mult pe calitaţile lui vocale. Paula Seling are şcoală şi voce dar nu pot uita că a facut muzică cu nişte manelişti la un moment dat. Sfaturile tehnice pe care le dă sunt plictisitoare si nu ajută pe nimeni, in special pe concurenţi, 90% fără cunoştinţe teoretice. Astfel că toata pălăvrăgeala ei legată de intervale, vibrato-uri şi alte asemenea sunt pentru pereţi. Pun pariu ca tipul cocalar de lângă ea (mi-am adus aminte! îl cheamă Adrian!!) nu ştie nici el despre ce vorbeşte ea. Iar Mihai Morar se vrea a fi serios, sever si foarte stăpân pe situaţie dar pentru mine şi-a pierdut orice fel de credibilitate când a apărut concurentul "funny" al zilei, care a fost în mod evident regizat, plasat, plănuit...spuneţi-i cum vreţi...şi a fost lăsat să se prostească pentru două! piese, în contextul în care cu puţin mai înainte o tipa fusese repezită şi refuzată pentru ca deşi avea voce, piesa ei era de la Nightwish, şi conform lui Morar, nimeni din România nu ascultă Nightwish...

În concluzie am înţeles. Prostia asta de concurs nu caută sa promoveze un nou talent, ceva original şi inovator pentru România. Nu. Ei doar caută o nouă piţi gen Inna sau un nou Adrian de la Akcent, cu foarte puţină voce, cu un look provocator şi care să cânte rahaturile la modă tip house-pop-dance. Este tipic Antena1, fără riscuri, mergem la sigur cu reţeta cu care putem vraji toţi cocalarii si toate piţipoancele ţării. Şi aruncând o privire prin sală ne putem da seama ca merge treaba foarte bine.

Antena1 sunt varză şi-o vor dovedi din nou când îşi vor lua iarăşi bătaie de la ProTv. Măcar cei din Buftea încearca să-şi mascheze cocalăreala, încearcă sa mai promoveze şi nişte valori, să mai arate si o parte alternativă, mai cultă a lucrurilor. A1 rămâne cu reality-showurile cu Botezatu si X Factorul macelarit de un juriu de 3 lei.

Tapinarii Live @ Bongo Art Club - Vama Veche

2011-07-18T23:07:00.000+03:00

Pentru că-mi plac enorm.
Pentru că în timpul facultăţii aproape noapte de noapte adormeam cu muzica lor.
Pentru că nu trece zi în care să nu iau acustica în braţe şi să cânt nişte Sunt Fericit, Cum ar fi fost, Pescaruş, Sfârşit şi început de lume şi să mă relaxez.
Pentru că dacă aş avea ales între ei si popiştii ăia de la Bon Jovi i-aş alege sincer pe ei să-mi cante 2 ore.
Pentru că vroiam să-i ofer mamei de ziua ei un show frumos de la ei.
Şi pentru că a meritat din plin!

Mulţumesc băieţi pentru că sunteţi fix aşa...şi pentru că m-aţi facut sa visez din nou împreuna cu voi timp de o ora si jumatate.

Înca nu înţeleg toată aprecierea asta masivă faţă de Vamă but whatever...

K.O.

2011-07-14T23:32:00.000+03:00

Am gustat la maxim ceea ce eu consider (pe bună dreptate) evenimentul sportiv al anului în Romania. Plus, înca un motiv pentru Anca să fie mandră ca este din Galaţi. După Oţelul cu câştigarea titlului acum câteva luni, Lucian Bute a boxat săptămâna trecută în România pentru prima data, reuşind să-şi apere cu succes titlul in faţa lui Jean-Paul Mendy. Evenimentul în sine a fost mişto realizat, rezultatul satisfăcător, atmosfera excelentă. După toată agitaţia au ieşit două lucruri care m-au enervat foarte tare.

Ideea preconcepută cum că toţi adversarii lui Bute sunt slabi astfel încat el nu este un campion adevărat pentru că joacă numai cu "amatori" a apărut ca o ciuperca după ploaie. Desigur ca in România toţi s-au născut învăţati. Ştim şi fotbal, ştim şi handbal, gimnastică şi...la nevoie...box. Nu ştiu dacă chiar se merită să intru in discuţia asta, pentru că mi se pare penibilă şi lipsită de argumente solide. Toţi îşi spun ideea asta fără sa cunoască nimic despre foştii adversari ai lui Lucian, doar după faptul ca el i-a facut K.O. pe toţi, asta însemnand automat că el nu este atât de bun ci din contra...sunt adversarii slabi.
Aştept meciurile alea tari pe care le văd "specialiştii" ca fiind adevărate marturii pentru capabilitaţile lui Bute. Dacă-i face şi pe ăia knock-out, ce vor mai zice?

Al doilea lucru a apărut din partea unuia din cei mai idioţi "jurnalişti" de sport din Romania. Catalin Tolontan. Nu ştiu ce competenţe are omul ăsta in materie de sport, dar îmi inchipui ca scriind toată ziua (in mizeria numita GSP) numai despre pseudo-fotbalişti, patroni si piţipoance nu-l face un tip foarte răsărit. Şi pentru ca nu ştie decât lucruri de genul ăsta, s-a gândit el să creeze un mic scandal legat de cheltuielile galei de la Romexpo si afilierea evenimentului cu Ministerul Turismului. Nu a ştiut sa aduca vreun argument valid. În schimb l-a atacat pe Rudel Obreja (un tip care de altfel nu-mi e foarte simpatic) într-un context in care omul ăla nu avea nimic de răspuns. Tot ce a creat a fost un val tâmpit si poate (înca sper sa nu fi văzut) nişte stres, vinovatie si dezamăgire pentru Lucian Bute. Bute trăieşte in Canada astfel ca este străin faţă de toată mizeria numită politică.
Nu mi-a picat bine ca telespectator sa-l aud mulţumind Elenei Udrea, dar n-avea el nicio vină ca s-a întâmplat. A urmat o indicaţie la recomandarea preşedintelui Federaţiei de Box. Atât. E trist că un idiot precum Tolontan a creat atâtea discuţii pentru nimic. Eu zic să-şi vada de stelele lui şi să lase sportul adevărat in pace că nu-i iese.

Aseară la Turcescu in emisiune, Obreja l-a făcut pe Tolontan din trei mişcări. L-a făcut pseudo-jurnalist care scrie despre fotbalişti de mâna a patra şi piţipoance şi nimic concret despre sport. Microbistul a tăcut mâlc.
Deh, adevărul doare.

În rest, numai bine de Bute! Bravo lui pentru victorii şi aşteptăm unificarea centurilor! Sper să mai boxeze in România. De data asta făra sprijinul Turismului si fără idioţi care să-i conteste performanţele.

Kill Jovi!

2011-07-13T01:41:00.000+03:00

Mai la stanga este James Hetfield - the god of metal, deci presupun ca opinia sa este indreptatita.

O sa fiu scurt si concis. Exact cum ma asteptam, "concertul anului" a fost plin de pseudo-fani, gura casca, manelisti si roacheri de ocazie. Pe langa faptul ca dupa 20+ ani de cariera e destul de greu sa mai numim trupa Bon Jovi hard-rock...poate pop-rock cel mult, cred ca a fost evident de la televizor si din poze ce fel de oameni au mers. In contextul asta cred eu ca e greu sa numesti evenimentul asta concertul anului. Poate ca trupa a prestat, dar locatia si publicul au fost jenante/jenanti. In plus, Bon Jovi au fost intotdeauna o trupa care au acordat mai multa atentie lookului, modei, stilului usor de digerat - comerciali asadari. Esenta muzicii rock pentru ei mi se pare de mult pierduta. Raman cu doua piese bune si atat...din punctul meu de vedere.

Incantatori toti acei oameni care au mers stiind doar "It's My Life" si (cel mult) "Always". Toti oamenii de la interviuri dadeau porcaria asta drept cantec de referinta. Trist. Multi recunosteau ca alte versuri habar n-aveau. E ca si cum mii de oameni ar merge la Metallica strict pentru Nothing Else Matters. Ca o paranteza, 'Tallica au scos din setlisturile de anul asta vestita lor balada.

Probabil concertul anului ramane Judas Priest pe care regret ca i-am ratat (din nou) din lipsa de fonduri. Inteleg ca Halford & Co. au facut un show de milioane, locatia a fost ok (Romexpo) si publicul pe masura.

Fuck Bon Jovi, hail to real rock music!
Atat.

Funeriu si BAC-ul

2011-07-04T11:17:00.000+03:00

Incep prin a recunoaste ca e placut sa te uiti la toata ameteala asta legata de examene atunci cand o faci din exterior, cand nu te priveste in mod direct si poti reactiona in mod relaxat.
S-a impartit lumea in tabere anul asta - cei care au fost indeajuns de prosti si n-au reusit sa treaca un examen mediocru si ceilalti - care arata pretutindeni cu degetul, taie si spanzura si jubileaza la frustrarea primilor. O atitudine cel putin nesanatoasa din partea ambelor parti, daca ma intrebati pe mine.

E amuzant ca Funeriu se umfla in pene, comportandu-se ca intotdeauna...cum ne-a si obisnuit - ca un idiot. Eu unul m-am saturat de ministrii la Educatie care tot pretind ca au reinventat roata, apa calda si painea feliata si au impresia ca in mandatul lor sistemul de invatamant triumfa, cand multe tampenii se intampla chiar pe sub nasul lor. Macar de nu s-ar lauda atat.

Un numar atat de mare de picati nu inseamna neaparat ca anul acesta a fost o sesiune corecta si lipsita de...miscari dubioase. Eu sunt convins ca au avut loc destule, acolo unde oamenii au fost indeajuns de abili incat sa se descurce.Cred cu fermitate ca multi au dat examenul asa cum s-a mai dat si inainte, relaxati si lipsiti de griji, cu niste rezultate satisfacatoare.
Daca mi-aduc bine aminte si anul trecut Funeriu dadea fel si fel de declaratii triumfatoare la tv cum ca saltasera zeci de elevi ce incercau sa copieze. Cu toate astea, la liceul meu s-a dat BAC-ul asa cum s-a dat. Si se vehiculau sume imense la licee chiar mai puternice decat al meu. Sa inteleg ca toata chestia asta s-a schimbat? S-a curatat? Ma indoiesc. Constanta este construita pe baza de spagi si cineva din linia intai a acestui razboi plictisitor mi-a spus ca lucrurile stau fix la fel.

Acum o ora, ministrul lu' Peste a aparut cu o declaratie in care nu a zis nimic, doar s-a umflat in pene, a vorbit cuvinte goale si a citit pe cei 65 de elevi ce au iesit cu media 10 de la BAC. A sfarsit prin a spune ca aceste persoane merita felicitarile noastre astazi. Sa inteleg ca aia care au luat 9.90 sunt mai prosti? Ei nu merita niciun fel de felicitare? Si stie Funeriu sigur-sigur ca toti aia cu 10 au dat examenul perfect legal, nu? Ok.

Nu zic ca liceele n-ar fi pline de idioti, cocalari si prosti. Sigur ca sunt. Dar eu incerc sa inteleg altceva. Toti aia 100 000 picati...de ce au ajuns la examen? Vazusem cum unii aveau experimentat si avansat la competente. Mai sa fie, le aveau mai bine cu vorbitul decat cu scrisul? Mai mult, daca erau atat de praf incat n-au reusit sa scoata un 5, cum au iesit din liceu? Daca au scris "Ultima Noapte" acolo unde se cerea o opera dramatica, de ce au trecut ei la limba romana? De ce nu se intreaba nimeni asta? Toata lumea arata cu degetul elevii dar profesorii n-au absolut nicio vina ca le-au permis idiotilor astora sa se prezinte macar?

Ok, nu toata lumea trebuie sa intre la facultate, dar sunt destui care o fac degeaba chiar si daca promovabilitatea este atat de mica. Problema asta tine si de regulile invatamantului superior. Toate facultatile care se respecta ar trebui sa dea un examen de admitere. Sa ai incredere in notele de la BAC si sa le folosesti drept criteriu este o mare greseala. Oricat ar urla Funeriu sus si tare ca a fost un examen corect, smecherii vor exista intotdeauna. Continua sa visezi, micutule. Daca te face sa dormi mai bine noaptea stiind ca tu ai organizat cel mai corect examen de bacalaureat din ultimii 20 de ani, atunci somn usor! E bine ca i-ai prins pe elevii cei trisori si diabolici, dar sunt convins ca ti-au scapat si altii care n-au aparut la tv.

Adio soft idiot !

2011-07-03T21:50:00.002+03:00

Cum spuneam intr-un articol recent, traim in secolul vitezei, vrem ca totul sa mearga mai bine, mai repede, mai ales daca stam in fata unui calculator. Eu cel putin recunosc ca rabdarea mea in fata unui PC a scazut invers proportional cu varsta. Acum cativa ani poate (si chiar n-o faceam) nu m-as fi agitat daca mi se incarca mai greu fie o pagina de net, fie un joc, fie un programel. Pana la urma aveam (acum 5 ani) un Pentium II, cat puteai sa ceri de la el?

Dar am crescut, m-am invatat cu o masinarie ceva mai puternica si pretentiile mele au crescut. E drept ca in momentul asta nu am cel mai performant PC dar este inca in joc, atat pentru diferite softuri cat si pentru jocuri mai noi sau filme hd. Problema este ca cu toata aceasta evolutie tehnologica aduce de la sine o mare varietate de programe, unele extrem de cunoscute si folosite, cu o vechime in spate care automat (si in mod eronat) le aduce foarte multa faima si acum. Se stie ca sunt anti-Vista si ca inca nu m-am lasat convins sa trec macar la Windows 7 care se pare ca ar functiona ceva mai bine decat mizerabilul sau predecesor. Asa ca ceea ce vreau sa prezint vine de pe un XP SP3 ce ruleaza la 2Gb Ram si un procesor dual-core de 3 ghz.

Am renuntat la 3 programe extrem de faimoase si extra-folosite pe care probabil 70% din utilizatorii obisnuiti sigur le au din simplul motiv ca exista alternative care ocupa mai putina memorie, mananca mai putin RAM si per total sunt mai rapide si eficiente decat corespondentii lor ceva mai cunoscuti.

1.Yahoo!Messenger - a fost momentul meu triumfator sa scap de porcaria de program care devenise Y!M. Versiuni peste versiuni, fiecare fiind parca mai tampita decat predecesoarea. Efectiv mi se acrise de timpi stupizi de incarcare, cauzati de multe ori de reclamele alea animate din meniul principal pe care oricum nu le foloseste nimeni. Nu mai spun ca era aproape imposibil sa transferi un fisier ceva mai maricel pentru ca intotdeauna mess-ul avea probleme cu conexiunea si il anula cand iti era lumea mai draga. Picatura finala a fost reprezentata de o reclama video care efectiv a intrat in fereastra mea de convorbire intr-o seara. Am zis ca mi-a ajuns. Pe langa asta atunci cand era aprins, manca o gramada de Ram si chiar si spatiul instalarii mi se parea aberant pentru un soft care nu ma ajuta decat la comunicat. Nu mai spun ca nici macar nu ma mai anunta cand primeam mail-uri noi.
L-am inlocuit cu Trillian. Are aproape aceleasi optiuni care sunt utile oricui, fara reclame, fara chestii inutile gen Audibles, Environments sau jocuri, intra imediat, consuma mai putine resurse si doar 30 de mb instalat (fata de suta+ a mess-ului). Optiunile sunt mai frumos organizate si usor de accesat si gasit. Si mai ma si anunta de mailurile de pe Yahoo. Succes total!

2.Adobe Reader. Pdf-urile sunt niste documente, de regula cu text. Cand ai de gand sa deschizi unul, nu vrei sa se deschida cerurile, sa se desparta Marea Rosie in doua si nici sa se produca o fuziune nucleara. Vrei sa-l aprinzi repede si sa navighezi usor. Adobe Reader nu mai facea de mult chestia asta. Oferea in schimb multe update-uri (cu un agent de updatat de care nu reuseam sa scap) dese si inutile, multi spatiu ocupat pe hard si o pornire dureros de lenta. Nu mai zic ca la pdf-uri de cate sute de pagini avea obiceiul de a se bloca sau pur si simplu se misca foarte, foarte lent.
L-am inlocuit cu Foxit Reader. Ocupa si mananca foarte putina memorie si spre deosebire de Adobe se aprinde imediat, la fel de repede ca si Word-ul, spre exemplu. N-am avut probleme pana acum la documentele mai mari si nici n-au aparut afisaje ciudate asa cum citisem din anumite review-uri. Si are si plug-in pentru browser. It's a Win Win!

3.iTunes. Am un iPod Nano de 4gb. De cand mi l-am luat n-am avut curajul sa renunt la iTunes pentru ca na! este softul celor de la Apple si nu vroiam sa ametesc aparatul. Problema este ca un soft de la Apple nu vine niciodata singur. Mai instaleaza si o chestie bizara, enervanta si inutila numita Bonjour. Mai baga si nu stiu ce fel driver - Apple Mobile, ba chiar si QuickTime un program pe care nu-l foloseste nimeni niciodata. Adevarul e unul singur. Produsele Apple sunt extrem de misto, ele de unele singure, dar la capitolul soft, sunt groaznice, mancatoare de memorie si greoaie. Dovada faptul ca browser-ul Safari este folosit de un numar infim de utilizatori, mai ales datorita securitatii precare de care da dovada.
L-am inlocuit in cel mai simplu mod cu Winamp. De fapt nu l-am inlocuit ci doar am adaugat un plug-in dragut care sa suporte iPod-urile la cel ce era oricum player-ul meu. Fara alte programele idioate in background, fara prea multi timpi de incarcare si fara update-uri multe, lente si enervante. iPodul se incarca si primeste muzica la fel de bine ca in iTunes.
Singurul dezavantaj l-as gasi in momentul in care as avea nevoie de un reset al soft-ului iPodului daca s-ar bloca, desi n-am avut niciodata probleme cu el. Asta si iStore-ul, daca e folosit. Dar cum n-o faceam...voila!

Cu ceva timp am renuntat si la Mozilla Firefox pentru ca adora sa manance foarte multa memorie si sa mearga foarte prost. L-am inlocuit cu Google Chrome, care desi mananca mai putin Ram, ocupa mai mult spatiu pe hard si are nevoie de ceva mai multe plug-in-uri ca sa se ridice la nivelul de securitate si confort de la Firefox, dar a meritat. Singura problema a fost constituita de faptul ca ocupa mult spatiu pe hard din cauza formatului in care stocheaza history-ul, temp-urile sau cookies-urile.
Astfel ca am ajuns la ChromePlus, o versiune ceva mai inteligenta a browser-ului de la Google. Se misca la fel de bine, ocupa ceva mai putin spatiu si accepta orice plug-in pe care-l gasim la Chrome-ul original, el in esenta fiind acelasi browser dar cu ceva mai multe utilitati si ceva mai economicos cu resursele PC-ului. Si in cazul in care nu stiati deja, Internet Explorer suge rau de tot.

Ce am castigat? Pai cam aproape 2 gb de spatiu pe hard si mai putin RAM mancat decat inainte, folosind niste programe care fac fix acelasi lucru, chiar mai repede si mai bine. Eu numesc asta eficienta...asta pana cand vor prinde si softurile astea gustul publicitatii si se vor strica si voi fi nevoit sa caut altceva...ca doar asa am dat de Mozilla, incercand sa scap de IE.

Rock! vol.3

2011-06-28T15:59:00.000+03:00

Pentru ca au avut concert de 1 mai la Bucuresti si nu am ajuns sa-i vad, am ascultat masiv in ultimele zile Blind Guardian. Nu sunt mare fan de power metal, dar oamenii astia fac o muzica foarte buna. Ma rog, din album in album, din piesa in alta piesa, am sarit sa vad si un concert live, astfel ca am descarcat dvd-ul Imaginations Through The Looking Glass - un show de doua ore inregistrat in Coburg, Germania (deci, la ei acasa).
Nu stau sa fac un rezumat al show-ului. Imaginati-va o trupa extrem de iubita performand la potentialul lor maxim in fata a mii de fani de aceeasi nationalitate cu artistii, cantand fiecare vers si nefacand liniste macar o clipa. Daca mai sunteti fani de literatura fantasy sau macar fani J.R.R. Tolkien (eu! aici! prezent!), inseamna ca s-ar putea sa va placa si voua Blind Guardian.

Ideea pentru articolul asta a pornit tocmai de la trupa asta, care a sustinut un concert exceptional la ei acasa, o trupa din Germania.
M-am gandit la trupele din Romania, la clasicii nostrii - Iris, Phoenix si Cargo. Cred ca daca insistam indeajuns putem compara Iris cu Blind Guardian din punct de vedere al rolului iconic pe care l-au avut fiecare in tara lor. E drept ca intr-o Germanie care a dat artistii de prima-mana din rock, pornind de la Scorpions si continuand cu Rammstein, Helloween, Accept, Kreator, Warlock - e greu sa alegi un absolut peste toate aceste nume, dar mie mi se pare ca Blind Guardian poseda doua calitati esentiale pentru o longevitate frumoasa a unei trupe rock - constanta si varietate.

La noi e mai simplu. Avem 3 trupe care inca misca (cu greu, ceva), foarte multe defuncte care se hranesc din trecut si altele tinere (talentate si promitatoare) care insa nu se pot misca intr-o tara in care industria rock sufera. Hai sa-i luam pe Iris drept purtatori de drapel pentru Romania in aceasta comparatie. Ei probabil aduna in continuare cei mai multi oameni la concerte, inca scot albume (slabe, ce-i drept) si deocamdata sunt tot ce avem...

Nu vreau neaparat sa pun Iris vs Blind Guardian asa pur si simplu si sa incep sa-i dau drumul. Pentru ca ar fi un fel de no-brainer. BG sunt extrem de cunoscuti si apreciati si in afara Germaniei, deocamdata n-au dat-o in muzici comerciale si batranesti doar pentru ca au o varsta. Totul este evident. Vreau doar sa evidentiez de ce. De ce au reusit Blind Guardian pe scena europeana (chiar mondiala) si de ce n-a facut-o Iris?

As aduce in discutie prima data limba. Cu exceptia catorva cover-uri, Iris au cantat intotdeauna in romana. Asta s-ar putea sa-i fi adus mai aproape de sufletele oricarui tip de ascultator de la noi, fie el de rock sau nu. Dar au blocat definitiv orice potential ascultator strain. In schimb Blind Guardian, cu mici exceptii, au cantat intotdeauna in engleza. A fost un lucru decisiv. Asta si temele lirice abordate, desigur. Lord Of The Rings si Tolkien in sine se bucura de o mare popularitate inca din anii '60 iar un artist metal care face o muzica buna impreuna cu astfel de concepte nu poate da gres.
Revenind la limba, uitati ce important este. Toate trupele mari din Europa care vin din tari nevorbitoare de limba engleza canta fix in aceasta. Fie ca vorbim de artisti din Finlanda, Suedia, Germania, Norvegia...cred ca singurii care au reusit si si-au pastrat limba nativa in versuri este Rammstein.

Facand un exercitiu de imaginatie, ne putem gandi ca poate si Iris ar fi scos capul pe la suprafata daca ar fi abordat lucrurile asa. Din pacate n-au facut-o.

In al doilea rand, nu puteam sa nu ma intreb, pe masura ce urmaream dvd-ul, daca vreodata Iris ar putea strange un numar asa mare de spectatori dedicati. Au si ei concerte inregistrare, ma pot gandi dintr-o suflare la Athenaeum si la "30 de ani". Evenimente frumoase dar lipsite de stralucire tocmai din cauza publicului. Prea multi oameni care stau jos si se uita ca la teatru. Asta nu e concert rock daca publicul e aproape inexistent. Si totusi hai sa ne imaginam, ar putea vreodata Iris (fara doar si poate cei mai populari, nu?) sa stranga atatia oameni pentru un concert cu adevarat memorabil? Oameni care sa nu stea jos si sa priveasca ca la cinema, ci fani dedicati, care sa stie versurile si tot tacamul. S-ar putea oare?

Cu mare parere de rau, eu cred ca nu. Nu stiu ce lipseste...motivatia fanilor, cea a trupei. Stau si ma gandesc cu tristete ca o trupa autohtona n-ar avea niciodata un astfel de public la noi. S-ar putea sa fi avut in trecut, din pacate nu a fost capturat. Dar in viitor nu prea vad. Rockerii romani nu par sa mai fie satisfacuti decat de nume foarte mari si de show-uri extrem de grandioase, in timp ce trupele noastre se chinuie fie la festivaluri de bere, fie in cluburi. Urmaresc cateodata concertul de adio a lui Kempes, inainte de a parasi Cargo. Inregistrarea este mediocra, dar momentul surprins este magic. Trupa este in forma maxima, iar publicul intr-adevar da tot ce are. Din pacate este un show scurt, inregistrat prost care va fi uitat cu timpul. E pacat ca niciunul dintre granzii rockului de la noi nu si-au surprins fanii intr-un concert cu adevarat mare, care sa dainuie ani dupa aceea.

Nicu Covaci povestea de niste momente cu adevarat emotionante intr-un concert la Timisoara, la scurt timp dupa revenirea lor in tara. Sunt convins ca a fost intr-adevar memorabil dar n-a fost niciodata surprins. Pacat...

Ca sa va las intr-un ton mai memorabil...Blind Guardian...pur si simplu!

Val-Ha-La !!!

N-ai feisbuc?!

2011-06-27T00:02:00.000+03:00

Nu stiu daca intrebarea asta trebuie sa ma distreze de-acuma sau sa ma agaseze in continuare. In esenta mea, eu am fost intotdeauna un gica-contra. Daca ati stat indeajuns de mult pe blogul asta ca sa ma cititi, stiti ca am mai indemnat si in alte articole la anti-moda, la o personalitate unica, puternica care sa difere de societatea trasa la indigo in care traim. Am indemnat la iesirea din obisnuit si la folosirea propriului creier atunci cand ne definim niste preferinte. Asta sau am fost intotdeauna genul incapatanat care vrea sa faca lucrurile in felul lui, chiar daca modul acela este gresit. Lasa-ma sa invat din greselile mele, nu incerca sa-mi iei din experienta asta...

Nu vreau in niciun fel sa le pun o eticheta celor care au si utilizeaza Facebook-ul. Nu ma intereseaza motivele fiecaruia si nu vad neaparat ceva rau in a utiliza un site de socializare. Dar as vrea sa explic clar ca un astfel de site nu ma caracterizeaza pe mine. Nu-mi trebuie, nu vreau, nu ma defineste, nu voi avea.
Din clasa de unde am absolvit liceul, am iesit 27 de insi (parca). Din acestia 26 au Facebook. Ghiciti cine nu are.
Realizez ca mai nou a avea un cont este (aproape) echivalentul unui buletin. Nu de putine ori am auzit fraza "nu ai facebook, nu existi". Well, atunci prefer sa nu exist intr-o chestie impusa si care mie nu-mi exprima nimic.

Conceptul de a-ti pune pozele si a comenta la altii in timp ce altii comenteaza la tine ma lasa rece. De ce as vrea sa-mi pun pozele pe internet sa le vada altii? Daca sunt cu cineva intr-atat de apropiat incat vreau sa-i arat ce am surprins cu aparatul foto, ii pot arata si personal sau intr-un mediu mai privat. Stiu ca exista fel si fel de filtre care acorda sau interzic accesul la anumite pagini pe site-ul asta, dar din nou, cu ce folos?
Internetul poate fi un loc periculos, chiar daca multi nu inteleg chestia asta. Exista zeci de urmari nu tocmai fericite ce ar putea influenta negativ viata cuiva. De la a avea un hartuitor pana la a pierde un job, pentru ca angajatorul a vrut sa vada cu ce fel de om are de-a face. Uneori s-ar putea ca anumiti sa gaseasca lucruri pe care le-am dori ascunse dar pe care le-am pus oricum intr-un exces de zel. La mine n-au fost decat cuvinte, dar am invatat sa-mi asum responsabilitatea pentru ele.

Si acum hai sa nu ne ascundem de evidentul adevar...chiar daca arata mai stilizat si multi oameni il folosesc ca pe ceva frumos si friendly, Facebook-ul nu este decat un Hi5 cu haine mai dragute. Amalgamul de cocalareala si pitpongeala este concentrat masiv. S-a produs o tranzitie de la site-ul care era foarte la moda cand eram eu in liceu la afacerea de milioane a lui Zuckerberg. Cumva asocierea cu tipul asta de oameni ar fi dubioasa.
Si ei exista, de la fetite care isi umfla boticul in poze de parca sufera o reactie alergica pana la cocalari de ultima teapa. Am vazut persoane care locuiau in aceeasi casa ce vorbeau prin mesaje pe site...ori am luat-o eu razna ori lumea a innebunit. Inca incerc de-asemenea sa inteleg ce-i un hipster - cum il identific? Inteleg ca mai nou e la moda sa fii asa.

Apoi, la ce bun sa ai 7000 de prieteni virtuali daca tu in viata reala nu interactionezi decat cu maxim 50-60 de oameni? Apoi, toata vrajeala asta cu statusuri, motto-uri, profunzimi de 3 lei...ceva nu se leaga. Nu poti sa citezi din Kant si sa ai mai sus o poza prosteasca in care te hlizesti intr-un club. Ceva nu e la locul lui.
De asemenea nu suport genul de scriere care utilizeaza masiv "sh, tz, k". Am inteles la telefoanele mobile cu taste (deh, generatie veche) ca sa scrii "k" in loc de "ca" este mai comod. Dar de cand au qwerty-uri telefoanele, sau touch-uri sau tastaturi complete la pc, care-i rostul sa scrii asa? Dai dovada de altceva in afara de superficialitate si un pic de prostie?

O sa recunosc o singura chestie - peste ani, site-ul asta s-ar putea sa ajute cand tu ca om mare vei vrea sa-ti revezi colegii din facultate, liceu, gimnaziu, generala, gradinita, sala de maternitate. Da, este de ajutor, asta daca nu cumva pana atunci facebook nu va mai fi la moda si va fi inlocuit de o alta nazbatie si apoi toata lumea va abandona asta si tot asa...

Am fost (inca sunt intr-o oarecare masura) fan forumuri, sunt cititor de bloguri dar faza asta in care a ajuns internetul n-o inteleg. N-o inteleg in contextul in care netul e plin de oameni prosti si inculti care tin sa polueze mediul cu prostia, respectiv incultura lor. Indirect, supunandu-te modei (din varii motive pe care nu le judec sau comentez) nu faci parte din aceasi sfera cu acei indivizi?

Cred ca un blog reflecta mult mai bine personalitatea cuiva, si nu prin poze ci prin cuvinte. Cred ca ele sunt mai sincere. Daca trebuie ca eu sa exist pe internet, aleg sa exist prin mediul asta, cu vorbele si muzica mea. Ele sunt pozele si vocea mea.
Asta ar fi raspunsul meu la problema combatuta de destui oameni fata de mine. S-ar putea sa par in continuare un mizantrop si un gica-contra. Nu neg. Eu doar aleg sa vad altfel lucrurile.

Nisip...

2011-06-23T01:21:00.000+03:00

Jocul meu preferat din toate timpurile incepe ceva de genul asta : Multi oameni cred ca timpul este ca un rau, care curge drept si sigur intr-o singura directie. Dar eu am vazut adevarata fata a timpului si-ti pot spune, se inseala. Timpul este ca un ocean in mijlocul unei furtuni.

Timpul este limitat pentru toata lumea, indeosebi in secolul in care traim cand totul pare ca se misca cu o viteza uluitoare. Vrem ca totul sa fie rapid pentru a economisi ceva ce parca nu avem niciodata cu adevarat.
Acum o luna, cand inca eram in Bucuresti, o artera de pe bulevardul Nicolae Grigorescu a intrat in reparatii. Nu stiu exact care e problema, ceva cu o teava, fie ea de apa sau gaze. Priveam apoi, pe jumatate amuzat pe jumatate oripilat la cum merge treaba lucratorilor romani. Poate ar trebui sa le zic chiar bucuresteni, pentru ca au un mod aparte de a se face remarcat, avand in vedere cat dureaza chiar si cea mai banala lucrare in Capitala.

I-am vazut in trei perioade diferite ale zilei pe aceiasi lucratori. Daca nu cumva printr-o coincidenta nefericita am nimerit de fiecare data in pauza de masa, cred ca ma pot astepta ca si la toamna sa gasesc santierul acolo. Unul statea cu burta-n sus intins la soare pe iarba. Altul vorbea cu un al treilea in timp ce fumau sau dadeau pe gat cate-o bere. Altul dadea ture cu tractorasul, amuzandu-se teribil. In timpul asta traficul era extrem de congestionat, de la 4 benzi ajungandu-se la doua - foarte inguste si aglomerate. Cu toate astea graba nu parea sa intre in fisa postului stimabililor de mai sus. Nu m-as mira daca s-ar muta acolo pe iarba...e frumos, e cald.

Constanta. O strada circulata intens si de regula cu foarte multa dificultate, adiacenta centurii orasului, ruta directa spre centru, autobuze - tot tacamaul. Nu stiu ce s-a intamplat (da, stau cam prost cu informarea) dar au blocat o banda astfel ca se circula (daca e posibil) mai greu decat inainte. N-am vazut muncitori stand degeaba dar nu pareau dispusi sa se miste mai repede.

Tot Constanta. La vreo 3 minute de blocul meu, se construieste un mall. A zis cineva ca mai e nevoie de inca unul. Nu destul ca stricasera jumatate de parc cu unul, au zis sa mai ridice unul. Cica va fi cel mai cel din Romania. Eh...vorbe. Si totusi, nu cred ca santierul exista de mai mult de un an, poate doi. Timp in care au facut o constructie imensa. Va jur, este colosala. M-am uitat atent la muncitorii de-aici care nu blocheaza si nici nu congestioneaza nimic din trafic. In ritmul in care lucrasera banuiam ca erau toti niste Arnolzi combinati cu Stallone care munceau pentru a salva copiii asupriti din Africa. Bai...nu. Erau la fel ca cei mentionati mai sus. Tot cu burtica, slapi, vestute fosforescente etc. Si totusi au fost in stare.

De ce fac unii un mall mai repede cat repara altii un bulevard? E simplu. Primii au contract. Nu-l indeplinesc la timp, s-ar putea sa nu-si ia banii. Banuiesc ca si ceilalti au un contract, cu Statul probabil. Dar cred ca ei confunda Statul ca institutie cu statul ca activitate si nici nu sunt penalizati pentru asta, altfel nu-mi explic. Asta sau au foarte mult timp la dispozitie.
As mai intreba si de ce lucreaza in timpul zilei pe caldura si aglomeratie dar s-ar putea sa par deplasat. Ce daca in tarile straine asa se face? Ce daca asa nu mai incurci pe nimeni? Neah, da-i in timpul zilei, sa fie balciul complet.

Dar problema cea mai mare este de ce dureaza atat? Oare oamenii astia nu vietuiesc dupa acelasi principiu, de a face lucrurile cat mai repede? Oare viata nu curge la fel si pentru ei? O sa-mi raspund singur si o sa adaug ca nu - avand in vedere ca dupa atatia ani nu avem o autostrada Bucuresti-Constanta ci doar Bucuresti-ceva pe langa Cernavoda de parca distanta este astronomica si trebuie sa strabata 3 oceane si 2 lanturi muntoase.

Oh well, just my two cents.

E bine acasa...

2011-06-19T17:26:00.000+03:00

Fericirea-i un lucru marunt, e o aripa care vibreaza
Fericirea-i un lucru mic, un pitic - ce danseaza!

Jurnal de Bucuresti 4 - Pauza

2011-06-17T16:44:00.001+03:00

S-a terminat si primul meu an universitar. Per total m-a lasat cu o senzatie dulce-amaruie. Da, Bucurestiul este deosebit. Oricat de mult ar critica lumea orasul asta (majoritatea in necunostinta de cauza) - ca e murdar, ca e aglomerat, ca sunt oamenii nesimtiti s.a.m.d., este special in felul sau. Intreaga atmosfera este diferita fata de provincie. Exista mai multa energie, mai multa actiune decat in alta parte. O spun in comparatie cu Constanta. Adevarul este ca Bucurestiul te face sa te simti viu.

Dupa un an , mi-au disparut dubiile in legatura cu facultatea aleasa. Limbile Straine au fost alegerea potrivita pentru mine. Si cand spun asta ma refer in principal la sectia de engleza, care m-a lasat placut impresionat pana la urma. Am avut o gramada de profesori care de care mai interesanti, imprevizibili si fascinanti. Nu spun ca i-am placut pe toti, nici nu-i nevoie pana la urma. Dar ca un intreg, oamenii astia au facut din anul asta o experienta grozava. Am invatat o gramada de chestii si sunt convins ca o sa acumulez pe viitor chiar mai mult. Iar faptul ca au aparut si niste note dragute n-a facut decat sa-mi gadile mai mult orgoliul de englezofil. Daca m-am facut mai inteligent? Asta n-o pot spune eu.

Portugheza in schimb pare si acum ca fiind o decizie pripita. Ar fi trebuit sa stiu. Ar fi trebuit sa-mi dau seama ca limbile romanice nu se lipsesc de mine (mai putin romana, cu care ma inteleg bine). Daca nu mi-as fi dat seama dupa 6 ani petrecuti in Liceul Calinescu cu tot cu franceza lor predata prost, ar fi trebuit s-o fac dupa alti 2 ani de spaniola...
Portugheza e la fel de rea. Faptul ca mi-a fost predata de niste persoane lipsite de orice fel de experienta si de orice fel de notiune de pedagogie corecta (ma refer aici cu precadere la gramatica si poate un pic vocabular ; restul au fost mai ok) nu a ajutat. Da, nu exista destui profesori. De-asta apar asistentii . Vina esecului meu la portugheza este impartita in mod egal. Din pacate nu mai pot da inapoi acum, trebuie sa o iau in piept si intr-un final sa o inving. O voi face...trebuie. Nu sunt obisnuit cu esecurile pe planul asta si nici n-am de gand sa ma obisnuiesc. Daca ar fi sa-l citez pe George R.R. Martin si ai lui Dothraki - eu voi incaleca portugheza.

Cu toate astea, aproape ca pierd ce este mai important. Alegand portugheza am nimerit in grupa 3. Iar in grupa 3 am gasit destule persoane cu totul si cu totul deosebite. M-am atasat de voi toti extrem de mult si partea cea mai nasoala la vacanta asta este ca nu va pot lua si pe voi cu mine la Constanta. Da, poate unii reusesc la fel de bine dar stiu sigur ca altii nici macar nu se apropie de performanta asta - mi-am facut prieteni buni la facultate. Foarte buni :) Stiti cine sunteti, sa nu va indoiti de asta.

Parca si cerul s-a intunecat acum ca urmeaza sa plec din oras pe timpul verii. Oh well, nu voi fi decat la patru ore(cinci-sase daca am ghinion) si 220 de kilometri distanta. Un fleac.
Veniti la mare. E plin de cocalari si pitipoance. E mizerie, toate sunt scumpe iar muzica este foarte, foarte proasta. Apa in sine este neplacuta si jegoasa.
Dar gasim noi o solutie sa facem sa fie fun!

Ultima scriere din Bucuresti pana in Octombrie,
Ma inclin.

Sperante

2011-06-10T11:57:00.000+03:00

Din aprilie incoace urmaresc cu sufletul la gura un nou serial marca HBO. Poate ati auzit de el, se numeste "Games Of Thrones" si este o adaptare dupa o serie de romane apartinand lui George R.R. Martin. Genul (si aici jubilez triumfator) este fantasy. Ah, si ce dor mi-a fost de o pelicula fantasy facuta cu simt de raspundere.

Din pacate nu auzisem de George R.R. Martin si de seria lui cea mai cunoscuta "A Song Of Fire and Ice" desi cartile sunt de ceva timp pe piata in Romania. Ei bine, HBO a facut minuni pentru ca deja am auzit multa lume cum cauta sa le cumpere, vizibil impresionati de serial.
Si intr-adevar serialul este genial. La o carte asa voluminoasa si plina de personaje, singurul mod in care-o poti transforma intr-o pelicula este sa faci o serie. Asa ca prima carte a fost realizata sub forma unui sezon de 10 episoade, a cate 50 de minute fiecare. Excelenta initiativa, mai ales ca beneficiaza de pretiosul suport al celor de la HBO si nu avem asadar nimic cheesy, ieftin sau facut cu efecte antice.
Iar casting-ul e genial. Daca la inceput nu-l recunoscusem decat pe Sean Bean, mi-am adus aminte ca am mai vazut si alti actori in alte filme. Dar Sean Bean e baza. El este protagonistul sezonului 1 si omul joaca fantastic. Sigur ca nu mai este Boromir cel tinerel si sprinten din Lord Of The Rings dar prestatia lui pe ecran este minunata.
Venind vorba de LOTR (cu care apar inevitabil comparatii) mi s-a parut amuzant ca si George Martin are doua R-uri la nume precum si J.R.R. Tolkien.

Comparatiile intre cele doua serii (fie ele de carti sau filme) ar trebui sa se opreasca insa aici pentru ca in rest abordeaza lucrurile intr-o cu totul alta maniera si tematica este foarte diferita. Game of Thrones pune (cel putin deocamdata) accent mai mult pe relatiile dintre personaje, pe intrigi personale, uneltiri s.a.m.d. si mai putin pe partea de epic si batalii. Repet, deocamdata.
Cartile ma asteapta si pe mine acasa (am reusit sa conving pe cine trebuie) astfel ca abia astept sa termin sesiunea (inca un examen amarat) si sa ma pun sa devorez toata seria.

Ma bucur ca genul asta n-a murit si ca inca este realizat cu simt de raspundere. Desi n-a fost un film rau, ultima pelicula aparuta din Cronicile din Narnia m-a lasat cu un gust amar. Parca nici ei nu-si mai doreau sa continue. Eragon mi s-a parut o porcarie .Acum ca si Harry Potter se va incheia cu cel de-al optulea film, se termina o perioada a genului care din fericire va invia cu si mai multe realizari de calitate. Game of Thrones este una dintre ele. In scurt timp va aparea si The Hobbit si chiar ma bucur ca inca exista carti si filme fantasy de calitate.

Am fost nostalgic in ultima vreme in ceea ce priveste genul asta. Mi-am adus aminte cate chestii am citit din sfera asta si evident m-am uitat si peste cele doua nuvele fantasy scrise de mine si mi s-a facut dor de personajele alea, ba chiar s-a nascut in mine o dorinta sa revin asupra lor. In cele din urma asta s-a transferat in dorinta de a juca ceva pe PC. Si pentru ca Dragon Age II m-a dezamagit in ceea ce priveste rejucabilitatea, m-am reorientat spre Dragon Age Origins. L-am terminat de o gramada de ori pana acum (si tineti cont ca este un joc foarte lung de ordinul zecilor de ore) si chiar si acum imi pare a fi mult mai fresh si mai inspirat decat succesorul sau.

Concluzia este ca am sperante in ceea ce priveste genul fantasy. Mai ales datorita lui George Martin am descoperit ca inspiratia nu se opreste la Tolkien si ca ea poate aparea folosind si alte abordari. Asta e un lucru bun de tinut minte.

(Inter)National Day Of Slayer

2011-06-06T09:44:00.001+03:00

Today that is :) And we shall celebrate accordingly...

Slayer \m/ \m/

Traim intr-o lume nebuna...vol. 9 - Iremediabil

2011-06-02T14:32:00.000+03:00

Romania este iremediabila, m-au convins niste lucruri vazute si patite in ultimele saptamani. Stiu ca exista cativa oameni care cred contrariul, care au impresia ca totul se va schimba in bine cu timpul, ca efortul lor va conta. Aceiasi oameni au impresia ca Romania ca tara a facut ceva pentru ei, ca i-au crescut si i-au transformat in ceea ce sunt azi si ca optimismul asta bolnav pe care il iau il datoreaza Romaniei si tot Romaniei vor sa-l dedice.

M-am uitat duminica la Romania Te Iubesc la ProTv. Apropo, sunt naucit de cum un post precum ProTv-ul poate sa faca astfel de reportaje de calitate si in acelasi timp sa bage rahaturi de stiri mondene legate de tot felul de ratati sau discutii despre Steaua. Dupa ce te impresioneaza putin postul cu un astfel de reportaj, primesti o palma in momentul in care vine buletinul de stiri plin cu tot felul de idiotenii. Ciudat...In fine, sa revenim...

M-am uitat cu precadere la partea legata de analfabetii Romaniei. Reporterii s-au deplasat undeva prin nordul Moldovei in niste sate uitate de lume unde erau gramezi de copii mici si mari care habar n-aveau sa scrie si sa citeasca. Iar parintii lor (100% vinovati de situatia asta) erau la fel de prosti si nestiutori. Nu stau sa intru in detalii, dar imaginati-va oameni care habar n-au vreo notiune legata de citit sau scris si care nu erau in stare sa citeasca ceasul dar care facusera copii pe care-i lasasera la fel de ignoranti si oribi precum sunt ei.
Nu e un caz izolat. Sunt mii de astfel de specimene.

Copiii aleg, evident, calea mai simpla si spun ca ei nu stiu dar ca nici n-au nevoie. Ce vor face mai departe? Cu munca, cu sapa...Normal.
Mai sunt si acei copii care impotriva tuturor obstacolelor au facut cunostinta cu educatia si desi parintii lor cretini se opun, ei vor sa invete. M-a emotionat o fetita care spunea cu o stralucire in ochi ca ea vrea sa invete mai departe si sa plece din sat, sa devina cineva...cineva mai mult. Din pacate nu putea, pentru ca parintii ei ar fi preferat sa o tina acasa sa dea cu sapa decat sa-i asigure o minima conditie pentru invatatura. Pentru ca intr-adevar, spun ei, la ce poate fi buna cartea. Ca doar nu se face invatatoare. Am incheiat citatul.
Aceeasi fetita spunea ca avea impresia ca profesorii ei erau slabi pregatiti. Ca le-a mentionat ca si-ar dori sa invete si o limba straina, la care "pedagogii" le-ar fi spus ca n-au nevoie de asa ceva ca doar n-or sa plece in Anglia sau Franta, nu? Normal ca nu, ele locuiesc in Romania, sa invete doar Romana. Am ramas masca cand am auzit asta. Ma intreb daca Socaciu era unul dintre idiotii aia de profesori.

Ceea ce n-a facut reportajul a fost sa mearga si in niste licee de la oras. As fi fost foarte curios sa vad cum luau la alegere 10 elevi si-i puneau sa citeasca un text simplu in romana. Cred eu ca ar fi avut o surpriza. Singura diferenta intre copiii de la tara si cei de la oras e reprezentata de locatie. Unii au avut ghinionul sa se nasca intr-o adevarata pustietate desi poate ca inauntrul lor zace un imens potential neexploatat. In aceeasi masura, zic eu, exista multi-multi prosti in liceele de la oras care efectiv n-au ce cauta acolo si care ar merita sapa mai mult decat o fac cei ce sunt obligati de parinti, asa cum va povesteam mai sus. Multi dintre ei sunt suflete inocente, curate, nepatate de toate mizeriile tipic romanesti. Multi au in ei doar dorinta de a acumula cunostinte si a se elibera de conditia mizera in care traiesc.
Altii n-au problema asta dar isi bat joc de ea si o vad ca pe ceva firesc si meritat, traind intr-o mediocritate continua, preocupati de cele mai banale, stupide si prostesti lucruri. Trendul, mondenul, look-ul...pentru multi asta conteaza mai ceva decat lucrurile cu adevarat importante si simple de care foarte multi sunt lipsiti, din simplul motiv ca s-au nascut...in alta parte.

Romania este bolnava. Este o boala care ne macina de secole, o boala care desi nu ne omoara ne chinuie de atata si atata timp. Unii nu-si dau seama, ba chiar hranesc problema si o fac mai grasa, mai puternica. Nu mai tine de perioada pre-revolutie si post. Problema sta in mentalitatea impregnata de sute de ani. Poporul roman nu s-a stricat din pricina erei comunismului. Era de mult stricat, altfel cum am fi putut sa-si tradeze proprii aliati intr-un razboi la scala larga pentru ca pierdeau. Romania a fost in Al Doilea Razboi Mondial ca o tarfa, plimbata de ici pana colo la toate marile puteri ale Europei cersind indurare. Asta nu este o mentalitate impusa de comunism. Este o mentalitate impusa de multi ani. Orice spirit a avut vreodata tara asta, este demult pierdut si eu nu-i vad renasterea vreodata.

De ce spun asta? Pentru ca ies afara in fiecare zi si vad oameni. Oameni care in fiecare dimineata sunt preocupati sa-si ia tabloidul si sa citeasca ultimele barfe. Nu sunt putini. Analizati tirajele la astfel de ziare. O stiti prea bine. Ma uit la cum sunt unii imbracati, sau cum se comporta, ce vocabular poseda si tot asa... Sunt atat de multi incat este infricosator.
Exista oameni infricosator de saraci care, asa cum am povestit mai sus, nu vor sa-si dea copiii la scoala pentru ca prefera sa castige o mana de lucru in plus la camp. In timpul asta avem burtosi semi-analfabeti care conduc tara, care incaseaza extraordinar de multi bani pe nimic. Se fura incontinuu. Mi-e sila sa vad o ratata de teapa lui Udrea care isi imbraca suncile in haine extrem de scumpe, cu bani pentru care ea n-a facut nimic (pentru tara, o fi facut pentru altii chestii) in timp ce mii de copii nu primesc o sansa, o sansa ce ar trebui acordata cu egalitate tuturor celor care se nasc pe lumea asta. Cel putin asa vrea Uniunea Europeana sa arate.

Sistemul este infect, corupt pana in cele mai adanci radacini. Singura solutie reala este anarhia. Doborarea oricarei forme de control si instaurarea a ceva mai primitiv. Pentru ca lucrurile sunt atat de grave incat singurul leac ar fi sa ne intoarcem la origini. Desigur insa ca aici nu este Fight Club. Nu vom vedea niciodata asa ceva pentru ca nu avem cu cine. Majoritatea isi accepta si imbratiseaza soarta, multumiti cu ceea ce li se pare lor ca este adevaratul mers al lucrurilor in lume. Care cred ca este normal ca au un drum de 250 de km sa faca cinci ore. Care vad firesc inexistenta unei infrastructuri de drumuri in ditamai tara. Putini sunt cei care ar fi vreodata de acord cu mine, care ar intelege ce fel de solutii trebuie adoptate. Si mai putini (poate chiar nici eu) ar fi in stare, ar avea curajul sa ia vreo masura.

Pentru ca spiritul Romaniei este mort si pentru ca asa cred cu toata sinceritatea - ca boala tarii asteia este iremediabila. Ma intreb doar daca si cand va muri vreodata...

Cum sa te sabotezi singur...

2011-05-24T12:57:00.000+03:00

Cred ca este corect daca am spune ca traim in secolul vitezei, ca mai ales in fata PC-ului vrem foarta multa eficienta, rapiditate, simplitate. Ca internetul in Romania este inca foarte inapoiat nu reprezinta niciun secret. Majoritatea site-urilor de stiri din Romania si nu numai sunt facute fie prost, fie foarte prost. Pana si un gigant cum e ProTv-ul are un site haotic de unde aproape niciodata nu gasesti nimic din ce-ti trebuie.

Site-urile romanesti de "sport" sunt pana la urma o utopie, sunt un fel de cancan dar cu fotbalisti sau grasani care au anumite legaturi cu fotbalul. Ok, as putea sa spun ca pana la urma nu ma intereseaza, nu ma uit. De-aia exista site-uri scrise cu stiri, de-aia exista Eurosport. Ca sa te poti documenta in legatura cu ce vrei sa afli, mai ales cum eu nu stau la televizor (tv tuner in cazul meu).
Ma mai intereseaza si Mircea Badea, pe care nu-l mai urmaresc de mult cu constanta, asa cum o faceam in urma cu un an, doi, pentru ca nu mai am timp. Insa s-a intamplat un lucru bun in momentul in care In Gura Presei a primit un site unde sunt inregistrare integral emisiunile dar si momente taiate si puse separat in functie de subiect. Adaugati la asta si blogul personal al mai-sus-numitului si am putea spune ca suntem ok.
Dar nu suntem.

Sunt sufocat de reclame, ads-uri, flash-uri cand intru pe blogul lui. De regula pagina are nevoie de 10-20 de secunde sa se incarce complet. Pare putin, dar nu e. Este mult. Adeseori imi pierd rabdarea sa tot astept sa dispara pop-up ala imens care ocupa toata imaginea (a fost cu pixurile Bic, acum este cu ceasul lui personalizat). Inteleg dorinta de a face un ban de pe urma internetului, este perfect justificata. Inteleg prezenta publicitatii pe internet, este ceva care trebuie sa existe, pentru ca internetul evident a devenit o industrie de unde se scot foarte multi bani. Dar este o linie fina intre a profita de publicitatea pe care o poti pune (cat mai subtil) pe o pagina de net si intre a te sabota singur, sa faci sa ti se incarce pagina greu si intr-un final sa pierzi potentiali vizitatori. Chestia asta se intampla si la unele bloguri (de regula cele pe care nu le frecventez) care imi pierd interesul din momentul in care vad cat ii ia sa se acceseze.

Un blog nu trebuie sa fie incarcat cu chestii inutile si sa straluceasca precum o reclama de pe 5th Avenue. Ma uit de fiecare data incantat la blogul lui Zoso care intotdeauna are niste timpi excelenti de incarcare si mai tine pe margine si niste reclame (pe care oricum le-am facut sa dispara cu Ad-Block Plus).

Mai stresant este ce se intampla pe site-ul In Gura Presei, unde daca vrei sa vezi un clip anume, trebuie sa suporti o reclama (uneori doua, intrerupand clipul pe la jumatate) de la Antena1 si emisiunile/filmele lor cretine. Si reclama are uneori in jur de un minut, si este de-a dreptul aberant in care uneori ceea ce vrei sa vezi nu dureaza mai mult de 1 minut, sau sa zicem maxim 3. La un calcul simplu, trebuie sa stau doua minute degeaba ca sa vad un clip de 5. Asta inseamna 7 minute in care pana la urma as fi dispus sa fac cu totul si cu totul altceva. Ad-Block-ul nu functioneaza pentru ca publicitatea aia este incorporata in sursa clipului.

Inteleg ca foamea de bani este mare si ca Antena vrea sa-si faca reclama pe unde prinde, mai ales prin cel care le-a adus foarte multi rating de-a lungul timpului, dar deja devin ei enervanti si-l saboteaza si pe Badea.

Ma uimeste lipsa de eficienta pe care o arata unii care au potentialul de se face castigati dar o dau in bara complicand prea mult lucrurile.

Rock! vol.2

2011-05-22T23:45:00.001+03:00

Am vazut acum cateva saptamani documentarul "Lemmy - 49% Motherfucker, 51% Son of a Bitch". Desi n-aveti voie sa nu stiti, Lemmy Kilmister este solistul si bassistul celor de la Motorhead. Motorhead? Cea mai tare trupa de rock n'roll, dupa cum o spune insasi liderul.
Am vazut destule documentare legate de rock/metal la viata mea ca sa-mi dau seama ca "Lemmy" a fost un super-film. O mare reusita. A fost filmat de-a lungul a trei ani care l-au surprins pe Lemmy Kilmister ipostaza omului de rand ce locuieste in Los Angeles si in pozitia de rockstar si lider al trupei. Excelent material, care mi-a dat o lectie buna legata de ce inseamna rockul.

Lemmy Kilmister respira rock, traieste pentru rock si tot ce a facut, a fost (in primul rand) pentru muzica. Este unul dintre cei mai dedicati artisti pe care i-am vazut vreodata.
Mi-a placut foarte mult structura documentarului, cu foarte multe interviuri catre persoane extrem de cunoscute din industrie - Steve Vai, Ozzy Osbourne, toata Metallica, fosti membrii Guns N'Roses, (parti din) Anthrax, Megadeth, Joan Jett, Alice Cooper, Dave Grohl etc.
O elita intreaga au insotit timp de 2 ore filmul si ne-au spus cat de cool este Lemmy. Desigur ca stiam asta, mi-a fost indeajuns sa-l vad in clipuri live pe YouTube. Diferenta a facut sa vedem ca intr-adevar omul este cool, fiindca intreaga filmare a fost foarte intima, sincera si reala. Lemmy nu este un wannabe, nu face nimic de ochii lumii pentru ca nu-i pasa de restul lumii. Si asta cred ca mi-a placut cel mai mult la intregul documentar, non-conformismul lui Lemmy. Asta este adevarata atitudine rock. Cea care te face sa fii cum vrei tu, sa faci ce-ti place fara sa pleci urechea la eventualele vorbe grele legate de asta si de orice altceva.

Alt lucru laudabil la domnul Kilmister a fost indiferenta care pentru unii a ajuns obsesie - aceea de a disputa pana-n panzele albe genre-ul unei trupe. Daca nu am citit/ascultat "n" discutii legate de cum Metallica nu mai sunt thrash-metal de 100 de ani si prin urmare (una idioata) nu mai sunt cool, jur ca m-am saturat. Lui Lemmy nu-i pasa toata poliloghia asta inutila legata de stilul trupelor. We are Motorhead and We play rock n'roll spune el la fiecare concert. Ce conteaza ca daca stam si analizam trupa asta are de toate de la blues, la speed metal, hard-rock, heavy s.a.m.d.? Omul nu-si ocupa mintea cu categorii si alte aberatii de genul asta. El face muzica. Fuck yeah, now that's a healthy attitude.

Ultima chestie care mi s-a parut foarte interesanta a fost legata de problema alcoolului si a drogurilor. Spre deosebire de alte "rock staruri" care au impresia ca sunt mai deosebiti, mai cool si mai adevarati - laudandu-se cu cat rezista ei la nu-stiu-cate doze (da, ma uit la tine Keith Richards), Lemmy o spune simplu si in fata ca facut-o pentru ca asa simtea si ca nu incurajeaza pe nimeni la astfel de vicii, dar ca el a facut-o pentru ca asta il satisfacea pe el. Si astfel a rupt si mitul idiot care a devenit deja cliseu - cel cu starurile rock si drogurile, mai ales temuta si stupida expresie - sex, drugs and rock n'roll. Ok, s-ar putea ca Lemmy sa n-aibe chiar nimic de spus la sex & rock n'roll. :)
S-au mai spus multe lucruri interesante in film, altele legate chiar si de look, care in esenta nu conteaza, conteaza atitudinea, mentalitatea. Parul lung, lanturile si pielea nu trebuie sa fie o necesitate ci cel mult o consecinta. Si in cele din urma cand vine vorba de haine, indiferent ca vorbim de rock sau orice alt trend, parerea mea este ca important este confortul - sa te simti bine in ceea ce esti imbracat, sa te simti pregatit de orice, sa fii satisfacut cu ce ai.

Recomand cu caldura pelicula, de la cei mai mici fani rock pana la cei mai mari si nu numai. Este un exemplu de idol adevarat, de reprezentant veritabil al genului pe care unii dintre noi il ascultam cu atata drag, dedicatie, sentiment si pasiune si merita putina atentie si admiratie.

-Who would win in a battle between Lemmy and God?
-Lemmy?!
-Wrong answer, Lemmy is God!

Parintii

2011-05-17T11:18:00.000+03:00

Varsta asta de 19-20-21 de ani e dificila din foarte multe privinte. Se sfarseste abrupt copilaria si responsabilitatile parca pica in cascade (ma rog, in cele mai multe cazuri). Sunt unii care incearca sa-si prelungeasca acea copilarie, sa dribleze din ceea ce vine spre ei si de regula urmarire sunt mai dureroase. Am invatat ca trebuie sa ne acceptam si sa ne imbratisam varsta si sa luam in piept ceea ce ne pune viata in fata.

Intrebarea mea este una singura...unde intra parintii in ecuatia asta?

Pentru multi dintre noi (si cand spun noi, ma refer la cei de varsta apropiata cu mine, preferabil cu liceul terminat) este valabil sa mentionam ca parintii ne intretin inca. Deocamdata la nivel economic pentru mine, diferentele intre liceu si facultate nu sunt mari. Sunt in continuare intretinut de mama. Daca as vrea s-o fac sa sune urat, dar fara sa intentionez neaparat sa sun asa, as spune ca sunt chiar dependent de ea. Corect?

Singura diferenta la capitolul asta intre liceu si facultate este ca la facultate deja fac (sau ar trebui) pasi repezi catre o eliberare din dependenta parintilor.

In general cam asta e situatia unui proaspat absolvent de liceu care a inceput facultatea. Mai sunt intr-adevar cei norocosi sau ghinionisti, depinde de caz care reusesc sa se intretina singuri, inca de la varsta asta. Cazurile astea sunt rare dar pentru mine destul de impresionante.

Acum hai sa ne indreptam atentia catre parinti. Orice parinte normal isi iubeste copilul. Nu intru in discutii legate de oameni idioti care nu meritau sa aiba odrasle. Strict de cazuri...sa le zicem normale. Uneori maturizarea copilului este mai greu de acceptat de catre parinti decat de catre persoana in sine. Situatia poate sa difere daca mai exista si alti frati/surori in ecuatie. Daca mai sunt, atunci situatia este ceva mai simplu de acceptat si trecerea asta...desprinderea de sub aripa parinteasca are loc ceva mai subtil.

Dar daca vorbim de un copil singur la parinti, atunci lucrurile iau o turnura complicata.

Am observat in foarte multe cazuri cat de greu le este unora sa accepte maturizarea copilului si par sa faca absolut orice sa-i tina cat mai mult aproape. Psihologic ei sunt mai marcati decat ar fi copilul pentru ca pleaca de acasa, resimt un gol imens.

Si de-aici se desprind mai multe tipuri de parinti, fiecare actionand in feluri diferite. Ce influenteaza felurile astea? Intrebarea asta ma eludeaza si pe mine...sa fie mentalitatea? Propria lor copilarie? Varsta? Dorinta de control?

Eu sunt singur la parinti si trecerea despre care am mentionat mai sus a fost foarte subtila, sincera...perfecta chiar. As dori oricui sa aibe o relatie de asa natura cum am eu cu mama in momentul asta. A fost imboldul ei sa ma faca sa studiez in capitala, desi eu aveam retineri. Erau lucruri si persoane la care nu vroiam sa renunt. Faptul ca m-am indragostit a intarit retinerea asta.

Privind la rece insa, a fost decizia potrivita. In modul ei bizar, facultatea asta imi place. Imi place si Bucurestiul. Iar faptul ca relatia mea merge de minune nu poate decat sa ma bucure in situatia actuala. Yeah, distance sucks but we can really make it.

Atitudinea mamei in toate astea a fost foarte profi. E ca un fel de actionar. Firma sunt eu si trebuie sa cresc...in cunostinte. Ea ma finanteaza, eu trebuie sa-mi fac treaba. Nu pune alte conditii decat cele firesti si pe care orice om care incepe facultatea ar trebui sa le indeplineasca oricum.

Dar mi se pare ca nu toti sunt la fel de norocosi ca si mine. Am vazut cazuri de persoane plecate de-acasa la facultate dar care nu s-au rupt de tot de sub controlul parintilor, care n-au acumulat acea independeta pe care orice om matur ar trebui sa o aiba. Nu ma refer la independenta financiara, am discutat deja despre asta, ci la independenta de personalitate. E ciudat sa vezi pe cineva la 20-21 de ani cum sta la telefon cu un parinte pentru a-i asculta monologul legat de o chestie banala, si cum "copilul" sta si accepta situatia ca pe ceva firesc.

Eu n-as putea. Si n-as avea de ce pentru ca ai mei n-au fost niciodata asa. Deci intr-un fel eu nu pot intelege cum este cu adevarat. Parerea mea este una de outsider.

Mi se pare ca vad o disperare totusi in genul asta de parinti. Sa se agate si de ultimul fir de control pe care-l mai au chiar daca odrasla este la 200 de km departare. Si ce este cel mai nasol...se folosesc de un procedeu josnic si care (cred eu) n-ar trebui folosit niciodata de un parinte pe propriul copil. Santajul suna in felul asta - atata timp cat esti pe banii mei, faci cum spun eu. Efectiv cand aud asta simt ca vad mai mult un fel de prizonier semi-liber decat o odrasla...

Ultimul tip pe care l-am observat e reprezentat de cei care n-au plecat de-acasa dar care nici nu simt absolut niciun fel de maturizare intre liceu si...orice altceva mai urmeaza. Lucrurile stagneaza. Fie parintele are in continuare dorinta absurda de a controla fiecare aspect al vietii copilului, fie persista intr-o ignoranta surda care nu duce la nimic bun. Cand stai inca acasa, e parca si mai usor sa fii tinut din scurt. Santajul functioneaza de minune, replica - esti la mine in casa, faci cum spun eu - sta la loc de cinste. Sper ca nu trebuie sa argumentez de ce metoda asta este oribila, nu? Toata lumea o vede ca pe ceva rau, nu? Eu cel putin urasc genul asta de santaj, mai ales ca il faci propriului tau copil.

Ferice de cei care stau acasa dar au parte si de o relatie perfect normala si sanatoasa cu ai lor. Ei imi par a fi cei mai fericiti.

O sa sfarsesc aceste ganduri cu o intrebare - cum si cand vor putea cei ce inca nu s-au desprins de parinti (din punct de vedere al personalitatii) sa o faca cu adevarat? Cum poti proceda intr-o situatie de genul asta? Ce este de facut?

O sa va dau un scurt exemplu de odrasla tinuta prea mult in poala, sub control, incat respectivul a facut 40+ ani si-i lipseste orice fel de coloana vertebrala. Da, este acum foarte independent, dar asta cu pretul sanatatii mentale si fizice ale parintilor - de-acum oameni batrani care n-au stiut sa-i dea drumul la timp - deh, doar era mezinul... Nimic bun n-a iesit din ecuatia asta. Numai durere. Si e tragic...dar despre asta voi relua alta data.

Talente II

2011-05-11T21:16:00.000+03:00

Tot m-am tinut sa scriu legat de finalul emisiunii si nu am gasit timp. Zilele trecute am dat din intamplare peste un clip dedicat "marelui" castigator si mi s-a parut un pic exagerat. A reprezentat totusi o buna ocazie sa reiau subiectul.

Ok, tipul (Tutu) nu mi-e simpatic deloc. Nu stiu daca-i pot contesta sau nu talentul la rap avand in vedere ca singura tangenta pe care eu o am cu genul asta este Eminem. Dar pe de alta parte nici ma pot ploconi in fata a ce a facut, adica 3 poezioare usor stupide, cu acelasi ritm care a induiosat tara. Imi pare sincer rau de faptul ca este orfan dar mi se pare un pic dezgustator ca a s-a folosit de asta pentru a fi compatimit de o tara intreaga. Prima data e ok sa o faci - ai ceva pe suflet, simti nevoia sa te eliberezi, faci un "cantec" despre asta. Dar deja cand te folosesti de situatia ta de-atatea si atatea ori de parca am fi la Dansez pentru tine, deja este un pic jalnic. Ba mai si repeta in disperare mesajele lui pacifiste si de iubire de fiecare data cand avea microfonul sub nas.

Strict legat de ce-i poate capul tipului asta, mi s-a parut la momentul respectiv prototipul perfect de folosire a glumei cu acronimul RAP (retards attempting poetry) dar apoi m-am gandit ca a folosit un instrument care a mers bine la romani, la fel ca si tipul cu jonglatul balonului de fotbal sau ca mosii aia doi care se invarteau 5 minute incontinuu. Este urat ce a facut el ca tactica in concurs. Dar incerc sa inteleg de ce-l injura internautii pe el, ca doar nu s-a votat singur. Au votat altii care se uitau la televizor. Ma gandesc ca mai idioti decat el sunt cei ce au pus botul la toata chestia asta. El pare destul de confuz in felul sau si poate nu intelege exact cat de cacat a fost gestul in sine.

Iarasi ceea ce nu inteleg este ciuda altora pe el. Cum am spus, nu-l simpatizez deloc, fata de alti participanti a fost un zero barat. Cum ar putea el vreodata sa se compare la talent cu Narcis, Ballance, Rebecca sau Medeea. Am dat exemplu de oameni care fie prin voce, fie prin fizic sunt in stare de ceva remarcabil. El ca leaga 10 rime pe un ritm repetitiv este un pic sub nivelul oamenilor astia. Dar parca unii au uitat ca la urma urmei toata treaba asta este un concurs, iar la un concurs nu castiga totdeauna cel mai bun. Uneori iese cel mai norocos.

Legat de clipul ala, s-ar putea sa fie o lectie buna, chiar daca este foarte dura. Dar trebuie sa recunosc ca in ansamblu piesa asta e mai hip-hop decat ce-am vazut de la Tutu in 3 emisiuni.

In rest ce-ar mai putea fi comentat? Ca prostilor care se uita la televizor ii doare in cot de ceea ce inseamna talent adevarat - asta e evident. Au ramas in urma oameni cu mult mai mult potential decat tipul cu fotbalul (care probabil a mers mai departe dupa faza cu vandut bicicletei) sau batraneii care se invarteau prin platou. Dar aia care au votat - atat i-a dus mintea. Ca ProTv-ul ramane un post extrem de comercial destinat cocalaro-manelarilor este iarasi evident, poftiti dovada.
Am impresia ca totusi unii se consuma prea mult pe o chestie care trebuie luata mai usor. M-am uitat doar pentru divertisment, si de la anumiti concurenti sau prezentatori am primit si asta. Cine a castigat si de ce...nu mai depinde de mine.

Stiu ca mai exista aversiune si fata de emisiune in sine. Unele motive sunt valide dar priviti partea plina a paharului. Ne-a fost dat sa vedem la televizor oameni interesanti. Si sa fim seriosi, cam duceam lipsa de asa ceva in ultimul timp.

Portal 2

2011-05-09T14:47:00.000+03:00

Spuneam in ultimul meu review ca ma bucura aparitia unui joc precum Portal 2 care prefera sa puna accent pe gameplay si poveste in loc sa bage enspe mii de pixel shaderi in motorul grafic si sa-l faca de ultimul racnet fara a mai avea si altceva deosebit.
Portal 2 vine ca o gura de aer proaspat intr-o perioada in care parca ne-au invadat jocurile cu cerinte absolut aberante. Ba mai mult, avand si o optimizare excelenta, creatia celor de la Valve da o lectie importanta multor jocuri la capitolul calitate printr-un motor grafic frumos care ruleaza confortabil si pe sisteme mid sau low, printr-un gameplay inovat chiar mai mult decat in prima parte si o poveste de toata frumusetea condimentata cu doze sanatoase de umor.

Da, unul dintre cele mai fermecatoare aspecte vizibile la primul Portal era umorul negru ilustrat prin prisma robotului GLaDOS. Acest aspect imbunatatea experienta si-asa spectaculoasa a jocului.
Dar gustul banilor a ajuns si la Valve. Socati (probabil) de succesul neasteptat incasat de primul joc (care a fost facut de o parte a firmei, ca un produs bonus in care nu s-au bagat foarte multe resurse) producatorii au implicat toata compania pentru acest sequel, au acordat o atentie mai mare detaliilor si au insuflat ceva mai multa grandoare in cadrul in care se desfasoara jocul. Era de asteptat avand in vedere ca Portal nu era decat o bijuterie ascunsa, un diamant neslefuit. Portal 2 este stralucitor si din fericire n-a pierdut esenta care si-a facut predecesorul atat de faimos.

Ok, in prima parte jucam in rolul lui Chell, o tipa ce trebuia sa treaca printr-o serie de experimente stiintifice, rezolvand puzzle-uri cu ajutorul unei asa-numite portal-gun care putea crea o conexiune intre doua portale deschise oriunde era posibil. Am explicat mai precis cum functioneaza minunatia in primul review, nu mai insist. Eroina reusea sa rezolve puzzle-urile si sa scape cu viata din probele tot mai ucigase ce ii erau puse dinainte de celalalt personaj al jocului - robotul GLaDOS care in cele din urma sfarsea virusat si distrus(aparent).

Partea a doua ne pune tot in persoana bietei Chell care pare din nou prinsa intr-o imensa facilitate Aperture Inc. si va trebui sa treaca inca o data prin niste probe grele folosindu-se de portal-gun.
Un nou personaj a fost introdus - un robot pe nume Wheatley care va reprezenta mare parte din umorul jocului. Portal 2 aduce mult mai multe puzzle-uri decat predecesorul sau. Daca pe primul l-am terminat in (sa zicem) 3 ore, 2-ul a durat ceva mai multisor de-atat. La capitolul puzzle-uri au fost introduse noi tehnologii care vor face jocul si mai amuzant. Totul se bazeaza pe foarte mult experimentat si evident...multa imaginatie.

Sunetul se pastreaza la fel de incitant, vocile sunt facute excelent (fiind 4 personaje in tot jocul) iar povestea in sine te mentine interesat prin prisma momentelor usor creepy si prin umorul care de data aceasta nu mai este la fel de subtil ci mai degraba "in your face" ca intr-un film de actiune-comedie. Nu e rau, momentele amuzante nu au parut fortate si asta e cel mai important.

Singurul lucru care l-as avea de reprosat este faptul ca Portal 2 se intinde prea mult, s-ar putea sa intervina plictiseala la un moment dat pentru ca este un pic prea lung si prea repetitiv, problema de care Portal nu avea parte.
Dar nu ma intelegeti gresit, nu inseamna ca jocul asta trebuie evitat. Parerea mea (aceeasi fiind valabila si pentru primul) este ca oricine trebuie sa incerce sa joace minunatia asta pentru cateva ore de distractie si satisfactie in momentul in care rezolvati puzzle-urile. Va veti simti foarte mandri, promit.

Nota 9/10 !

Ah, si va las melodia din incheierea primei parti pentru ca este geniala. Cea de la sfarsitul 2-ului este parca un pic fortata asa ca v-o recomand doar pe-asta :)

Tapinarii, Live @ Sliders Caffe

2011-05-07T13:55:00.000+03:00

Ieri a fost o zi care se anunta a avea mult potential, in aceeasi zi concertand in Bucuresti atat Tapinarii cat si noua mea descoperire, Madame Hooligan. Pe Tapinarii i-am vazut prima data in februarie cu ocazia anti-Valentine's Day si au fost geniali si e drept ca as fi inclinat un pic mai mult sa-i vad pe MHoo doar ca unchiul-meu tinea neaparat sa-i vada pe cei doi asa ca am decis.
Si n-am regretat de loc. In februarie m-am dus sa-i vad in calitate de admirator. Aseara eram deja fan!

Cafeneaua era destul de goala cand am ajuns, Cosmin si Adi erau deja acolo. Cand s-a mai umplut, pe la 11 au inceput un recital de toata frumusetea. Nu cred ca au ratat vreo piesa cu adevarat importanta, the best of the best de la ei si au sunat superb, ca de obicei - mai bine decat pe cd.
Am ascultat (in ordine aleatorie) : Pescarus, Du-te naibii, Suturi, Sunt fericit, Esti frumoasa, Un Ungur Mic, Idei Preconcepute, 12 Ani, Si Zeii, Piesa Serioasa, Cuvant CuCu Vant, Pentru Voi, Duet, Embargo pe Creier, Protest, N-are lumea bani, Visul romanesc, Doi Bani etc.

Au fost si doua piese pe care le-am gustat in mod deosebit - Cum ar fi fost + Sfarsit si inceput de lume, pentru ca le stiu si eu la chitara+voce si ma ung pe suflet de fiecare data cand le aud sau cant. Excelent!

Sunetul a fost foarte bun, la asta ajuta si stilul simplu ar trupei, dar oricum - acustica cafenelei a fost pe masura vocilor clare si inconfundabile plus chitara neobosita a lui Tanase.
A fost un show foarte "cozy", relaxant, amuzant...ce mai, super baieti, super trupa, super atmosfera creata.

Un sfat serios : apucati neaparat sa-i vedeti, este o experienta ce trebuie incercata cel putin o data, desi eu deja vreau iar sa-i vad.

1 Mai...toti o apa si-un pamant

2011-05-03T20:37:00.000+03:00

Nu stiu daca am mai mentionat dar de anul trecut eu urasc foarte tare 1 mai-ul. Bine, de fapt aveam o antipatie fata de ziua asta de mai mult timp dar anul trecut mi-am definitivat parerea. Motivele sunt mult prea bine cunoscute, n-are rost sa le repet sa insir prea mult - au in general 3 nume: gratare, prostie, mitocanie.

Mi-a placut foarte mult cum au abordat cei de la ProTv stirile legate de oamenii care au petrecut weekendul trecut la mare. Au avut un umor foarte fin pe care l-am sesizat. Stau si ma intreb daca intr-adevar au vrut sa fie atat de malitiosi sau au facut-o pur si simplu din greseala.
Stiti ca la mare nu poti sa faci prosteala asta de zi libera decat in doua locuri : ghena ghenelor - Vama Veche sau adunarea cocalarimii concentrate - Mamaia. In fine, mie ambele locatii mi s-au parut la fel de mizerabile de cand ma stiu, iar ProTv au legat o stire amuzanta in legatura cu amandoua.

Las gluma un pic cam puerila cu placatul saracei Ilknur din Vama, nu pot sa remarca cat de penibile sunt ambele extreme ale litoralului.
Pe de-o parte avem Vama Veche - statiunea celor rebeli si lipsiti de casa si bani (de regula). Am fost de doua ori in toata viata mea pe-acolo si inca n-am inteles care-i toata minunatia cu statiunea asta si de ce vine o tara intreaga la ea. In acelasi timp uitandu-ma la cine se duce acolo, as putea intelege. Nu vreau sa generalizez, sunt convins ca sunt si destule exceptii dar aia pe care i-am vazut la televizor erau prototipul perfect de distrusi. Evident ca probabil aia de la stiri asta si cautau, doar nu vroiau sa stea la taclale cu oameni normali, nu? Hipsterimea era la locul ei, au dormit in corturi, n-au mancat nimic, pentru ca niciodata n-au bani, cheltuindu-i pe buruienile care-i baga apoi in spital. Si-apoi au ascultat niste muzica. Cam in asta consta o vizita acolo. Probabil nu toata Vama a facut asta dar am senzatia ca majoritatea pe asta s-au axat.
Superb, ce sa spun. Toti vrem sa fim rebeli si sa ne simtim liberi numai ca rebelii astia o dau intr-un penibil major.

Pe de alta parte, sau la polul opus cum au spus cei de la stiri, au fost cei din Mamaia. Aici e un pic mai grav. Cocalari si pitipoance in hoarde, imbracati ca niste papitoi s-au strans in toate rahaturile de cluburi din statiune unde o apa plata costa 12 lei ca totul sa fie "super-bine" sau "super-ok" cum spun cand li se ia interviuri si sa se zguduie pe rahatul ala numit "muzica electronica". Nu stiu daca merita sa comentez prea mult despre extrema din Mamaia pentru ca e de prisos. Kitch-ul e maxim aici iar toate fitzele care se perinda pe-acolo imi fac o sila de nedescris.

Sincer as fi luat astea doua extreme si i-as fi pus intr-un singur loc cu speranta ca se vor anihila reciproc si lumea intreaga va fi un loc mai bun, ingerii vor cobori din ceruri si vor canta, pe Pamant va fi pace si...oh wait, credeam ca aveam un vis frumos.
Duminica, drumul cu trenul de la Constanta la Bucuresti a fost un cosmar datorita aglomeratiei excesive. O gramada de pustime se urcase in tren fara sa aiba bilet (si loc, evident) si stateau ca niste catelusi dupa controlori, poate-poate scapa cu un 10 lei si ajung acasa...saracii. Da. N-avem bani sa ne deplasam acolo unde vrem sa mergem, dar hai sa spargem ce avem pe alcool si ierburi. Doamne, cata inteligenta!

Poate am ajuns la o varsta la care mintea imi merge altfel dar am inceput sa percep distractia altfel. Concertul de acum doua saptamani a fost o mare distractie. Una care inca ma tine incantat si-acum. Vineri mai merg la unul, iarasi foarte probabil ca o sa ma simt grozav. Ma distreaza o muzica buna, o ora de bowling, un joc bun, cateva ore de chitara , niste miscare in parc (pe jos sau bicicleta), ore lenevind alaturi de draga mea sau o carte (preferabil tot buna).

Sunt eu cel ciudat?

Nunta

2011-05-02T13:46:00.000+03:00

Petrecand mai bine de o saptamana acasa intr-o minunata vacanta luata cu forta de la zgarcitii astia din Bucuresti (la universitate ma refer acum) am avut ocazia sa ma uit la tv. Doamne, si ce m-am mai uitat. Chiar cu pofta as spune. In mare parte pe Discovery si alte posturi adiacente dar n-am putut sa ignor Nunta. Deja trebuie scris cu litera mare mai ales pentru ca toata lumea a poreclit-o Nunta Secolului si pentru ca ingrozitor de multi oameni s-au uitat la ea.

Ok, de regula ador mare parte din ce inseamna cultura britanica. Le ador istoria, actorii/filmele, muzica, literatura, echipele de fotbal - sunt fara doar si poate poporul meu preferat de pe acest pamant. Daca n-as fi fost roman (dar din pacate sunt) sau finlandez mi-ar fi placut sa ma nasc in Anglia. Buuun...cu toate astea m-au scos din minti infinitele stiri, noutati si alte aberatii legate de nunta celor doi...nimeni.

Serios acum. Cine-s oamenii astia de trebuia o planeta intreaga sa fie cu lupa asupra lor? Tipa e un nimeni cu acte-n regula, pentru ca am aflat cu totii ca e o fata modesta din popor. El? El cica e printul Angliei. Aha. Si? E un titlu banal si lipsit de importanta, tinand cont ca familia regala in Marea Britanie este irelevanta cam de pe la 1700. Sunt toti o formalitate, primesc o atentie inutila si nemeritata pentru ca singurul lucru remarcabil (in ochii unora, nu si ai mei) pe care l-au facut a fost sa se nasca. Wow. Incredibil. Ce speciali sunt ei.
Pe de alta parte inteleg complet dorinta britanicilor de a-si conserva cultura, traditiile si de a pastra acea noblete, acele fandoseli - elemente ce i-au caracterizat de-a lungul istoriei. Pot respecta asta. Ce nu pot respecta in continuare sunt fitzele legate de niste discutii insipide de genul - rochii, palarii, pantofi sau chiloti - toate regale.

M-a frapat si cat de multi oameni idioti sunt pe lumea asta. Daca pe englezii care s-au ingramadit la Londra sa vada cum cei doi nimeni se iau de sot/sotie i-as putea intelege pentru ca na...printul lor...care nu-i va ajuta cu nimic in aceasta viata, care mananca pana la urma din niste bani castigati la un moment dat de pe urma poporului (nu neaparat in prezent ci de-a lungul istoriei) se insura. Frumos. Dar m-au socat idiotii (scuze, nu pot formula altfel) din alte tari care si-au programat o vacanta la Londra special pentru evenimentul asta. Bai, mi se pare penibil. Screw the town itself. Let's stalk the two and see how they get married.

Toata atentia din presa. Transmisiuni in direct, interventii, reportaje la cald, inregistrari, analize. Mi se par inutile, exagerate si stupide. Nunta secolului? De ce? Daca se luau Angela Merkel cu Vladimir Putin, intelegeam, am fi asistat la ceva istoric. Dar astia doi...give me a break.
Am avut impresia ca nici daca aflam ca se insoara doi pitiponci de pe la noi nu m-ar fi interesat mai putin decat m-a interesat evenimentul asta.

Oh well, snobismul a mai cheltuit cativa bani inutili pe un fast idiot in timp ce altii mor de foamete si boli in lume. Casa de piatra!

La cinema - Constanta vs Bucuresti

2011-04-29T13:49:00.000+03:00

Mersul la film ar putea parea banal dar n-aveti idee cat de diferita poate fi experienta in functie de locatie. Am fost deja de vreo doua ori in Bucuresti la doua cinema-uri diferite si de fiecare data am plecat incancatat, atat de film (ma rog, asta e pur intamplator) cat si de conditiile oferite.

In Constanta exista un singur cinematograf. Mai exact 4 sali mititele la ultimul etaj al unui "mall" aflat in faza terminala, avand in vedere cat de gol si lipsit de magazine este. Iarna trecuta chipurile au upgradat, facand o sala 3D si celelalte digital. N-am fost la 3D dar am vazut vreo trei pelicule in formatul "digital". Un bullshit mai mare nu mi-a fost dat sa vad. Au marit preturile dar calitatea imaginii si a sunetului a ramas la fel de slaba ca intotdeauna, avand in vedere ca ocazional puricii de pe pelicula apar. Digital pe dracu'. Am fost in Decembrie Harry Potter la CinemaPro si intr-adevar am vazut ce inseamna calitate adevarata la sunet si imagine. Aceiasi bani, desigur.
In plus, tot in Constanta o premiera tine o saptamana intreaga, ca sa aiba acelasi tarif nesimtit mai mult timp.

Adica stiu ca de regula constantenii vor sa aibe ei totul la fel de bun ca in capitala, dar cu o noua doza de nesimtire.
Am dat sa-mi iau un Pringles. Pretul afisat - 10 lei. Ok. Pretul cerut? 11... L-am intrebat pe cocalarul de la bar de ce imi cere alt pret afisat. Ca e gresit - asta a fost raspunsul lui sfidator de manelar prost. L-am dat dracului pentru ca nu stateam sa ma cert pentru 1 leu dar am aruncat din pacate bonul, pentru ca aveam de gand sa dau un apel pe la OPC. Mare greseala.

Ce ar mai fi de adaugat, ca desi preturile de la baruri sunt asemanatoare in ambele orase, in Constanta sunt de o calitate net inferioare, servita lent si cu scarba? Ca portia de nachos costa la fel dar ca in Bucuresti au si sos de branza pe cand in orasul meu natal nu?

Este ultima data cand mai merg la cinema in orasul asta care-mi pare a fi tot mai mizerabil cu cat stau mai mult in capitala. Preturi exorbitante la absolut orice, fitze, cocalari si pitipoance (intr-o cantitate mai mare decat in Bucuresti) si nesimtire la orice ai vrea sa fii servit. Ah, si cand ma gandesc ca vine vara...

Children of Bodom & Ensiferum, Live @ Arenele Romane

2011-04-21T11:33:00.000+03:00

Daca urmariti serialul Dexter, veti stii ca personajul principal are o vorba cand vine vorba de "pasiunea" lui, referindu-se la "pasagerul sau intunecat" pe care uneori il elibereaza si atunci poate fi el insusi.
Asa am realizat ca sunt si eu de fiecare data cand merg la un concert metal, unde rockareala e maxima - urlete, plete, headbanging si mult zgomot.
Nu e vorba ca in restul timpului ma prefac ca as fi altcineva, dar parca simt mai mult cine sunt in astfel de momente.

Arenele Romane au fost o locatie potrivita pentru un concert de calibru mediu. Sunt convins ca exista multi oameni care iubesc cele doua formatii finlandeze dar nu vad ca vreuna dintre ele (sau chiar impreuna) sa umple ceva mai mult de-atat. Asta insa nu ia nimic din clasa celor doua trupe senzationale care au performat aseara.
Cum spuneam, arena foarte lejera, scena mica dar cocheta, lumini dragute (evidentiate mai mult la CoB), atmosfera placuta. A fost plasat un cort deasupra in caz de ploaie. Nu a fost nevoie, toata ziua si noaptea fiind foarte frumos si cald.

Pe la 7:30 a urcat pe scena opening-actul in persoana trupei Machinae Supremacy despre care nu stiam mare lucru si care nu m-au impresionat prea mult. Acum aflu ca sunt suedezi. Ca stil eu i-as fi categorisit drept alternative metal. Sau ceva pe-acolo.Pe langa tobe, chitari si voce, piesele lor aveau integrate si un sintetizator care nu mi-am dat seama daca era live sau inregistrat. In fine...au cantat vreo 6 piese si au coborat.
Staff-ul s-a miscat repede pentru a face loc pe scena primei trupe pe care vroiam sa o vedem.
Here we go...

Ensiferum au inceput in stilul caracteristic, cu un intro domol. Membrii trupei au intrat pe rand pe scena - cei 4 barbati la bustul gol, evident - ca niste veritabili vikingi si domnisoara Emmi Silvennoinen (care purta tricou :) ). In sfarsit am vazut cum arata la fata tipa, avand in vedere ca in inregistrari n-o poti zari decat facand headbanging.
Janne la tobe, Sammi la bass, Markus la chitara si Petri voce+chitara au dat drumul la aproximativ 45 de minute de folk/viking-metal de prima mana. Cu un urlet demn de stramosii lui, Petri a dat startul cu From Afar, de pe albumul omonim. Oamenii au stat prea putin la vorba continuand fulminant cu Token of Time care este o bijuterie de piesa de pe primul album. Incantatoare sonorizare! Chitarile, clapele si vocea, toate suna excelent, asta pe langa tobe si bass, desigur :) A urmat Into Battle destul de cantabila pentru ca publicul sa li se alature la anumite pasaje.
Next stop : Twilight Tavern! Alta minunatie de pe ultimul album. Nu pot sa nu admir atitudinea trupei pe scena, relaxati, spectaculosi cu mult chef de cantat. Au mai urmat Ahti si Guardians of Fate care aveau sa paleasca in fata epicului cantec Lai Lai Hei de 7 minute. Am fost surprins sa vad persoane care stiau pasajele in finlandeza. Now that's cool. Baietii (si fata) au terminat in stil mare cu Iron si au incheiat un show scurt dar intens. Inca o data vreau sa laud pe langa prestatia excelenta si sonorizarea care a fost cea mai buna din toata seara. Ah, da si as fi vrut sa aud Treacherous Gods...n-a fost sa fie.

Pe la 21:30 dupa niste pregatiri prelungite incepe nebunia generala. The Hate Crew is here!
Children of Bodom !!! Apar pe rand Jaska la tobe, Janne la clape, Henkka la bass, Roopa chitara ritmica si... the one and only mothertrucker - Alexi Fuckin' Laiho. Au urmat o ora jumatate de urlete, solo-uri spectaculoase si headbanging.
Din pacate sonorizarea nu a fost cea mai inspirata, cel putin din pozitia unde am stat eu, la vreo 2 metri de scena, mai in dreapta. Toate instrumentele erau date foarte tare. Individual ele sunau destul de curat dar impreuna sunetul devenea cam muddy. Si vocea lui Alexi putea fi data un pic mai tare. A furat un pic din spectacol dar doar un pic.
Au inceput cu Not My Funeral, poate cea mai buna piesa de pe ultimul album (daca excludem coverul lui Eddie Murphy :) ) si nu au stat o clipa sa-si traga rasuflarea trecand mai departe la Bodom Beach Terror. Intro-ul bass/baterie face toti banii !!! Apoi intrarea chitarilor peste...material de headbanging, nu gluma.
La Needled 24/7 Alexi a parut mai mare decat e in realitate in momentul in care si-a facut chitara sa urle tragand de whammy bar. Un lucru e sigur dupa tot concertul asta, omul e un adevarat guitar god. Interesant si ca locul lui preferat de cantat solo-urile este chiar langa Janne la clape :).
Ugly, tot de pe Relentless Reckless Forever nu e cine stie ce, noroc cu rifful ala tip Megadeth de la inceput. O face indeajuns de interesanta cat sa nu te plictiseasca. Rountrip to Hell and Back am scris ca mi-a placut de cand am ascultat-o prima data, si nu s-a schimbat nimic - progreseaza foarte frumos si ramane in top 3 de pe ultimul material.
Un riff clape/chitara al naibii de genial deschide In Your Face! Ce piesa, dumnezeule ce piesa! Pe-aici am inceput sa-mi pierd vocea - Say one more word, I double-dare you, Bring it up. It's my world you're in it, it will take you down in a minute. I don't give a flying fuck motherfucker, I don't give a flying fuck!!!

A urmat Living Dead Beat de pe albumul Are You Dead Yet. Draguta dar as fi preferat title-trackul in loc, ar fi facut un tandem frumos cu In Your Face. Am mai avut si Children of Bodom care a trecut insa repede, fiind urmata de geniala Hate Me! Superb solo, superba melodie all together! La Bloodrunk am zis meh! avand in vedere ca nu-mi spune nimic materialul din 2008. Daaaar...am avut parte de un deliciu de piesa - Angels Don't Kill, probabil momentul meu preferat din seara (asta si pentru ca n-au cantat Silent Night, Bodom Night). Absolut fantastici au fost la Angels. - I hear the footsteps going by, watching myself slowly die, Sharp pains impaling through my heart...Slowly tearing me apart!

Au continuat cu Follow The Reapear (grozav!), Downfall (si mai grozav). Alexi ne-a zis noapte buna dar baietii s-au intors cateva minute mai tarziu cu Was It Worth It care evident ca a sunat mai bine ca pe cd, avand in vedere ca nu a beneficiat de vocalele alea procesate. Solo-ul ramane foarte misto. Au continuat cu Everytime I Die si encore-ul s-a incheiat cu Hate Crew Deathroll care a facut toata arena sa se zguduie. Toata lumea a cantat refrenul:

We're the hate crew, we stand and we won't fall...
We're all for none and none for all.
Fuck you! We'll fight til' the last hit!
And we sure as hell ain't takin' no shit! no!

Show-ul s-a terminat spectaculos asadar. A fost per total un show de nota 10. Sonorizarea la CoB putea fi imbunatatita dar sa nu fim pricinosi. Iar Ensiferum m-au impresionat mai mult decat ma asteptam sa o faca.
So yeah, good show, stay metal \m/ \m/

Jade Empire

2011-04-19T13:42:00.002+03:00

Pentru ca initial imi instalasem cea de-a treia parte de la Assassin's Creed si am ramas dezamagit, am decis sa fac review la un joc absolut superb pe care l-am jucat acum cateva luni si de care nu am scris.Se numeste Jade Empire si a fost facut in 2005 de maestrii absoluti ai RPG-urilor - BioWare! Ii stiti pe BioWare...Dragon Age...Mass Effect - capodopere de jocuri. Si pentru ca de doi ani compania asta m-a uimit si m-a lipit nenumarate ore de monitor, am hotarat sa incep sa merg inapoi in timp.

Desi pe coperta scrie 2005, jocul arata cu cel putin vreo 2-3 ani mai evoluat. La fel ca si primul joc din seria Mass Effect care grafic cel putin era cu un an inaintea multor jocuri. Nu pot sa nu apreciez diversitatea abordata de BioWare in titlurile lor. Este evident ca acolo lucreaza oameni pasionati intr-adevar de RPG-uri dar este de apreciat ca nu s-au axat pe un singur stil. Intre titlurile lor mai vechi - Baldur's Gate si Neverwinter Nights se incadreaza la fantasy, Dragon Age reprezentand un asa-zis urmas spiritual al acestora. Star Wars Knights of The Old Republic este evident ce gen abordeaza iar Mass Effect in esenta este tot un SF. Ei bine, Jade Empire infatiseaza un univers imaginar intr-un stil al Orientului Indepartat (japonez-chinez).

Iar modul in care o face aduce cinste culturilor in sine, facand totul atractiv si interesant. Fiecare element este facut cu pasiune, dand farmec si magie. Grafica va spuneam ca mie mi se pare minunata pentru anul 2005 si pentru mine a fost un deliciu sa ma holbez la toate peisajele frumoase pe unde se poate aventura oricine incearca acest joc minunat.
Dupa modelul care apare la fiecare din jocurile BioWare, avem personaje memorabile si o poveste exceptionala. Nu vor lipsi loviturile de teatru care pe mine m-au lasat buimac (credeam ca s-a terminat jocul cand de fapt eu ajunsesem abia la jumatate) si nici interactiunile puternice intre jucator si personaje care fac un asa deliciu din toate produsele marca BioWare.

Jucatorul isi poate alege din cele 7 personaje jucabile (care va deveni in cele din urma erou/eroina) si va porni intr-o calatorie extraordinara in cautarea Maestrului ce a fost rapit de...niste oameni rai, cred. Pe parcurs se vor intalni o gramada de companioni interesanti cu care se vor lega prietenii puternice si poate chiar mai mult - da, jocurile BioWare au darul sa faca chestia asta.

Gameplay-ul are doua parti - cel de lupta - unde exista gramezi de stiluri de arte martiale abordate (nu glumesc, chiar sunt gramezi) fie cu arme sau fara si chiar niste stiluri de control asupra focului, apei, pamantului si aerului (Avatar The Last Airbender Style) precum si metamorfozarea in niste creaturi magice - si cel de dialog care seamana izbitor de bine cu ce aveam sa vedem patru ani mai tarziu in Dragon Age : Origins. Tot asemanator cu DAO, eroul nu are voce si vorbele sale sunt date prin liniile de dialog care pot fi alese de jucator.

Muzica si ambientul in general fac din Jade Empire un peisaj grozav care oscileaza dintre un paradis oriental intr-un adevarat cosmar (in functie de locatii). Vocile celorlalte personaje si in general ale companionilor sunt de prima-mana, asa cum si companionii din seriile DA si ME ne-au obisnuit.
Ca orice RPG care se respecta, JE se intinde pe destule ore - 20+ mi-a luat mie si in functie de ce personaj jucabil alegi, experienta poate sa difere.
Nu insist prea mult asupra povestii pentru ca este mult prea frumoasa pentru a fi spusa aici. Merita experimentata individual. Am o singura intrebare - ce mananca scriitorii astia de la BioWare de scot pe banda rulanta atatea povesti grozave?

Va indemn cu caldura sa-l incercati, gameri sau nu. Jocul arunca o privire complexa si atractiva asupra culturii asiatice intr-o maniera de care va veti indragosti imediat. Nu e complex, timpul de acomodare cu stilul este scurt si merita. Doar e BioWare, povestea buna este garantata. Nota 9/10!

Mi-a placut foarte mult sa joc Jade Empire pentru ca mi-aduce aminte de o perioada mai frumoasa si mai relaxata in istoria gamingului cand conta mai mult gameplay-ul si povestea si mai putin tehnologia grafica de ultima generatie care pare sa stea in mintea tuturor producatorilor de vreo 2 ani incoace. BioWare inca face lucrurile cu pasiune dar au cazut si ei in patima DirectX-ului si a Pixel Shaderului. Normal ca vrem jocuri care sa arate si frumos pe langa toate celelalte, dar simt ca tehnologia asta avanseaza prea repede si face sa se piarda din vedere alte lucruri mai importante.

Spre exemplu azi-maine va aparea Portal 2. Prima parte a fost pur si simplu geniala, avand o grafica mai mult decat decenta care insa nu tinea sa-ti rupa PC-ul in bucatele cu cerintele lui. Partea frumoasa? Portal 2 pare sa meaga dupa acelasi principiu. Grafica sa arate dragut dar sa ramana pe locul 2, gameplay-ul si povestea sa aibe prioritate. Imi place atitudinea asta. Abia astept sa apara.

Patience (lack)

2011-04-17T23:38:00.000+03:00

Cred ca e corect sa spunem ca in ultimii ani nu s-au facut exagerat de multe filme bune. Asta s-au m-am maturizat eu intr-atat incat nu mai pot digera orice. Concluzia mea e una singura - nu ma mai pot uita la filme! Nu mai am rabdare sa stau 2 ore sa vad ceva. Poate si pentru ca am vazut destule rebuturi, desi am avut grija sa-mi selectez cu atentie din filme. Mi se intampla de ceva timp, nu ma mai pot concentra incat sa urmaresc cu atentie actiunea cap-coada.

E posibil sa fie si din cauza ca urmaresc constant multe seriale. Am ajuns la un numar ametitor de seriale pe care le urmaresc. Spre exemplu, de curand am terminat toate cele 5 sezoane din Dexter. Si culmea ca problema de la filme nu se aplica si la seriale. Ok, un episod are 40+ minute. Dar sunt in stare sa vad si 3-4 la rand la un serial. La un film e posibil sa adorm.

Si acum intrebarea mea este - am devenit eu ciudat (ceea ce n-ar fi neaparat o noutate) sau pur si simplu calitatea filmelor din ziua de azi scade pe cand sunt in acelasi timp gramezi intregi de seriale bune? Care-i adevarul? Eu vad lucrurile in felul urmator. Filmele tip blockbuster care in mod evident ar purta in acelasi timp si eticheta de "ieftineala" din punct de vedere artistic incearca foarte mult sa para serioase si mature, de parca ar vrea sa ascunda ca nu e decat un SF ieftin si plictisitor cu un actor cunoscut si o tipa sexy (da, TRON, ma uit la tine acuzator).
Iar filmele serioase indeplinesc mai multe cerinte artistice incearca sa fie si ele mai "classy" decat e nevoie, probabil pentru a crea o groapa intre ele si ieftinelile de care am scris mai sus. Makes sense?

Astfel ca filmele fun, isi pierd din savoare datorita excesului de "efort" iar filmele "grele si bune" sunt atat de grele incat devin foarte greu de urmarit. Sa va dau doua exemple. A scris Anca despre Oscaruri acum ceva timp si am remarcat cateva titluri interesante pe care ulterior le-am luat si le-am urmarit. Las la o parte 127 Hours pe care l-am vazut de doua ori si mi-a placut pentru ca pe langa ca e scurt are multa atmosfera si te lasa cu un sentiment ciudat si puternic. Insa sa luam The Town si Winter's Bone. Foarte bune, amandoua. Din categoria "grele". Desi mi-au placut si sunt in esenta niste pelicule de o calitate ridicata, mi-au trebuit 4 zile sa le vad. Doua cu doua. Tocmai din cauza "greutatii".
In niste conditii asemanatoare, am dat gata aproape 2 sezoane intr-o saptamana la Dexter.

So...what's going on? Vi s-a intamplat vreodata asa ceva?

Who The Fuck Are We?

2011-04-17T02:07:00.000+03:00

Pentru ca e tarziu si n-am somn...

We're Motorhead, We're gonna kick your ass!
We are the ones you love, or we're the ones you hate
We are the ones always too early or too late
We are the first and we just still might be the last
We are Motorhead - born to kick your ass

Invazie

2011-04-16T11:07:00.000+03:00

Ati observat ca atunci cand o chestie este reusita sau cel putin place unui grup foarte mare de oameni, apare frenezia si de la frenezie se ajunge la obsesie?
Hai sa luam un exemplu mai vechi. Cand a aparut prima data porcaria aia de Twilight in Romania, toata lumea o citea. Ok, toate bune si frumoase pana cand piata a inceput sa fie invadata de alte sute de carti cu vampiri, unele chiar mai proaste (daca era posibil) decat cel cu vampireii emo. Ba au bagat si varcolaci, spiridusi, unicorni, fantome, demoni si zane maseluta. Efectiv nu aveai loc de ele.

Acum din cauza ca a aparut filmul, toata lumea a descoperit trilogia Millenium. Wow, ce bine scria Stieg Larsson asta. Wow, ce personaj tare este Lisbeth Salander. Wow, abia astept varianta americana. Ok, pana la un anumit punct este corect. Trilogia mi se pare o capodopera a literaturii contemporane, Lisbeth Salander este memorabila dar eu n-a trebuit sa aflu ca exista un film ca sa citesc cartea asta, pe care eu am luat-o in mana in 2008 parca...
Las la o parte toti fanii aparuti peste noapte, nu e nimic neinregula cu ei, problema vine cu invazia de carti politiste scandinave. Oh, Stieg Larsson scria bine? Poate mai sunt si altii din zona aia. Ca na, aia-s niste oameni civilizati, instariti si cu mult timp liber. Ok, si mai descoperim (sa zicem) inca vreo 2-3 autori decenti. Dar de-aici si pana a elibera pe piata colectii intregi de autori nordici (suedezi, norvegieni, finlandezi...cred ca si danezi) obscuri, cu subiecte rasuflate e cale lunga - batuta scurt in Romania.

Pentru ca GSP le da mai ieftin, saptamanal, de fiecare data cand mai ajung acasa la Constanta, descopar inca vreo 2-3 volume bizare din colectia politista a lu' peste prajit. Mama persista, le ia desi stie prea bine ca s-ar putea sa fie niste carti proaste. De ce le ia. Pentru ca este ieftin. Ah, ok. Ma gandesc ca daca economisea banii pe vreo 5 carti dinastea rasuflate, s-ar putea sa fi avut bani sa luam o carte buna. O afacere care nu i-a dat prin cap.
Am biblioteca plina de carti negre care seamana la coperta cu Millenium dar care sunt scrise de niste unii de care poate n-au auzit nici la ei in tara, dar noi digeram tot ce ni se da. Ca doar e ieftin la GSP. Ah, tabloid nenorocit. Un englez avea o vorba legat de relatia americano-britanica. Zicea ca "Whatever America sneezes, we - the Britsh - we inhale". Asa si Romania cu noua frenezie - cartile politiste nordice.
Cititi Millenium. Fuck the rest!

Mai exista oameni care nu asteapta varianta Hollywood de la "Barbati care urasc femeile"? I mean...Daniel Craig? Oh my fucking God! Astept un fiasco total. Serios. Abia astept!

Talente

2011-04-13T08:25:00.000+03:00

Ok, pana la urma au talent romanii?

Formatul asta m-a fascinat inca de cand l-am descoperit cu tutele alea doua, gemenele care imparteau acelasi creier, in timp ce participau la Americanii Talentosi. Avand in vedere ca acolo juriul era format din 2 idioti si un nene englez prins intr-o tara deloc potrivita caracterului sau, cred ca americanii si-au meritat soarta de a avea in concurs doua distruse din Romania care au impresia ca pot canta. Adevarul este ca suntem plini de specimene dinastea. Dar la fel sunt si americanii. Sa revenim...
Britain's Got Talent mi s-a parut plin de mai mult gust si m-a impresionat in mai multe feluri : o data ca am gasit-o pe cantareata mea preferata :), l-am mai vazut si pe Andrew Johnston (specimen englez de Narcis) si am descoperit-o, odata cu restul lumii, pe Susan Boyle. Cool!

La noi parca lipseste ceva din toata grandoarea aia. Sa fie prezentatorii prea ametiti? Sunt simpatici amandoi dar parca uneori se abat exagerat de mult de la subiect si duc niste discutii acolo unde nu-si au locul. Asta si faptul ca intrebarile sunt atat de...ProTv. Uneori am impresia ca ma uit la stirile mondene din fotbal...a.k.a. sport. Juriul e ok, dar niciunul nu m-a impresionat prea tare pentru ca si-au luat toti niste roluri. Mihai Petre vrea sa fie Simon Cowell, Andra are rolul mamei ranitilor, poate doar Andi este un pic original. Dar nu este indeajuns.

N-am inteles sensul. De ce imi arati preselectii cu 100 de oameni acceptati, doar pentru a lua 48 intr-un final. Kinda'of sucks. Exista o gramada de concurenti interesanti, recunosc, n-o sa insir o lista dar majoritatea au trecut mai departe in finala. M-am saturat de trupe de dans, de fapt de dans cu totul. Cand am vazut-o pe Iulia-what's-her-name mi s-a facut rau. Daaar...era un baiat care dansa bine de tot, de zici ca era rupt din You Got Served. Trupa aia de karate mi se pare degeaba, si asta va spune unul care a facut 5 ani de arte martiale. Nu surprind nimic din ceea ce inseamna arta in sine, sunt doar faze de spectacol la care au pus botul fanii filmelor cu Van Damme, Segal sau Bruce Lee. Nasol moment!

Da, fazele nasoale au constat in cei care au mers mai departe si pana la urma in prezenta unora care nu-si aveau locul in semifinale. Iata inca o data dovada ca la astfel de concursuri n-ar trebui sa decida telespectatorii cine castiga, in contextul in care tara asta e plina de idioti si analfabeti. Modelul Survivor (voteaza cei eliminati din concurs) mi se pare mult, mult mai inspirat.

Talente sunt. Maniera in care ne sunt prezentate mai trebuie finisata. Oh well, poate din sezonul 2.

O portie de realism

2011-04-05T10:02:00.002+03:00

Imi place intotdeauna sa invat chestii noi, fie ca tine de lucrurile care ma intereseaza, fie ca tine de altele cu care n-am nimic in comun. Stim cu totii ca aceste noi chestii pot fi atat bune cat si rele. Eh, saptamana trecuta am invatat ceva de rau.

Se da un partid - 3 litere, culoare formata dintr-o combinatie de rosu si galben, jigodii ca orice partid, dar mult mai mari. Ati ghicit despre cine este vorba? Eh, partidul nostru are o factiune, dedicata tinerilor. Si se intampla sa cunosc pe cineva care face parte din micuta armata a domnisoarei cu Succesurile. Pentru ca da, duduia aia care e atat de proasta incat ii curge scuipatul din gura, dar care reprezinta tara asta in Parlamentul European, este si secretar general in factiunea respectiva.

Hai sa inserez o mica povestioara legata de duduie aici. Cum taticul ei, Popeye, este din Constanta (Murfatlar mai exact, de unde se trage si pasiunea pentru alcool) evident ca si fetita tot de-acolo este. De-ai mei, as putea spune cu mandrie, asta daca nu mi-ar face sila de cate ori ii vad pe la televizor. Duduia a facut acelasi liceu ca si mine - Calinescu. Nu arat cu degetul dar am auzit multe, multe zvonuri razlete despre inteligenta ei (sau lipsa acesteia) si despre interventiile exterioare care i-au permis micutei sa termine liceul, pentru ca da! era atat de proasta incat sa aiba probleme in a trece la niste materii. True story. Frumos nu? Sa ne intoarcem acum la articolul nostru:

Asadar avem aceasta factiune a partidului, dedicata tinerilor. Uitati ce glorios suna - viitorii politicieni, generatia tanara, moderna, intinerirea clasei politice si alte astfel de rahaturi. Lasam la o parte ca acest grup este condus de o analfabeta ordinara care n-ar fi fost nici intr-o suta de ani sa ajunga unde este fara ceva sprijin din exterior. Lasam asta, hai sa aflam, first hand, cum merg lucrurile in aceasta factiune a tinerilor.

Persoana care mi-a spus toate ce urmeaza (pe un ton naiv si firesc) este membra, si una foarte mandra ca veni vorba. Ok. Am intrebat-o ce au ei de facut. Raspuns - eh, nimic important. Trebuie sa te prezinti de cateva ori pe luna la niste sedinte, dar nu trebuie sa asculti, doar sa stai pe-acolo. Apoi sa mai ajuti la niste hartiute, flyere si (a tinut sa mentioneze instant) primesti excursii gratis!
Deci da! Stiu ca e urat sa generalizez dar pe cat punem pariu ca toti zapacitii care se inscriu in partidul asta o fac pentru excursiile astea gratis? Cand se vor face mai mari si vor intra in partidul principal vor invata ca daca esti membru primesti bani, case si masini gratis! Viitoarea generatie de politicieni. Ce mentalitate! Superb.
Continuam...
Weekendul trecut, acest grup minunat (ma rog, o parte din el probabil) a facut o excursie la Roma. Ah, La Bella Italia. Avion si hotel de 5 stele, intinerariu ideal (mi-a placut faza cu "am mers la plaja, n-am avut chef de Collosseum", genial!). Totul platit de partid. Si acum ma intreb...oare de unde are partidul asta atatia bani, ca sa trimita toti ciumpalacii in Italia, intr-o excursie? Uh, oare din banii statului? Credeti? Nuuu, nici eu. Cred ca de fapt au facut banii astia din cer, pentru ca Popeye este Dumnezeu (in mizerie) si el poate sa faca bani din nimic. Ca doar de-asta o duce familia lui atat de bine, fara niste dovezi palpabile legate si de unde o duc ei asa grozav.

Deci da. Niste paraleli cu viata, care in curand vor deveni mari, mari de tot (n-am niciun dubiu) au plecat intr-un weekend minunat pe banii statului, pe banii alora care muncesti. Pe banii mamei mele, ai tatalui tau, ai unchiului ei si asa mai departe. Cum va simtiti?

Zambeste larg, viata e minunata.

Never Let Ya Go...

2011-03-30T16:13:00.001+03:00

Vroiam sa o pun de ceva timp, dar astazi am simtit ca merge cel mai bine.
Pentru ca ador muzica metal si pentru ca-mi place reggae-ul foarte mult. Pentru asta avem...

Skindred - Rat Race

Bonus: Un live unde publicul face toti banii.

Enjoy!

Greetings to Andrei for it!

De ce ne miram?

2011-03-30T09:26:00.000+03:00

Imposibil sa scapi uitandu-te la televizor in weekendul trecut si sa nu vezi ca joaca (!!!) nationala de fotbal. Cum care nationala? Nationala Romaniei. Mandria natiunii. Reprezentanta noastra in sportul in care n-avem absolut nicio performanta notabila de ani de zile dar noi toti ne pricepem la el, toti ne dam cu parerea si toate buletinele de stiri dau numai noutati (mondene de cele mai multe ori) despre acest sport, ignorandu-le cu desavarsire pe celelalte (la care din intamplare mai avem performante, campioni mondiali, chestii de genul asta).

Sambata seara am spus intr-o doara inainte de meci ca va fi 2-1. Mare mi-a fost surpriza cand s-a adeverit. Daca stiam, dadeam si eu la pariuri.
Acum eu nu inteleg de ce e toata agitatia asta, legata de rezultate. Toti urangutanii urla (pe internet, desigur) la Lucescu si-l fac in toate felurile. Pentru ca repet, toti se pricep la fotbal, mai putin ala care chiar antreneaza. Nu ca m-ar impresiona cu ceva individul dar vad ca lumea refuza cu desavarsire sa fie realista in ceea ce priveste fotbalul. E un sport la care nu mai excelam deloc de foarte multi ani. De unde interesul asta persistent si inversunarea asta pe care o are presa si o au suporterii dupa rezultate bune, reprezinta un mister pentru mine.

Personal, cand ma uit la aia care erau pe teren la meciul de sambata, singura intrebare care-mi vine in minte este - de ce am castiga? Hai sa vedem, din cine este formata nationala Romaniei? Sunt vreo 2-3 jucatori de la Steaua, acolo unde daca-i intrebi cine-i antreneaza vor ridica din umeri. Aia sunt asa zapaciti de patron, presa si ultrasi-urangutani incat au ajuns din a-mi fi antipatici in a mi se face mila de ei. In rest, din campionatul intern am vazut numai jucatori micuti si lipsiti de orice fel de talent deosebit. Nu stiu cine-i pe primul loc (Galati, Timisoara...ceva de genul asta) dar nu cred ca au avut mai mult de un jucator pe teren. Deci Steaua si Dinamo inca au prioritate la nationala chiar daca-s vai de capul lor.
Mai vin la echipa unii din strainatate. 80% din ei nu joaca constant acolo. Practic ei vin la nationala ca sa mai joace si ei in niste meciuri oficiale. Mai ramane Chivu care-i tot timpul accidentant si Mutu care-i tot timpul suspendat. Ok, acum isi revine (iar) si aseara (cu Luxemburg) a dat doua goluri.

Si cu o asa echipa lumea vrea sa castige? Si nu e vorba de antrenor sau de selectie. Nu e ca si cum sunt alti 22 de jucatori din care bubuie talentul dar care nu sunt chemati pentru ca Lucescu e rau. Omul cheama ce are. Asta avem. Se vrea performanta cu ce avem acum? Imi pare rau, poate la Fifa 11.
Si Urugay a luat Cupa Mondiala in 1930 si 1950 dar asta nu inseamna ca emit pretentii cu niste jucatori care nu pot face fata.

Locul Romaniei in grupa e cel adevarat si nimeni n-are nicio vina, poate ar trebui si mai jos de-atat. Atata timp cat nu exista alti jucatori care sa faca diferenta, vreo doi-trei mai tineri de nivelul lui Mutu, nu se poate face nimic.

Acum o saptamana jumate, Lucian Bute a mai facut pe unul K.O. si a ajuns la 28 de victorii consecutive la profesionisti (din tot atatea meciuri) si a ramas Campion IBF. N-am prea auzit laude prin presa. Presupun ca daca nu e cocalar dat cu gel, nu face pe victima la interviuri si nu da cu piciorul in minge, nu merita atentie.
Bravo Lucian! Tot asa!

Bani de aruncat

2011-03-20T13:36:00.000+02:00

Batand in lungul si latul anumitor strazi din Bucuresti, e imposibil sa nu-ti sara privirea dupa tot felul de afise, anunturi, reclame s.a.m.d. In preajma Universitatii e un anunt care pe mine m-a dat gata - un poster cu oferte pentru Instalarea Windows 7 - si costul era ceva de genul 50 lei. Mai urmau - optimizare sistem pentru Win7 (tot 50 lei), scanare anti-virusi (20 lei) si ma rog, intelegeti ideea. Tot felul de chestii simple pe care le-ar putea face oricine pentru a-si ajuta computerul sa mearga cat mai bine.

In schimb oamenii astia cereau bani pentru asa ceva. Iar preturile sunt pur si simplu...wow! What the fuck? Cum ar putea sa-si justifice costurile pentru niste chestii asa banale? Instalarea Windows-ului? Oh da, asta e tare!... pentru ca aparent toata lumea se teme de procedura asta de parca ar trebui sa opereze pe cineva pe creier in timp ce sunt aflati intr-un tren in miscare.
Nu stiu daca necesita mai mult de 5 minute de documentare pe internet si niste minime cunostinte de engleza ca sa pot instala un sistem de operare cum e Windows. Singura dilema pe care o vad este timpul mare in care trebuie sa stai degeaba in timp ce rasnita se incarca. Ce faci atunci? Citesti? Asculti muzica? Te uiti la ceva la tv?

Insa chiar am intalnit o gramada de oameni care fug de a face ei personal instalarea Windows ca si cum ar fugi de dracu'. Scanare anti-virus? Ah, si asta e greu, sa apesi 2 butoane si sa te uiti ce a gasit poate fi o provocare. E drept, pentru o scanare completa de orice fel de daunatori, de regula ai nevoie de cel putin 3 programe, dar toate merg dupa principiul Open-Click-Scan-Click.
Iar asta cu optimizarea sistemului special pentru Win7 m-a facut sa rad. E ca si cum te-ai preface ca reglezi o chitara deja acordata, avand in vedere ca 7-ele (cred ca si Vista, nu sunt sigur) are o functie speciala de reglare a performantelor in functie de capacitatea computerului.
Anuntul asta avea niste biletele care puteau fi rupte din el, biletele cu numar de telefon, e-mail. Si erau rupte o gramda, nu toate, dar destule. Ar fi corect sa presupun ca lumea avea nevoie de ajutor pentru operatiuni asa complicate, nu?

Ok, poate sunt eu o fire mai ciudata dar mi se pare aberant sa ai un PC si sa te porti cu el ca si cum ar fi rocket-science. Sa te uiti la el si sa zici - merge sau nu mai merge, s-a stricat. Sa n-ai habar sa faci la el altceva decat sa stai pe mess, feisbuc si eventual niste joculete. Nu zic acum ca ar trebui toti sa stim sa schimbam placute RAM sau sa facem overclocking la placile video dar serios, pentru chestiile pentru care baietii astia cu anuntul taxeaza niste sume gigantice, oricine le-ar putea rezolva singur. Sunt de bun-simt. Nu e necesara decat putina documentare. Google are atatea informatii. E ca si cum ar stii orice!
Cu toate astea vor exista oameni care vor da banii pe asa ceva, pentru ca e mai comod sa cheltui degeaba decat sa-ti pui mintea la contributie pentru 5 minute.

Tot din sfera asta, probabil ca ati auzit de VPlay. E site-ul ala video care printre altele uploadeaza seriale in timp util de cele mai multe ori. Ok, ideea lui e buna. Parca e mai comod sa stai la browser si sa pornesti dintr-un singur click sa-ti vezi episodul decat sa downloadezi (desi la sursele existente in ziua de azi, timpul de asteptare e oricum minim). In felul asta economisesti si timp si spatiu pe hard. Mai nasol este ca baietii destepti de la VPlay au prins mirosul banului si au facut site-ul destul de exclusivist, trebuie sa fii inscris ca sa poti viziona si chiar si atunci s-ar putea sa ai nevoie de cont VIP, cont care costa, ceva de genul...de la 5 euro in sus, in functie de perioada de abonare.

Are you fuckin' kidding me? Sa platesti? Pentru asta? Nu m-ar deranja daca serviciul ar fi legal si ar distribui serialele astea cu acordul caselor de productie. Dar ei le iau de unde le poate lua oricine. Torrente! Evident, nu e ca si cum ideea site-ului e tocmai legala. Dar mi se pare de-o nesimtire si prostie crasa sa taxezi pentru asa ceva. Incurajeaza donatiile - ok! Dar nu baga preturi astronomice asupra unui produs asupra caruia oricum nu ai niciun drept. Din nou, in Romania se poate! Bravo!

Dar din moment ce site-ului ii merge atat de bine, pot presupune din nou ca oamenii prefera sa plateasca ceva care ar putea fi la fel de usor luat gratis doar pentru ca e mai comod. Te lipseste de 3 miscari de mouse si vreo 2 clickuri. Plus cateva minutele de asteptare. Minutele care oricum apar si pe VPlay. Cronometrul lor de 20 de minute este deja infam! Ma gandesc pana la urma ca genul asta de site nici n-ar trebui sa existe. Adica daca n-ar taxa, ar fi ok. Dar sa la umfli buzunarele pe abonamente VIP si alte cacaturi. Dar hey, sunt doar 5 euro, nu?

Mare-i lenea la noi, jur! Toata lumea se fereste sa-si complice prea mult viata incercand sa faca lucruri pe cont propriu. Vrem totul de-a gata. Suntem un popor tare monoton.

Inca una...

2011-03-19T14:07:00.000+02:00

Asta pentru cei 20 facuti miercuri:
Frumos si reprezentant pentru mine, vers cu vers:

Azi e ziua meaDar-ar dacii-n eaInc-un an, inc-un an S-a mai dus pe toboganE ziua meaTine-oglinda n-o miscaParu alb sta rebelInsa zambetu-i la fel, la fel.

Freak the world!

2011-03-18T18:42:00.000+02:00

Muzica buna e foarte imprevizibila si te loveste de unde nu te astepti. Mai stiti trupa asta? Erau o moda in Romania acum ceva timp. Mai ales solistul, Radu Almasan a fost intotdeauna de remarcat. Intre timp omul a plecat in SUA, s-a stabilit in Los Angeles si a pornit o noua trupa. Rezultatul e absolut superb. Mai vreau doar sa comentez ca am incercat sa fac cumva rost de album (de cumparat in Romania pare fictiv) dar n-am reusit, daca descopera cineva, strigati!

Sa cante muzica :